Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Studii de

Teologie Dogmatică Ortodoxă

(vol. I)

*

Paginile 115-118.

*

Mai întâi[1] putem vorbi despre Taina Sfintei Mărturisiri ca fiind insinuată în IV, 14, unde găsim scris: „În Biserică să-ţi mărturiseşti păcatele tale”[2].

Din această fărâmă de text nu rezultă, în mod literal, decât că e vorba despre o mărturisire altfel decât una între doi oameni care îşi fac cunoscute intimităţile sau de o mărturisire publică a păcatelor personale şi că ea are caracter eclesial.

Taina Sfântului Botez e desfăşurată în capitolul al VII-lea. Trebuie să botezăm în numele Sfintei Treimi, în apă proaspătă, rece sau caldă.

Se vorbeşte despre Botez în înţelesul de scufundare în apă sau de turnare întreită a apei pe capul celui care se botează în numele celor Trei persoane dumnezeieşti.

Sfântul Botez e legat foarte strâns de practica postului, pentru că se cere post atât săvârşitorului Tainei, cât și celui ce se botează, la fel şi unora dintre cei care participă la slujbă.

Catehumenul trebuie să postească o zi sau două înainte de a primi Sfântul Botez[3].

Credem că relaţia interioară dintre post şi Sfântul Botez trebuie repusă în practică în contemporaneitate, după cum păstrăm cu multă acrivie relaţia interioară dintre ajunare şi primirea Sfintei Împărtăşanii. Pentru că postul se lega atât de etapa exorcizării catehumenului dar şi a primirii întru curăţie a harului dumnezeiesc.

Bineînţeles, că în locul pruncului care se botează pot posti părinţii, naşii, rudele lui, dar şi preotul.

Pregătirea aceasta specială sporeşte intensitatea aşteptării harului dumnzeiesc dar duce și la conştientizarea măreţiei soteriologice a momentului.

Pentru un catehumen matur, credem că această prescripţie ar întâlni efluviul de dragoste care există de la sine, pentru că  el experimentează atunci pregătirea pentru o separare dorită de vechea sa viaţă de mai înainte.

Taina Sfintei Euharistii e concentrată în două rugăciuni de sfinţire şi una de mulţumire, care sunt cuprinse în cap. IX-X.

De fapt şi cele două rugăciuni de sfinţire (așa cum le-am numit noi), cuprind tot mulţumiri aduse lui Dumnezeu Tatăl.

Dumnezeu Tatăl e numit „Părintele nostru”[4] în ambele rugăciuni care se referă la potir şi la pâine. Se începe cu mulţumirea referitoare la potir, la Sfântul Sânge. Sfânta vie a lui David ne-a fost adusă la cunoştinţă prin Iisus, Fiul Său[5].

Relaţia interioară dintre Tatăl şi Fiul apare subliniată în această primă rugăciune.

Dumnezeu Sfântul Duh nu este evidenţiat nominal nici în prima şi nici în a doua rugăciune de mulţumire.

A doua rugăciune e puţin mai lungă decât prima dar nici aceasta nu e prea extinsă. Deşi se referă la pâinea euharistică, rugăciunea mulţumeşte pentru viaţa şi cunoştinţa care ne-au fost aduse prin Fiul lui Dumnezeu de la Tatăl[6].

Bineînţeles că putem să înţelegem că prin Sfântul Trup ne vine viaţa şi cunoştinţa. Numai că trimiterea nu e concretă, desluşită, pentru că se vorbeşte la un nivel substitutiv despre Sfântul Trup.

Pâinea aceasta era frântă şi împrăştiată pe munţi şi fiind adunată ea a ajuns una[7]. După cum pâinea a ajuns una şi acum reprezintă o unitate, „tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în Împărăţia Ta”[8].

Observăm că se doreşte unitatea membrilor Bisericii şi se proiectează această unire mai cu seamă la nivel eshatologic, unde Împărăţia lui Dumnezeu reprezintă de fapt unitatea concretă, deplină a membrilor Bisericii.

Universalitatea Bisericii cât şi unitatea ei înglobează şi sfinţenia Bisericii, pentru că unirea tuturor celor credincioşi se face în Împărăţia lui Dumnezeu, unde locuiesc numai cei Sfinţi.

La Sfânta Euharistie sunt primiţi numai cei botezaţi „în numele Domnului”[9]. Euharistia e primită ulterior Botezului.

Rugăciunea de mulţumire, de după împărtăşire, e adresată tot lui Dumnezeu Tatăl, numit acum: „Părinte sfinte”[10]. Tatăl a sălăşluit în noi, în inimile noastre, sfântul Său nume.

Tot acum se mulţumeşte şi pentru cunoştinţa, credinţa şi nemurirea pe care El ni le-a făcut cunoscute prin Iisus, Fiul Său[11].

A doua titulatură a lui Dumnezeu Tatăl din această rugăciune e aceea de: „Stăpâne atotputernice”[12]. El a zidit toate pentru numele Său.

Ideea de nume al lui Dumnezeu ocupă un rol extins în aceste rugăciuni, numai că în acest context ea este expusă criptic.

Mâncarea şi băutura au fost date oamenilor de către Dumnezeu spre  desfătare. Ele trebuie să-i desfăteze şi ei trebuie să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru ele.

Sfintele Taine ale Domnului sunt un dar al Tatălui prin Fiul Său şi ele sunt „mâncare şi băutură duhovnicească şi viaţă veşnică[13].

Numai începând cu această parte a rugăciunii putem vorbi despre o evidenţiere criptică a persoanei Sfântului Duh.

Trupul şi Sângele Domnului sunt viaţă veşnică prin harul dumnezeiesc. Nu se spune însă explicit acest lucru.

În rugăciune, în primul rând, se mulţumeşte lui Dumnezeu, pentru că e puternic, în sensul că Îşi arată puterea Lui între şi întru noi[14].

Biserica lui Dumnezeu e adusă iarăşi în atenţie, pentru că de ea trebuie să-Şi amintească Dumnezeu, pentru ca s-o  izbăvească de tot răul şi să o desăvârşească în dragostea Sa. Căci El, pe Biserica Sa cea sfinţită, trebuie să o adune din cele patru vânturi sau colţuri ale lumii întru Împărăţia Sa.

Împărăţia lui Dumnezeu apare aici ca fiind pregătită pentru membrii Bisericii Sale[15].

La finalul rugăciunii se doreşte trecerea lumii acesteia, a înfăţişării ei actuale, pentru a veni harul în completitudinea evidenţei sale[16].

Capitolul al XIV-lea clarifică mai multe lucruri.

În primul rând, Sfânta Euharistie are loc în „duminica Domnului”[17], atunci când comunitatea se întruneşte.

În al doilea rând, înainte de a se face Sfânta Euharistie trebuie să se facă mărturisirea păcatelor, pentru ca jertfa noastră să fie curată[18].

În al treilea rând, deducem de aici că ambele Sfinte Taine sunt legate de spaţiul Bisericii, adică se fac în Biserică şi se referă la orice membru al Bisericii.

În al patrulea rând se cere, ca cel care participă la Sfânta Euharistie să nu fie certat cu tovarăşul său, pentru ca să nu fie pângărită jertfa care se aduce[19].

În al cincilea rând, se evidenţiază o pregătire morală exemplară pentru participanţii la slujbă, indiferent de poziţia lor în Biserică, care are consecinţe evidente asupra desfăşurării sfintei slujbe şi a  primirii ei de către Dumnezeu.

Capitolul al XV-lea, penultimul capitol al Didahiei, vorbeşte despre hirotonirea de episcopi şi de diaconi.

Aceştia trebuie să fie „vrednici de Domnul, bărbaţi blânzi, neiubitori de argint, adevăraţi şi încercaţi[20], pentru că au aceeaşi slujire ca a Profeţilor şi a Dăscălilor[21].

În această scriere se evidenţiază foarte mult rolul Apostolilor, al Profeţilor şi al Dascălilor, care făceau parte în Biserica primară din ierarhia Bisericii[22].


[1] Învăţătură a celor doisprezece Apostoli sau Învăţătura Domnului prin cei doisprezece Apostoli către neamuri sau Didahia Sfinţilor Apostoli a fost descoperită în 1873 de către mitropolitul Filotei Vrieniu şi publicată în 1883.

Didahia e cuprinsă între f. 76 a-80 b, în manuscrisul-pergament nr. 446, descoperit de mitropolitul nostru, cf. Introducerii Pr. Dumitru Fecioru, din Scrierile Părinţilor Apostolici, în PSB, vol. 1, trad., note şi indici de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 17-18. Vom cita: PSB1, Didahia.

[2] PSB 1, Didahia, IV, 14, p. 27.

[3] Idem, p. 28.

[4] Idem, p. 29.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 29-30.

[14] Idem, p. 30.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 31.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Date despre aceştia găsim în cap. X, XI, XIII, XV, cf. Idem, p. 30-32.

Did you like this? Share it: