Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Lună: februarie 2011 Page 1 of 17

Unirea ipostatică (1)

Comentariu (la cererea doamnei Otilia Kloos) la Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ed. a II-a, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 104-107.

Podcast audio introdus în arhiva TPA 2.

31.8 MB

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [15]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 206-218.

***

Fericitul Dumitru [Stăniloae] a fost foarte prezent lângă noi[1]. Expoziţia cu scrisul său, cu notele sale luate în grabă, cu fotografiile sale, cu cărţile sale ne-a umplut inima.

Note, zeci, sute de note, cu un scris greu de pătruns de cele mai multe ori, pentru care ar trebui să ai timp ca să le descifrezi, să le înţelegi, să le aprofundezi.

I-am văzut scrisul, i-am revăzut scrisul şi asta m-a bucurat mult. Scrisorile trimise mitropolitului Daniel [Ciobotea][2] de azi – care atunci era în Germania – erau prinse pe standuri ca să le putem citi.

Salariul său la un moment dat: patru mii şi câteva sute de lei. Declaraţii de ale sale, scrisori, o dare de seamă bătută la maşină.

În ultima spunea, că a trăit din mai multe burse şi că vine dintr-o familie săracă de ţărani.

Binecuvântata Maria era şi ea tot din Transilvania. Când a fost evocat i-am simţit prezenţa. El a fost și este cu noi!

Fericite Părinte nu ne uita! Ai milă de noi şi ne miluieşte.

Dacă vreţi să predicaţi sau să conferenţiaţi, atunci nu vorbiţi când toată lumea e obosită. Sau dacă tot trebuie să o faceţi, nu vorbiţi greu, ca toată lumea să caşte.

Mai întâi, de dimineaţă, lucrurile grele, iar spre după-amiază pe cele duhovniceşti, când puterea de concentrare şi de receptare a minţii noastre scade.

Toţi au vorbit frumos despre el. Centenarul său a fost o victorie a sfinţeniei asupra uitării, a meschinăriei, a ridicolului.

Năvodul s-a aruncat în adânc, pentru că avem nevoie de o înţelegere adâncă a voii lui Dumnezeu.

Dacă cugeţi cu multă smerenie prinzi mulţi peşti ai înţelegerii dumnezeieşti. Scoţi la suprafaţă idei care nu se văd cu ochiul liber.

În jurul meu, pe o rază de niciun kilometru sunt atâtea Sfinte Moaşte încât nici nu mi-am imaginat vreodată că aş fi putut avea atât de multe în apropiere.

În Bucureşti e o bogăţie imensă şi mulţi se bucură de ea (mă refer la bogăţia dumnezeiască a Sfintelor Moaşte).

Sfântul Dimitrie Basarabov[3], Sfântul Constantin cel Mare, Sfânta Împărăteasă Elena, mama sa, Sfântul Ioan Gură de Aur (mandibula) sunt la Patriarhie[4]. E posibil ca să mai existe la Părintele Patriarh şi alte Sfinte Moaşte.

Trupul întreg al Sfântului Dimitrie ne stă mărturie, îndemn, povăţuire pentru viaţa noastră.

Capul Sfântului Grigorie de Nyssa[5] e la Biserica Domniţei Bălaşa, în ctitoria sa impozantă. Are o mască mortuară deasupra.

Părticele din Sfântul Spiridon[6] în catedrala[7] de lângă Facultatea de Teologie[8].

Mâna Sfântului Ciprian la Biserica „Zlătari”[9].

Mormântul Sfântului Constantin Brâncoveanu[10], care m-a ajutat şi mă ajută atât de mult. Părticele din Sfântul Nicolae al Mirelor Lichiei[11], tot acolo, la Biserica Sfântul Gheorghe Nou[12].

Sfântul Mina[13], Sfântul Siluan[14], Sfinţii de la Sfântul Antim[15], Fericitul Ilie Mărturisitorul la Giuleşti[16], Sfântul Stelian[17], Sfântul Mucenic Haralambie[18] şi Sfântul Eftimie cel Mare[19]. Şi câţi alţii?

Părticica din Sfântul Nectarie e foarte galbenă, ca o ceară[20]. Bucurii, multe bucurii.

Dacă nu tresalţi la astfel de bucurii înseamnă că nu te preocupă bucuriile sfinte, veşnice.

Când nu te cunosc oamenii eşti „un nimeni”. Nimeni nu te ajută. Numai când vei ieşi prea mult în evidenţă, încât nu mai pot să te excludă, atunci îţi vor pomenii numele şi te vor elogia. Dar mai bine ar fi să nu dorim niciodată ca să ieşim în evidenţă.

Tăcerea care lucrează în Dumnezeu e mai importantă decât orice publicitate umană. Ea te îmbogăţeşte – trăirea în Dumnezeu – pe când lauda dăunează. Vânt tăios. E vântul care distruge mândria, e vântul ispitirii.

Dacă nu stai în bătaia vântului, nu poţi să te înrădăcinezi şi mai mult în pământ.

Observ cum nu îi place să fii mic, smerit, acestei majorităţi.

Cuvintele smerite sunt trecute cu vederea şi, în schimb, se folosesc termeni pe care, de obicei, teologii nu îi pronunţă mai niciodată acasă.

Când nu eşti de acolo, din mijlocul discuţiei, te excluzi de la sine. Am văzut recent o asemenea situaţie stânjenitoare.

Doamne, liniştea mea, miluieşte-mă! Sunt obosit dar mă bucur…

*

De la oameni poţi învăţa multe rele dar şi multe lucruri bune. Unii te umplu cu entuziasmul lor, cu abnegaţia lor, cu problematizările lor, cu reacţiile lor binecuvântate la rău, la impostură, cu sfinţenia lor, cu forţa pe care au avut-o ca să meargă mai înainte, pe când alţii îţi strivesc inocenţa, înaintarea, îţi taie elanul, te fac să te simţi un nimic, o caricatură, o fiinţă ratată mai înainte de a preciza vreun lucru.

Dacă stai închis în tine ţi se pare că eşti viu, că tu eşti mai deştept decât toţi, că nu ai egal pe lume, că trebuie să ţi se facă statuie în trei clipe şi toţi să ţi se închine.

Dar când comunici sincer cu oamenii, când ieşi din turnul tău de fildeş pentru a sta de vorbă cu omul real şi nu cu imaginea ta despre el, atunci eşti surprins, şocat, rămâi înmărmurit, de forţa cu care ţi se revelează omul, de intensitatea cu care percepi interiorul lui, viaţa lui, conştiinţa lui.

Când omul nu mai e un număr, un simplu nume, devine o minune, îţi apare ca o taină care vrei să ţi se comunice, te face să îl stimezi, să îl iubeşti, să îl admiri, să nu îl mai judeci în frivolitatea ta caracteristică, pentru că fiecare gest al său are un motiv anume, indiferent dacă motivul e bun sau rău.

Când stai de vorbă, imaginaţia ta bolnavă, percepţia ta aiurită cade, se dizolvă şi adevărul persoanei apare cu putere între el şi tine, şi îţi cere asentimentul, nu părerea ta.

Omul greşeşte, poate greşi, dar nu avem dreptul să-l condamnăm la nesfârşit, ci să îl înţelegem, să îl iubim, să îl ajutăm iubindu-l, întinzându-i o mână de frate.

Cum arată mahomedanul, iehovistul, luteranul? Habar am! Mi se pare că ştiu prea multe, că am „tot adevărul” şi nu sufăr pentru fratele meu, care nu îl recunoaşte pe Hristos ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Mă uit numai la mine.

Dar pot să mă uit la mine, fără ca să-l văd şi pe el? Pot să încarc sacii numai în căruţa mea şi să îmi fie indiferent faptul, că el, fratele meu, nu are un ajutor, pe cineva care să îl scoată din baltă? Ce fac pentru tine, ca să nu fac şi pentru mine în acelaşi timp? Pot să fiu indiferent, insensibil, când pe mine mă enervează televizorul dat mai tare, faptul că unul se caliceşte iar altul râmneşte şi multe altele?

Cine îmi dă dreptul să fiu ticălos?

Trebuie să mă intereseze pe mine, ortodoxul, şi de tine, catolicule, şi de tine, protestantule, fiule al așa-zisei Reforme.

Trebuie să îmi fac griji. Dacă nu îmi fac griji de oaia una, de oaia care e, de fapt, o cifră a milioanelor de rătăciţi, nu am grijă nici de mine, pentru că eu sunt călduţ, „liniştit” cu toţi şi „nu vreau să îmi fac duşmani degeaba”.

Dacă Sfinţii Apostoli ar fi dorit să nu îşi facă duşmani, cu siguranţă că nu se mai luau la harţă cu toţi, nu mai încercau să îi facă proşti pentru că se închină la lucrul mâinilor lor şi nu mai încercau să îi scoată pe toţi din întunericul neştiinţei.

Dar ei nu au stat acasă şi nici nu au dorit să moară „confortabil”.  Noi suntem de altă „modă”.

Noi ne dăm cu părerea, presupunem, ne închipuim…şi ne închipuim prea multe lucruri despre noi, revoltător de multe lucruri.

Conştientizez o acută dorinţă a mea de a face ucenicie la teologia Sfintelor Icoane. Iconostasul acestui dumnezeiesc pictor m-a uluit[21].

Niciodată până azi nu am putut înţelege de ce nu înţelegeam teologia iconostasului.

Toţi Sfinţii Îngeri, toţi Sfinţii Apostoli, Prea Curata Stăpână, Sfântul Ioan Botezătorul, doi Sfinţi ierarhi sunt în stare de închinare, de plecăciune spre Fiul lui Dumnezeu, spre Dreptul Judecător. Toate fiinţele Împărăţiei lui Dumnezeu sunt orientate spre El. Acum are sens.

Sfinţii nu privesc spre noi ca să privească spre El, ci privesc spre El ca să ne audă pe noi şi să ne mângâie pe noi.

Planul Sfinţilor Apostoli şi al Sfinţilor Ierarhi e plin de negru, de apofatism.

Planul de deasupra, unde e Dreptul Judecător, are negru numai la picioare, în rest multă lumină dumnezeiască.

Dar Hristosul slavei cereşti are în planul al treilea – de sus în jos vorbind – pe Hristosul euharistic, Care ne face părtaşi veşniciei.

Fiinţe stihiale, pline de lumina Prea Curatei Treimi.

Niciodată până azi nu am fost atât de izbit de mireasma frumoasă a normalităţii duhovniceşti pe care o are pictura cu adevărat teologică.

Binecuvintează, Doamne, pe robul Tău şi pentru sfintele lui rugăciuni, miluieşte-mă și pe mine, păcătosul!

Când înţelegi ceva despre un om iar ceilalţi de lângă tine şi el rămân în aceeaşi postură pe care o au vizavi de el, atunci toţi îşi pun întrebarea, de ce doar tu crezi ceea ce afirmi despre el şi, mai ales, de ce nu văd şi ei aceleaşi lucruri ca şi tine.

În loc să creadă, că înţelegerea unui om e o mare binefacere a lui Dumnezeu, pe care ne-o face cadou El Însuşi, ei îşi pun întrebarea, dacă e posibil acest lucru şi dacă ceea ce spui tu nu e decât un fals sau un mod de a-i intra pe sub piele.

Și aceasta, pentru că interesul poartă fesul cel mai adesea în relațiile actuale dintre oameni și chiar dacă gândești profund despre cineva, luminat de Dumnezeu, ei vor presupune că ai aceleași intenții parșive ca majoritatea.

Înţelegerea altuia e o mare taină.

Nu ştim prea bine de ce ni s-a dat privilegiul să întâlnim tocmai oamenii pe care i-am întâlnit şi de ce am făcut lucrurile pe care le-am făcut.

Uneori pleci de acasă cu un gând, într-o anume parte şi te vezi dus de Dumnezeu în altă parte, ca să te întâlneşti cu oameni pe care nu i-ai sunat în prealabil, cu oameni care nu ştiai că există dar de la care înveţi lucruri capitale.

Vrei ceva şi găseşti altceva.

Visezi la mere pădureţe şi Dumnezeu te duce să vezi minuni mari şi să auzi lucruri dumnezeiesc de profunde.

Oamenii sunt cele mai adânci prăpăstii posibile.

Nici nu ştim cum arătăm cu adevărat.

Dacă am şti, am rămâne muţi de fericire.

Galopăm frenetic, ne încumetăm să sperăm la lucruri care ne depăşesc şi observăm cum evenimentele pe care le trăim ne împing să devenim naturali, sinceri, spontani, categorici cu noi înşine şi cu alţii.

*

A fi insensibili. Suntem insensibili. Ticăloşia insensibilităţii noastre e atât de mare încât nici nu ne dăm seama că suntem insensibili.

La ştiri apare faptul, că a murit o femeie ucisă de propriul ei nepot sau că, în Irak, o bombă „intenţionată” a mai ucis încă 10 oameni.

O auzim pe crainică şi nici măcar nu percepem marele adevăr, că ştirile, ambele, au fost exploziv de reale. Ni se pare că e vorba de un vis ce nu are nimic de-a face cu noi şi cu lumea noastră. Nu simţim nici regret şi nici curiozitate pentru aceşti oameni.

„Dacă au murit…bravo lor! Eu ce să le fac?!”…Și mergi mai departe, cu ochii orbi, orbiţi de insensibilitate.

Nu suntem sensibili la faptul că ea apare goală în Playboy. Dacă apare, ne excităm şi noi la fel ca ceilalţi – care cred sau nu cred în Dumnezeu – fără să ne gândim la ce a împins-o să facă acest pas, evident, fără minte.

Nu mai spun că nimeni nu se duce să se roage pentru acea femeie şi dacă totuşi ne rugăm pentru ea, pentru femeia care se dezbracă ca să se excite lumea, o facem nu cu inima sângerândă de dragoste, ci cu o vădită „superioritate” faţă de „această femeie”.

Tot la fel dacă ea, el, ei, curvesc, ucid, mint, fură, păcătuiesc în vreun fel…

Nu ne doare că alții păcătuiesc! Nu ne rugăm pentru durerea lumii.

Ne simţim „mult mai în stare” decât alţii și asta ne face „să ne simțim bine”.

Credem că nu cădem în păcate mari, că nu facem păcate mari ca alţii, pentru că suntem „atât de sfinţi încât nu mai putem păcătui”.

Dar adevărul e, că datorită lipsei noastre de râvnă nu avem nici ispite mari de la draci, pe care altfel i-am zgândăra dacă am fi fervenţi, arzând cu duhul.

Suntem lăsaţi „să fim mari” în ochii noştri şi „nepătimaşi” pentru un timp, pentru că Dumnezeu ştie cât de multă smerenie aduce această stare de „confort” sufletesc închipuit, când se schimbă placa cu noi şi apar la suprafaţa inimii noastre patimi pe care nu mai putem să le controlăm, chiar dacă am vrea cu tot dinadinsul.

Şi atunci suntem târâţi către Iad cu forţa. Și versetele sfinte nu ne mai ajută, pentru că nu ne-am încrezut în ele niciodată, ci doar ne-am gândit, că noi nu am fost niciodată homosexuali, noi nu am fost nici eretici, noi nu am făcut niciodată puşcărie sau nu am fost opriţi de la Sfânta Împărtăşanie și prin asta suntem „mai sfinți” decâ toți.

Şi pentru că ne credeam „sfinţi” şi îi ironizăm pe alţii, El, Dumnezeu, Preabunul, ne lasă să vedem cum se intră în Iad dar şi cum se iese de acolo, pentru ca să nu mai avem cuvinte de dezvinovăţire şi cuvinte de laudă faţă de noi, şi nici cuvinte de judecată faţă de ceilalţi.

Cei care trăiesc „comod” sunt insensibili şi rămân insensibili până când auzi faptul, că şi-au pierdut serviciul, şi-au pierdut casa, au suferit din cauza unui deces în familie.

Evenimentul dureros, durerea enormă te trezeşte la realitate. Te trezeşti din somnul manipulării când vezi că ţi-a ajuns cuţitul la os şi ţie.

Până nu înveţi să ţipi, nu recunoşti strigătul de durere al altora şi orice pericopă scripturală îţi rămâne străină de experienţa ta, a vieţii tale.

Când nu mai râdem uşor, când învăţăm să nu mai surâdem dezaprobator faţă de tot ceea ce nu înţelegem atunci devenim serioşi.

De multe ori spun: „Hai să fim serioşi!”…Și oamenii îmi spun: „Păi ce, nu suntem serioşi?!” Nu, nu suntem serioşi!

Suntem naivi.

Și dacă îţi permiţi să mai fi naiv, atunci eşti departe de mântuire.

Cu viaţa trebuie să fii nu serios, ci extrem de serios.

Viaţa ţi se scurge printre degete. Fuge viaţa, ţâşneşte ca săgeata albastră[22] a CFR-ului.

Nechibzuinţă, neieşire din orbecăială.

Când auzim despre Patimile Domnului stăm într-o nesimţire tun. Nicio lacrimă nu curge, niciun ritm cardiac nu o ia razna. Şomăm cu inima când auzim câte a pătimit pentru noi Domnul nostru. Stăm ca la teatru, ca la telenovelă. Ba, mult mai prost ca la un film emoţional.

Fior ioc, minte smerită nici că se pomeneşte, dragostea ne e ca un tăciune în zăpadă dar Îl pupăm pe Domnul pe obraz, pe frunte şi nu pe rănile picioarelor Sale mai curate decât lumina soarelui şi decât orice conştiinţă a vreunui Sfânt.

Îndrăznim negativ în domeniul credinței. Şi atunci suntem insensibili.

Ritualul nostru de închinăciune particulară nu îşi atinge menirea. Nu vorbim cu El, ci ne rugăm în vânt, între cer şi pământ. Nu ne lipim de El, ci de nimeni.

Unii zic că e rugăciune „mecanică” iar alţii că e „rutină”. Dar cred, mai degrabă, că nu poţi ajunge atât de jos, să decazi, dacă nu ai fost sus niciodată. Iar dacă întotdeauna te-ai situat la starea aceasta de „elevaţie” mecanică, ce poate să se ceară de la tine?

Ţi se respinge observaţia.

Ai vrea să fugi în junglă sau să stai ascuns într-o scorbură când vezi cât de mult te urăsc unii oameni, cărora nu le-ai făcut decât „răul” că exişti pe pământ.

Ai vrea să te răzbuni, poate. Îţi trece acest lucru prin minte.

Însă un Părinte, Părintele Tit de la Sfânta Mănăstire Neamţ, spunea unui ucenic să nu se răzbune cu răzbunare lumească, pentru că aceasta ţine puţin, ci să se roage pentru aceia, căci răzbunarea lui Dumnezeu, dreptatea Lui e mult mai groaznică, încât chiar tu Îl vei ruga pe Dumnezeu ca să le ierte celor care te-au prigonit.

Stai şi aşteaptă! Răbdarea noastră duhovnicescă e înţeleasă prost, când e vorba de „onoarea noastră pătată”.

Onoarea şi resentimentul nu sunt ale ortodocşilor.

Onoarea, pentru care iei gâtul altora, duelul e invenţie occidentală iar resentimentul, răzbunarea ca stare retroactivă de bucurie pentru răul altora e un demonism, care nu are nimic de-a face cu iertarea, cu uitarea răului care ţi s-a făcut.

Tortura – cum spunea Părintele Gheorghe [Calciu-Dumitreasa][23] – nu poate fi povestită şi cei care vor să şi-o imagineze la o cafea şi o ţigare, bineînţeles că „vor avea o idee foarte coerentă despre suferinţă”.

Se spun aberaţii cu o linişte înspăimântătoare. Unii ar spune: „cretinoidă”.

Se fac apeluri la tot felul de „autorităţi în materie”, care nu au nimic de-a face cu subiectul şi dacă iei atitudine ţi se spune că eşti cam dement şi trebuie să te verifici la bilă (creier), în loc să fii încurajat că vrei să înţelegi cum stau lucrurile.

Noi, teologii, suntem mult mai posaci şi lipsiţi de entuziasm decât, spre exemplul, bătrânul căruia i-am dat azi ceva bănuţi, şi mi-a mulţumit nu ştiu câţi metri, fără să facă paradă ostentativă.

Sau decât femeia care îţi lua haina şi îţi da un număr de ordine, cât noi eram la conferinţe, şi care era mult mai bine dispusă sufleteşte că să te bine dispună şi pe tine, să te pună într-o stare de jovialitate, de dialog spontan.

Frigul din amfiteatrul în refacere avea drept corespondent frigul din multe suflete – corespondent de facto și parabolic – şi îngheţai mai mult din cauza frigului din inimi decât din cauza frigul dintre ziduri.

Închizi gura când ai vrea să spui ceva, pentru că vezi că nimeni nu vrea să audă ceva, de parcă tot ce ar fi trebuit să se spună s-a spus, şi de acum încolo nu mai avem decât să ne hoţărim unii pe alţii şi să fim lingăi unii cu alţii că, poate, va cădea şi la noi o parte din ciolanul brut al celor care îl au acum spre administrare.

Ne minţim unii pe alţii, suntem ipocriţi, dăm cu anateme şi nu cu dragoste în ceilalţi.

O cântăreaţă a spus azi, că „limba e un animal greu de îmblânzit[24]. Și dacă pun această frază acolo unde ar trebui să însemne a învăţa limba să spună cuvinte frumoase întotdeauna, atunci ar rezulta, că e foarte greu să te înveţi să fii „uşă de Biserică”, când tu nu vrei să faci acest lucru decât de ochii lumii.

Pentru adevărurile adânci îţi trebuie multe lumini, mulţi ochi pătrunzători.

De aceea, noi ne ajutăm de Sfânta Scriptură, de Sfinţii Părinţi, de oamenii duhovniceşti, de realitatea imediată, de cultură, de filosofie, de ştiinţă, de experienţa universală a omenirii.

Ca să ne vedem adâncurile, abisurile necunoscute ale inimii trebuie să vedem cu toţi aceşti ochi şi cu ochii noştri şi să nu credem că nu avem nevoie de toate acestea.

Teologia dumnezeiască poate da răspunsuri oriunde, numai că trebuie să cunoşti aceste multe locuri, unde cuvântul lui Dumnezeu poate face minuni.

Dacă cunoşti ce importante sunt râma[25], verzeala zidurilor[26] sau liliacul zburător[27] pentru noi, pentru conştiinţa noastră, dacă vezi cu microscopul în străfundurile plantei sau ale sângelui uman, dacă înţelegi galaxiile, mişcarea, sinapsele computerului făcute după minunăţia creierului uman nu devii „mai îngâmfat”, ci mult mai smerit.

Dacă ştii cu adevărat un lucru, nu te pierzi din cauza lui ci a minciunii că tu nu mai ai de învăţat nimic, dacă ai învăţat până acum câteva lucruri.

Ne culcăm pe-o ureche. Ne culcăm pe lauri. Ne mândrim tocmai pentru că știm lucruri puține și fără aprofundare.

O victorie nu înseamnă sfârşitul luptelor ci doar începutul unui şir de înfrângeri şi de mici victorii.

Să învăţăm unii de la alţii şi să învăţăm mult!

Dacă ni se atrofiază creierul de şedere, bineînţeles că nu e bine.

Să învăţăm cu profunzime ce smerenie e să înveţi din smerenia altora.


[1] E vorba de Congresul internațional „Dumitru Stăniloae” (9-14 noiembrie 2003), cu ocazia centenarului său.  Pentru participanți și desfășurarea evenimentului a se vedea:

http://www.curierulnational.ro/Specializat/2003-11-08/Congres+international+dedicat+centenarului+Dumitru+Staniloae.

[2] A se vedea:

http://ro.orthodoxwiki.org/Daniel_%28Ciobotea%29_al_Rom%C3%A2niei.

[3] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/10/26/predica-la-pomenirea-sfantului-dimitrie-basarabov-27-octombrie-2010/.

[4] Idem: http://www.patriarhia.ro/.

[5] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Grigorie_de_Nyssa.

[6] Idem: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsdec/12-12-sf_spiridon.html.

[7] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Sf%C3%A2ntul_Spiridon_Nou.

[8] Idem: http://www.ftoub.ro/.

[9] Idem: http://www.zlatari.ro/index.php.

[10] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Br%C3%A2ncoveanu.

[11] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Nicolae_al_Mirelor.

[12] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Sf%C3%A2ntul_Gheorghe_Nou_din_Bucure%C8%99ti.

[13] Idem: http://www.sfminavergu.ro/.

[14] La Biserica Rusă. A se vedea: http://www.paraclisuluniversitar.ro/.

[15] Mănăstirea Sfântul Antim:

http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Antim.

[16] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/21/fericitul-ilie-marturisitorul/.

[17] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2007/11/25/mai-aproape-de-sfantul-stelian-paflagonul-aparatorul-copiilor/.

[18] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/02/10/sfantul-ocrotitor-al-studiilor-mele-seminariale/.

[19] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Eftimie_cel_Mare.

[20] La Mănăstirea Radu Vodă din București:  http://www.manastirearaduvoda.ro/.

Fotografia e preluată din articolul:

http://obiectivortodox.wordpress.com/2009/06/29/moastele-sfantului-nectarie-taumaturgul-de-la-manastirea-radu-voda/. Va apărea în forma finală a cărții…

[21] Al lui Sorin Dumitrescu, expus la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, unde acum e amfiteatrul Dumitru Stăniloae, la etajul 1. Într-o singură zi am înţeles că nu ştiu nimic esențial în acest domeniu dumnezeiesc.

A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sorin_Dumitrescu.

[22] Denumirea populară a noilor trenuri, postrevoluționare, ale României, în care ușile sunt automate și ai priză pentru laptop. Numai că noi, din exces de nesimțire și proastă creștere, fărâmăm repede ușile, veceurile…pentru ca să călătorim în condiții cât mai apropiate de trecut.

[23] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Calciu-Dumitreasa.

[24] Loredana Groza, în emisiunea lui Marius Tucă.

[25] Fertilizează solul și aerisește pământul prin canalele pe care le face: http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C3%A2m%C4%83.

[26] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Penicilin%C4%83.

[27] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Liliac_%28animal%29.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [14]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 190-206.

***

Ne manifestăm furia pe un scaun dar el nu reacţionează. Un om ar fi reacţionat imediat. Scaunul nu ne poate gândi sau simţi şi de aceea preferăm să vorbim cu câinele sau cu copacul.

Însă, pentru că observăm că numai omul ne poate iubi, tocmai de aceea plângem şi suntem foarte trişti când pierdem un om pe care îl iubim.

Înţelegem că numai Cineva, Care ne-a iubit şi Care ne e net superior nouă a putut aranja astfel lucrurile, ca şi atunci când noi nu înţelegem lumea şi nu ne înţelegem pe noi să nu ne distrugem de la sine.

Dumnezeu e Treime de persoane desăvârşite şi infinit iubitoare. Dacă Dumnezeu ar fi „rău”, am fi simţit imediat acest lucru, de fiecare dată când L-am fi enervat, când I-am fi zgândărit mânia.

Dar iubirea Lui şi faptul că e Treime de persoane şi că îl iubeşte pe om, persoana umană şi că nu distruge comunităţile umane sunt lucruri foarte evidente.

Dacă nu l-ar iubi pe omul liber ar prefera roboţii.

Dacă nu ar iubi comunitatea și neamul ar prefera anarhia.

Iar dacă nu ar fi tripersonal ar fi învăţat egoismul, solipsismul, individualismul rece, dispreţuitor, duşman celorlalţi.

Dumnezeu nu Se poate confunda cu lumea, căci lumea aceasta, după cum observăm, nu se simte împlinită cu sine, pentru că nu îţi găseşte o săturare în sine.

Dumnezeu nu poate fi omul, omul pur şi simplu, omul iluminismului[1], al marxismului[2] sau al darwinismului[3].

Dacă Dumnezeu moare ca omul şi se sfârşeşte definitiv cu fiecare dintre noi sau în mod gradual, în funcţie de moartea fiecăruia în parte, ar fi ridicol şi disperant în acelaşi timp, tragic.

Dumnezeu nu poate sta departe de noi. Un Dumnezeu care este iubire nu poate sta „indiferent”, dacă o vacă mugeşte după viţelul ei iar o femeie e atentă ca micuţul ei să aibă de toate.

Dumnezeu nu e nici o singură persoană, căci atunci nu ar putea să fie decât „nemuritor şi rece”.

Și nici nu poate fi un Tată etern şi un Fiu „creat” şi un Sfânt Duh „creat” la rândul Lui de un Fiu „creat”, căci nu poate exista un Sfânt Înger cu o parte cerească şi cu două mâini de om.

Dumnezeu nu poate fi decât Treime. Și dacă nu e Treime nu e deloc. Și dacă e Treime – şi e Treime din veci şi până în veci – atunci şi omul are menirea de-a fi veşnic. Fapt pentru care, dacă omul nu e „un ceva acolo”, atunci relaţiile dintre noi nu mai sunt „relaţii de duzină”, pentru că aproapele meu e fratele meu şi el mi-e drag.

Dumnezeu nu poate fi „mort”.

Dumnezeu nu poate fi „în zece feluri, într-o mie de feluri”.

Nu există credințe, ci o singură credință – cea ortodoxă – iar dacă vrei să fii „liber” în aparenţă, poţi să spui orice, căci şi nebunii spun multe lucruri…

Dumnezeu e veşnic. Dacă nu ar fi veşnic ar fi trebuit să-L creeze altcineva şi asta e mitologie.

Mitologia e o înşiruire de basme. Dacă vrei „adevăruri duble” nu ai niciun adevăr iar dacă vrei „lumi paralele”, „civilizaţii extraterestre”, „civilizaţii din adânc” sau „insula fericiţilor”, atunci îţi dau dracii de lucru. Vezi apoi orice, numai lucruri bune nu.

De ce vor oamenii să-şi dea palme? Culpabilitate? Dar dau palme şi altora…

Prins în situaţii dificile preferi să ţipi sau, dacă cineva e mai scund decât tine, să te bucuri că poţi să-l scuipi în cap (nu la figurat, ci la propriu).

Numai pentru că ai 10 centimetri mai mult decât altul, te crezi mai „bun” decât el, „mai periculos”.

„Eu am muşchi mai tari decât el…eu sunt mai împlinită decât asta…eu sunt mai sexy….nimeni nu are banii mei…vă spăl în bani, bă, dacă vreau…”.

Auziţi aceste glasuri? Le recunoaşteţi? Bineînţeles că le recunoaşteţi.

Ele sunt ale unor oameni reali.

Când vrea să spună că are de gând să o violeze pe o fată sau când vrea să-i furi banii unei amărâte bătrâne, „băiatul de cartier” spune: „o fac p-asta…să moară…”.

Dacă „o traduc pe aia” înseamnă că o înşel, „o duc cu preşu”.

Escrocii de ţigani care vând CD-uri stau la pândă. Să nu vină poliţia nemituită de ei. Să nu piardă momentul.

Jocuri, filme, programe…totul numai ca să „îţi dea ţeapă” de câteva ori, dacă nu de fiecare dată.

Fetele poartă acum cizmele înalte, ca de pescar şi cioc la pantof – adică pantofi cu vârf ascuțit – de parcă sunt raţele din vechile desene animate.

Blugii sunt mânjiţi cu diferite culori – toți par a fi venit de la zugrăvitul unei case – iar un sutien transparent e mai scump decât preţul unei ediţii a Sfintei Scripturi.

Copilul, tânărul se droghează. Fata fumează de disperare, de plictiseală, „la şto”, de nervi…de naivă.

Bărbatul care bea e o pacoste mare.

Şofatul e un act imprudent în cele mai multe dintre cazuri. Iar furtul e „pentru că n-am bani…sunt şomer…trebuie să beau şi eu, nu?…am familie de întreţinut…sunt borfaş…ce…mea vrei, mă?!…”.

Dar Dumnezeu nu poate fi minimalizat, uitat, minţit, escrocat. Nu poţi să Îl minţi cu ocaua mică.

Acum câteva ore nişte tineri strigau: „Dinamo!”, în neștire, pe stradă…pentru că manipularea maselor nu e puţină.

Grevă, greve, miros de cârnaţi pentru unii, mâncare la restaurant pentru alţii, bani lipsă, bani ioc pentru întreţinere la unii dar alţii au bani de hotel şi de croaziere.

Între cei bogaţi foarte şi cei săraci peste limită locuiesc şi ceilalţi, care mai au câte ceva. Încă mai au

Bogaţii însă nu pot trăi fără săraci, fără fraieri, fără „braţe de muncă”. Cei săraci au nevoie de bani, fac compromisuri, sacrificii, ore în plus.

Săracii săracilor stau la pândă: ne cerşesc mila.

Nu ne cer! Ei ne cerşesc ultima demnitate, pe care speră să o mai avem.

Unii au renunţat să mai ceară: mănâncă împreună cu câinii de prin gunoaie.

De ce putem fi săraci? De ce putem ajunge să mâncăm şi din veceu de foame? De ce unui copil i se dă un şut în fund iar unei femei sărmane nu i se zice „doamnă”, ci „fă”, „proasto”, „vaco” , „imbecilo”?…

Ce să facem ca să zâmbeşti, o, lume tristă? Ce să-ţi spunem? Când simţi şi la Sfânta Biserică că nu eşti dorit, că nu ţi se dă atenţie, când şi de aici eşti alungat, când te sminteşte ceea ce vezi, ceea ce auzi de la oamenii care o conduc şi o frecventează…ce să mai zici?

Să nu fie aşa! Aş vrea să fie doar o presupunere

Îţi e frică să mai calci pe pământ. Nu ştii ce lege recentă mai poţi să încalci.

Am privit la faptul, cum mai mulţi se uitau la mine de ce nu sărut mâna preotului sau episcopului cutare. Credeau că sunt mândru. Că sunt îngâmfat, că mă dau mare, că nu doresc să am relații cu oamenii, când eu doresc relații profunde și mari cu oamenii.

Însă eu nu vreau să mă autoinvit acolo unde observ că nu sunt dorit sau acolo unde nu sunt chemat din toată inima.

Nu îmi plac gesturile de complezenţă.

Iar, pe de altă parte, nu vreau să stingheresc, să deranjez, să întristez pe cineva cu prezenţa mea, dacă nu cunosc pe acea persoană sau ea îmi depăşeşte rangul.

Am învăţat să îmi văd lungul nasului şi să nu pretind grade şi demnităţi care nu mi se cuvin.

Prietenia cu un preot sau cu un episcop e o mare demnitate şi nu trebuie să o ultragiem imediat, dacă nu suntem poftiţi.

Privesc dar de la distanţă.

Mă rog pentru fiecare pe care îl întâlnesc, chiar dacă îl văd chiar şi pentru o clipă.

Eu cred că este important ceea ce fac în faţa lui Dumnezeu iar oamenii mă pot înţelege cum vor sau cum pot.

Plantele de apartament vor să sfideze iarna. Cei care rezistă acum sfidează laxismul celorlalţi.

Dacă greşeşti în dogmele adevărului, ai viaţa pe măsura greşelilor.

Nu posteşti, ţi se par aiurea 40 de zile de post sau mâncarea la 5 zile odată.

Dacă eşti curvar în ascuns, în inima ta, îţi place obrazul „ca ’ curul de copil mic” – adică ras pe fiecare zi, raşchetat – şi ai oroare de nespălaţi, pletoşi, bărboşi…

Dacă negi cinstirea Prea Curatei Stăpâne atunci nu îţi place femeia, şi  poate că vrei „contacte” cu bărbaţi iar dacă nu îţi faci semnul Sfintei Cruci –  ca să nu să râdă lumea de tine –  drăcui la fiecare trei cuvinte, pentru ca „să te simţi bine”.

Am cerut xilină[4] la farmacie pentru Gianina [Picioruș] – o durea măseaua – iar eu eram obosit, după ore de scris la computer. Vânzătoarea s-a uitat la mine şi mi-a cerut „o reţetă”. I-am spus că nu am şi mi-a răspuns scurt, că nu îmi dă.

M-am uitat în ochii ei mai bine și atunci am înțeles „motivul”: m-a confundat pe mine, un om prea obosit…cu un drogat. E grav!

Mâine putem confunda un om bolnav de inimă cu un extraterestru şi, poimâine, putem confunda sticla de lapte cu cea care mulge laptele.

În altă parte, într-o altă farmacie, un tânăr drăguţ mi-a dat imediat medicamentele fără să comenteze lucruri inutile.

M-am întristat pentru ea şi m-am bucurat pentru el.

E foarte important să îţi dai seama pe cine ai în faţă, cu cine vorbeşti.

*

Cobori dimineaţa scara blocului şi îţi intră în nas, imediat, un parfum de femeie. Nu ştii cine a trecut înaintea ta, cine e cea atât de mult parfumată

Dar tot ca acest parfum al unei femei sunt şi vieţile noastre, parfumul vieţilor noastre, care poate fi iritant sau care te face să îl adulmeci, să îl urmezi.

Vieţile oamenilor miros. Au miros frumos sau urât. Şi ceea ce e mai important e să laşi în urmă frumuseţe, multă frumuseţe.

Sentimentele noastre au devenit foarte antropocentrice.

Spui: „e al meu” dar nu ştii din ce e făcut acest obiect, cum s-a făcut această carte, cât de mult s-a muncit pentru producerea acestor cireşe.

Totul – credem noi – trebuie posedat în mod egoist.

Şi când deschizi televizorul o auzi pe Andra[5] cântând: „Vreau sărutarea ta, tu eşti dragostea mea, nu-mi pot imagina, nicio noapte fără iubirea ta[6].

Dacă am pune în locul lui, al bărbatului, pe Dumnezeu, dacă am reîntoarce pe om la adevăratele lui aspiraţii, atunci aceste versuri I-ar spune Lui Dumnezeu, că El e totul pentru ea. Nu îmi pot imagina viaţa fără Dumnezeu!

Cântecele de dragoste ale acestei lumi, de fapt, s-au întors de la Dumnezeu spre om şi absolutizează persoana iubită, o „adoră” în locul Lui.

Iubirea poartă azi şabloane în pas cu moda.

Sărutul pe stradă e o ipostază „a trăirii clipei”, o „trăire” ostentativă şi fugară.

Tinerii se sărută cu o indiferenţă egocentrică uluitoare. În jurul lor nimic nu mai contează, iar partenerii se văd unul pe altul ca pe o pradă.

El e prada ei, victoria ei. Dacă a putut să îl momească, să îl cucerească, le dovedeşte celorlalte că e în stare de ceva.

La fel şi el, bărbatul. Are mândria lui, prestanţa lui şi vrea ca cea pe care o are lângă el să nu îl facă de ruşine.

Oamenii lumeşti însă trăiesc cu frica în sân şi când sunt îndrăgostiţi. Poate atunci şi mai mult decât de obicei.

Teama că celălalt poate să îl trădeze, să îl lase, planează deasupra cuplurilor în orice clipă.

Frica de a fi părăsit e reală, pentru că pe cei doi nu îi leagă lucruri realmente trainice.

Aceleaşi gusturi la mâncare, aceleaşi filme, o facultate terminată, chiar şi o lungă prietenie nu sunt de ajuns pentru o căsătorie.

Dacă nu e Dumnezeu acolo –  garanţia fundamentală a trăiniciei unei relații – și odată cu El conştiinţa, dragostea, respectul, fidelitatea, cei doi se clatină şi nu ştiu de ce îşi aparţin unul altuia sau de ce să nu treacă mai departe, spre alți parteneri.

Aventura apare când oamenii nu îşi ajung unii altora sau când nu înţeleg că un altul – bărbat sau femeie – are şi el aceleaşi limite, până la urmă, ca și cel pe care l-ai lăsat.

Mofturile sunt exploatate la maximum şi de aceea nu se mai văd lucrurile cu adevărat dumnezeieşti.

„Trebuie” să scoţi dopul la sticla cu vin pe care ai pus-o lângă colivă. N-am întrebat niciodată pe cei cu astfel de „pretenţii”, de ce fac acest lucru.

Însă sunt convins că o să îmi dea niște răspunsuri halucinante. Tocmai de aceea mi-e teamă să îi întreb…pentru că am mai întrebat pe unii și am rămas cu un gust foarte amar…Mi-e rușine adică de rușinea lor…ca să îi întreb…

Pun bani în scobitura ochilor şi la degetul mortului. Iar la răscruce de drumuri, în Scrioaştea-Teleorman, se aruncă cu bani mărunţi pe jos.

Cântatul la mort, la noi, e „o fală”. Vin cu toba, cu trompeta, cu clarinetul, cu acordeonul…

„Drigul” – nu dricul – e tras de un cal dar se merge şi cu tractorul sau camionul.

Mi-am adus aminte: un preot a pierdut coşciugul unui mort prin zăpadă. O iarnă grea…Au căutat tronul câteva ore şi abia l-au găsit.

Experienţa pastorală îţi rezervă multe surprize.

Se dă găină pe sub tron iar pe capac stă o strachină cu vin şi deasupra o pâine.

Pâine înmuiată în vin mănâncă mai ales cei mici, copiii care participă la înmormântare, înainte ca mortul să plece din propria sa curte spre Sfânta Biserică.

Se sparge oala cu care ai tămâiat, oglinda se acoperă sau se întoarce cu faţa la perete, bărbaţii nu se bărbieresc 6 săptămâni iar femeile poartă doliu „măcar” un an.

În Biserică se împart „pomneţe”: o lumânare de care e prinsă o batistă şi într-un colţ al batistei, cu o aţă de papiotă, se leagă un ban.

Preoţilor li se dau milostenie marame, ştergare, cearşafuri sau prosoape. Un prosop primeşte şi cântăreţul.

Coşciugul e lăsat în groapă de 4 oameni, cu frânghiile iar când mergi la pomană te speli pe mâini ca şi când ai fi „necurat”.

Omul se gândeşte la masă şi mai puţin la rugăciunea pentru cel adormit.

Femeile plâng mai mult decât bărbații la înmormântări.

Iar multe femei văduve spun, că le bate cineva în geam în timpul nopții…ceea ce nu e exclus.

Se pune la streașina casei o cană cu apă „pentru sufletul mortului”.

Păsărelele vin şi beau apa şi se interpretează ori că mortul a venit ca o pasăre şi a băut, ori alte basme de acest gen.

Să „cari apa mortului”…Am cam uitat cum e această „datină”. Am fost martor la aşa ceva dar nu mai am decât amintiri vagi, de la cum i-a făcut fina Tudora finului Mihai atunci când a adormit.

Colacii sunt „doar 44”. O femeie cocoşată, expertă în aşa ceva, mi-a spus toată povestea pe care ea o știa dar nu mai ţin minte decât despre „colacul lu’ Dumnezeu” şi despre cel „al lu’ Avraam”.

Cei mai mari i se dau preotului iar coliva e nelipsită de la înmormântare.

În ceea ce privește „ruperea turtei fetei” nu mai ştiu decât că e aruncată de trei ori până în tavan şi i se rupe un mare colac deasupra capului. Iar cu „luarea moţului la băiat” nu mai ştiu cum e – sau poate că nici nu am văzut vreodată, ci doar am auzit – însă bunica mea mi-a păstrat primele codiţe ale capului meu împletite cu o fundă roşie. Erau blonduţe…

O vecină m-a chemat să-l tund pentru prima dată pe copilul ei, căci „aşa se face”. Adică codițele, primul păr tuns din capul copilului, care se păstrează în formă împletită. M-am conformat şi l-am tuns „bross”[7], căci aşa era moda pe atunci.

Ursitoarele[8] se constituie într-o altă problemă a lucrării dracilor, care le-a dat de muncă în mod serios ţăranilor noştri.

Adică acelora care nu merg pe la Sfânta Biserică sau dacă merg nimeni nu le explică, că ceea ce ei numesc „obiceiuri” sunt doar superstiţii, lucruri fără rost.

Nunta e cu lăutari: toţi ştim asta. Dacă intri în contrasens cu această cutumă ies multe scântei din partea tuturora.

Mireasa „trebuie să înveţe” încă de la începutul căsniciei sale ce înseamnă să fie o femeie uşoară. Nuntăreala de acasă are tocmai acest scop. Ce se face la Sfânta Biserică e pe locul doi.

Importantă e mâncarea, muzica şi „cât se scoate pe masă”.

La ţigani, „dacă nu a ieşit domnişoară” în noaptea nunţii, se strică toată treaba. Iese cu scandal, cu bătai, vine poliția…

La noi, se poate şti „că nu e”…şi tot nu contează…

„Apa” de la Sfântul Botez se aruncă lângă un copac din curtea Sfintei Biserici iar cristelniţele noastre sunt, de obicei, doar pentru prunci.

Am auzit despre o fostă adventistă că a fost botezată –  când s-a convertit – într-o putină.

Dacă vrei însă să treci de la ortodocşi la adventişti, adventiştii te „botează” în râu sau în „baptisteriumul” din faţa „amvonului” lor.

Convertirile adevărate sunt dumnezeieşti. O fostă satanistă e acum soră de mănăstire şi va deveni monahie. Am văzut o fotografie cu „înainte” şi cu „după”. Incomparabile!

Frumuseţea a ţâşnit de sub vopselele hidoase de odinioară.

Sataniştii români profanează morminte şi beau sânge de găină, în afară de orgiile sexuale pe care le fac. Biblia satanistă se găsește tradusă în româneşte[9] dar se vinde scump, mai rău decât revistele sexuale.

Pe „Biblia hazlie”[10] am văzut-o într-un anticariat şi tot acolo şi „Biblia pentru credincioşi şi necredincioşi”[11].

Prima e a unui francez, a doua e a unui rus.

Adventiştii promovează un final al lumii care desfiinţează lumea. Nu vorbesc despre transfigurarea lumii prin har, după cum e adevărul.

Terminator II[12] propune şi el tot un sfârşit total al lumii: prin foc material.

Nici nu ştii ce pierzi dacă nu crezi în Dumnezeu.

Am văzut azi nişte fotografii ale Fericitului Serafim Rose: impunătoare, pline de har, de sfinţenie.

Sfintele Icoane ne pun în faţă realităţi. Cine se teme de realitate, de adevăr, nu iubeşte nici Sfânta Icoană.

Sfânta Icoană îţi arată că sfinţenia nu e imposibilă. Iar dacă vrei altceva, o viaţă uşuratică, bineînţeles că ele te stresează.

Posterele[13] celor tineri au apărut la ei în cameră pentru că nu au Sfinte Icoane. Posterul vrea să îi înlocuie pe Sfinţi. În locul Sfinţilor au apărut toţi uşuraticii acestei lumi frivole şi smintite.

Cineva a scris pe Sfânta Biserică, cu sprayul : „Pocăiţi-vă!”. Dar, cu siguranţă, acela nu cunoaşte pocăinţa.

E mai uşor să dai lecţii decât să împlineşti poruncile lui Dumnezeu.

Dar neghina e aşteptată! Ea poate deveni grâu. În mod practic, pirul rămâne tot pir. Dar, la Dumnezeu, cel rău ca neghina poate deveni bun ca grâul.

Într-un sat de negri se crede că strămoşii lor au devenit maimuţe şi de aceea nu le omoară. Un cocoş a omorât un pui de maimuţă şi pentru aceasta a fost omorât.

Puiul de maimuţă în schimb a fost îngropat şi a fost condus la groapă de mulţi din acel sat fiind învelit în cârpe.

Dacă în India vaca merge liberă pe stradă, ce mai poţi spune homosexualilor, dacă vor să facă şi ei o paradă în pielea goală?

În Occident magazinele sexuale sunt de mult „o normalitate”. Unui italian i se părea „normal” să se ducă la o reprezentaţie cu dansuri lascive. Soția sa era de acord cu acest fapt.

Casete, bice, ustensile de tortură, păpuşi gonflabile, vibratoare…pentru ca lumea „să se simtă bine…să se destindă”. Adică să uite de tot ceea ce înseamnă mântuire, conștiință, veșnicie

Şi de aceea înţelegi de ce nu le mai place rugăciunea şi de ce nu le mai dă nicio bucurie, când ea, rugăciunea e o bucurie continuă.

Doamne, ajută-ne nouă, ca să nu ne pierdem până la sfârşit! Miluieşte-ne cu mila Ta şi ne iartă.

*

De ce avem şi „elemente rele” în Sfânta Biserică? De ce îi îngăduie Dumnezeu pe clericii „păcătoşi”? Sunt întrebări care se pun adesea și, mai ales, de cei care au certuri personale cu credinţa ortodoxă sau cu vreun membru al clerului.

Dar ce ar face oamenii duhovniceşti, cum ar putea ei să reziste – dacă ar fi numai Sfinţi în cler – în atâtea îndatoriri câte are astăzi Biserica lui Dumnezeu?

Preoţii cu mai puţină duhovnicie în suflet şi mai puţină ştiinţă au şi ei rolul lor. Unii au relaţii cu primăria, cu statul, cu tribunalul, cu poliţia.

Dacă ar avea relaţii numai cu Dumnezeu, ca Sfinţii, nu ar mai putea zidi atâtea Biserici, atâtea Mănăstiri ca astăzi.

Nu spun că trebuie să nu ai frică de Dumnezeu dar să ridici locaşe Sfinte ci, că uneori, în cele al lumii, preoţii şi monahii mai puţin înduhovniciţi dau roade mai bune la nivel practic.

Omul se duce la Părintele Teofil[14], la Părintele Arsenie[15], se problematizează, întreabă…Dar când se întorc acasă tot cu preoţii lor de parohie îşi fac toate treburile presante: înmormântări, sfeștanii, Cununii, Botezuri…

Dacă te rogi mereu, dacă te adânceşti în cele Sfinte, pierzi contactul cu lumea, cu mersul istoric al lumii, cu legile ei, cu modele ei, cu păcatele ei „manierate”.

Rugăciunea sfântă curăţește mintea şi inima, cititul mult te umple de multă cunoaștere teologică…Dar dacă nu înveţi să utilizezi computerul sau dacă nu ştii să bagi lumină electrică în chilie sau nu ştii cum merg treburile cu aprobările pentru construcţie nu ai multe rezultate vizibile.

Nu spun că nu poate lucra Dumnezeu cu noi şi dacă nu ştim aceste lucruri.

Însă ceea ce poate lucra omul cu Dumnezeu e mult mai normal de făcut şi de sperat, decât să-I ceri lui Dumnezeu minuni pentru ceva care se obține doar cu puţină muncă şi nu nepărat cu ajutoare dumnezeieşti speciale.

Greşeala cuiva mă poate înţelepţi.

Răul e îngăduit de Dumnezeu şi pentru ca el să fie valorificat pozitiv.

Poţi converti răul în bine.

Şi răul cuiva, fie el al patriarhului, al episcopului, al duhovnicului tău, al mamei tale sau al fiicei tale, păcatele altora nu te pot sminti dacă ai o veridică relaţie cu Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu e în mod total o prezenţă pentru tine, dacă tu ai conştiinţa realităţii Sale, cine te poate convinge de contrariu?

Cum poţi să renunţi la credinţă, la faptul că Dumnezeu e în mod presant, în mod covârşitor o realitate de netăgăduit pentru tine, numai văzând pe cineva păcătuind?

Ce credinţă ai tu, dacă poate fi spulberată peste noapte? Cum poţi spune că ai credinţă, dacă poţi renunţa la cea mai mare vedere – a lui Dumnezeu – din cauza unui banal păcat al altuia?

Dacă încerci să râzi de un foto-model sau dacă pe un actor îl insulţi pentru rolurile sale, atât el cât şi ea nu vor renunţa la ceea ce vor şi ştiu să facă.

Dar tu, iubitul meu, cum de vrei să renunţi la credinţă, numai pentru că cineva a abdicat puţin de la legea Domnului?

În loc să te rogi pentru cel în cauză, în loc să suferi pentru fratele tău, tu dezertezi?

Credinţa adevărată nu se sminteşte ci, dimpotrivă, creşte şi mai mult în putere văzând răul, pentru că reacţionează duhovniceşte la rău.

Iubirii dintre soţi, când i se pun oprelişti, când unii vor să o distrugă, ea în loc să scadă, să se stingă, ea dimpotrivă: mai mult creşte.

Tot la fel, şi mai mult decât atât, când cineva Îl iubeşte pe Dumnezeu, atunci nicio forţă nu poate să îi smulgă dragostea din fiinţa lui, nici un păcat al altora nu îl va face să cedeze, ci va lupta, cu preţul vieţii lui, pentru iubirea lui Dumnezeu.

Arhiepiscopul Anastasios al Albaniei[16] a vorbit foarte duhovniceşte astăzi. O Sfântă Liturghie a ecumenicităţii Bisericii dar şi o mână întinsă, altor confesiuni, pentru întoarcerea lor la Ortodoxie.

Gianina [Picioruș] mi-a spus, că un Părinte român a povestit odată, că acest ierarh al Albaniei ar fi trebuit să fie avortat – după părerea unora –  dar mama sa nu a făcut asta în ruptul capului. Nu l-a avortat şi a ieşit un om al lui Dumnezeu, care face multe în Albania, ţară în care, 25 de ani la rând, Biserica Ortodoxă a fost anihilată total, desfiinţată.

Diaconul său era un om evlavios. Iar mitropolitul Teofan[17] [Savu] – acest om cu multă delicateţe şi dragoste – m-a privit în ochi pentru o clipă şi ne-am salutat cu încredere.

De ce un singur Sfânt Potir? Pentru că Hristos Dumnezeu e unul şi pentru că Sfânta Biserica e o unitate sfântă, căci e Trupul Său.

Ne împărtăşim dintr-un singur Potir, luăm fiecare părticica noastră, dar pe Hristos întreg, care ne sfinţeşte în mod deplin. Însă fiecare fărâmitură, fiecare părticică în parte din Hristos intră în persoane diferite, care nu ar trebui să uite, că deşi sunt diferite trebuie să se unească cu toţii în dragoste şi în convingeri, pentru ca să fie una, dacă se împărtăşesc cu Hristos singurul şi unicul.

Unitatea lui Hristos e împărţită la mulţi credincioşi, pentru ca cei mulţi să tindă, să năzuiască continuu la unitatea iubirii, a mărturisirii, a bunătăţii Sale.

Ni se dau „ale Tale”, Sfintele Taine şi ni se dau cu dragoste. Iar noi suntem rugaţi ca să ne dăruim şi noi la rândul nostru lui Hristos, spunând: „dintru al Tale”. Căci numai dintru ale Lui putem să oferim şi să ne oferim altora.

Sfânta Liturghie îi adună pe cei diferiţi, îi pune la un loc, îi strânge pe cei din toate colţurile oraşului sau ale lumii.

Ea ne pune pe unii lângă alţii sau unii în faţa altora şi, în acelaşi timp, ne pune pe toţi în faţa lui Hristos.

Statul la slujbă e ghidat spre răsărit, spre eshatologic, spre zorii lumii transfigurate.

Ceea ce trebuie să se întâmple cu noi e tocmai unitatea, unirea tuturor acestor oameni din Sfânta Biserică, dar şi a acelora care, acum, nu sunt în Sfânta Biserică.

În locul acestei stări în faţa lui Hristos – mai mult sau mai puţin legată de ceilalţi de lângă noi – ni se cere – Hristos ne-o cere – să ne unim unii cu alţii, în inimi, pentru ca să privim cu toţii la unison.

Comuniunea pe care Fericitul Dumitru [Stăniloae] a teologhisit-o nu înseamnă adunare pur şi simplu, ci legături de iubire, de prietenie reală între fiecare mădular în parte şi între toţi laolaltă.

Dacă nu privim într-un singur fel, într-un singur punct nu putem fi împreună decât în aparenţă.

Sfânta Icoană e privită în faţă, în ochi. Privim înainte şi suntem priviţi de dinainte de către Prea Curata Stăpână, de către Domnul nostru.

Sfântul discută cu noi, ne priveşte, ne sugerează ce să facem. Sfânta sa Icoană ne împărtăşeşte exemplul său dar şi harul rugăciunilor sale, al prezenţei sale duhovniceşti de lângă noi.

M-am închinat astăzi Sfintelor Moaşte ale Sfântului Ierarh Spiridon al Trimitundei[18] şi m-am înfricoşat, fiind plin de bucurie, când m-am gândit că el a fost unul dintre Dumnezeieştii Părinţi care a participat la primul Sinod Ecumenic[19], care, cu siguranţă, l-a anatematizat pa Arie[20] şi al cărui trup, după sute de ani, l-am sărutat şi eu.

Câte guri nu i-au pronunţat numele! Câţi nu au primit ajutorul lui! Peste sute de ani mă închin şi eu păcătosul, unuia căruia nu îi urmez nici pe departe.

„O putere a ieşit din Mine”, a zis Domnul. Slava dumnezeirii Sale a ieşit cu putere spre aceea, care s-a atins cu adevărat de Hristos. Care nu L-a împins, ci s-a atins de El cu dragostea nebiruită a credinţei.

Fiica lui Iair e înviată. Mai marele sinagogii crede în cele care întrec ochii şi aşteptările omului. Învierea fiicei lui vine tocmai atunci, când jalea familiei ei era mai mare decât gândul că o vor mai putea vedea vreodată vorbind.

Dar în faţa Domnului moartea e somn şi cea care moare, copila, se ridică dintre cei morţi, pentru a arăta că Hristos e învierea şi viaţa lumii.

Moartea nu are ca final nefiinţa, ci viaţa.

După moarte, viaţă şi în viaţă fiind, dacă privim spre Hristos, vedem că cele prorocite în credinţa noastră s-au împlinit deja, căci nu ne îndoim de împlinirea lor.

Poţi merge de multe ori să te împărtăşeşti cu Hristos şi totuşi să nu ai revelaţia minunată a Dumnezeului celui viu. Iar un altul poate să aibă această minunată clipă la bordel, pe drum sau în singurătatea deznădejdii şi el să fie mult mai smerit decât tine, mult împărtăşitul.

Am privit un şir de oameni care se împărtăşeau şi numai spre doi dintre ei Dumnezeu mi-a atras atenţia.

Pe fată o ştiam – era o fostă colegă de generaţie – dar acum era o altă persoană.

Pe băiat nu îl cunosc dar în el se vedea reala simţire a prezenţei lui Dumnezeu, a Dumnezeului celui viu, Care ne transfigurează.

Nu zic că ceilalţi nu veneau cu conştiinţă, cu dragoste, cu frică de Dumnezeu, cu încredere… Însă ei erau oarecum „liniştiţi” în aşteptarea lor, nu mai li se părea o întâlnire atât de unică întâlnirea cu Dumnezeu.

Intră rutina, delăsarea, conformismul, conformitatea cu o anumită stare de spirit în viața noastră şi nu mai e de fiecare dată o minune primirea Sfintelor Taine.

Femeia s-a atins de El… Însă într-un asemenea mod, încât pe ea Fiul lui Dumnezeu a simţit-o mai mult decât pe ceilalţi de acolo.

Ea, prin starea ei interioară, I-a smuls lui Dumnezeu iubirea Sa printr-o încredere neţărmurită, deşi era femeia care își cheltuise toată averea sa cu doctorii.

Singura stăpânire reală e a lui Dumnezeu, a subliniat arhiepiscopul Anastasios. Degeaba credem că noi guvernăm lumea, că o avem la degetul mic.

Într-o clipă, Dumnezeu ne face să înţelegem cine conduce.

Mă gândeam la slujbă…dacă ar începe acum un cutremur, când catedrala aceasta este arhiplină de oameni, ce ar face fiecare dintre noi? Ar fugi sau ar prefera să moară?

Putem muri pentru Hristos? Mai avem putere, încredere în El sau nu?

Unii Sfinţi Mucenici au fost arşi în Sfânta Biserică pe când erau la slujbă. Ce am face noi? Cum am reacţiona?

La parastasul Fericitului Dumitru [Stăniloae] şi al Binecuvântatei Prezbitere Maria [Stăniloae] mi-au dat lacrimile şi îmi dau şi acum…

„Fă odihnă, Doamne!”…Și ei sunt deja în odihna Lui, ajutându-ne cu rugăciunile lor.

Teologia sa preadumnezeiască trebuie recitită de multe ori. Nu să o citim, ci să o recitim! Ba, mai bine zis, să o învăţăm pe de rost, noi, cei de după el…pentru ca să știm ce să scriem mai departe, cum să îi continuăm teologia.

Jertfa doamnei preotese a fost mare. Binecuvântata Maria, soţia sa cea Sfântă, l-a ajutat mult, enorm de mult.

Mii de pagini avem de la el!

Oare de ce nu avem şi noi aceeaşi putere şi încredere în bine cum aveau ei? Oare de ce nu mai putem să urmăm un exemplu atât de bun ca al lor?

Fără jertfă nu vin roade reale.

Starea de toropeală, lipsa de transpiraţie, lipsa de lacrimi, de dureri de ochi şi de inimă nu te ajută şi nici nu îţi sfinţesc viaţa.

Iubiţii mei, fericirea e o viaţă plină de lacrimi, de tăcere şi de multă răbdare!

Suferinţa e mama înţelepţirii şi fără ea nu ştim să ne privim unii pe alţii în ochi.

Dacă fugim după locuri, după liniştea noastră, după căpătuirea[21] proprie, nu vom avea nicio fericire la sfârşitul vieţii şi nici în lumea viitoare.

Renunţaţi la voi, pentru ca să înţelegeţi cum trebuie să-I slujiţi lui Dumnezeu!


[1] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Iluminism.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Karl_Marx.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Charles_Darwin.

[4] Idem: http://www.scritube.com/medicina/XILIN-fiole1055413.php.

[5] Idem: http://www.andramusic.ro/ro/.

[6] Tot cântecul: http://www.youtube.com/watch?v=KPVsXZ4UN38.

[7] A se vedea: http://www.cta.ro/index.php?p=DMAG0&idp=205&fdr=&idm=26&titlu=TUNS%20BROSS.

[8] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ursitoare.

[9] Nu am găsit traducera în română la care fac referire aici…dar  mi s-a povestit despre ea. De aceea, ca un auxiliar al cărții noastre Lumea postmodernă și depersonalizarea omului (http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/01/lumea-postmoderna-%c8%99i-depersonalizarea-omului/)  am tradus din limba engleză, după original, Biblia Satanică. Ea poate fi downloadată de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/12/biblia-satanica-edi%c8%9bie-exclusiv-online-ro/.

[10] Poate fi găsită online acum: http://www.gebeleizis.org/bibliahazlie/.

[11] Despre ea: http://www.coltulcolectionarului.ro/biblia-pentru-credinciosi-si-necredinciosi-p-91090.html.

[12] A se vedea: http://www.imdb.com/title/tt0103064/.

[13] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Poster.

[14] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Teofil_%28P%C4%83r%C4%83ian%29.

[15] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Arsenie_Papacioc.

[16] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Archbishop_Anastasios_of_Albania.

[17] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Teofan_Savu.

[18] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Spiridon_al_Trimitundei.

[19] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_I_Ecumenic.

[20] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Arie_%28eretic%29.

[21] Îmbogățirea noastră materială.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [13]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 173-190.

***

De ce nu mai poţi să te simţi bine în lume? Pentru că Dumnezeu te dezlipeşte de lume pe fiecare zi. Cu cât devii al lui Dumnezeu, cu atât suporţi mai greu „moda” zilei.

Nu te îmbraci ca ei, nu gesticulezi ca ei, nu îţi schimbi hainele atât de repede ca ei şi, în concluzie, nu eşti unul de-al lor, pentru că nu semeni cu ei.

„Nu te vrem!”. Aceste cuvinte nu ţi le spun cu toţii dar le simţi. Îţi dau de înţeles că nu te vor.

Uneori te doare tot pe tine că îi stresezi, că nu se mai simt bine când te văd…Sau tocmai atunci îşi dau seama, că există şi alţi „diferiţi”?

Rockării sunt cumva, au „stilul” lor. Dacă le ştii „meniul” poţi să îi cunoşti de la distanţă. Cei cu hip hop-ul sunt altceva. Ambele tabere înjură şi beau dar după „energia” fiecăreia.

Adventistul are şi el „mirosul” lui. Şi mormonul la fel.

Nu se confundă în aparenţă. Însă substratul lor tot de la dracu este deşi ei o dau cu „Domnul” sau cu „cartea lui Mormon” toată ziua.

Fiecare îţi vine „marfa” ambalată altfel dar ea este una și aceeași otravă. Însă, pentru ca să-i miroși, trebuie să miroşi adâncimea minciunii lor. Dacă te laşi dus de aparenţe, ajungi rău. Fii prudent!

Se uită la tine şi strâmbă din nas. Tu nu vrei una ca asta. Ai vrea ca toţi să fim una dar ei sunt de altă părere.

Şi cât de mult, da, cât de mult ai vrea să le spui adevărul lui Dumnezeu…Dar cine să-l audă?! Fiecare crede că are adevărul deşi nu au evidenţele adevărului.

Însă nu propovăduirea lui Dumnezeu e vizată, ci banii, profitul, parvenirea.

Mitul „respectabilităţii” e paravanul sub care ne invadează satanismul.

O, Doamne, mântuieşte-ne de atacurile acestea furibunde ale răului, ale răului în toate aspectele sale! Nu ne lăsa, căci ne vom împleticii şi vom cădea rău. Ajută-ne, Bucuria lumii şi ne miluieşte!

Cât de important e ca să comunici cu cineva în pace! Vorbirea liniştită, smerită e alinare, pace pentru inimă. Simţi cum te umpli de linişte, de bucuria Duhului Sfânt.

Şi predica trebuie să fie linişte, căci ea urmează Sfintei Liturghii sau unei dumnezeieşti slujbe, care e linişte.

Vorbirea despre cele sfinte trebuie să fie o plăcere obişnuită a credincioşilor. Credincioşii care nu învaţă cele absolut necesare în Sfânta Biserică, învaţă mai greu sau deloc de unii singuri.

Odihnă, care să ne umple de dragoste sfântă, e timpul pe care îl petrecem în Casa lui Dumnezeu. Trebuie să ieşim afară alţi oameni, oameni reînnoiţi.

Ieşirea din Sfânta Biserică trebuie să te umple de regret şi nu de bucurie. Trebuie să regretăm faptul că slujba s-a terminat. „De ce atât de puţin?”, să ne spunem.

Dar pentru aceasta trebuie să existe preoţi ai lui Dumnezeu, preoţi care să fie pe deplin rugăciune.

Viaţa preotului e motivaţia capitală pentru un credincios.

Vede şi urmează ceea ce vede.

Ia aminte şi se bucură.

Dacă preotul este iubire va încerca să fie şi el iubire.

Dacă există cumsecădenie are să o admire.

Dacă există mărime de suflet se va ruşina să vorbească aiurea.

Şi dacă preoţii lui Dumnezeu sunt vorbiţi de rău, sunt vorbiţi pentru că sunt priviţi cu un sfert de ochi. Ca să-l vezi pe un preot al lui Dumnezeu cu adevărat trebuie să-l priveşti cu doi ochi larg deschişi dar şi cu inima, punându-te pe tine în locul lui.

Dacă nu ştii să rezolvi mai bine o situaţie, nu îl judeca, nu îl vorbi de rău.

Dacă nu poţi să faci tot ce face el şi asta mereu, nu străpunge demnitatea lui cu gloanţele limbii tale slobode.

Îi ciuruim pe alţii şi pe noi dar nu vrem să fim oneşti. Nu vrem să recunoaştem, că noi înşine suntem mult mai slabi şi mai ticăloşi şi mai proşti decât cei pe care îi judecăm.

„Te lovesc sub centură” e luată din box şi din artele marţiale dar acum înseamnă altceva într-o discuţie.

Omul nu suportă să îi spui adevărul gol-goluţ şi de aceea crede că adevărul e „un atac la persoană”. Dar care persoană? Că omul postmodern nu mai dă un şfanţ pe persoana sa?!

Cu „impenetrabil” e caracterizat un anume domn. Dar s-ar putea pune în locul acestui cuvânt cuvinte mult mai explicite: egoist, borfaş, rece, respingător…

Iar despre altcineva s-ar putea zice: „ţăran”, fără să fie vizate locul de naştere sau domiciliul, ci faptul că acel om nu ştie să se comporte, că e un analfabet al civilizaţiei.

Satul, un sat nu e format numai din suflători în păpădii, după cum nu toţi locuitorii unui oraş sunt primari. Există şi într-o parte şi într-alta…oameni, şi acest lucru e cel mai important!

Că unul e român şi altul ţigan, că unul fură ca-n codru iar altul bea de stinge, astea sunt alte probleme. Lucrul important e că sunt oameni şi că toţi suntem fraţi şi că toţi avem un singur Dumnezeu – chiar dacă Îl numim altcumva sau nu Îl cunoaştem – şi că nu avem voie să ne facem viaţa grea unii altora.

Să cerem ajutor unii de la alţii! Ca să începi să te împaci cu alţii trebuie să te împaci cu Dumnezeu. Dacă eşti împăcat cu El, poţi să te împaci cu oricine.

Facă-se voia Ta, Doamne, şi cu mine, netrebnicul!

Astăzi a fost pomenit un Sfânt Mucenic care „nu avea mai mult de cinci ani[1]. Acesta „s-a aruncat în foc, cuprinzând-o pe maica sa care ardea, şi a ars şi el împreună cu ea”[2].

Mulţi nu ştiu azi nici cine e Dumnezeu. Dar dacă vrea Dumnezeu şi azi pot fi mulţi ca acesta. Cred cu tărie acest lucru.

Noi îi subestimăm pe mulţi, pe când Dumnezeu lucrează prin cei la care nu ne aşteptăm.

Convertirile îi surprind pe mulţi dintre aceia, care credeau că îi cunosc pe cei din fața lor.

Oamenii își făcuseră o anume părere despre tine, iar dacă tu le arăţi altă faţă a ta rămân contrariaţi. Nu le vine să creadă…deşi tu eşti altul sau poţi fi altul decât te doreau ei.

Doamne, dă-ne să fim mereu, pe fiecare zi, oamenii pe care Tu vrei să fim. Ajută-ne, Iubitorule de oameni, să înţelegem voia Ta şi răbdarea Ta cea multă cu noi, păcătoşii, căci nici nu ne dăm seama cât ne ierţi Tu mereu.

Pentru că noi confundăm iertarea lui Dumnezeu cu iertarea noastră, tocmai de aceea considerăm, în mod demonic, că Dumnezeu e un „călău” sau un „nedrept”.

Dar Dumnezeu nu are nimic din măsurile noastre de a face dreptate. La El, mila e cea mai mare dreptate, deşi noi nu prea cunoaştem această mare înţelepciune.

Evreii dorea ca El să Se dea jos de pe Cruce…Însă cea mai mare înţelepciune şi smerenie e să stai pe Cruce, pentru ca să iubeşti lumea până la sfârşit.

Nu poţi iubi ieftin! Dacă nu pierzi mult, dacă nu suferi mult pentru ceea ce iubeşti, nu poţi să ajuţi pe cineva.

A renunţa la cruce înseamnă a renunţa la iubire, a spune că iubirea nu e mai tare ca moartea şi, în definitiv, că iubirea nu e necesară.

Dar dacă iubirea nu e necesară, dacă tot ce am sperat noi nu e necesar, dacă viaţa noastră, nici ea, nu a fost necesară, atunci de ce mai sperăm să nu fim uitaţi, de ce ne tot vânzolim după un statut bun în lume, dacă, până la urmă, nimic nu e necesar?

Dacă nu suntem „buni de nimic”, de ce mai sperăm, de ce ne mai facem vise? Oare nu putem face nimic, dacă vrem să facem şi, mai ales, putem să facem?

Iubiţii mei, îndrăzniţi! Credeţi că există frumuseţe, ordine, sfinţenie şi suntem mântuiţi cu toţii. Ajutaţi-vă şi ajutaţi-ne! Rugăciunea o facem unii pentru alţii, căci solipsismul[3] nu e al oamenilor.

Privesc chipurile oamenilor. Unele sunt trucate. A apărut o „frumuseţe” a cosmeticelor care înşală simţul datării. Nu mai ştii câţi ani are femeia sau bărbatul din fața ta. Îi poţi confunda până la urmă, căci li se poate schimba sexul.

O să ajungem la situația de a nu mai știi cum arată omul? O să considerăm că omul e mai frumos dacă e „restructurat”?

Unii, încă de acum, nu mai ştiu cum arată laptele lapte şi oul ou şi faţa faţă şi aerul aer. Găsim lapte fără grăsimile lui, ouă care nu mai miros a găină, ochi de copil care nu mai cunoaşte ruşinea.

Şi dacă totul e de vânzare, până la urmă o să ni se urască de mâncarea berechet, de hainele cât cuprinzi cu ochii, de pornografie de toate felurile, de atâtea reclame, de atâta obezitate şi confort, de atâta lejeritate.

O să obosim prea mult, mult prea mult.

O să ni se facă dor de lumea noastră, de simplitatea noastră, de frumuseţea noastră.

O, Doamne, ce frumoasă va fi ziua aceea, când oamenii vor recunoaşte din ce în ce mai mult adevăratul mod de a vieţui pe pământ!

Mulţi spun că sunt basme.

Mulţi spun că „binele care învinge întotdeauna” e o poveste de adormit copiii.

Dar adevărul e că Hristos Dumnezeu va învinge, că binele va triumfa şi că frumuseţea va domni în cele din urmă.

Copiii nu cred în vise, ci cred că adevărul învinge, pentru că văd adevărul mult mai curat decât cei care s-au pervertit.

Copiilor trebuie să le spunem adevărul! Să nu le mai spunem poveşti cu zmei, ci adevărul ortodox, adevărul credinţei noastre.

Dacă vor ştii adevărul sfânt, vor ştii să discearnă pleava de grâu şi asta e important.

*

Praznicul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie şi sobor arhieresc. Frumuseţea cântării şi a slujirii arhiereşti este unică.

Un Părinte diacon[4] – fost coleg de Seminar cu mine – a cântat un „Puternic” cu multă adâncime de inimă.

Când se cântă din adâncimile dragostei de Dumnezeu toţi se opresc şi privesc cu uimire spre tine.

Nu te mai recunosc…şi au dreptate.

Sfinţii lui Dumnezeu ne dăruiesc viaţă, ne scot din amorţire când le sărutăm Sfintele Moaşte.

Părintele episcop a vorbit foarte bine astăzi…ca şi când nici el nu mai era acelaşi. Doar două glasuri au „ieşit în decor” şi au fost imediat escortate.

Iar lângă mine s-a aşezat un om muncitor şi credincios în acelaşi timp. Mi-au plăcut palmele lui: pline de bătături, cu degetele umflate, cocârjite de reumatism. Erau mâini frumoase, înnobilate de muncă, mult mai preţioase decât mâinile pomădate şi parfumate ale Bucureştiului.

N-am nimic cu orăşeanul, ci cu viaţa lejeră, fără muncă. Nici ţăranul fără chef de muncă nu îmi place.

Mântuitorul ajunge la ghergheseni şi cel demonizat „de multă vreme nu mai punea haină pe el” (Lc. 8, 27). De ce? Pentru că cel care a căzut în multe păcate nu mai vrea să se acopere cu sfaturile dumnezeieşti ca şi cu nişte haine.

Omul care se declară „necredincios” nu suportă hainele smereniei, ale umilinţei, ale facerii de bine.

Omul necredincios nu îşi dă seama că e gol, că e lipsit de cuviinţă. Că deşi umblă cu haine pe el, dacă nu are hainele credinţei e gol, e o vedere urâtă. Pentru că nu e numai gol, ci şi urât, spurcat.

Şi cel gol, deşi nu avea haină, nici „în casă nu mai locuia”(Lc. 8, 27). Pentru că acela care nu suportă credinţa în Dumnezeu nu poate să suporte nici faptul de a veni la Sfânta Biserică. Lipsa de evlavie stă mână în mână cu neintrarea în Casa lui Dumnezeu.

Era gol şi în afara Sfintei Biserici.

Nesimţirea, ca orice păcat de altfel, ne face de ruşine, ne dezgoleşte de toată frumuseţea dumnezeiască.

În loc de locaşul cel sfânt acela prefera să locuiască „prin morminte” (Lc. 8, 27).

Orice învăţătură eretică e un mormânt. Dacă nu vrei să trăieşti cu Sfinţii, atunci te duci în gropile murdăriei păgâne sau eretice şi te închini la idei, la pisici, la monştri.

Dar când Hristos Dumnezeu vine spre cel demonizat – căci Dumnezeu face primul pas pentru mântuirea ta – atunci demonii încep să se înspăimânte.

Dracii cer Domnului să nu îi chinuie. Le e frică. Ştiu ce îi aşteaptă şi tocmai de aceea se şi străduiesc să ne strivească orice avânt bun.

Domnul porunceşte duhului necurat (Lc. 8, 29). Nu se roagă de el să iasă, ci îi porunceşte să iasă.

„De mulţi ani îl stăpânea” (Lc. 8, 29) demonul pe acesta, deşi nu era unul, un demon, ci o legiune de demoni (Lc. 8, 30).

Stăpânire cumplită. Chiar dacă „era legat în lanţuri şi în obezi” (Lc. 8, 29), el rupea lanţurile, legăturile.

Sfaturile şi îndemnurile dumnezeieşti sunt ca nişte lanţuri care ne leagă pentru ca să nu facem răul. Dar dacă nu ne împotrivim diavolilor, ei ne fac să trecem peste orice poruncă şi ruşine şi să mergem în pustiul păcatului.

Pustiul e cea mai bună parabolă pentru conştientizarea păcatului. Tot ce aduce păcatul e un pustiu, o sărăcie, o dezamăgire enormă.

Doamne, iartă-mă pentru orice cuvânt nedrept pe care l-am spus şi pentru clipele când l-am judecat pe aproapele meu cu nepăsare şi indiferenţă.

Iartă-mă pentru că am îndrăznit şi îndrăznesc să Te supăr mereu.

Iartă-mă pentru că nu mă pocăiesc, Dumnezeule şi pentru că inima mea e departe de Tine, mult prea departe.

De câte ori mă gândesc la Tine, Doamne? Oare mă gândesc smerit, cu suflet plecat? Sau eu numai profit de bunătatea Ta şi ca un netrebnic trăiesc pe pământ, fără ruşine, fără cucernicie, fără bun simţ?

O, Doamne, am devenit din ce în ce mai rece, mai gol, mai ticălos. Până când voi continua aşa? Până când, Doamne, mă vei mai lăsa să merg anapoda şi nu mă vei îndrepta cu mila Ta prea bogată?

Păzitorii de porci n-au avut ochi pentru minune. Ei s-au uitat la pierderile lor.

Prea Sfinţitul a remarcat faptul, că gherghesenii nu L-au primit pe Mântuitorul, pentru că El le-ar fi stricat afacerile.

Porcii erau mai importanţi decât vindecarea unui om, căci şi demonizarea e o mare boală.

Cel vindecat vroia să fie cu Domnul, dar El îi spune: „Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu” (Lc. 8, 39).

Uneori avem nevoie să dăm mărturie mai întâi în casa noastră, în familia noastră, către rudele noastre şi apoi şi celor de departe. Sau poate că mai înainte de a vorbi altora, trebuie să vorbim celor care sunt mereu cu noi.

Un profesor de-al meu – pastor protestant – a venit şi el la Sfânta Liturghie. Ar fi fost interesant de ştiut cum se simte el printre noi? Dar la modul adevărat…și nu mincinos. E liber în sinea sa sau e enervat de ceea ce vede?

Dacă nu suntem atenţi, transformăm locul unui praznic, ca cel de la Patriarhie, într-un talcioc[5] în care se vând de toate.

Mă bucur întotdeauna când cumpăr cărţi dumnezeieşti.

Praznicele sunt zile ale bucuriei, dar şi zile în care, parcă mai mult decât altădată, ne ies în relief multele defecte.

Am obosit mult. Multa oboseală este şi ea foarte dăunătoare.

Un părinte cu o barbă foarte mare şi cu ochi albaştrii mi-a plăcut într-un mod aparte.

Frumuseţea ne-a însoţit. Și aerul de sărbătoare. Și odată cu ele a apărut în piaţa Sfintei Liturghii şi soarele. Aseară a fost frig şi azi de dimineaţă la fel. Dar bucuria te umple mai mult decât frigul.

O doamnă în vârstă a plâns. Lacrimi…Nu sunt vrednic să văd asemenea minuni! O, Domne, iartă-mă! Ai milă de mine, nerecunoscătorul! Viaţa mea e prea ticăloasă şi numai Tu eşti Sfânt şi Preasfânt, Dumnezeule!

Banderas[6] vine cu un rol de preot iezuit în care caută (auziţi?!) trupul Domnului[7]. „Dacă…?”, se întreabă el.

Găseşte un schelet împreună cu o cercetătoare evreică şi un alt om de ştiinţă precizează faptul, că totul se constituie în semnalmentele unei crucificări din anul 32 d. Hr., în care scheletul ar fi „al Domnului”. Lupte interioare…şi până la urmă rămâne credincios, deşi se ştie foarte bine că Hristos Dumnezeu a înviat şi S-a înălţat la cer.

Într-un alt film, un psihopat cerea să fie divinizat pentru că putea să zboare cu ajutorul unui dispozitiv de propulsie. Era evident faptul că s-a vizat o bătaie de joc la adresa Înălţării Domnului la cer.

Ispitele noastre sunt filmele pe care le vedem, reclamele, cărţile de literatură, ideile demonice, apariţiile înşelătoare, filosofiile atee, moda dezmăţată, jocurile şi aşteptările păcătoase.

Un cântec prinde mai bine „la public” decât o predică, pentru că acesta găseşte o inimă distrată, pregătită deja pentru dezmăţ.

Predica are nevoie de o inimă smerită, de un trup scăldat în apa ascezei, de o minte luminată de Dumnezeu.

De aceea nu poţi să te duci oricum, cu orice stare sufletească la Sfânta Biserică. Măcar un minim de pregătire.

Roagă-te ceva, zi ceva, gândeşte ceva frumos. Nu te duce căscând ochii pe sus şi călcând pe cei care stau în genunchi.

Ai grijă, iubitul meu, căci nu poţi sluji lui Dumnezeu călcând peste trupurile altora.

*

Ziua Dumnezeiescului Dimitrie al Bucureştiului. Enorm de multă lume, chiar dacă gerul a fost mare.

PFP Teoctist [Arăpașu] şi-a început cuvântul cu ultimele cuvinte ale Sfintei Evanghelii de azi: „cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Mt. 24, 13).

Sfântul Dimitrie a răbdat până la sfârşit. Deşi „nu a avut şcoală” şi a murit necunoscut, Dumnezeu l-a făcut cunoscut cu prisosinţă.

Noi vrem în mod neapărat să ieşim în evidenţă, dar Dumnezeu scoate în evidenţă pe cei care sunt prietenii Lui şi nu pe oricine.

Rămân în istorie şi oamenii cu fapte monstruoase şi păcătoşii notorii dar ca nişte conta-exemple.

Cine însă e o bucurie adevărată pentru ceilalţi e Sfântul. Sfinţii sunt cei care ne umplu de bucurie.

Cel care tace pentru Dumnezeu e auzit de El. Gura celui care tace vorbeşte neîncetat lui Dumnezeu.

Dumnezeu îi aude pe cei care tac, pe „insignifianţi”, pe cei oropsiţi, deoarece glasul jalei lor şi al iubirii lor e mare şi ajunge imediat la urechile Sale.

Sfântul Nectarie al Eghinei m-a bucurat mult aseară.

Lacrimile de bucurie sunt nişte minuni ce nu pot fi comparate cu nicio frumuseţe a pământului.

Astăzi, axionul a fost cântat cu multă dulceaţă şi am putut să mă bucur din toată inima la Sfânta Liturghie.

Cât pierd că nu mă rog! Rugăciunea e cea mai frumoasă relaxare posibilă, medicamentul a multe patimi, cea care aduce razele Duhului Sfânt în fiinţa noastră, învăţătoarea înfrânării, liniştitoarea inimii, smerenia care nu ne face de ruşine, starea de deşertare în faţa lui Dumnezeu şi de mărturisire sinceră în faţa Sa. E liniştea care vorbeşte în taină şi tăcerea care strigă către Dumnezeu cu putere.

Dumnezeu nu îi uită pe robii Săi! Asta e fără tăgadă.

Zilele grele alternează celor uşoare. Suferinţa urmează bucuriei şi bucuria ia locul nefericirii când te rogi. Răbdare şi linişte.

Părintele Patriarh a insistat asupra răbdării ca liant în familie şi societate. Răbdarea te face să vezi „formule de convieţuire”, spunea el.

Şi a remarcat – ceva foarte adevărat – că harul Duhului Sfânt i-a chemat anul acesta pe oameni la rugăciune, pentru că praznicul a început de vineri, de dimineaţă, deşi tocmai azi, luni, a fost pomenit Sfântul Dimitrie Basarabov.

Sfintele Moaşte au stat afară pentru închinare. Lume multă, puhoi.

Doamne, câţi Sfinţi ai Tu şi noi nu îi cunoaştem! Tu, Care nu treci cu vederea păcatele noastre, miluieşte-ne!

Cărţile Părintelui Savatie Baștovoi sunt surprinzătoare prin ineditul și naturalul lor, numai că sunt prea mici și prea făcute în grabă…și nu construiesc un tablou complet al vieții duhovnicești ci doar mici schițe…la anumite probleme.

Însă a intuit cum trebuie să îl pună pe literat în slujba monahului care a devenit.

Doamne, ajută-i lui până la sfârşit şi ne miluieşte!

Cineva spunea: „timpul ne grăbeşte[8]. Și are dreptate! Timpul ne grăbeşte, ne împinge de la spate, pentru ca să ne pocăim.

Aseară, târziu, am recitit Mioriţa[9] şi am văzut lucrurile, deodată, altfel.

Pământul, deşi e un „picior de plai” –  mic în comparaţie cu întregul univers –  el a fost creat de Dumnezeu ca „o gură de rai”.

Pe această gură de rai vine Fiul lui Dumnezeu, şi cu El tot cerul, în Sfânta Biserică.

Cel mai frumos baci e luat în vizor, este invidiat.

Planul de a-l omorî e deja pus la cale.

De ce vorbeşte o mioară? De ce vorbeşte cea liniştită, oiţa cea blândă?

Câinele e văzut ca însoţitor al baciului.

Acesta lasă testamentul său oiţei.

În loc să îi blesteme pe ucigaşii săi sau să fugă de ei, acesta îi roagă să îl îngroape „aice, pe-aproape”[10]. Nerăutate. Împăcare, suflet împăcat. Vrea să rămână cu oile.

Nu trebuie ca preotul să se îngroape alături de enoriaşii săi? Sau în apropierea lor, dacă nu se poate cu ei?

Deşi nu fusese omorât – şi toată ameninţarea putea să fie doar un zvon – el vrea ca oiţa să nu le spună „de omor”[11] propriilor lui ucigaşi.

Dar cine erau ucigaşii decât cei care îl omorâseră sau l-ar putea omorî?

Moartea nu e privită de baci cu teamă, ci moartea e o nuntă, unde Împărăţia Cerurilor e „mândră crăiasă, a lumei mireasă”[12].

Întregul univers participă la nunta-moarte, căci trecerea spre Dumnezeu e o însoţire a sufletului de Sfinţii Îngeri şi de Sfinţi.

„Măicuţa bătrână”[13] ne este prezentată „din ochi lăcrimând”[14] şi nu jelindu-se păgâneşte.

Cuviinţa ortodoxului trebuie să se manifeste atât la mare durere cât şi la mare bucurie.

Mioara trebuie să o anunţe şi pe mamă de această nuntă a noastră cu Dumnezeu. Nunta-moarte e atunci când omul adoarme întru sfinţenie.

În ziarul Oglinda[15] a fost publicată o fotografie cu mumia faraonului Ramses I [16] şi…la primul contact vizual cu ea nu am realizat cum e aşezat pentru că m-a absorbit fața… Dar uitându-mă cu atenție la fotografie am văzut că mâinile faraonului erau aşezate în cruce (X) pe piept.

E interesant de cercetat, dacă se îmbălsămau aşa numai faraonii sau tot poporul şi în ce poziţie aveau mâinile evreii decedaţi.

Unde e fala lumii trecute? Unde sunt acele clădiri semeţe şi turnurile şi templele şi palatele, ale căror contemporani credeau că nu vor fi dărâmate vreodată?

Trec toate…„Toate sunt mai neputincioase decât umbra; decât visurile mai înşelătoare”.

Sfântul Nectarie a destructurat doar în câteva pagini esenţa eclesiologiei eretice protestante. „Biserica nevăzută” protestantă – după cum gândeam şi eu – e o aberaţie ce nu se poate susţine cu o minte sănătoasă.

Raelienii[17] cred că lumea a fost creată de „elohimi”, adică de extratereştri. L-am văzut vorbind pe liderul lor[18] într-un interviu televizat. Spunea numai nebunii dar zâmbea în continuu.

S-a prezentat de mai multe ori un grup de americani care era foarte entuziast la ideea – „realitate” pentru ei – clonării persoanei umane.

O sectă sinucigaşă credea că sufletele lor se vor „reîncarna” şi, prin urmare, s-au sinucis în masă.

Saiturile mormonilor sunt printre cele mai rapide pe care le-am deschis pe internet iar templele lor au împânzit lumea.

Îmi aduc aminte că eram la vie acum câțiva ani cu bunica mea şi o adventistă, consăteancă cu noi, a venit să îmi spună cum e cu credinţa ei. Discuţii, au apărut certuri „prozelitiste” (ca de obicei…pentru că nu le plac adevărurile dure)…şi la un moment dat i-am spus, că dacă ar merge sub epitrahilul unui preot din acela de care ea râde cu gura până la urechi ar sări în sus datorită dracilor pe care îi are în ea.

Ea spunea că noi suntem cu „dracul”, eu îi spuneam că ea e cu acela…și cearta era nesfârșită.

Și până la urmă îi spun (trecând la probe practice de viață ortodoxă): „Ia să îţi fac eu semnul Sfintei Cruci pe matale…ca să vezi ce se întâmplă!”.

Și neștiind ce să mai facă sau ce să mai spună, pentru că nu se aștepta la așa ceva, ci ea dorea vorbe nesfârșite, a rămas în fața mea uimită, fâstâcită…moment în care am închinat-o pe trupul ei…așa, ca și când m-aș fi închinat în locul ei sau când mi-aș fi închinat patul înainte de culcare…

…Maria adventista (aici e minunea!) ca legată de harul lui Dumnezeu ca să nu mai hulească în continuare…a început să tremure. S-a uitat în ochii mei înfricoșată, a bâiguit câteva cuvinte…şi a plecat în grabă. Și n-a mai îndrăznit să își bată joc de credința ortodoxă în fața mea!

Acum, când mă vede, are altă stare, nu ca atunci când credea că sunt bun de „bătaie de joc” pentru că sunt student la teologie.

Demonii care perpetuează ereziile sunt ca o pânză de întuneric pe minţile oamenilor.

Îmi aduc aminte de acea pânză satanică, când o familie – la începutul convertirii mele – a vrut să mă atragă spre adventism.

Atunci am văzut un pastor înalt, cu o faţă prelungă, ca o mască mortuară, care a predicat fără să zâmbească, fără să facă nicio grimasă.

Satanismul lui era feroce dar „îmbrăcat” într-o presupusă „blândeţe”.

Resping rugăciunile noastre dar rugăciunile lor sunt puerile. Spun că oricine se poate ruga la ei, dar adevărul e că nu lasă pe orice neştiutor să bâiguie ceva.

„Şcoala de sabat” e pentru cei mici. Soţia pastorului – care conducea cateheza pentru copii – ne-a spus că dacă întâmpinăm greutăţi să le spunem celor care ne sâcâie să vină la adunare, căci aici li se vor da răspunsuri.

Eu eram venit cu unul dintre fiii acestei familii, care mă priveşte cu ostentaţie dar şi regret până astăzi. Le-am scăpat printre degete. Dacă veneam la ei, în capul lor, eram doar „trofeul” care le „asigura” mântuirea.

Învaţă zeci de versete pe de rost.

Se iau la întrecere în memorat versete și amănunte doar pentru a te impresiona.

În nişte lecţii speciale – au caiete speciale pentru studiul Sfintei Scripturi – erau interesaţi şi de câte kg era scutul lui Goliat, deşi nu era vorba de nicio interpretare spirituală ci doar de o memorare literală a datelor scripturale.

Vor să te convingă cu orice chip că ei sunt o familie, că ei se ajută reciproc, că ei sunt buni, că ei sunt „aleşii” Domnului, că trebuie să stai într-o permanentă frică a venirii Sale şi că preoţii noştri, ortodocși, sunt cu toţii „impostori”, că Sfântul Constantin cel Mare[19] „a falsificat” credinţa, că Sfintele Icoane „sunt idoli”, că nu duminica e ziua Domnului ci sâmbăta, în definitiv că nu ştii nimic despre credința ta ortodoxă.

Încercau cu toţii să mă acapareze, să mă înfricoşeze, să mă facă docil. Le plăcea starea mea tulbure şi profitau de ea.

Orgoliul lor nemăsurat însă mă indispunea la culme.

Toţi credeau că ştiu Sfânta Scriptură dar ei o întorceau ca la Ploieşti când vedeau că nu au argumente în fața întrebărilor mele.

Pentru că nu le place să le pui întrebări incomode…ci doar să asculți în mod pasiv.

În loc de argumente, acuzele îmi săreau în ochi.

Pierdeau teren cu mine, fără să-şi dea seama, pentru că ei trăiau şi trăiesc în fanatismul lor, în enclava lor, fără să aibă contacte cu lumea din jur și orice abordare a lor față de ortodocși e prozelitistă. Te ajută în mod real numai dacă devii adventist sau dacă dai semne că poți fi convins în vreun fel să treci de partea lor.

Ortodocșii însă nu doresc mai deloc să îi convertească cu forța.

Când e vorba de vândutul mierii sau al hainelor sau a diverse alte produse (cu care se ocupă ei în Teleorman) sunt foarte pragmatici și îți mai dau și câteva cărțulii advente pe gratis sau cu împrumut, pentru ca să le citești. Dar când îi atingi la punctul credinţei, când le spulberi fundamentele, au terminat-o cu amabilitățile…și nu te mai ajută nimeni din comunitatea lor.

Pentru că sectarii, când te miros că ştii cum stau lucrurile, termină repede turuiala. Când omul nu ştie de nici unele, atunci se dau şi ei în spectacol. Unul penibil cel mai adesea…

În metrou vin cu chitări. Se strânge un grup şi unul începe, cu  explozii de cuvinte, cu sânge înfierbântat, să predice. Se predică cu patimă.

Cântecele lor religioase sunt melodii de discotecă cu vorbe mieroase de rugăciune. O mixtură înspăimântătoare pentru cine nu e învăţat cu o astfel de „evanghelizare” stradală.

Sectele sunt agenţii de „oferte  mântuitoare”, de programe cu ţinte deja studiate. Vin numai unde aud că „nu se cam face treabă” sau „stadionul e fără proprietar”.

Şeful penticostalilor, Pavel Riviș Tipei[20] – cu doctorat la noi (ce spun acum le-am auzit din gura lui…în timp ce își susținea examenul doctoral ultim…doctorat condus de Prof. Dr. Remus Rus[21]) – a căutat la Sfinţii Părinţi „botezul duhului” şi „nu s-a edificat” în această privinţă.

Dar el nu căuta  harul Duhului Sfânt, ci pe duhurile rele.

Ne-a mărturisit faptul, că şi el „a vorbit în limbi”, fără să fie în transă şi că i se pare foarte „normal” acest lucru pentru un „slujitor al Domnului”.

Şi dacă îi contrazici sau îi bruschezi în vreun fel se cred „victime”, după cum şi evreii s-au învățat să vadă în oricine nu le place sau nu le cântă în strună un „antisemit”.

Adică nu sunt deschiși dialogului…ci doresc convertirea ta.

Libertatea ţi „se restrânge”. Nu mai poţi să zici una sau alta datorită legii, chiar dacă adevărul e adevăr şi românul, evreul, ţiganul, turcul despre care se vorbeşte e un ticălos şi un nenorocit.

O altă ispită sau un mod de a se dovedi favoritismul nedrept într-o lume care se proclamă „democrată” şi „liberă”.

Poţi să pui ditamai reclama pe stradă, pe un bloc, undeva…cu o fată mai dezbrăcată, întinsă în jurul unui televizor…Dar dacă ai pune o Sfântă Icoană pe tot peretele sudic al Magazinului Unirea din București toată lumea ar înjura şi ar comenta.

Asta nu ar face parte din libera reclamă, mai ales că Sfânta Icoană e „inofensivă”, nu atacă bunul simţ, nu învaţă la păcate şi face şi bine tuturora?

O procesiune ortodoxă, plină de adevăr și evlavie, nu e dorită dar reclama cu maşini la coca-cola, ridicate pe perete e o „noutate civilizatoare”.

Papa Ioan Paul al II-lea[22] e bolnav iar ai lui vor să îl declare „sfânt”. Dar aşa arată Sfinţii? Avem prilejul – nu zic „bucuria” – să avem „sfinţi eretici” pe pământ.

După cum avem „eroi” falşi ai revoluţiei române din decembrie 1989, pe lângă cei adevărați, aşa avem şi „sfinţi” buni de anateme pe lângă Sfinții Ortodoxiei.

„Maica” Tereza a fost „beatificată”, ca şi „Padre” Pio, cât şi o mulţime de alţi fraţi rătăciţi şi eretici. Care ar fi fost reacția unui Ioan Gură de Aur sau Simeon Noul Teolog la așa ceva?!…În niciun caz alta decât a mea…pentru că ortodocșilor nu le plac falsificările credinței și nici blasfemiile.

Doamne, ai milă de noi! Nu lăsa lumea Ta, Dumnezeule, căci Tu pentru aceasta Te-ai răstignit! Întoarce toată lumea Ta la dreapta credinţă şi la pocăinţă şi ne miluieşte.

Căci Tu, Iubitorule de oameni, ştii că noi ne-am rătăcit şi umblăm aiurea. Ai milă de noi şi ne iartă.

Nu ne lăsa pe noi, pe care ne iubeşti mai mult decât vom putea înţelege vreodată şi ne miluieşte. Facă-se voia Ta întru noi toţi, că toţi suntem făpturile Tale şi toţi avem nevoie de luminarea Ta.

O, Doamne, luminează inima mea, pentru ca să mă rog cu smerenie şi cu frică bună.

Iartă-mi mie ticăloşiile mele cele multe, spurcăciunile mele. Iartă-mă şi mă miluieşte, că fără Tine sunt mort.

*

Pe zi ce trece îmi dau seama, că bietul copil care trăieşte prin canale, cerşetorul care doarme noaptea pe scara blocului, cel întunecat la inimă nici nu mai ştiu ce e lumea, care e lumea lor şi trăiesc într-o lume paralelă cu a noastră, cu monştri ei, cu aglutinarea mentală a ei, cu indiferenţa ei, cu preţul ei.

Visăm la lumi care nu există sau ne închipuim că trăim într-o lume care nu are nimic de-a face cu adevărul.

Şi cum să mai ajungă glasul tău, iubite frate, la mine şi al meu la tine?

Oare ne-am pierdut atât de mult, încât mâine-poimâine să părem doi străini, doi străini fără leac?

Mă înspăimântă gândul, că putem ajunge într-un viitor nu prea îndepărtat, încât să considerăm că lucru cel mai rău de pe pământ e să fii om. Pentru că omul e distrus sistematic

Distrugem cu amândouă mâinile viaţa.

Vedem viața ucisă în filme mereu şi simt că ne place din ce în ce mai mult să ne autodistrugem.

Trăim după filme sau am vrea să plouă cu bani peste noapte şi să ne umple toată curtea.

În locul lui Hristos vin în inima noastră toate monstruozităţile, alte nume de ruşine.

Inima e o ţară a minunilor în care se fac cele mai satanice filme şi nici că ne pasă, că ea e asediată din toate părţile de morbiditate.

Ce te faci, dacă mâine auzi că soţul tău are un amant de 7 ani şi tu ai şi doi copii cu el?

Cum reacţionezi, dacă propria ta mamă vine cu un topor ca să îţi ia gâtul sau soţia ta îți toarnă pe tine acid clorhidric în timp ce tu dormi?

Un copil nebotezat plângea întruna iar după ce a fost botezat nu a mai plâns deloc. Am auzit acest lucru de la un Părinte Protosinghel.

Îţi mulţumesc Prea Curată Maică pentru zilele vieţii mele de până acum. Azi am împlinit 26 de ani şi mă simt foarte recunoscător lui Dumnezeu pentru toate.

Trecem, înaintăm şi cele trecute ni se par depăşite.

Avem sentimentul că astăzi putem să spunem lucruri pe care ieri nu le ştiam.

Ajută-ne, Prea Curată Treime, Dumnezeul nostru şi ne miluieşte!

*

Tumultul unui jurnal păstrat cu stricteţe te impresionează prin câte lucruri uităm despre noi înşine.

Ajungem să vedem viaţa noastră ca pe o poveste, care nici nouă nu ni se mai pare reală, deşi ştim că e vorba despre noi înșine.

Azi, îmi pare rău, că l-am luat la rost pe un coleg mai tânăr şi că nu am stat de vorbă cu el. Doamne, miluieşte-l pe robul Tău şi, pentru rugăciunile lui, miluieşte-mă şi pe mine, păcătosul!

Cei care luptă împotriva Fericitului Serafim Rose[23] fac o mare greşeală. Nu poţi „să pătezi” viaţa unui Sfânt. Asta e  doar o iluzie.

Când intri la Sfintele Moaşte ale Sfântului Nectarie găseşti o atmosferă de căldură duhovnicească. De fiecare dată am simţit acest lucru.

Nu trebuie să-i trecem cu vederea pe cei săraci şi să ne uităm cu jind la cei bogaţi. Toți merită dragostea şi respectul nostru.

Mă bucur că Fericitul Dumitru Stăniloae e sărbătorit cu fast în acest an de către facultatea noastră. Apar scrieri care tratează dumnezeiasca sa operă.

Oamenii simt nevoia să fie buni. Chiar fără voia lor, uneori…Când se simt singuri, când ar fi trebuit ca oamenii să fie în preajma lor şi nu sunt, ei caută să vorbească cu cineva.

Şi chiar dacă nu au exerciţiul adevărului, chiar dacă nu prea știu să comunice, pentru că nu au cam făcut-o niciodată, îşi calcă pe inimă şi spun frânturi din adevărul lor.

Şi acest lucru e o victorie imensă împotriva tăcerii egoiste și invidioase.


[1] *** Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie, ed. cit., p. 305.

[2] Idem, p. 306.

[3] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/solipsism.

[4] Părintele Diacon Iustin Manta. O voce superbă, șlefuită, puternică. Alături de el, Părintele Diacon Otomega: un alt coleg de Seminar.

[5] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/talcioc.

[6] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Antonio_Banderas.

[7] E vorba despre filmul The Body (2001):

http://en.wikipedia.org/wiki/The_Body_%28film%29.

[8] Actorul cu o inimă mare: Florin Piersic. Pe data de 26 octombrie 2003.

[9] A se vedea textul integral: http://ro.wikisource.org/wiki/Miori%C5%A3a.

[10] Cf. *** Balade populare româneşti, col. „Biblioteca pentru toţi copiii”, prefaţă de Octav Păun, Ed. Ion Creangă, București, 1984, p. 12.

[11] Idem, p. 14.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Din 27 octombrie 2003.

[16] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Ramesses_I.

Imaginea cu trupul său mumificat am preluat-o de aici: http://ancientegypt3.blogspot.com/2009/02/ancient-egypt-mummies-ramses-i-1292.html. Imaginea va apărea în forma finală a cărții…

[17] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Ra%C3%ABlism.

[18] E vorba de Claude Maurice Marcel Vorilhon:

http://en.wikipedia.org/wiki/Claude_Vorilhon.

[19] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Constantin_cel_Mare.

[20] Idem: http://www.infocrestin.com/necazurile-presedintilor/.

[21] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/01/24/cv-ul-prof-dr-remus-rus/.

[22] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Papa_Ioan_Paul_al_II-lea.

[23] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Seraphim_Rose.

Despre limită

Domnii Pleșu și Liiceanu se reafirmă în ultima vreme pe scena publică, pentru a aplana dezastrul provocat de Herta Müller. Numai că atât show-ul de pe TVR, cât și dialogul cu Adam Michnik sunt lespezi pe mormântul nemuririi lor.

În spectacolul pe care Stan și Bran (cum cu falsă autoironie se exprima Andrei Pleșu) l-au regizat la Ateneul Român, lucrurile n-au ieșit așa cum și-ar fi dorit aceștia. Din nou eșec. Din simplul motiv că Herta Müller și Adam Michnik au refuzat, cu toată amabilitatea intelectuală, să fie manipulați.

N-au putut să fie puși la colț, dați cu capul de pereți, ca doi oarecare intelectuali români dizidenți, care ar fi avut îndrăzneala să conteste filosofia existențialistă a duetului sus pomenit. Așa cum se întâmplă în democratica republică a ideilor libere din România de azi.

Cei doi au dovedit că sunt inapți să accepte contestarea și se comportă ca doi autointitulați și autoinstalați dictatori ai culturii române.

S-a adus în discuție Apelul către lichele. Se uită însă că acesta este…primul dintr-o serie de apeluri pe care le-a lansat apoi domnul Liiceanu. Dacă îmi forțez memoria, a scris un apel după vizita regelui Mihai din 1992, un alt apel, mai recent, către părintele Iustin Marchiș, în care și-a reluat rolul inchizitorial…

Mai exact, a încercat să se impună drept conștiința imaculată a României prin epistole, de parcă am fi avut nevoie de un autoimpus reper etic, în limitele categoriilor sale morale, sau de parcă ar fi fost al doilea Apostol Pavel care compunea: Epistole către români.

Acest mit a durat ani de zile, până când autoritatea de laureat Nobel și de adevărat dizident a Hertei Müller  l-a corectat.

Apropo de adevărat dizident: nu cred în niciun eroism al tinerilor care n-au avut prilejul de a și-l demonstra:  noi am fi luptat și ne-am fi opus comunismului și nedreptății… (dacă am fi fost noi în zilele părinților noștri… cf. Mt. 23, 30-32).

În fine, o sală plină a Ateneului care aplauda frenetic la orice intervenție care i se părea spirituală din partea lui Pleșu sau a lui Liiceanu îmi întărește convingerea că Liiceanu nu e menșevic, ci bolșevic. După douăzeci de ani de la Apel către lichele.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2003-2004) [12]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2003-2004)

*

Paginile 157-173.

***

Fericitul Ilie, Dumnezeiescul nostru Părinte, a lăcrimat când i-am spus dragostea noastră – eram cu Gianina [Picioruș] – şi nu l-am privit atunci în ochi, pentru ca să nu îl stingheresc. E mult prea smerit, din ce în ce mai smerit.

Ieşirea până la ţară ne-a fost foarte benefică.

În natură simţi că respiri, că trăieşti însufleţit de contemplarea creaţiei lui Dumnezeu.

Un Părinte a spus: „Cine nu mai poate privi în ochi pe Mântuitorul Hristos, atunci ceva e în neregulă [cu el]. Trebuie să se pocăiască[1]. Are dreptate…

Demonii vor să mă enerveze cu orice chip. Uneori mă fac să mă enervez încât mă doare stomacul din cauza supărării.

După o mare fericire dumnezeiască trebuie să te aştepţi la ispite groaznice.

De ce râde de tine cineva care nici nu te cunoaşte? Fiindcă modul lui de viaţă nu are prea multe în comun cu dreapta credinţă.

Predicatorii protestanţi sunt glasurile desfrânării pline de infatuare. Din gura lor adevărul iese falsificat, trunchiat, ciopârţit. Gesticulează prea mult pentru că sunt neliniştiţi.

Un om Sfânt nici nu ar putea să facă atâtea gesturi ca ei, deoarece asceza te epuizează şi te învaţă liniştea, calmul.

Trebuie să priveşti în spatele tău când îngenunchezi în Sfânta Biserică, pentru ca nu cumva să strici liniştea altuia.

Trebuie să fii atent în stânga şi în dreapta, înapoi şi înainte, pentru că te poţi împiedica, poţi călca pe cineva pe picioare, poţi enerva pe altcineva şi omul se scandalizează.

Decât să te cerţi cu cineva mai bine renunţă să mergi prin acel loc unde ţipătul se înfierbântă.

Există cerşetori de „profesie” în marele oraşe dar şi sărmani adevăraţi.

Trebuie să-i ajutăm şi pe unii şi pe alţii dar, mai ales, pe cei care au cu adevărat nevoie. Dacă ne uităm cu atenţie, vedem cine are cu adevărat nevoie de ajutor imediat.

Astăzi e pomenit Sfântul Simeon Noul Teolog[2] în Vieţile Sfinţilor în limba română.

Un tânăr de 18 ani, îndrăcit, e adus la Sfântul Simeon şi el începe a striga precum caprele[3] iar un tâlhar îndrăcit striga precum un ţap[4].

Dumnezeiescule Simeoane, lumina cea prea mare a Sfintei Ortodoxii, nu ne lăsa pe noi, păcătoşii şi ne miluieşte!

Trebuie să vorbim şi de obiceiuri barbare la ortodocși.

În noaptea nunţii, în unele sate de la noi, mireasa trebuie să se culce în mod „neapărat” cu mirele, pentru ca să le arate nuntaşilor cămaşa sau cearşaful pătat de sânge.

Şi nu li se pare deloc necuviincios sau aiurea ca să facă acest lucru atunci, ci mândria că „a fost domnişoară” şi că el a dezvirginat-o o consideră  ca un lucru bun şi demn de arătat şi altora.

I-am spus cuiva foarte apropiat că acest lucru – acesta, cu arătatul sângelui – e inadmisibil. Însă nu a înţeles de ce nu se poate aşa ceva, deşi i-am dat explicaţii de bun simț, explicându-i că acest gest scoate din ecuație soția cât și pudoarea.

Măritatul prin intermediar mi se pare o insultă adusă Căsătoriei, deoarece la fundamentul ei este dragostea şi fidelitatea iar nu aranjamentul.

Omul postmodern nu mai înţelege uşor normalitatea brută pentru că aceasta i-a fost falsificată în mod sistematic.

Blugii par mult mai „relaxanţi” decât fusta iar părul gol, „fluturând în vânt” – vorba cântecului comunist –  e găsit de femeile de astăzi ca „adevăratul mod de a fi al femeii”.

Baticul e o adevărată „urâciune” pentru multe. În locul lui pun o eşarfă sau o batistă şi chiar un prosop când vin la Sfânta Biserică.

Iar dacă totuşi au batic și-l pun aiurea în cap, încât trebuie să le predici cum trebuie să-şi poarte baticul, şi fusta, şi ce culori să poarte şi ce pantofi şi…

Dar şi Sfântul Clement Alexandrinul[5] a trebuit să scrie despre aceste lucruri intime.

Trebuie să predicăm despre prea multe de la amvon, de fapt despre tot ce există.

„Modelele” televizorului sunt imitate cu mare stricteţe.

Moda e, de fapt, nebunia pătimaşă a celor bogaţi, care vor să arate celorlalţi care e „tonul” momentului.

Şi bogaţii sunt nefericiţi. Sunt nefericiţi şi săracii. Dacă nu suntem cu Duhul Sfânt, cu Hristos şi cu Tatăl, cu Prea Sfânta Treime este imposibil să fim fericiţi cu adevărat.

Fericirea e Dumnezeu dar noi, oamenii pătimaşi, credem altceva. Suntem „o mână de pământ”, spunea acelaşi Părinte. Trebuie „să ne sfinţim pământul”.

Dacă suntem o stâncă, o bucată de fier surdă, cuvântul lui Dumnezeu nu poate rodi în noi. Nici dacă suntem cu mulţi spini ai grijilor. Nici dacă ne văietăm toată ziua că suntem păcătoşi, dar trăim la fel de dezechilibrat.

Uneori sunt prea dur cu oamenii şi îmi pare rău pentru asta. Dar duritatea mea e o reacţie, pe măsură, la nesimţirea lor.  Şi eu sunt nesimţit, cel mai nesimţit. Am o nesimţire soră cu demenţa.

Sfântul Simeon Noul Teolog lupta mult cu nesimţirea, cu această patimă cu rădăcini adânci în fiinţa noastră.

Oamenii te „scanează” tot timpul. Ortodoxul e privit din cap și până în picioare.

Dacă îţi găsesc un mic defect, un lucru de care se poate râde de tine în mod copios și prostește în același timp, oamenii care te privesc sunt satisfăcuți în orgoliul lor. Pentru că prin acel mic defect al tău, indiferent de cât de mult îi întreci, ei cred că le semeni.

Intrigile se ţes la întuneric.

Laţurile cele multe se pregătesc cu mare emoţie satanică şi împotriva adevăraţilor nevoitori gurile Iadului sunt mereu întinse spre ei.

Îţi râd în faţă cu batjocură

Doamne, dă-mi să privesc cu blândeţe aceste râsete demonice care mă rănesc! Nu mă face să îmi pierd curajul! Dă-mi putere în lupte şi cuvinte de răspuns.

Eşti tras la răspundere de te miri cine.

Ţi se cer răspunsuri dar nu ţi se răspunde prompt şi tot la fel de sincer la întrebările pe care li le pui.

Eşti singur? Nu, Hristos e cu tine! El e mai puternic decât orice tristeţe şi mârlănie omenească.

Cărţile Sfinte au nevoie de comentarii, de introduceri, de postfeţe, de multe note, de vaste expozeuri. Tot ce avem despre un Sfânt trebuie spus.

„Smintesc” pe mulţi doar în aparenţă. Mai degrabă le rănesc orgoliul lor de leneși la care țin foarte mult…

Adevărul e că ne smintim noi pe noi înşine prin aceea că dorim să ne smintim. Ne place să ne smintim şi aşteptăm să fim smintiţi, adică invitaţi la păcate.

Oricâte ar avea diavolul să ne dea, dacă noi nu le-am vrea, nu le-am primi în ruptul capului, nu ar putea să ne biruie.

Dar noi îi primim ispitele. Le primim și ne face plăcere să le primim…După care, în loc să ne pocăim…pozăm în victime nevinovate, ca și când dracii ne-ar fi împins cu forța să păcătuim și nu am fi păcătuit din plăcere.

Suntem puşi la încercare în tot timpul.

Într-un ziar[6] am putut citi: „Donald Drusky, din Pennsylvania, l-a dat în judecată chiar pe Dumnezeu, motivând că El i-a făcut numeroase nedreptăţi.

Reclamantul a cerut să-i fie redată tinereţea, să poată cânta la chitară şi să-i fie reînviată mama decedată.

Judecătorii au respins reclamaţia pe motiv că este peste puterile lor să-i îndeplinească omului dorinţele”.

Ce poţi să mai spui?! Pe de o parte, ştia că Dumnezeu o poate învia pe mama lui dar, pe de altă parte, considera că Dumnezeu poate fi tras la răspundere.

Nebunie şi o urmă de adevăr, dar foarte încurcată în capul lui. Ce să facă cu tinereţea? Poate cântatul la chitară să îţi elimine neîmplinirile? Mă îndoiesc.

Dumnezeu ne face numai bucurii. Nedreptăţile ni le facem noi înşine.

Traducând tot mai mult din engleză mi-am dat seama în mod și mai propriu, că putem să spunem adevărul nostru în toate limbile pământului şi că orice limbă de pe pământ poate reda adevărul dumnezeiesc.

Această înţelegere profundă m-a eliberat enorm şi m-a făcut să am spor în învăţătura mea, în munca mea de cercetare și în munca de traducere.

Dumnezeu ne conduce.

Un predicator neoprotestant s-a referit la şarpele din pustie ca la unul pus pe o „prăjină” dar, mai apoi, a trebuit să recunoască că e vorba de un tip al Sfintei Cruci.

A accentuat faptul, că trebuie „să privim în sus”. Însă, din cauza satanismului cu care resping Sfânta cruce, n-a scos niciun cuvânt despre importanţa ei. Pentru ei Crucea e totul – dacă ar fi aşa, ar fi bine – iar despre Înviere doar două-trei cuvinte.

Însă ei mizează pe Răstignire tocmai pentru ca să maximalizeze mântuirea universală şi să reducă, până la desfiinţare, mântuirea personală.

Hristos a făcut totul şi tu, „nou-convertitul” neoprotestant, stai cu burta la soare şi aştepţi a doua Sa venire. Însă Hristos va veni nu ca să vadă graşi şi guşaţi şi nepăsători, ci oameni treji, oameni smeriţi, Sfinţi.

Noi ne facem reverende frumoase dar nu avem şi suflete frumoase. Ne punem engolpioane de aur dar nu avem şi credinţă de aur. Aici e urâciunea noastră. Noi înşine ne provocăm scuipatul altora.

Frumuseţea trebuie dusă la cimitir să pozeze.

Manechinele ar trebui să stea măcar 10 minute în faţa unui cadavru şi să se simtă un cadavru. Şi apoi om mai vedea ce poftă mai au de a merge aproape dezbrăcate pe scenă.

Nesimţirea e cea care te poate face să îndrăzneşti multe.

Vrăjitorii din Gambia fac să „dispară pentru totdeauna (?!) penisul unui bărbat”[7] . Iluzia demonică e multiplă.

Iar un „peşte” le pune pe fetele care se prostituează sub „îndrumarea lui” să meargă şi iarna cu picioarele goale la „agăţat” şi să-şi dea cu carmol[8].

Cine ştie ce reacţii produce acest medicament pe piele îşi dă seama de inventivitatea acestui bărbat pentru ca să facă bani.

„Nu contează cum, ci cât!”, e sloganul boșilor[9] de azi şi e un slogan care ne doare tot pe noi.

Nebunia pentru Hristos e o mare nevoinţă. Cine falsează pe această temă cred că va avea multe lucruri groaznice de suferit.

O domnişoară era invidioasă pe o altă domnişoară însă nu ştiu pentru ce motive. Dar o privea cu un regret admirativ.

Domnişoara invidiată îngenunchează la Sfânta Liturghie şi i se văd chiloţii albi de dantelă pe la spate dar ea nu se sinchiseşte de acest fapt, deşi avea spatele gol.

O altă tânără se ruga, chiar dacă i se vedea şi mai mult chilotul albastru…

Nesimţirea, pe scurt, ne însoţeşte pretutindeni.

Poți primi cu fustă scurtă Sfintele Taine sau te poţi smeri cu o teamă nefirească în faţa lor.

În loc să se sărute cuviincios Sfintele Icoane, astăzi se sărută feţele Sfinţilor, ca şi când ar fi vorba de o întâlnire pe stradă.

Judec prea mult…dar mă dor toate aceste lucruri.

Ce fac eu cu viaţa mea? Nimic! Mă joc „de-a viaţa” dar viaţa nu e de joacă.

Am auzit despre un preot pe care îl bat credincioşii săi şi el merge înainte. Ajută-i lui, Doamne şi îl miluieşte!

Prea puţini preoţi tineri vor la ţară și pe drept cuvânt.

Condiţiile sunt grele, nu există salariu, nu există condiții însă, în același timp, Sfânta Evanghelie e propovăduitoarea unei vieţi grele.

Se gândesc la viitor, la serviciul doamnei preotese, la studiile copiilor şi de aceea vor la oraş. De ce? Pentru că satele nu vor să intre mai deloc în schema noii democrații.

La ţară, superstiţiile, neştiinţa, ereticii sunt în floare cam peste tot. De aceea e multă muncă şi greutăţile sunt multe.

*

Sfântul Mucenic Longhin sutaşul (16 octombrie)[10] s-a vindecat de o boală la ochi cu preasfânta apă şi cu preasfântul sânge al Domnului, care au curs din coasta Sa prea dumnezeiască.

Iar apa, ploaia care vine de sus, din nori, lăsată să curgă pe pământ de Dumnezeu e un semn, o invitaţie la plângerea păcatelor proprii.

Ploaia…şi plângerea păcatelor, seceta…şi învârtoşarea. Doamne, nu mă lăsa în învârtoşarea mea cea prea ticăloasă! Scapă-mă de ticăloasa stare degeaba şi de înfumurarea cea pierzătoare.

Citindu-l pe Sfântul Ioan de Kronstadt mi s-a aprins din nou inima. Cu el am învăţat din nou să mă rog. Trebuie să ne înveţe Sfinţii să ne rugăm, pentru că noi suntem prea reci, mult prea indiferenţi.

Citind, mi-am dat seama că m-am trezit din somn, că ce numesc eu viaţă e de fapt dormitare, toropeală.

Şi am mai înţeles o ispită: să nu consider o carte duhovnicească drept o carte „uşoară”, pentru că starea de sfinţenie nu e un joc ci o mare luptă, care a adus o mare victorie.

Suntem tentaţi să spunem că de la un anumit Sfânt „nu am învăţat nimic” sau dintr-o anumită carte a unui Sfânt. Spunem: „nu am aflat nimic nou de aici”.

Problema este că noi suntem vechi, plini de păcate vechi și de aceea nu putem să ne umplem de noutatea dumnezeiască a acestuia.

Sfinte Ioane, dragostea ta preadumnezeiască să nu mă treacă cu vederea nici pe mine, ticălosul! Greşesc mereu şi nu ştiu să mă pocăiesc, dar vreau să-mi plâng păcatele.

Tu poţi să te rogi pentru mine. Tu poţi să-mi dai să-mi pară rău pentru păcatele mele. Ajută-mi mie, păcătosului şi mă iartă!

Un Dumnezeiesc Părinte de la Sfântul Munte spunea, că nu trebuie să ne forţăm ca să plângem în rugăciune şi nici să nu cerem să se întâmple asta, ci doar să ne pară rău de păcatele noastre. Durere pentru ceea ce am făcut rău.

Această durere este drumul pe care harul Său vine în noi ca să ne oblojească rănile.

Durerea şi lupta cu ispita sunt nevoinţele nevăzute ale ortodoxului.

De multe ori căderea în păcat te umple de multe tristeţe.  Nici nu mai poţi să te rogi de atâta durere mută.

Sufletul e contractat parcă şi stai cu inima la gură. Ţi-e ruşine să priveşti spre cer, spre oameni, spre gânduri înalte. Nici nu te mai simţi în stare de viaţă.

Frica de a ieşi afară din casă se înmulţeşte pe măsură ce te simţi lovit de toţi.

Eşti prea slab? Dumnezeu e Cel ce ne întăreşte.

Nu poţi să ai ceea ce speri? Dumnezeu te va lumina.

Uneori crezi că nu mai e nimic de făcut dar o ieşire afară, un aer răcoros în piept, o imagine, un om pe care îl întâlneşti te fac să simţi că nu e totul „pierdut”, că te vrea până la urmă cineva şi că problema ta eşti tu sau, până la urmă, că problema ta e o manevră greşită de-a ta.

Durerea ta nu trebuie să se scurgă în alcool sau în desfrânare, ci în rugăciune.

Ceea ce îţi face acum „plăcere”, mâine te va tiraniza.

Băutura nu te salvează de griji.

Băutura nu îţi aduce pace şi linişte în casă.

Băutura nu îţi aduce respect şi nici nu te ridică de pe stradă dacă cazi.

Băutura îţi aduce doar multe datorii, bătăi, scandaluri, vomitături, julituri la mâini şi picioare…soţia plânge, copiilor le e teamă de tine, viaţa lor e un chin.

Cât de greu este să fii un chin pentru alţii!

Unele soții se roagă ca bărbaţii lor să nu mai vină acasă beţi şi să le ia la bătaie.

Unii copii se roagă ca să aibă şi ei o casă unde cineva să-i iubească.

Nu e trist, totuși, să fugi după iubire în altă parte, pentru că acasă la tine nu o ai? Nu e trist să fii trist, să nu poţi să mai crezi că va fi un mâine fericit şi pentru tine?

Cruzimea oamenilor îmi provoacă dureri enorme. La fel şi indiferenţa lor.

Cineva loveşte iar altcineva nu îţi vorbeşte.

Însă nu e păcat numai vorbitul de rău de altul, ci e un păcat tot la fel de mare şi dacă nu-l vorbeşti de bine pe un altul.

Tăcerea nu e bună oricând, după cum nu e bună oricând nici multa vorbire.

O vorbire duhovnicească mă întăreşte iar sinceritatea ei îmi ia pietre de pe inimă.

Trebuie numai să existe un tu, care să fie ca un eu pentru mine. Un prieten. Cine te iubeşte acela ascultă cuvintele tale.

„Sunteţi prietenii Mei, dacă păziţi poruncile Mele” (In. 15,  14).

Şi cine nu poate fi prieten, în fară de cel care nu mai vrea să fie fericit?

De ce iubim însă nefericirea?!

Nefericirea și tristeţea nu au ce căuta la ortodocşi. Să plece aceste stări sufleteşti de la noi! Bucuria, veselia, sinceritatea, spontaneitatea, revărsarea de inimă sunt modul de a fi al ortodocşilor.

„De ce căutaţi pe Cel Viu între cei morţi?”. Cum să rămână El în moarte?! El e Viaţa şi de această Viaţă trebuie să ne lipim cu totul, pe deplin.

Nu ne cunoaştem Sfinţii. Vorbesc în numele meu mai ales. Eu nu-i cunosc, deși doresc nespus de mult să îi cunosc. Atâtea sute de mii de pagini dumnezeieşti, pe care nu le-am citit şi poate nu le voi citi decât 1%.

Versetele Sfintei Scripturi trebuie înţelese adânc. Nu e de ajuns doar „să-ţi dai cu părerea”, ci trebuie să îţi usuci trupul, să îţi munceşti mintea, să îţi străpungi inima, să te rogi, continuu să te rogi şi să te smereşti continuu.

Predici crede că poate ţine oricine. Dar asta e când nu ştii ce ar trebui să spui, când nu ştii adevărul dumnezeiesc, când nu ştii cât trebuie să te doară în gât şi, mai ales, în inimă, cât trebuie să pătimeşti pentru acest adevăr.

Simt cum preoţii lui Dumnezeu par „ridicoli” atunci când vorbesc în faţa acestei lumi ghiftuite de necredinţă, de neîncredere, de laşitate. Par nişte oameni care spun „basme”. Unii care cred în „năluciri”, în cai verzi pe pereţi.

Ascultătorii stau în afara vieţii Sfintei Biserici dar vor să înţeleagă „raţional”, „repede” şi „pe deplin” întreaga ei teologie. Însă Ortodoxia „nu încape” în astfel de inimi.

Ei, sărmanii, nu înţeleg acest lucru, dar aşa e! Ea îi depăşeşte cu mult, cu mult mai mult decât ar putea crede ei vreodată.

Cineva m-a „acuzat” că am vrut „să îl constrâng”. Dar dragostea e cea care te constrânge. Ar trebui să te constrângă într-o relație de prietenie profundă.

Dacă vezi că copilul tău vrea să înveţe să cânte la pian şi tu îl înveţi cum să exerseze, l-ai constrâns cumva? Nu! L-ai constrânge numai dacă el nu vrea să înveţe nicidecum, iar tu i-ai da mereu cu pianul, cu „cât de bine” este să facă asta.

Eu i-am spus ce să facă în anumite privinţe şi am dirijat şederea lui la mine, dar nu l-am constrâns. Însă el a înţeles altceva.

Constrângerea constă în fapte eminamente rele, pe care tu nu le doreşti şi nici nu-ţi trebuie. Dar a spune cuiva ce să facă – atunci când el vrea să facă binele foarte bine – nu înseamnă „constrângere”, ci ocrotire, grijă, atenţie specială, bunăvoinţă mai ales.

Un sfat duhovnicesc nu trebuie să-l elimini deloc din viaţa ta, chiar dacă nu-l practici sau nu înţelegi la ce-ți foloseşte.

Amintirea lui trebuie să rămână în tine.

Cândva va fi bun, te va ajuta cu siguranţă.

Iar dacă cineva te învaţă la rău şi la păcat, şi acel lucru trebuie să-l reţinem, ca să ştim cum ne împing demonii la tot felul de rele.

Trebuie să-l reţinem dar să nu ne chinuim să-l învăţăm sau să-l practicăm.

Experienţa duhovnicească e compusă din tot ceea ce te împinge la bine dar şi la r ău.

*

Duritatea filmelor TV e o „recompensă” a lipsei de „acţiune” a unora dintre telespectatori.

Cel slab – sau care crede că e „ca o pânză de păianjen” – se bucură de forţa actorilor ca şi când el însuşi ar fi făcut cascadoriile.

O umplere de satanism prin privire.

Privirea e viciată de reclamă, de perversiunile explicite, de răutatea care colcăie în inimi.

Privirea e viciată de anti-icoane sau de pseudo-icoane.

O anti-icoană e o femeie goală, care îşi ţuguie spre tine buzele într-un mod pervers iar o pseudo-icoană e o reprezentare catolică a Prea Curatei Stăpâne, care pare mai mult o curtezană decât Maica lui Dumnezeu.

Catolicii şi protestanţii îşi bat joc într-un mod înfiorător de Prea Curata Stăpână. Nu mai zic de ceilalţi: sunt sub orice critică.

Patimile vor să se spună din ce în ce mai mult în mod explicit.

Când dezolarea şi durerea nu se transformă în pocăinţă, oamenii încep să se exprime în mod abject, hulitor la culme.

Un profesor da mărturie despre trei oameni, care au fost prinşi rugându-se în închisorile comuniste. Au fost scoşi afară în cel mai mare ger, doar în indispensabili şi fără obiele şi ţinuţi câteva ore aşa, sub supravegherea unui „caraliu”[11], care stătea la căldură şi îi urmărea de la fereastră.

Demonii te fac să te însoţeşti cu oameni cu patimi asemănătoare sau compensatorii.

Cel desfrânat cu cea care doreşte bani şi aventură iar cel care iubeşte slava deşartă cu cel mândru.

Psihologia oamenilor trebuie să pornească de la înţelegerea duhovnicească a patimilor lor. Cunoscându-le patimile, nu ne mai miră acţiunile şi intenţiile lor.

De ce „Cobra”[12]? Pentru că aceasta e mereu atentă să te muşte sau să se apere.

Filmele americane suferă de stereotipie.

La fel şi prezentările de ştiri.

Unii confundă limbajul cu corectitudinea gramaticală iar alţii dialogul cu prietenia.

Manierismul e numit „bun simţ” pe când el e o pervertire a bunului simţ iar „cavalerismul” plăcut de femei e o cerere de perpetuare a „desfrânării fine”.

Tocmai de aceea ni se pare că o curvă „de lux” e mult mai „fină” în păcatele ei decât una care se culcă cu tine la lizieră iar ţigara fină pare un „păcat delicat” în comparaţie cu ţigara „barbară” sau fără filtru.

Păcatul e numit adeseori „eroare” sau „omisiune” şi nu mai e pus în legătură cu conştiinţa ta în faţa lui Dumnezeu iar tu eşti nevoit să auzi „sfaturi” ca: „Fă şi tu ca toată lumea!” sau: „Dacă nu faci compromisuri, nu poţi să trăieşti”.

Oare chiar aşa să fie? De ce se face publicitate compromisului dacă se ştie că e un rău? Şi de ce nu se admite faptul, că poţi să fii şi drept într-o lume coruptă?

Şi Cobra ucide criminalii.

La fel şi Rambo[13] îi extermină „pe cei răi”, ca şi Predator[14] sau Terminator[15].

Sunt o necesitate aceste personaje sau o defulare? Sunt şi una şi alta? De ce nu pot fi recuperaţi „cei răi”?

Filmele acestea nu au mesaj evanghelic, pentru că nu îi interesează „subiectul”.

Trăim în spatele clişeelor şi ne permitem să luăm atitudine numai în imaginaţie. Imaginaţia a ajuns un refugiu al multora.

Ce să mai faci cu un om, care nu mai speră în nimic? E nevoie de o minune. Iar minunea nu e o „invenţie de stadion” neoprotestantă ci o realitate crucială.

Doamne, nu mă lăsa fără iubirea Ta. Nu mă lăsa singur, cu păcatele mele cele prea ticăloase! Ai milă de mine Prea Sfinte Doamne şi mă iartă. Ai milă de lumea Ta, căci ea are nevoie de Tine mai mult decât îşi poate imagina. Nu ne lăsa, Iubite Doamne, şi ne condu spre Împărăţia Ta cea prea sfântă.

Uneori simţim că nu putem să ne rugăm sau că nu ştim să ne rugăm, pentru că nu încercăm să ne rugăm.

Rugăciunea nu se teoretizează, ci se săvârşeşte. Ea vine de la sine. Doar să avem intenţia să ne îndreptăm inima spre Dumnezeu.

Însăşi rugăciunea e o minune. Dar noi vrem minuni care nu ne trebuie sau care să ne impresioneze.

În tren, în trenul în care călătoream, cineva spunea mai puţine fraze decât drăcuituri. Ţi se încreţea pielea pe tine ascultându-l.

Altcineva, la strană, în loc de: „Deschide-voi gura mea şi se va umplea de Duhul”, cântă: „Deschide-voi gura mea şi se va umplea de duhuri”…Înţelegeţi neatenţia şi neştiinţa acestuia (ca să nu mai zic de hulă)?!

Un protosinghel, cadru universitar, îi neagă pe toţi Sfinţii teologi ortodocşi de după secolul al VII-lea. Pentru el aceștia nu sunt „teologi”.

Mai mulţi profesori universitari de teologie neagă sfânta lumină care se pogoară în Mormântul Domnului numind-o  „invenţie pentru bani”.

L-am auzit pe un alt profesor de teologie care considera că Sfinţii din calendarul ortodox şi sărbătorile trebuie „epurate”.

Unul nu înţelege „sadismul  de sine şi ascetismul extrem” al unor nevoitori ortodocşi iar mai toţi teologii ştiu să glumească hulitor despre cele mai sfinte lucruri şi folosesc în sprijinul râsului lor nebun cele mai dumnezeieşti cuvinte.

Nu vom fi judecaţi pentru aceste lucruri? O, şi cât de mult!

Am uitat simplitatea cuvintelor duhovniceşti şi privim spre pompa mincinoasă a cuvintelor fără acoperire în viaţa noastră.

Neînţelegerile lumii de astăzi sunt puerile la culme, adică pe măsura neştiinţei în cele duhovniceşti.

Dacă ne lipseşte ceva, cu siguranţă că ne lipseşte viaţa sfântă. Acest singur lucru ne lipseşte cu adevărat: curăţia vieţii proprii.

Îmi pare rău că nu am ajutat pe un preot să urce un deal, oferindu-i brațul meu, pe care să se sprijine şi am fost indiferent, de multe ori, la durerile şi nevoile fraţilor mei.

Îmi pare rău, că în multe dintre cazuri nu mi-am cerut scuze sau nu am adresat şi mai multe mulţumiri decât am făcut-o.

Îmi pare rău pentru orice clipă pierdută aiurea şi pe care nu am folosit-o duhovniceşte.

Ce să mai spun de nisipul, de murdăria imensă de păcate pe care le-am făcut şi le fac? Cine le mai ştie numărul?

Dumnezeu însă mă va întreba despre ele.

*

Un alt film al controverselor: „Sex din caritate” (producţie spaniolă).

Dolores – o catolică practicantă vine la confesor. Preotul catolic – care până la urmă o invidia pentru curăţia ei – nu vrea să o ierte pentru că nu are păcate „reale”.

Lipsa de „păcate” a acesteia se leagă oarecum de numele ei, căci ea suferă pentru bărbatul ei, care a părăsit-o.

Dolores e  prea bună, prea compătimitoare şi „nu ştie cum e când păcătuieşti”.

Preotul îi spune să nu mai vină la el până nu păcătuieşte iar ea îl „consolează” pe un bărbat, care a fost înşelat de soţia sa, culcându-se cu el.

Acesta a fost primul…După el au urmat mulţi. Și toţi reveneau „la viaţă” când se culcau cu ea.

Toţi cei care se culcau cu ea începeau să-şi iubească soţiile şi dădeau milostenie la Biserică.

Preotul cumpără un clopot cu banii „consolărilor” şi vrea să refacă locaşul. Dar când îşi dă seama cine e sursa, fărâmă totul şi merge de se leagă pe o cruce, pe care el o poartă de unul singur  până pe „Muntele Măslinilor”.

Fosta Dolores, „sfânta”, devine odată cu prima „consolare”, Lolita. Ea însăşi îşi alege acest nume.

Preotul vrea şi el să se culce cu ea dar el e singurul refuzat de Lolita.

Un efect regizoral schimbă ambianța filmului. Din alb-negru filmul devine color odată cu „revirimentul” sexual produs de Lolita.

Ea nu îşi schimbă hainele dar îmbrăţişează pe toţi „nefericiţii”. Ideea de salvare prin sex bântuie întregul film şi, mai ales aceea, că poţi să faci bine cuiva dacă te adânceşti în rău din iubire pentru el.

Ideile satanice sunt la ele acasă în acest film.

Lolita se roagă statuii Reginei dar are şi poza lui Manolo lângă ea iar bătrâna pe care o fotografia în fiecare zi şi copila care nu vorbea au suferit ambele câte un „miracol”, chiar după ce ea a păcătuit „pentru prima oară”.

Femeile urbei îi sunt recunoscătoare. Din cauza ei bărbaţii lor au devenit peste noapte foarte atenţi şi iubitori.

Unii o considerau o „puta” (curvă) iar alţii o „sancta” (sfântă). Manolo, bărbatul ei, se reîntoarce.

Când aude ceea ce ea a făcut – îi mărturisise după o partidă de sex „sălbatic” – o insultă şi dă cu pietre în casa unde era şi în geamurile casei. I se alătură şi ceilalţi care se culcaseră cu ea. Iar când ea iese goală din casă, toţi lasă pietrele jos şi pleacă.

Trimiterea la femeia păcătoasă din Sfânta Evanghelie este evidentă.

Femeile care profitaseră de „avantajele” pe care le adusese Lolita, pun la cale un şiretlic sau o învăţătură de minte.

Îl „capturează” pe Manolo şi fac rând la uşa unde era el „prizonier”, pentru ca să se culce cu el. El nu reuşeşte să se culce decât cu trei dintre ele.

Iese în prim plan ideea, că bărbaţii sunt mai slabi decât femeile la acest capitol al „rezistenţei sexuale” şi că femeile – ca şi Lolita de fapt – nu au făcut de plăcere ceea ce au făcut.

„Happy ending”[16]-ul filmului nu intră în discuţie. Ceea ce se dorește a se reține e aceea că: „şi cei păcătoşi pot sluji, prin păcatele lor, voii lui Dumnezeu”. Ne apropiem aici de sintagma demonică: „păcătuiţi, pentru ca să vă umpleţi de har”.

Derularea  filmului e paralelă cu telenovela de la difuzor. Crâşmăriţa doreşte pe măturătorul stradal. Ar vrea ca el să intre în cârciumă, să pornească tonomatul muzical şi să o invite la dans.

Femeia care doreşte asta e tânără, pasională şi plânge când e vorba de ceva sensibil. Iar măturătorul vrea să devină primar, deşi urbea renunţase la această funcţie, pentru că ultimul primar se spânzurase tot pe acelaşi munte care parafrazează chinurile Domnului.

Evenimentul se întâmplă până la urmă, după ce măturătorul se culcă şi el cu Lolita. Lolita îl învaţă cum să procedeze cu crâşmăriţă, pentru că aceasta, crâşmăriţa, e de fapt proprietara camerei unde se prostituează Dolores.

Tonomatul însă se strică şi crâşmăriţa dansează cu Pepe, ea cântând din gură.

Oameni  doresc o schimbare dar nu o caută acolo unde trebuie. În loc să accepte, ca să-i înveţe Dolores cum e cu catolicismul ei, ei învaţă „noua viaţă” culcându-se cu ea.

Bătăile de joc ale filmului sunt multiple.

Spre exemplu: De ce nu ne ajută monahii şi oamenii lui Dumnezeu prin aceea de a se culca cu noi? Dacă spun că „iubesc oamenii”, de ce nu păcătuiesc împreună cu noi, pentru ca să ne scoată din marasmul păcatului şi din lipsa de sens?

De ce sunt umilite prostituatele de către toţi, dacă ele „ne dau dragoste” sau se prostituiază ca să-şi întreţină familiile?

Dolores se culca cu bărbaţi fără să le ceară bani, spunând că „darul lui Dumnezeu” nu se plăteşte. Sexul era pentru aceştia o „proiecţie” a harului divin. Și hula e evidentă…

Prostituatele oraşului vin să o vadă pe vestita „dăruitoare” şi după o întâlnire tăioasă ele pleacă „fericite”, căci Dolores le promite că nu le va mai lua clienţii.

Tot filmul e o „ofertă alternativă” la Sfânta Evanghelie.

În locul iertării şi al iubirii lui Dumnezeu primite prin pocăinţă, filmul propune o „înţelegere” a vieţii pornind de la un păcat „salvator”, care te propulsează „instantaneu” spre o „nouă viaţă”.

Păcatul e făcut intenţionat şi de la el se aşteaptă o „nouă” direcţie.

După năvalnica izbucnire a poftei bărbaţii ies „reînnoiţi” de la prostituată, deşi păcatul nu îl reînnoieşte pe om ci îl satanizează și mai mult.

Pocăinţa lipseşte din film.

Iertarea şi asceza nu apar aici şi se vede, în mod evident, că harul dumnezeiesc e ceva „teluric”, care porneşte dintr-un om spre altul.

Graţia „creată” e prezentă în substanţa filmului.

Carnea e luată în vizor. Alături de faptul că omul e un pachet de pofte şi, în mod expres, că bărbatul „adevărat” e un „animal” cu pofte animalice, zdrobitoare.

Femeile sunt subalterne, slabe, nefericite, nesatisfăcute, nebăgate în seamă.

Bărbaţii sunt dezamăgiţi, unii sunt virili iar alţii nu și ei nu suportă mai mult decât femeile şi nici nu le înţeleg mai deloc.

Ideile acestea găsesc adepţi la noi – de fapt au adepţi –  printre cei care nu au mai nimic de-a face cu dreapta credinţă.

Într-o nuvelă a lui Holban[17], bunica apare ca o femeie fricoasă în faţa morţii, după ce toată viaţa fusese o tipicară. Bunicul nu dorea să se schimbe nimic şi totuşi s-au făcut schimbări.

Sfântul Averchie al Ierapolei, cel întocmai cu Sfinţii Apostoli (22 octombrie), îl pune pe dracul scos din Luchilia fecioara, fiica lui Marcu Aureliu[18], să care o piatră prin văzduh din Roma până în patria sa, în Ierapole[19].

Citez: „Locuitorii Ierapolei, când au văzut piatra căzând ca de năpraznă din văzduh, s-au mirat foarte tare, neştiind taina, până când s-a întors Sfântul înapoi la dânşii”[20].

Acum nu ne mai putem mira de la cine e piatra de la Mecca[21], „care a căzut din cer”.

În loc de Sfântul Arhanghel Gavriil e, de fapt, arhanghelul căzut, care încearcă să-i înşele pe toţi oamenii.

Coranul e cartea desfrânării. Pofta emană din această carte – „sfântă” pentru unii – ca mirosul urât din veceu.

Care e câştigul urmăririi unui meci de fotbal? Satisfacerea orgoliului de competiţie.

Pentru ce punem întrebări care îi indispun pe alţii? Pentru ca să-i punem în inferioritate. Să-i facem să se simtă stânjeniţi.

Surâdem în loc să spunem „mulţumesc”, pentru că, de fapt, am vrea să spunem altceva.

Un copil abia născut a fost găsit aruncat în gunoaie iar un bătrân a fost externat dintr-un spital şi a fost lăsat să stea în ploaie.

Mulţi cerşetori, prea mulţi oameni fără speranţa zilei de mâine.

Sinuciderea e considerată o „soluţie” extremă. Însă faptul de a-ți lua singur viața nu e nicio soluţie, ci negarea oricărei soluţii.

Cozi imense la loto. Mirajul câştigului bulversează multe minţi.

Ne e frică de facturi, de taxe, de preţuri, de amenzi, de puşcării, deşi unii preferă puşcăria în locul libertăţii.

Nu cumva frica cea mai profundă e aceea, că nu avem niciun fundament real, pentru că nu credem în Dumnezeu? Eu cred că da!

Cred că toate fricile noastre izvorăsc din lipsa fricii de Dumnezeu.

Dacă ne-am teme de păcat, nu ne-ar mai fi frică de lucrurile trecătoare.

A fi pueril înseamnă a nu cunoaşte adevărul sau a crede minciuna drept adevăr.

Orgoliul rănit e răzbunător. Numai că e o răzbunare a slăbiciunii.


[1] Părintele Atanasie Costea (12 octombrie 2003).

[2] A se vedea teza noastră doctorală: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Vederea lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog, Teologie pentru azi, București, 2009, 287 p.

O puteți downloada de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/18/vederea-lui-dumnezeu-in-teologia-sfantului-simeon-noul-teolog/.

[3] *** Vieţile Sfinţilor pe octombrie, ed a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, 1999, p. 164. Însă nu cred că s-a petrecut altceva, decât că s-a confundat ziua de 12 martie, ziua pomenirii sale liturgice cu ziua de 12 octombrie și de aceea apare în volumul pe octombrie.

A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Simeon_Noul_Teolog.

[4] Idem, p. 172.

[5] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Clement_of_Alexandria.

[6] *** Libertatea din 11 octombrie 2003, la ultima pagină, p. 12. Un articol de Călin Stroilă.

[7] Naţionalul din aceeaşi zi, p. 10. Articol de Floria Oprea.

[8] Idem, p. 3. Articol de Cătălin Tache. Pentru cei care nu știu ce e carmolul: http://www.pcfarm.ro/produs/1782/Carmol-Flu.

[9] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/boss.

[10] Idem: http://www.vietile-sfintilor.ro/vieti/octombrie/10-16-sf_longhin_sutasul.html.

[11] Un gardian.

[12] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Cobra_%281986_film%29.

[13] Idem: http://www.imdb.com/title/tt0462499/.

[14] Idem: http://www.imdb.com/title/tt0093773/.

[15] Idem: http://www.imdb.com/title/tt0088247/.

[16] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Happy_ending.

[17] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Anton_Holban.

[18] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Marc_Aureliu.

[19] *** Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie, ed. cit., p. 286.

[20] Ibidem.

[21] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mecca.

România de Facebook

În trei ani de zile am încercat să construiesc un dialog cu o mulțime de oameni în contul nostru de Facebook. Am ales oameni care presupuneam că sunt dialogici și oameni mai puțin dialogici.

După această perioadă am ajuns la concluzia, că trebuie să îi reduc pe cei 200 și ceva de oameni triați, selecționați…la 1…pentru că în 3 ani de zile am întâlnit o singură persoană dialogică: Otilia Kloos.

O singură persoană a venit de aici pe Facebook și a comunicat cu noi și acolo și aici.

Nu se pune problema ce am discutat, cât am discutat…ci că ne-am intuit unul pe altul…și ne-am continuat și completat reciproc afirmațiile.

Și când cineva conduce un cuvânt spre o întrebare și întrebarea se transformă într-o reflecție sau într-un moment de reamintire…atunci există, în funcție, un dialog.

E de la sine înțeles că am o părere proastă despre inapetența dialogică a românilor în general. Nu în particular, pentru că particularul e format din excepții.

Însă, în cazul meu, dialogul nu s-a produs din cauza că nu m-am făcut disponibil…ci din cauza seriozității pe care am impus-o în cadrul dialogului.

Când oamenii au văzut că eu vorbesc despre opera mea și despre mine ca gânditor, ca traducător, ca teolog…ca și aici…nu au vrut să intre în discuție cu mine…pentru ca să nu li se vadă carențele informaționale, caracterologice, de personalitate.

O primă concluzie: românii nu dialoghează decât interesați și la un nivel scăzut: aceasta e opinia pe care mi-am format-o urmărind sute de conturi în Facebook.

Și lipsa de abilitate dialogică se ascunde în spatele pusului de fotografii și a citatelor din clasici, cât și a lincurilor spre te miri ce.

Însă un om capabil de dialog, care știe să conducă dialogul spre ce dorește…și în funcție de ce e dispus să spună despre sine, nu se teme de situațiile noi.

Când te temi de un altul…te temi de nou. Provocarea noului e înțeleasă numai dacă e o nevoie reală.

De aceea, o altă concluzia la care am ajuns e că nu îi interesează oamenii pe românii cu conturi în Facebook…deși vor să fie cunoscuți și reperați după fața lor…și după datele pe care le dau.

Prea multă infantilitate în ceea ce privește personalizarea lor la nivel online…Pentru că personalizarea se face prin dialog…și nu, în mod exclusiv, prin fotografiile noastre sau trei date despre noi.

O altă concluzie: ne place să fim online…și considerăm că asta e de ajuns pentru a ne impune online. Adică imobilismul de tip sait...unde nu faci nimic decât o dată în viață.

Continuul, zilnicul, prezența nu sunt încă valorizate și personalizate decât lacunar…pentru că onlineul nu a fost integrat de prea mulți în ritmul lor de viață.

Însă pentru mine onlineul e o parte integrantă din viața mea, la fel ca rugăciunea, mersul pe stradă sau întâlnirile publice sau private. De aceea eu simt că stau pe loc dacă nu creez în online, dacă nu dialoghez autentic, dacă nu îmi nuanțez continuu viața interioară.

Dacă nu au vrut să comunice cu mine…e semn că s-au simțit excedați de vitalitatea și celeritatea dialogului online.

Însă când renunți la o persoană dialogică ca mine…înseamnă că nu vrei mai mult…ci mai puțin. Tocmai de aceea nimeni nu și-a manifestat durerea pentru că a pierdut ocazia dialogului online cu cineva versat în dialogism. Acesta e motivul pentru care nici eu nu îmi pot exprima regretul pentru acest lucru…ci doar dezamăgirea pentru dumnealor.

România de Facebook e încă în faza de bârfă la colț de stradă.

Page 1 of 17

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno