Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Întâmpinarea Domnului [2011]

Thumbnail

Icoană pictată de Geea Manzicu.

***

Iubiți frați și surori întru Domnul,

praznicul împărătesc/hristologic de astăzi subliniază cu putere importanța ospitalității, a omeniei în viața noastră dar și pe aceea a bucuriei pe care o aduc cuvintele și gesturile de conștiință. Pentru că fiecare vrem să fim tratați regește, cu multă atenție când suntem primiți de către cineva și, în același timp, iubim faptul să fim înțeleși și apreciați la justa noastră valoare, fără să fim mințiți, fără să fim portretizați în mod mincinos.

Și când Domnul e primit în brațe prea iubitoare la templu, la 40 de zile de la preasfânta Sa naștere, adică întâmpinat, atunci e recunoscut ca Dumnezeu întrupat de către Sfântul Simeon și de către Sfânta Ana, într-o lume care nu sesiza mai deloc noutatea absolută a Persoanei din fața lor.

Iar praznicul de astăzi vine să ne spună tocmai acest lucru: că pentru a întâmpina pe cineva trebuie să vezi adâncul  celui din fața ta. Nu poți să faci un articol de întâmpinare unui tânăr scriitor dacă nu ești în stare să îi vezi caracterul și potențele, după cum nu poți să indici prezența lui Dumnezeu în cineva dacă nu vezi duhovnicește, dacă nu vezi adâncul persoanei în cauză.

Și dacă suntem atenți la cursul praznicelor ultime, vedem că la 25 decembrie L-am văzut mic și în iesle, abia născut, apoi la 6 ianuarie l-am văzut matur, la 30 de ani, pe când acum, la 2 februarie ne întoarcem la primele zile ale vieții Sale pământești pentru a-L vedea dus la templu la…40 de zile.

De ce să te întorci…pentru a merge înainte?

De ce avem mereu nevoie de istorie, de memoria propriei noastre istorii, de memoria istorică a Bisericii și a lumii pentru a ne înțelege traiectoria prezentului?

Pentru că neuitarea istoriei, memoria ei, accesată în punctul care ne interesează pe moment ajută întotdeauna la o rezolvare a unei probleme a momentului.

Iar traseul zilelor liturgice ale Bisericii e inclus în memoria tradițională a vieții Fiului lui Dumnezeu întrupat, fapt pentru care ne reîntoarcem în mod constant la praznicele Lui și ale Maicii Sale pentru a ne defini tot mai mult identitatea, dragostea, existența terestră care are deschidere spre veșnicie.

Dacă citim praznicul de astăzi din perspectiva Legii, atunci ar fi un praznic mariologic, al Prea Curatei Fecioare și nu unul hristologic, al lui Hristos, pentru că Maica lui Dumnezeu, deși Fecioară și fără să fi născut cu lehuzie, adică fără să fie necurată, a venit să aducă jertfa de curățire la templu.

Însă perspectiva eclesială a praznicului de astăzi este hristologică, Îl are în centru pe Hristos, Care e recunoscut ca Stăpân și Domn al întregii creații deși, la vedere, era doar un Prunc de 40 de zile.

Și aici își spune cuvântul capital experiența duhovnicească, care e vederea Bisericii: Simeon și Ana au așteptat îndelung venirea Lui la templu, L-au așteptat cu sfințenie și dor nespus…și L-au văzut, L-au putut sesiza!

Și vederea Lui, înțelegerea Lui, deși era o problemă națională a poporului evreu, pentru că toți trebuiau să Îl sesizeze, să Îl înțeleagă, să Îl descopere în ei…și în fața lor…totuși această problemă a vederii Lui se dovedește a fi o realitate pentru foarte puțini.

Și această realitate a simțirii și a vederii lui Dumnezeu e încă o realitate pentru puțini…deși ortodocși sau „creștini” suntem mulți.

Motiv pentru care și Domnul ne-a întrebat și ne întreabă, la modul esențial, dacă atunci când El va veni întru slavă, pentru ca să judece viii și morții, noi vom fi plini de iubire și de așteptare și vom presimți venirea Lui, care e ca o venire în noapte…în noaptea unei mari și dureroase nesimțiri, nesesizări, uitări a persoanei Sale.

Mai pe scurt: dacă nu stăm în harul Său și în iubirea și cunoașterea Sa nu putem să-l vedem pe cel din fața noastră și nu știm să decriptăm importanța și rostul momentului de față, pentru că trăim fără Cel care e vederea, sensibilitatea, cunoașterea, viața noastră veșnică.

Istoria e plină de cunoașterea Lui, viața noastră e plină de minunile Sale, peste tot avem parte de bucuria sesizării Lui…și clipa de față e bucuria Lui pentru noi…Dar, cu toate astea, noi suntem în afara stării interioare care ne facilitează îmbogățirea aceasta extraordinară de experiența trecutului, a prezentului și a viitorului, adică în afara stării de har, de sfințenie, de intimitate cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Cei doi, Sfinții Simeon și Ana nu au primit un telefon de la Dumnezeu…pentru ca să vină la templu și să-L primească pe Fiul Său întrupat.

Nu au primit nicio fotografie sau un email de la El, cu toate datele necesare pentru a-L recunoaște pe El, pe Maria, Mama Lui și pe Sfântul Iosif, Logodnicul cel curat al Fecioarei celei Preacurate.

Ci ei au fost luminați interior de harul Său, de cel de care erau plini (pentru că trăiau cuvios, în sfințenie, în curăție) ca să vină la templu și au vorbit față de El întru harul Său și cu veselia duhovnicească a iubirii pentru Dumnezeu.

Acum, dacă întrebi un penticostal, o să îți spună că „vorbește în limbi” ca Apostolii și că are „experiențe pnevmatice” pe care nu știe să le explice. Și romano-catolicul, și protestantul, și anglicanul, și monofizitul, și armeanul îți vor spune la fel: avem „experiențe religioase”, „vederi extatice”, „simțiri ale harului”.

Numai că diferența dintre interiorul curat al unui ortodox și presupusa stare de „înduhovnicire” a unui eterodox e următoarea: starea de înduhovnicire a ortodoxului are coerență istorică interioară, adică toți Sfinții de la începutul lumii și până astăzi au, în esența lor, aceeași experiență duhovnicească, pe când spiritualitatea eterodoxă are falduri, care decurg din teologia lor, reperabile  în timp până la o anume dată, adică până la nașterea facțiunii religioase ca atare.

Iar dacă doriți să observați spiritualitatea ariană, monofizită, nestoriană, iconomahă, romano-catolică, luterană, calvină, anglicană etc. trebuie să luați reperele lor statutare, adică oamenii care au dat naștere la acea spiritualitate/tradiție de viață, potrivit unei ideologii, a unei teologii contextuale…ruptă de Tradiția Bisericii una.

Și când vorbesc despre Tradiția Bisericii vorbesc despre tot ceea ce Biserica Ortodoxă a primit din Biserica Legii, de la Sfinții Apostoli, de la Sinoadele Ecumenice, de la Sfinții Părinți și a păstrat și aprofundat până astăzi în materie de credință, cult, viață.

Pentru că orice e de la Dumnezeu are continuitate neîntreruptă în timp.

El L-a făcut pe om ca să se bucure de Sine pentru veșnicie, omul a căzut în păcat, a avut nevoie de ajutorul Profeților și al Legii, prin acestea au mers spre Domnul, spre sesizarea și primirea Lui, L-au primit, au păstrat ceea ce au primit de la El și de la Apostolii Lui, Biserica Sa a păstrat adevărul și viața dintru început, s-au luptat pentru ele…Fapt pentru care, tot cel care iese din barca mântuirii pentru a gândi singularizat…naște o spiritualitate ideologizată, emanată dintr-o învățătură ruptă din context, din contextul bisericesc tradițional.

Da, în aparență, pare „un punct de vedere adecvat” să spunem, că fiecare poate interpreta Tradiția Bisericii după cum dorește…Însă Biserica și-a văzut Sfinții și i-a cinstit nu în măsura în care au fost particulari, excepționali, ci în măsura în care le-a văzut continuitatea teologică și experențială cu Sfinții de dinaintea lor.

Iar Sfinții sunt întotdeauna particularități puternice, personalități de mare forță, adică de mare noutate, însă sunt fundamentați, înrădăcinați în aceeași Tradiție, în aceleași dogme, în aceleași slujbe, în aceeași conștiință a apartenenței eclesiale neîntrerupte.

De aceea, pentru un teolog ortodox e foarte ușor să vorbească, în același timp, despre Sfântul Patriarh Avraam sau despre Sfântul Maxim Mărturisitorul, despre dogmele Sinoadelor Ecumenice sau despre slujbele Bisericii pentru că indiferent de secolul pe care îl tematizăm, înainte sau după nașterea lui Hristos și despre persoana sfântă pe care o luăm în calcul toate persoanele și realitățile eclesiale au aceeași amprentă: amprenta harului Prea Sfintei Treimi, Care duce lumea spre Hristos și cu Hristos spre Împărăția Sa.

Adică același har a lui Dumnezeu a fost în Sfinții Simeon și Ana care este și în noi!

Dar harul Său există în noi dacă avem continuitate neîntreruptă cu ei în viață și gândire, în asceză și în fidelitate față de Dumnezeu.

Și prin asta răspundem la întrebarea, care ni se pune adesea: De ce Biserica Ortodoxă nu-i cinstește drept Sfinți pe „sfinții” romano-catolicilor de după 1054 sau pe ai greco-catolicilor sau pe ai anglicanilor sau pe ai monofiziților sau pe ai armenilor? Pentru că nu au continuitate de gândire, de viață și de raportare eclesială cu Sfinții Bisericii lui Hristos.

Într-un fel arată Sfântul Augustin al Hipponei sau Sfântul Ambrozie al Mediolanului și în alt fel Toma de Aquino și Albert cel Mare în ceea ce privește teologia, viața și raportarea eclesială la Tradiția Bisericii. Primii doi sunt Sfinți comuni Bisericii Ortodoxe și Bisericii Romano Catolice dar ultimii doi nu sunt în consens cu Tradiția Bisericii una ci în dezacord cu ea.

Iar dacă-i citim pe Sfinții ortodocși în paralel cu „sfinții” eterodocși sesizăm altă amprentă în ei decât harul Treimii din primii.

Fără doar și poate, nu putem avea „har din belșug” și „erezii din belșug” în același timp.

Harul, viața Treimii coboară din plin și îl sfințește prea frumos pe acela în care adevărata învățătură și adevărata evlavie se îmbină.

Iar dacă suntem ortodocși prin aceasta nu suntem, în mod automat, Sfinți sau mântuiți ci doar unii care stăm în Casa Stăpânului, niște privilegiați, care avem toate la îndemână de la El, în comparație cu multe milioane de oameni care nu Îl cunosc cu adevărat…numai că trebuie să ne spălăm simțirile pentru ca să Îl vedem pe Hristos pretutindeni și în noi.

Ne mai trebuie ceva…și la modul esențial: să lăsăm harul Său să ne inunde printr-o viață de multă rugăciune, muncă, atenție, dragoste, onestitate, coerență interioară!

Pentru că numai astfel putem să Îl primim și să ne primim în adevăratul sens al cuvântului.

Fiindcă fața luminoasă față de cineva înseamnă vederea lui, înțelegerea lui, citirea lui în profunzime. Și dacă ne bucurăm de înțelegerea celuilalt atunci știm să îl și întâmpinăm cu brațele, pentru că deja l-am întâmpinat cu inima.

Pentru că, dacă la nivel online ne citim și ne vedem reciproc, adică ne înțelegem reciproc…atunci ne manifestăm ca atare, când ar fi să stăm față în față, pe stradă, la masă, într-o Biserică…

Căci depărtarea adevărată este indiferența față de celălalt…și nu necunoașterea lui.

Putem să purtăm în inimă toată lumea și să compătimim pentru ea, pentru că asta ne face să fim proprii dialogului cu toți.

Iar dacă Îl întâmpinăm pe El, în mod zilnic, cu dorul inimii noastre, atunci putem să ne întâmpinăm mereu cu seninătate și sclipire de bucurie. Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

ÎPS Bartolomeu Anania: neînlocuibilul care a fost printre noi

Next

Mesaje de condoleanțe la adormirea ÎPS Bartolomeu Anania

4 Comments

  1. sigur, imbinarea traditiei,

    bisericii,

    a Sfintei Scripturi,

    sunt cele trei limpezimi ce aduc continuitatea;

    e o taina mare cum Hristos ni Se arata Acelasi,

    dintotdeauna,

    El care ne-mbratiseaza si-n istorie;

    La fel, cum omul incearca sa se cladeasca intr-o

    singuratate senila atunci cins se aburca-n erezii, crezind

    ca doar „umanismul”, doar latura umana il poate izbavi (vezi razboaie, erezii, calamitati filosofice, mindrii tortionare de sisteme, individualism protestant, cruciade, etc).

    De aceea Ipostasul Sau va reusi, a reusit, reuseste pentru vecie sa uneasca „mila” cu „adevarul” in inimile noastre. Sa ne deschida ochii la perspectiva imensa ce ni s-a oferit prin Intruparea lui Hristos.

    Si, la fel e o taina, ca acest Ipostas nu va sfirsi in a epuiza din nici un sens pe care-am incerca sa-l intelegem in lumea aceasta (v. sublimul din gindirea teologica a Pr. Staniloae)

    „Imparatia Mea nu e din lumea aceasta”.

  2. Multe aspecte teologice se regasesc in predica Sfintiei Voastre, dar cel mai important este, cel in care Hristos Dumnezeu se afla in centrul acestui moment din Mantuirea lumii.
    Aici Hristos este recunoscut ca Fiul lui Dumnezeu Cel Intrupat, Cel care vine sa mantuiasca lumea si sa il ridice din pacat, asa cum spune Dreptul Simeon: „Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane…”, intarind parca evenimentele minunate de la Nasterea Mantuitorului.
    In evenimentul Intampinarii Domnului, batranul Simeon nu se reprezinta numai pe sine, ci el reprezinta indirect intreaga lume, pe fiecare dintre noi, care ne cheama sa-L intampinam. De aceea, la fiecare Sfanta Liturghie, Il intampinam si ne bucuram de revarsarea asupra noastra a Darului Duhului Sfant.
    Multumim pentru folosirea Icoanei Intampinarii Domnului ca si imagine a sarbatorii de astazi si sunteti oricand binevenit pentru a folosit oricare din icoane.

  3. Frumoasa predica Sfintiei Voastre, bogata in numeroase aspecte teologice si practice.
    In centrul sarbatorii de azi se afla Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Intrupat, legand astfel dumnezeirea cu omenirea.
    Scena Intampinarii Domnului reprezinta de fapt, inca un pas in iconomia lui Dumnezeu de mantuire a lumii, dupa ce a Nasterii Domnului, o intarire a ideii ca Hristos este Mantuitorul lumii, Cel ce ridica din pacate lumea aceasta, Cel ce ne elibereaza de stricaciunea pacatului, asa cum spune Dreptul Simeon: „Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane…”.
    Batranul Simeon nu se reprezinta doar pe sine, in scena Intampinarii Domnului, ci el reprezinta lumea intreaga, ne reprezinta pe fiecare dintre noi.
    Multumim pentru folosirea icoanei ca imagine a sarbatorii de azi si sunteti invitati oricand pentru a folosi oricand o icoana. Doamne ajuta!

  4. Vă mulțumim frumos, doamnă Geea Manzicu…și am ales-o pentru că ne-a plăcut într-un mod aparte!

    Ne place să evidențiem persoane și lucruri care impun respect, admirație…

    Vă dorim multă bucurie și spor în activitatea dumneavoastră picturală!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén