Sfintele Taine în teologia Sfântului Nicolae Cabasila

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Studii de

Teologie Dogmatică Ortodoxă

(vol. I)

*

Paginile 119-134.

***

Sfântul Botez[1] este începutul tuturor Tainelor Bisericii[2] pentru Sfântul Nicolae, pentru că el „ne dă însăşi fiinţa şi trăirea noastră întru Hristos”[3]. Fără Sfântul Botez oamenii „sunt morţi şi plini de stricăciune şi abia prin ea [prin viața dumnezeiască primită la Botez n.n.] păşesc la viaţă”[4].

După cum se observă acesta numeşte „viaţă” viaţa duhovnicească, pentru că cel nebotezat este plin de stricăciunea păcatului.

Sfânta Mirungere, a doua Taină a îmbisericirii personale, îl „desăvârşeşte pe noul născut la viaţa Duhului, întărindu-i puterile de care are nevoie aici pe pământ”[5].

Sfânta Euharistie are rolul de a „susţine această viaţă, păstrând-o într-o stare înfloritoare”[6].

Dacă primele două Sfinte Taine sunt irepetabile pentru un credincios care rămâne în Biserică[7], a treia, Sfânta Euharistie este cea prin care „sufletul trăieşte”[8] în mod efectiv.

Dumnezeieştile  Taine ale Bisericii ne fac „locuitori ai cerului”[9], pentru că prin acestea Hristos Dumnezeu „ne-a vărsat în suflete dorul după viaţa cerească”[10].

Sfintele Taine sunt cele care propagă în lume „strălucirea vieţii viitoare”[11] şi această strălucire dumnezeiască „covârşeşte în sufletele noastre orice farmec al vieţii trupeşti şi întunecă toată frumuseţea şi strălucirea acestei lumi”[12].

Viaţa sacramentală  e  pentru Sfântul Nicolae „trăirea în Duh”[13].

Însă prin această evidenţiere a Sfintelor Taine în viaţa noastră nu înseamnă că Sfântul Nicolae separă viaţa sacramentală de cea ascetică a creştinului ortodox. Ci el vrea să indice faptul că nu putem avea o viaţă ascetică ortodoxă fără intrarea în Biserică prin Sfintele Taine şi fără adâncirea continuă a harului lor în fiinţa noastră.

Tâlcuind versetul de la Fac. 28, 17, Sfântul Nicolae Cabasila găseşte într-un mod duhovnicesc înțelegerea, că Sfântul Patriarh Iacov a numit Sfintele Taine: „casa şi poarta Cerului”[14].

Sfintele Taine nu sunt nişte secrete pur umane sau un întreg angrenaj ocult al Sfintei Biserici care nu poate fi înţeles de nimeni, ci moduri concrete prin care luăm act de harul lui Dumnezeu şi ne unim cu El prin harul Său.

În acest sens, Sfântul Nicolae scrie că Sfântul Botez ne curăţeşte de păcate, Sfânta Mirungere ne dă Împărăţia cerească iar Sfânta Euharistie e ospătarea împreună cu Hristos[15].

Scopul Sfintelor Taine, spune el, este acela de a ne face „dumnezei şi fii ai lui Dumnezeu”[16].

Prin acestea, Hristos dă „putere fiecăruia dintre oameni să omoare păcatul [în ei înşişi] şi să devină părtaşi la preamărirea Lui”[17].

Autorul nostru vorbeşte despre Botez, Mirungere şi Euharistie în mod ascendent pentru că  acesta e ritmul, consecuţia în care acestea se primesc în aceeaşi zi[18]. Nu există o altă ordine a primirii lor în Ortodoxie.

Primele două Sfinte Taine ni-L fac interior pe Hristos. Sfântul Nicolae Cabasila spune că prin acestea două „Hristos vine la noi, Îşi face sălaş în sufletul nostru, Se face una cu el şi-l trezeşte la o viaţă nouă”[19].

Sfântul Botez „are tot atâta putere ca şi moartea şi îngroparea lui Hristos, de aceea îl primim cu toată graba şi bucuria”[20].

Momentul Botezului este fundamental pentru noi. El împarte viaţa noastră în două faze distincte: o viaţă fără viaţa duhovnicească şi o viaţă în Hristos.

Astfel, spune Sfântul Nicolae, „când ieşim din apa Botezului, noi avem în suflete pe Însuşi Mântuitorul nostru, şi încă nu numai în suflet, ci şi pe frunte, în ochi, ba şi în mădulare şi în cel mai ascuns ungher al fiinţei noastre, şi anume Îl avem plin de mărire, curat de orice păcat şi lipsit de orice stricăciune, aşa precum a înviat, aşa cum S-a arătat Apostolilor, precum era pe când S-a înălţat la cer şi, în sfârşit, aşa cum va fi când Se va întoarce iarăşi să ne ceară comoara ce ne-a încredinţat-o”[21].

Hristos e vizibil duhovniceşte în toată fiinţa noastră după Sfântul Botez şi cine poate vedea acest lucru, cu ochii inimii curaţi, Îl va vedea pe Hristos peste tot în noi.

Prin cele trei Taine, „Domnul devine suflarea noastră şi hrana noastră şi, astfel, unindu-Se cu noi şi amestecându-Se pentru totdeauna în unitatea fiinţei noastre, El Se face trupul nostru tainic şi în acest trup El ajunge cu vremea să fie pentru noi ceea ce este capul pentru mădulare”[22].

Hristos devine adâncul nostru cel mai adânc, adâncul abisal, şi prin creşterea noastră duhovnicească noi nu facem altceva decât să renunţăm la a ne mai conduce noi în mod pătimaş şi să Îl lăsăm pe Hristos să ne fie conducătorul nostru intim. Hristos ne va fi capul care ne va conduce şi care va stăpânii peste fiinţa noastră unitară, pentru că El e unitatea trupului şi a sufletului nostru, unitatea întregii noastre fiinţe.

Prin Hristos, noi „ne facem părtaşi de toate binefacerile Duhului”[23]. Izvorul vieţii duhovniceşti, punctul de început al acesteia stă în Sfintele Taine[24].

Dar la primirea Sfintelor Taine trebuie să se adauge „şi strădania binevoitoare a omului”[25] pentru ca să ne sfinţim viaţa.

În vocabularul teologic folosit de Sfântul Nicolae apar numeroase denumiri ale Sfântului Botez. Astfel Sfântul Botez este naştere în Hristos, o viaţă nouă[26], aducere la viaţă din nimic[27], naştere, renaştere, creare din nou, pecete, baie, ungere, luminare, dar al lui Dumnezeu, cel ce dă „o formă şi o înfăţişare nouă omului”[28], haină, „zi a numelui”, momentul când devenim ai Lui[29], lumină[30], naştere după Duh, un dar de la Dumnezeu, o harismă[31].

Importanţa soteriologică a Sfântului Botez este evidentă în toate aceste numiri, după cum şi importanţa sa ontologică.

Până la Sfântul Botez, sufletul omului „n-avea nicio formă şi nicio rânduială”[32]. Acest amănunt e unul capital în înţelegerea diferenţei ontologice dintre un om botezat şi unul nebotezat.

Omul nebotezat are sufletul fără o direcţie sigură, fără o marcă concretă. Numai prin Sfântul Botez sufletul „îşi ia forma şi conţinutul”[33].

Sfântul Botez „zugrăveşte [prin Duhul Sfânt] pe sufletul nou-botezaţilor chipul lui Hristos”[34]. Pentru a fi om deplin trebuie să fii botezat, pentru ca sufletul tău să poarte  marca/ pecetea/ chipul lui Hristos imprimat în el.

De aceea Sfântul Nicolae Cabasila adaugă în acest contest sacramental că fără Sfântul Botez nu ştim ce să dorim[35], în sensul că nu ştim ce să dorim cu adevărat, mai degrabă pe cine să dorim cu adevărat.

Când Hristos Se sălăşluieşte întru noi atunci înţelegem cine este Cel pe care trebuie să-L iubim. Fără Hristos în noi, inima noastră nu are un centru unde să-şi concentreze atenţia şi nici spre cine să-şi canalizeze întreaga dorinţă.

Sfântul Botez e o despărţire în două a vieţii noastre tocmai pentru că atunci ne lepădăm de noi înşine şi de viaţa noastră devenind numai ai lui Dumnezeu[36].

Acum e momentul decisiv când renunţăm la hainele de piele şi îmbrăcăm haina împărătească[37]. Haina împărătească nu e nimic altceva decât Hristos întru Duhul Sfânt, Care Se sălăşluieşte întru noi prin harul Său şi ne îmbracă pe noi în lumina şi frumuseţea Sa.

Sfântul Nicolae vorbeşte în mod explicit despre faptul că Sfântul Botez se face printr-o întreită afundare în apă[38], în cadrul unei slujbe speciale[39] şi că la fiecare afundare în apă se rosteşte numele unei persoane a Prea Sfintei Treimi[40].

Întreita afundare în apă şi întreita ridicare a catehumenului din apă închipuie moartea şi învierea Domnului[41].

Puterea harului dumnezeiesc primit prin Sfintele Taine trebuie s-o arătăm prin faptele noastre concrete[42].

Pentru că suntem oameni, noi trebuie să facem faptele dreptăţii lui Dumnezeu.

Sfântul Botez ne-a scăpat de pedeapsa cuvenită pentru păcatele noastre, de boala păcatului şi de moarte[43]. El a şters tot răul din noi într-o clipă, „atât de deplin şi de desăvârşit, încât nu mai rămâne nicio urmă de fărădelege” în fiinţa noastră[44]. Tocmai de aceea trebuie să arătăm minunea ce s-a făcut cu noi prin viaţa noastră de după aceea.

Sfântul Botez nu ne scapă numai de păcate, ci şi de obişnuinţa păcatelor[45]. El trezeşte în noi simţirile şi puterile duhovniceşti ale omului[46] în aşa fel încât, „dacă s-ar întâmpla să murim îndată ce am primit Botezul, neaducând cu noi decât pecetea darului primit cu el, chiar şi atunci ne-ar încununa Mântuitorul cu laurii biruinţei, întocmai ca şi când noi înşine ne-am fi oştit[47] pentru Împărăţia cerească”[48].

Sfântul Botez este viaţa Fiului lui Dumnezeu întrupat[49]. Reînnoirea baptismală aduce însăşi viaţa lui Hristos în fiinţa noastră[50].

Dimensiunea eshatologică a Botezului e concretizată pentru Sfântul Nicolae în faptul, că naşterea baptismală „închipuie începutul vieţii ce va să vie”[51]. Şi acest dar e unul gratuit şi este unul care ne dă să avem aceeaşi voinţă cu Hristos[52].

Punând problema celor care s-au botezat în Biserica Ortodoxă şi apoi au devenit apostaţi, Sfântul Nicolae Cabasila afirmă, că dacă se pocăiesc aceştia pot fi primiţi înapoi în Biserica noastră numai prin ungerea cu Sfântul Mir[53], fără nicio altă slujbă[54].

El arată că apostatul nu mai întrebuinţează vederea, „puterea de a vedea mai limpede”[55] obţinută atunci când era creştin-ortodox prin intermediul Sfintelor Taine, deşi el are puterea de a vedea[56] chiar şi când este eretic.

Cu alte cuvinte, apostatul renunţă la faptul de a vedea adevărul, fără a pierde puterea de a-l cunoaşte, de a-l sesiza. El nu mai vede adevărul în situaţia de apostazie în care se află nu pentru că nu are puterea de a vedea adevărul, ci pentru că nu mai vrea să-l vadă.

Sfântul Nicolae se pronunţă categoric asupra faptului că apostatul nu pierde posibilitatea de a cunoaşte adevărul în mod real, ci după cum nu pot fi nimicite puterile sufletului, tot la fel nu se poate pierde puterea duhovnicească adusă omului de Sfântul Botez[57].

Puterea harică a Sfântului Botez stă ascunsă în noi dar asta nu ne împiedică să dorim şi să săvârşim răul[58].

Însă „viaţa lui Hristos” covârşeşte puterea noastră de înţelegere[59]. Sfântul Botez ne face mădulare ale lui Hristos şi ne pune într-o legătură directă şi permanentă cu Capul Bisericii, adică cu Hristos[60].

Fără această relaţie directă şi permanentă cu Hristos nu poate exista viaţă reală întru noi. Iar acum, în această viaţă, spune Sfântul Nicolae, Capul nostru „stă undeva ascuns…(dar) Se va arăta…în viaţa ce va veni”[61].

Sfântul Nicolae însă insistă într-un mod aparte asupra faptului că Sfântul Botez ne dă puterea să înfruntăm chinuri grele pentru Hristos[62].

Sfinţii Mucenici au cunoscut „cel mai înalt grad de înţelepciune”[63] şi au suferit toate chinurile acelea înfiorătoare la care au fost supuşi, pentru că erau răniţi şi fermecaţi de Hristos, erau plini în inima lor de dragostea lui Hristos[64].

Sfântul Botez „sădeşte în sufletele credincioşilor o anumită cunoaştere şi presimţire a lui Dumnezeu”[65] dar trebuie să creştem continuu în cunoaşterea şi iubirea Sa.

Din „flacăra dorinţei”[66] pe care o are cel care crede în Dumnezeu, putem să ne dăm seama de Cel care a rănit acest suflet cu atâta dragoste[67].

Sfântul Botez nu numai că Îl sălăşluieşte pe Hristos în noi dar, în acelaşi timp, ne face să Îl simţim şi să-L vedem pe El fiind de faţă şi întărindu-ne sufletele, „înnoindu-le cu puterea Sa”[68].

În contextul discuţiei despre foştii comedianţi care au crezut în Hristos şi au devenit Sfinţi Mucenici, Sfântul Nicolae subliniază faptul că Sfântul Botez ne dă o inimă simţitoare, în locul celei de piatră cu care am venit să ne botezăm[69].

Sfântul Mucenic Ardalion îi prilejuieşte Sfântului Nicolae o reflecţie foarte justă: la el dragostea a trecut ca un foc de la gură şi i-a aprins inima[70]. Acesta era un actor şi a vrut să joace scena răstignirii Mântuitorului Hristos. A cerut să fie spânzurat gol pe lemn şi când a vrut să imite ce a spus Domnul pe cruce, „dintr-o dată fiinţa lui s-a schimbat, sufletul a început să simtă ce-i spuneau buzele iar cu cugetul a ajuns să creadă tot ce săvârşea cu mădularele, ajungând să fie într-adevăr ceea ce voia s-arate: [un] creştin”[71].

De aceea Sfântul Nicolae spune că Botezul are o lucrare tainică în fiinţa noastră[72], ascunsă altora, care ne dă puterea de a-L urma pe Hristos[73].

Aici, în cadrul Sfântului Botez, „Dumnezeu a pus în adâncul sufletelor [noastre] dorinţa de a atinge tot binele pe care ele îl doresc, de a cunoaşte tot adevărul pe care-l caută”[74].

Una dintre urmările vizibile în fiinţa noastră ale Sfântului Botez e aceea că dorim „un adevăr lipsit de rătăcire”[75], lipsit de greşeală, de înşelare.

Dorinţele noastre sunt numeroase, nestăvilite. „Ce dorim noi pe pământ nu ni se împlineşte deplin nicicând şi nicăieri”[76]. Dar celor care gustă din Sfânta Euharistie li se împlinesc dorinţele cu adevărat, căci „inima omenească aşa a fost zidită dintru-nceput, mare şi largă ca un rezervor, ca să poată cuprinde într-însa pe Însuşi Dumnezeu”[77].

Efemeritatea noastră nu ne poate satisface[78], ne spune şi Sfântul Nicolae. Nu ne putem îmbăta de lumea aceasta şi în acelaşi timp aceasta să poată fi în stare să ne stingă dorul după ceva mult mai înalt decât putem dobândi aici.

Lumea şi cele din ea nu ne pot stinge dorul de veşnicie, pentru că „sufletul omenesc este însetat după desăvârşire”[79].

Dorul sufletului nostru, dorul real se împlineşte numai când Îl găsim pe Dumnezeu, pentru că liniştea sufletului nostru se găseşte numai în Hristos[80].

Dumnezeu ne oferă toate bunătăţile Sale numai pentru a-I da dragostea noastră[81]. Şi  dacă Îl iubim pe El, de aici vine toată bucuria de care suntem plini[82].

Constatarea cum că primele daruri ale Sfântului Duh pe care le primim sunt dragostea şi bucuria ne arată că Sfântul Nicolae vorbeşte în mod practic de roadele Botezului[83].

Omul experiază în totalitatea sa darurile lui Dumnezeu şi dacă le cunoaşte în mod intim poate vorbi cu uşurinţă despre ele.

Imprimarea reală de prezenţa harului dumnezeiesc în omul care aparţine Sfintei Biserici este exprimată fără dubii de Sfântul Nicolae Cabasila. Acesta spune: „când vine spre noi harul lui Dumnezeu, întâi ne face să-I simţim prezenţa”[84].

Prezenţa harului e una interioară şi tot despre această interioritate vorbeşte şi verbul „a simţi” din fraza de mai sus.

Simţirea harului dumnezeiesc de către adâncul fiinţei noastre ne arată că mântuirea personală este reală, conştientă şi produce reale transformări în fiinţa noastră.

Această mărturie şi multe altele pe care le vom aduce  în sprijinul acesteia în cărțile noastre teologice, se constituie în dovezi clare de reperare şi separare a şarlatanilor şi a impostorilor care pretind a avea trăiri duhovniceşti de Sfinţii lui Dumnezeu.

Sfântul Botez este adevăr adânc[85]. Când ieşim din cristelniţă, sufletul nostru „străluceşte mai tare chiar decât lumina soarelui”[86]. Atunci primim din strălucirea slavei lui Dumnezeu[87].

Din acest motiv e magistrală referinţa Sfântului Nicolae la succesiunea harului Sfântului Duh în Biserică începând cu ziua Cincizecimii[88].

În Biserică, Botezul ne face să privim numai spre viaţa veşnică[89]. Însă ca să primim harul trebuie să fim pregătiţi, pentru că. deşi Botezul lucrează acelaşi lucru în toţi şi pentru toţi la fel[90], se observă că fiecare creşte în viaţa duhovnicească pe măsura dorinţei proprii.

Referindu-se însă şi la Botezul sângelui, Sfântul Nicolae spune că acesta „are şi valoarea Botezului cu apă…[dar] cuprinde şi strădaniile noastre”[91]. Catehumenii martirizaţi îşi au propriile „strădanii muceniceşti” şi moartea mucenicească drept Sfânt Botez[92].

Sfântul Botez pune în acţiune „puteri şi lucrări lăuntrice” dar numai Sfântul Mir „le trezeşte la viaţă”[93].

Sfântul Nicolae Cabasila vede o identitate perfectă între roadele primite de creştini prin Sfântul Mir şi cele pe care le primeau cei peste care Sfinţii Apostoli îşi puneau mâinile[94].

Prin ungerea cu Sfântul Mir ca şi prin punerea mâinilor Sfinţilor Apostoli de odinioară se pogoară harul Sfântului Duh în noi[95]. Dar Sfântul Nicolae precizează însă imediat că Sfântul Duh ni se dă prin Hristos[96] şi nu fără El.

La începutul Bisericii creştine, „Taina Sfântului Mir împărtăşea credincioşilor puterea de a vindeca, de a proroci, de a vorbi în limbi, precum şi alte daruri, care toate împărtăşeau oamenilor puterea lui Hristos cea peste fire”[97].

El le interpretează ca semne minunate care erau necesare acelei perioade de început a Bisericii lui Hristos. Dar, în acelaşi timp, el aminteşte faptul că şi în vremea lui existau sporadic harismele prorociei, ale exorcizării sau ale vindecărilor în anumiţi oameni duhovniceşti[98].

Taina Sfântului Mir împărtăşeşte întotdeauna şi oriunde darurile evlaviei, rugăciunii, dragostei sau înţelepciunii, „precum şi altele [de acest fel], cu toate că mulţi creştini nu-şi dau seama de aceasta, iar alţii nu cunosc lucrarea Tainei acesteia, pe când alţii, în sfârşit, se îndoiesc chiar că există un Duh Sfânt (F. Ap. 19, 2), din pricină că atunci când au primit această Taină erau nevârstnici şi incapabili de a judeca, iar odată ajunşi la vârsta priceperii, ei s-au înrăit şi au orbit sufleteşte”[99].

Sfântul Duh împarte daruri precum voieşte, precizează şi Sfântul Nicolae conform Noului Testament, însă nu trebuie dispreţuită nicio Sfântă Taină, „pentru că una şi aceeaşi putere lucrează în toate Tainele şi pentru că puterea lor izvorăşte din aceeaşi jertfire a Mielului, din aceeaşi moarte şi din acelaşi sânge al Lui”[100].

Legătura interioară dintre Hristos şi Sfântul Duh în Sfintele Taine ale Bisericii este evidentă în teologia Sfântului Nicolae Cabasila.

Oricine primeşte o Sfântă Taină Îl primeşte pe Hristos întru Sfântul Duh în el însuşi. Hristos se află pentru Sfântul Nicolae în toate Sfintele Taine, El este de faţă la săvârşirea lor, Se află în cei care iau parte la ele şi le împarte din darurile Sale, „dar  în fiecare din Taine El este de faţă în alt chip”[101].

Roadele Sfântului Mir sunt în toţi cei care l-au primit, chiar „dacă nu toţi simt darurile ce se pogoară peste ei şi nici nu se grăbesc toţi să tragă folos din această comoară ce li se dă, şi aceasta fie din pricină că, fiind nevârstnici, n-au încă puterea de a judeca, fie că atunci când primesc Taina nu dovedesc toată pregătirea şi dragostea de a o primi”[102].

Primim în mod real harul prin Sfântul Mir, dar trebuie să conlucrăm cu el în viaţa noastră în mod permanent.

De aceea Sfântul Nicolae ne atenţionează, că „harul nu slujeşte la nimic dacă nu ne străduim să lucrăm cu el”, căci             „ni se cere strădanie neîntreruptă şi priveghere dacă vrem să scoatem pentru suflet un folos duhovnicesc din această Taină”[103].

Sfântul Mir e momentul, în concluzie, când primim darurile lui Dumnezeu, dar pe ele le actualizăm în viaţa noastră ascetică[104].

Sfânta Euharistie însă este „piscul cel mai înalt al vieţii duhovniceşti”[105], pentru că nu primim în cadrul ei numai darurile Sale ci pe Însuşi „Vistiernicul” darurilor[106].

În Sfânta Euharistie, prin unirea cea mai intimă cu noi la nivel sacramental, El „schimbă întru totul lăuntrul primitorului, împrumutându-i însăşi personalitatea Sa, iar noroiul[107] care primeşte vrednicie de împărat nu mai este noroi, ci se preface în însuşi trupul Împăratului”[108], lucru care nu poate fi mai fericit decât nimic altceva[109].

Pentru Sfântul Nicolae, Sfânta Împărtăşanie este „Taina cea mai mare”, nemaiputând exista ceva  mai bun spre care să tinzi decât Trupul şi Sângele lui Hristos[110].

Dacă prin Sfântul Mir „ne-am îmbrăcat în Duhul Sfânt”[111], prin Sfânta Împărtăşanie ne înduhovnicim trupul, sufletul şi toate puterile noastre[112].

În Sfânta Euharistie noi ne unim cu trupul, sângele şi sufletul Mântuitorului Hristos în Duhul Sfânt[113]. Ea ne face cugetul, voia, trupul şi sângele nostru una cu cugetul, voia, trupul şi sângele lui Hristos.

În context euharistic, revitalizarea noastră este extraordinară pentru că devenim alţi oameni, oameni cu un cuget puternic, cu o voinţă dârză, cu un curaj înflăcărat, fiindcă simţim focul lui Hristos în noi, care ne umple şi ne  dinamizează într-un mod covârşitor[114]. Prin ea noi ne întâlnim chiar cu Dumnezeu şi reprezintă prin aceasta „desăvârşirea tuturor celorlalte Taine”[115].

Este cea care ajută la împlinirea celorlalte Sfinte Taine şi face mai evident harul pe care l-am primit prin ele[116]. Ea este cea care  ne  învie pe noi, cei morţi prin păcat şi numai ea poate să-i învie pe oameni în mod real[117].

Sfânta Euharistie este „singurul leac împotriva păcatului”[118] şi „singura spălare a fărădelegilor”[119].

Tocmai pentru că trebuie să ne spele mereu păcatele, Sfântul Botez este irepetabil pentru un creştin-ortodox dar Sfânta Euharistie e repetabilă[120].

Prin Sfânta Euharistie primim iertarea păcatelor şi moştenirea Împărăţiei Cerurilor iar dreptatea noastră devine una „hristoformă”[121].

Unirea cu Hristos este un eveniment extraordinar pentru noi în integralitatea persoanei noastre. Prin Sfânta  Euharistie „Hristos Se revarsă în sufletele noastre” şi Se face una cu noi, schimbându-ne şi devenind asemenea Lui[122].

Pentru aceasta trebuie să ne împărtăşim mereu pentru ca să lucreze în noi „Legea Duhului”, care să ne transforme mereu în oameni tot mai duhovniceşti[123].

Sfântul Nicolae însă e conştient de faptul că neputinţele şi păcatele  noastre fac  ca „pecetea Tainei” Sfintei Euharistii să nu rămână mult timp în noi şi de aceea e nevoie de reactualizarea ei printr-o altă împărtăşire cu Hristos euharistic[124].

E nevoie de o împărtăşirea deasă cu Hristos pentru ca Hristos „să rămână tot timpul în lutul” trupul nostru[125]. Hristos euharistic sădeşte în noi viaţa cea adevărată, din care închinarea şi viaţa noastră duhovnicească îşi extrage toată puterea[126], căci El „schimbă, preface şi umple de viaţă pe cel ce se împărtăşeşte” cu Sine[127]. Numai prin Sfânta Euharistie noi „ne mişcăm şi vieţuim”[128].

Sfântul Nicolae Cabasila dezvoltă însă şi dimensiunea teologică şi ontologică a înfierii euharistice. Prin împărtăşirea cu Hristos euharistic ne facem copiii lui Dumnezeu, supunându-ne în faţa Sa, fără ca această supunere în faţa lui Dumnezeu să eludeze libertatea noastră personală[129].

Numai ascultarea de Hristos ne face cu adevărat liberi, pentru că prin aceasta recuperăm dimensiunea adevăratei noastre libertăţi, a libertăţii ca sfinţenie.

Înfierea dumnezeiască e o realitate mult mai profundă şi deplină decât cea trupească[130].

Unirea cu Hristos depăşeşte legătura de rudenie de sânge cu părinţii noştri, datorită adâncimii ei abisale[131].

Legătura genetică cu părinţii noştri nu e o legătură continuă, directă din punct de vedere existenţial, pe când Hristos, prin împărtăşirea cu El, „nu ne mai lasă singuri, ci rămâne veşnic întru noi, unit cu noi, ne face tot mai vii şi mai tari”[132].

Depărtarea de Hristos nu ne lasă în viaţă, ci ne situează imediat „în latura morţii”[133]. Tocmai de aceea şi Sfântul Nicolae subliniază faptul că înfierea duhovnicească „înghite”    (în sensul de a subsuma, de a integra în mod organic) pe cea trupească.[134]

Hristos „înghite” în Sine pe omul cel vechi, acesta devenind din om trupesc un om duhovnicesc[135]. Primim pe Hristos euharistic şi El ni se împrăștie în toată fiinţa noastră[136].

Punând în paralel Sfântul Botez cu Sfânta Euharistie, Sfântul Nicolae afirmă că „în privinţa iertării păcatelor [Sfânta Euharistie] pare a fi mai mică decât Botezul”[137].

Sfântul Botez aduce iertarea păcatelor fără vreun efort uman, pe când Sfânta Împărtăşanie luată la maturitate implică inima înfrântă şi îndurerată, asceza şi mărturisirea păcatelor, întorcând astfel sufletul de la pornirile rele, dar nu omoară pe omul cel vechi așa cum o face Botezul[138].

Tocmai de aceea pregătirea necorespunzătoare pentru primirea Sfintei Euharistii face ca să rămână „semnele bolii şi urmele rănilor”[139] păcatelor în fiinţa noastră.

Sfânta Euharistie nu se dă fără suferinţe dar, în acelaşi timp, Sfânta Împărtăşanie are menirea de a ne dinamiza spre o viaţă de luptă duhovnicească[140]. Încercările şi luptele pentru o viaţă curată sunt de mare folos pentru noi[141].

Sfânta Euharistie este o „mâncare nepieritoare” şi de aceea „trebuie să dorim fierbinte apropierea de Sfintele Daruri”[142]. Curăţirea sufletului prin asceză şi mărturisirea păcatelor ne fac proprii Sfintei Împărtăşanii, care ne aduce un dar mult mai bogat decât cel al Botezului[143].

În acest sens, Sfântul Nicolae ne spune: „Împărtăşania trebuie să fie socotită mai desăvârşită decât Botezul şi pentru faptul că cere de la cei ce se apropie de ea o desăvârşire cu mult mai mare”[144].

Iar desăvârşirea care ni se cere e numită de el drept „sfinte străduinţe”[145], deoarece eforturile umane pentru curăţirea de patimi sunt împletite cu harul lui Dumnezeu.

Asceza privită ca o luptă continuă cu patimile şi cu demonii şi cu tot felul de intemperii ale istoriei nu se face însă fără Hristos. Hristos e Cel care luptă împreună cu noi. El        „este împreună luptător cu noi” şi de aceea vrea să fim curajoşi şi îndrăzneţi în această luptă mântuitoare, gata să luptăm cu vrăjmaşii noştri „cu bună trudă şi cu vrednicie”[146].

Sfânta Euharistie este o putere curăţitoare, o putere împreună-luptătoare cu noi dar trebuie văzută şi ca o răsplată a străduinţelor personale[147].

Concluzia teologică a celor trei Sfinte Taine ale eclesializării la Sfântul Nicolae Cabasila e aceea că în fiecare dintre ele Hristos e Cel care stă în legătură directă cu noi.

Sfântul Botez e Taina în care Hristos ne creează ca oameni duhovniceşti, Sfânta Mirungere e Taina în care El ne antrenează prin Sfântul Duh în cele ale vieţii celei noi iar Sfânta Euharistie e cea în care El Însuşi luptă împreună cu noi[148].

Sfântul Nicolae Cabasila a tuşat puternic aceste prime trei Sfinte Taine pentru că a căutat să dezbată în această dumnezeiască carte a sa apariţia şi dezvoltarea în om a vieţii duhovniceşti, a vieţii în Hristos.

Dar cu toate acestea, putem găsi în această dumnezeiască carte şi indicii despre alte Sfinte Taine.

Taina Sfintei Pocăinţe sau a Sfintei Mărturisiri e aceea în care primim iertarea păcatelor dacă ne pare rău de ele[149].

El vede aici Sfânta Pocăinţă ca având legătură interioară necesară cu Sfânta Euharistie. Spune Sfântul Nicolae Cabasila: „nimic n-am făcut numai mărturisindu-ne, fără a gusta din bunătăţile Mesei euharistice”[150], adică fără a ne împărtăși cu Hristos.

Sfânta Preoţie/ hirotonia e denumită de autorul nostru drept „ungere preoţească”[151].

I se dedică un capitol special și realității liturgice a sfinţirii locaşului de cult de către arhiereu[152].

---

[1] Cf. Studiului introductiv semnat de părintele profesor Teodor Bodogae la Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, studiu introd. şi trad. din lb. greacă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, ed. a II-a, Ed. IBMBOR, București, 2001, p. 6, nu se cunoaşte nici anul naşterii şi nici anul adormirii Sfântului Nicolae.

Pe baza unor scrisori trimise către el s-a stabilit totuşi ca date aproximative ale vieţii sale 1320-1391, cf. Ibidem. Nu este cert dacă el a fost cleric (Ibidem) şi nici dacă a intrat în monahism spre sfârşitul vieţii (Idem, p. 9).

Dar este sigur că numele de Cabasila este numele mamei sale şi că pe tatăl său îl chema Hemaestos (Idem, p. 6) şi că a fost prieten cu Sfântul Grigorie Palama (Idem, p. 9).

A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Nicolae_Cabasila.

[2] Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, op. cit., p. 50.

[3] Idem, p. 30.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Pentru Sfântul Nicolae nu e decât un singur Sfânt Botez, cf. Idem, p. 72, 132, 133, 134.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 31.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 31-32. În ediţia citată de către noi se indică în mod greşit v. 18 în locul v. 17. Cf. BOR, ed. 1988 avem următorul verset la Fac. 28, 17: „Şi, spăimântându-se Iacov, a zis: „Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!”.

[15] Idem, p. 32-33. Sfântul Nicolae discută de multe ori aceste Taine ale îmbisericirii, ale eclesializării noastre în mod consecutiv, cf. Idem, p. 46, 48, 49, 50 etc.

[16] Idem, p. 33. În Idem, p. 46, Sfântul Nicolae vorbeşte despre acelaşi lucru, spunând că în viaţa veşnică noi vom trăi „ca nişte dumnezei în jurul marelui Dumnezeu”.

[17] Idem, p. 41.

[18] Idem, p. 50.

[19] Idem, p. 43.

[20] Idem, p. 45.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 46.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 48.

[25] Idem, p. 47. Sinergismul divino-uman apare constant în această lucrare a Sfântului Nicolae Cabasila. A se vedea Idem, p. 67, 68, 70, 94.

[26] Sintagma „viaţă nouă” o găsim şi în Idem, p. 49, 50. Există şi un întreg subcapitol numit „Viaţa cea nouă”, cf. Idem p. 66-74.

[27] Idem, p. 49.

[28] Idem, p. 50.

[29] Idem, p. 51.

[30] Idem, p. 52.

[31] Idem, p. 53.

[32] Idem, p. 51. În Idem, p. 64 reapare această idee: intrăm în apa Botezului „fără formă” şi „ieşim îmbrăcaţi într-o formă de o frumuseţe neîntrecută”.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 53.

[35] Ibidem. În Idem, p. 88 se spune în mod explicit că Hristos e dragostea şi bucuria noastră.

[36] Idem, p. 56.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 57.

[39] Idem, p. 58.

[40] Idem, p. 58, 59.

[41] Idem, p. 59-60.

[42] Idem, p. 60.

[43] Idem, p. 63.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 64.

[47] În sensul de a lupta pentru o viaţă virtuoasă.

[48] Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, op. cit., p. 65.

[49] Idem, p. 66.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Idem, p. 70.

[53] Idem, p. 71, 72.

[54] Idem, p. 71.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Idem, p. 72.

[59] Idem, p. 73.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem.

[62] Idem, p. 74, 77.

[63] Idem, p. 76.

[64] Idem, p. 77.

[65] Idem, p. 78.

[66] Idem, p. 79.

[67] Ibidem.

[68] Ibidem.

[69] Idem, p. 80.

[70] Idem, p. 83.

[71] Idem, p. 82.

[72] Idem, p. 83.

[73] Idem, p. 84.

[74] Idem, p. 86.

[75] Ibidem.

[76] Ibidem.

[77] Ibidem.

[78] Ibidem.

[79] Idem, p. 87.

[80] Ibidem.

[81] Idem, p. 88.

[82] Ibidem.

[83] Ibidem.

[84] Ibidem.

[85] Idem, p. 89.

[86] Ibidem.

[87] Ibidem.

[88] Idem, p. 92.

[89] Idem, p. 93.

[90] Idem, p. 94.

[91] Idem, p. 133.

[92] Ibidem.

[93] Idem, p. 95. De aici începe secţiunea alocată Sfintei Mirungeri.

[94] Ibidem.

[95] Ibidem. Acelaşi lucru este specificat şi în Idem, p. 97, 99, 100, 101, 102.

[96] Idem, p. 99.

[97] Ibidem.

[98] Ibidem.

[99] Ibidem.

[100] Idem, p. 100.

[101] Idem, p. 106.

[102] Idem, p. 101.

[103] Idem, p. 102.

[104] Ibidem. Sfântul Nicolae spune aici: „lucrarea lui s-a făcut simţită” mai apoi, deşi darul a fost primit la Sfânta Mirungere.

[105] Idem, p. 106.

[106] Ibidem.

[107] Se referă la trupul nostru.

[108] Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, op. cit., p. 106.

[109] Ibidem.

[110] Ibidem. Părintele profesor Dumitru Popescu era de părere că Sfântul Nicolae Cabasila ar fi închis pe Hristos în Sfânta Euharistie şi nu ar mai fi văzut şi relaţia personală a credinciosului cu persoana lui Hristos.

Însă noi nu am avut niciodată acest sentiment citind dumnezeieştile sale cărţi. Ci, dimpotrivă, cred că el s-a pronunţat mai ales asupra lui Hristos euharistic pentru că acesta i-a fost programul scriitoricesc şi nu pentru că ar fi resimţit vreo dorinţă catolicizantă de a separa Sfânta Euharistie de Hristos.

Nu îl putem suspecta pe Sfântul Nicolae Cabasila de o astfel de separaţie nefastă eterodoxă ci, dimpotrivă, trebuie să vedem că El susţine cu foarte mare concizie faptul, că Hristos e în Sfintele Taine dar şi între noi şi în noi, depășind în același timp toată creația Sa.

[111] Idem, p. 107.

[112] Idem, p. 109.

[113] Ibidem.

[114] Ibidem.

[115] Idem, p. 110.

[116] Ibidem.

[117] Ibidem.

[118] Idem, p. 114.  În Idem, p. 115, Sfântul Nicolae spune că Sfânta Euharistie ne scapă de orice păcat.

[119] Ibidem.

[120] Idem, p. 115.

[121] Idem, p. 116.

[122] Idem, p. 118.

[123] Idem, p. 120.

[124] Ibidem.

[125] Ibidem.

[126] Ibidem.

[127] Idem, p. 121.

[128] Ibidem.

[129] Idem, p. 122.

[130] Idem, p. 123.

[131] Idem, p. 124.

[132] Ibidem.

[133] Ibidem.

[134] Ibidem.

[135] Idem, p. 125.

[136] Ibidem.

[137] Idem, p. 126.

[138] Ibidem.

[139] Ibidem.

[140] Idem, p. 127.

[141] Idem, p. 127, 128.

[142] Idem, p. 128.

[143] Idem, p. 128-129.

[144] Idem, p. 129.

[145] Ibidem.

[146] Ibidem.

[147] Idem, p. 131.

[148] Idem, p. 129.

[149] Idem, p. 111, 115.

[150] Idem, p. 115. Un text asemănător există şi în Idem, p. 112.

[151] Idem, p. 98, 104.

[152] Idem, p. 148-158.