Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Studii de

Teologie Dogmatică Ortodoxă

(vol. I)

*

Paginile 95-102.

***

Cu puţin mai înainte am afirmat adevărul pe care Sfântul Ioan vrea să ni-l spună acum şi anume prin cuvântul incomunicabil.

Caracteristicile personale sunt incomunicabile sau netransmisibile, ca în traducerea pe care o folosim: „Însuşirea este ceva netransmisibil[1].

Însuşirea proprie, personală este inalienabilă. Dacă Tatăl devine Fiul sau Duhul Sfânt atunci nu mai există nimic stabil şi toată treimea e ficţională, ceea ce nu poate fi niciodată adevărat şi e o  imensă blasfemie. Însuşirea personală nu poate fi pierdută sau înlocuită cu o alta.

De aceea Fiul şi Duhul Sfânt sunt din Tatăl şi Fiul e al Tatălui şi Duhul e al Tatălui. Dar pentru că Duhul Sfânt S-a făcut cunoscut nouă şi ni Se dă prin Fiul, atunci spunem că Duhul e al Fiului sau că e Duhul lui Hristos, fără a spune prin aceste două sintagme, că Duhul provine din Hristos[2].

Sfântul Ioan spune magistral, că „Fiul şi Duhul Sfânt sunt din Tatăl, după cum raza şi lumina sunt din soare. Soarele este izvorul razei şi al luminii. Prin rază ni se dă lumina şi ea este aceea care ne luminează şi cu care ne împărtăşim. Dar [prin aceasta] nu spunem că Fiul este Fiu al Duhului şi nici din Duhul[3].

Capitolul al nouălea dezbate însuşirile lui Dumnezeu.

Însuşirile dumnezeieşti nu Îl fac compus pe Dumnezeu, ne spune în primul rând marele nostru Teolog. Ideea compunerii în Dumnezeu „este cea mai mare impietate[4].

Însuşirile sau atributele lui Dumnezeu „nu arată ceea ce este El în fiinţa Sa, ci indică sau ceea ce nu este fiinţa Lui sau un raport cu ceva din acelea care se deosebesc de El sau ceva din acelea care însoţesc natura Sa sau activitatea Lui”[5].

Cel mai propriu nume dat lui Dumnezeu pare a fi „Cel ce este” (Ieş. 3, 14), pentru că Dumnezeu „are adunată în El Însuşi toată existenţa, ca o mare infinită şi nemărginită a fiinţei”[6].

Sfântul Ioan spune acest lucru, pentru că aşa S-a numit Dumnezeu pe Sine în Sfânta Scriptură. Dar cum acest lucru Dumnezeu l-a spus în Vechiul Testament unor oameni, care nu erau pregătiţi să cuprindă mai mult şi mai explicit despre El, autorul nostru afirmă că Sfântul Dionisie Areopagitul spune aceea, că „numele cel mai potrivit al lui Dumnezeu este Cel bun, căci nu este cu putinţă să spui despre Dumnezeu că întâi există şi apoi [că] este bun[7].

Al doilea nume pe care îl folosim e acela de Dumnezeu. Sensurile pe care le are numele de „Dumnezeu” ne duc să înţelegem că Dumnezeu e Cel ce înconjoară toate şi Care vede toate dar, în acelaşi timp, e foc mistuitor a toată răutatea[8].

Sfântul Ioan precizează că primul nume al lui Dumnezeu se referă la existenţa Sa, pe când al doilea nume indică lucrarea lui Dumnezeu[9].

În ceea ce priveşte însuşirile Sale, cele ca incoruptibil, nezidit, nefăcut ne arată ce nu este Dumnezeu, pe când cele de genul: bun, drept, sfânt nu ne indică fiinţa Lui, ci pe cele „care însoţesc fiinţa Lui”[10].

Un al treilea set de însuşiri dumnezeiești indică raportul cu acelea care se deosebesc de El, adică cu creaturile Sale, când El e numit domn, împărat, creator sau păstor[11].

Capitolul al zecelea debutează cu precizarea, că însuşirile divine sunt „ale întregii Dumnezeiri în chip comun, identic, fără deosebire, neîmpăţit şi unitar”[12].

Amprenta personală, aceea de a fi nenăscut, născut sau purces nu indică nici ea fiinţa lui Dumnezeu, ci numai raporturile personale în Sfânta Treime şi modul de existenţă al fiecărei persoane în parte[13].

Cu toate aceste detalii pe care le cunoaştem, ne spune Sfântul Ioan, nu înţelegem fiinţa lui Dumnezeu, ci pe cele „care sunt în legătură cu fiinţa” Sa[14].

Vrând să dea o lumină anume asupra a ceea ce înseamnă: „care sunt în legătură cu fiinţa Sa”, Dumnezeiescul Ioan ne spune că noi cunoaştem că sufletul e nematerial sau că trupul e la culoare alb sau negru, dar nu cunoaştem nici ce e sufletul şi nici ce e trupul.

Ceea ce ştim e aceea că „Dumnezeirea este simplă şi are o activitate simplă, bună, care lucrează toate în toţi, întocmai ca razele soarelui, care încălzesc toate şi lucrează în fiecare potrivit capacităţii Sale naturale şi puterii Sale de receptivitate, deoarece a luat asemenea energie de la Dumnzeu creatorul”[15].

Capitolul al unsprezecelea se ocupă cu antropomorfizarea lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, arătând mai înainte de toate, că expresiile antropomorfe sunt „expresii simbolice[16].

Potrivit statutului nostru de oameni grosieri („îmbărcaţi în trupul acesta gros”), nu putem să exprimăm lucrările lui Dumnezeu decât prin imagini, tipuri şi simboluri pe care le putem înţelege.

De aceea, tot ce se spune despre Dumnezeu în mod antropomorfic se spune în mod simbolic şi trebuie să conştientizăm că ele trebuie înţelese ca având un sens mult mai înalt decât pare la prima vedere[17].

Decriptarea textului scriptural cere o viaţă duhovnicească autentică. Vom vedea în dezbaterile noastre ulterioare, că sensul duhovnicesc al Scripturii stă dincolo de literalitatea ei, dar se susţine pe aceasta.

Sfântul Ioan încearcă să dea o primă dovadă generală de decriptare duhovnicească a antropomorfismului scriptural, spunând că ochii, pleoapele şi vederea lui Dumnezeu semnifică „puterea Lui atoatevăzătoare şi cunoştinţa Lui căreia nu i se poate ascunde nimic”[18]; urechile şi auzul Său: „capacitatea Lui de a fi milostiv şi de a primi rugăciunea noastră”[19]; gura Lui: „facultatea prin care Îşi exprimă voinţa[20]”; mâncarea şi băutura Sa : „conclucrarea noastră cu voinţa Lui”[21]; mirosul Său: „facultatea Lui de a primi gândurile şi sentimentele noastre bune faţă de El”[22]; faţa Lui: „arătarea şi apariţia Sa prin fapte”[23]; mâinile Sale: „facultatea prin care se realizează activitatea Lui”[24]; mâna Lui dreaptă: „ajutorul Lui în lucrurile cele bune”[25]; pipăitul Lui: „cunoaşterea şi perceperea Lui mai exactă, a lucrurilor foarte fine şi ascunse”[26]; picioarele şi mersul Său: „venirea şi prezenţa Lui ca să ajute pe cei care sunt în nevoi sau să pedepsească pe duşmani sau pentru orice altă faptă”[27]; jurământul Lui: „imutabilitatea hotărârii Sale”[28]; urgia şi mânia Lui: „ura şi aversiunea [Sa] faţă de rău”[29]; uitarea, somnul şi somnolenţa Sa: „întârzierea Lui pentru pedepsirea duşmanilor şi amânarea ajutorului obişnuit faţă de cei ai Lui”[30].

Antropomorfismul scriptural are un sens ascuns, criptic. El „ne învaţă din lucrurile proprii firii noastre cele ce sunt mai presus de noi”[31].

Capitolul al 12-lea începe cu un citat din opera Sfântului Dionisie Areopagitul, în care se precizează că „Dumnezeu este cauza şi principiul tuturor”[32].

Pentru că Dumnezeirea este incomprehensibilă, ne spune Sfântul Ioan, atunci ea este şi fără nume[33].

Dar pentru a nu rămâne Dumnezeu fără niciun nume între noi, El „a binevoit să fie numit prin acelea care sunt proprii naturii noastre”[34]. Şi pentru că El e „cauza tututor existenţelor, este numit după toate cele cauzate[35], adică lumină, foc, apă, întuneric, domn, stăpân, părinte etc.

Sfântul Ioan împarte aici numirile dumnezeişti în două: negative, care exlică totala inadecvare a tot ceea ce este creat în raport cu Dumnezeu şi afirmative, pentru că El e cauza tuturor[36].

Dar, deşi e cauza tuturor, Sfântul Ioan ne povăţuieşte spre cuviinţă în ceea ce priveşte numirile lui Dumnezeu, căci „mult mai propriu este să fie numit în cele mai cinstite şi cele mai adecvate Lui”[37].

Şi cele adecvate Lui sunt individualizate de autorul nostru ca fiind cele imateriale, cele curate, cele sfinte[38].

Sfântul Ioan apreciază însă numele sintagmatice ale lui Dumnezeu, care au o evidentă formă transcendentă: „Fiinţă mai presus de fiinţă”, „Dumnezeire mai presus de Dumnzeire”, „Principiu mai presus de principiu”[39].

Pe lângă acestea, există şi „numiri afirmative ale lui Dumnezeu, care au o putere de negaţie covârşitoare, spre exemplu: întuneric, nu în sensul că Dumnezeu este întuneric, ci că nu este lumină, ci ceva mai presus de lumină[40] .

Trecând la numele persoanelor divine şi la raporturile Lor personale, Sfântul Ioan afirmă pe Tatăl ca „izvor născător al Cuvântului…şi prin Cuvânt, purcezătorul Duhului revelator”[41], pe Fiul ca pe „singura putere a Tatălui, cauza primară a creării tuturor”[42] şi pe Sfântul Duh ca putere a Tatălui, „Care revelează cele ascunse ale Dumnezeirii, purces, cum numai El ştie, nu născut, din Tatăl prin Fiul. Pentru aceea Duhul cel Sfânt este împlinitorul creării tuturor”[43].

Dumnezeu Tatăl este „izvorul şi cauza Fiului şi a Sfântului Duh…Fiul este Fiu, Cuvânt, Înţelepciune, putere, icoană, strălucire, chip al Tatălui (Evr. 1, 3; I Cor. 1, 24; Col. 1, 15) şi din Tatăl.

Sfântul Duh nu este Fiul al Tatălui, ci Duh al Tatălui, pentru că purcede din Tatăl…şi Duh al Fiului, nu în sensul că este din El[44], ci în sensul că este purces din Tatăl prin El[45]. Căci numai Tatăl este cauza în Dumnezeire[46].

Capitolul al 13-lea, penultimul din această secţiune a cărții noastre, se ocupă cu necircumscrierea Dumnezeirii.

Dumnezeu, pentru că este imaterial şi necircumscris, nu se află în vreun loc anume[47]. Dumnezeu „umple toate, este mai presus de toate şi ţine toate”[48].

Dar în mod normal vorbim despre locul lui Dumnezeu, „acolo unde se face cunoscută energia Lui”[49].

Dumnezeu „străbate prin toate fără să se amestece şi împărtăşeşte tuturor energia Lui potrivit capacităţii fiecăruia şi puterii de receptivitate, adică potrivit curăţeniei naturale şi voliţionale[50].

Dumnezeirea nu se împarte. Ea este „în întregime în toate şi în întregime mai presus de toate[51].

În comparaţie cu Sfinţii Îngeri, care sunt numai acolo unde lucrează în chip duhovnicesc, potrivit firii lor, Dumnezeu „poate să lucreze în acelaşi timp pretutindeni[52]. Dumnezeu „lucrează simultan în diferite moduri, printr-o energie unică şi simplă[53].

Sfântul Ioan subliniază realitatea de negrăit a necircumscrierii lui Dumnezeu. Numai Dumnezeirea este necircumscrisă, „pentru că este fără de început şi fără de sfârşit, cuprinde totul şi nu este sesizată de raţiune[54]. Ea este „cu totul imuabilă şi neschimbată[55].

Dacă la noi stările sufleteşti sunt pasagere, la Dumnezeu „nimic nu se produce şi dispare, căci El este neschimbat, imuabil şi nu trebuie să admitem accidente la El”[56].

Firea celor create este ţinută de Dumnezeu, pentru că „Dumnezeu este amestecat în toate”[57]. Acest ultim enunţ nu merge în acord cu doctrina panteistă, ci cu doctrina harului necreat al lui Dumnezeu care inundă toate.

Spre finalul capitolului, autorul nostru se reîntoarce la discuţia despre persoanele divine. În ceea ce priveşte vederea Tatălui, nimeni nu-L vede în afara Fiului şi a Duhului[58].

Însă El e nevăzut „prin fire”[59], dar „se face văzut prin activităţile Sale şi-L cunoaştem prin structura şi conducerea lumii”[60].

Referindu-se la Fiul şi la Duhul Sfânt, Sfântul Ioan spune că „Fiul este icoana Tatălui, iar Duhul icoana Fiului”[61].

Sfântul Duh „stă la mijloc între Cel nenăscut [Tatăl] şi Cel născut [Fiul] şi este unit de Tatăl prin Fiul. [Sfântul Duh] Se numeşte Duh al lui Dumnezeu, Duh al lui Hristos, minte a lui Hristos, Duh al Domnului, însuşi Domn, Duh al înfierii, al adevărului, al libertăţii, al înţelepciunii, căci este Făcătorul tuturor acestora”[62].

Capitolul ultim din discuţia noastră, al 14-lea, se întoarce la însuşirile firii divine. Însuşirile lui Dumnezeu nu sunt împrumutate de la altcineva ci El le are prin fire[63].

Conlocuirea persoanelor divine nu are nimic cu amestecarea Lor, ci aceasta arată că „Ele sunt unite între Ele: Fiul este în Tatăl şi Duhul, Duhul în Tatăl şi Fiul, iar Tatăl în Fiul şi Duhul, fără ca să Se contragă, să Se confunde sau să Se amestece.

Există la Ele unitate şi identitate de mişcare, căci cele trei ipostase au un singur impuls şi o singură mişcare, lucru cu neputinţă de văzut la firea creată[64].

De aceea şi „luminarea şi energia divină este una, simplă şi neîmpărţită[65].

Concluzia pe care putem să o tragem din această descindere teologică e aceea, că Sfântul Ioan Damaschin s-a raportat foarte acrivic la Sfânta Scriptură şi la Sfinţii Părinţi anteriori, şi chiar dacă nu a citat dintre Părinţii anteriori decât pe Sfântul Dionisie Areopagitul, totuşi el a cunoscut în amănunţime adevărul patristic mărturisit până la el.

Învăţătura sa trinitară nu lasă loc infiltrării lui Filioque, deşi se pot ivi speculaţii dăunătoare de la expresii ca: Tatăl  este „izvor născător al Cuvântului…şi prin Cuvânt, purcezătorul Duhului revelator” sau „Duhul e purces din Tatăl prin El [prin Fiul]”, pe care le-am expus anterior şi care nu au fost explicate și mai mult de Sfântul Ioan.

Adevărul e acela, că afirmaţiile semnalate aici, care pot naşte speculaţii procatolicizante, sunt pe deplin ortodoxe şi vor fi explicate după aceea de alţi autori patristici și teologi ortodocși.

Dar pentru că la Sfântul Ioan Damaschin aceste explicaţii nu apar ele pot fi folosite în mod forţat ca expresii filioquiste.

Dumnezeiescul Ioan prezintă amănunţit şi cu multă atenţie detaliile învăţăturii trinitare, lucru pe care ar trebui să-l urmăm și noi pe tot parcursul scrisului nostru teologic.


[1] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, ed. cit., p. 32.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 33.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 33-34.

[14] Idem, p. 34.

[15] Ibidem. Observăm cum Sfântul Ioan înglobează de la sine în discursul său teologic exemple din creaţie, pentru a descifra, pe cât e omeneşte posibil, taina lui Dumnezeu şi a lucrărilor Sale. Creaţia ne spune ceva în fiecare clipă despre Creatorul ei, dar în acelaşi timp ne face conştienţi de distanţa dintre noi şi Creatorul nostru.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 35.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 36.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 37.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 38.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Din Fiul.

[45] Prin Fiul.

[46] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, op. cit., p. 38.

[47] Idem, p. 39.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] Idem, p. 40.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Idem, p. 41.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Idem, p. 42.

[64] Ibidem.

[65] Ibidem.

Did you like this? Share it: