Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 159-196.

***

Stareţul acela a fost cu înţelepciune de sus iar eu nu am înţeles, orbit de neştiinţa, învârtoşarea şi păcatele mele cele multe şi grele, înţelepciunea lui cea bună şi curată.

Mândria nu mă lasă să văd sfinţenia fraţilor mei. Fraţii mei sunt Sfinţi iar păcatele mele deformează imaginea sfinţeniei lor spre pedepsirea mea veşnică.

O, dacă m-aş pocăi! O, dacă m-aş umili şi eu puţin!

Călătoream într-o zi şi mintea mea a fost luminată ca să înţeleg ce înseamnă praful de pe poalele reverendei preoţeşti. O, Doamne, Mare eşti Tu şi Minunat!

Dumnezeu mi-a descoperit – că eu sunt prost şi neînţelept – că praful care se adună pe poalele reverendei preoţeşti sunt urmele păcatelor canonisite de preot şi împotriva cărora  el luptă cu cuvântul şi cu fapta.

Când preotul ascultă mărturisirile, atunci primeşte urmele lor şi nu dorinţa păcatelor – căci el e sfânt cu viaţa – şi imaginile acestor urme i se ridică puţin pe reverendă, dar nu mai mult.

Picioarele lui calcă praful păcatelor şi pe diavol. El se întinează cu mintea puţin la auzul lor, pentru ca acasă să scuture această duhoare de pe poale şi să fie curat cu totul şi fără de prihană.

Praful nu urcă mai sus! El stă pe poale. Pentru că poalele reverendei arată iubirea cea mare a preotului pentru turma sa, pe care o supraveghează şi modul cum îi acoperă pe toţi şi pe toţi îi încălzeşte, fără ca păcatele lor să-i strice purtările lui, ci numai îi întinează, uneori, în mod trecător, mintea şi memoria şi inima.

De aceea preotul scutură reverenda, adică se scutură de cele primite prin auz şi văz, cu rugăciune stăruitoare şi fierbinte, rugând pe Dumnezeu să-i înţelepţească pe aceia şi să-i întărească în fapte bune.

Reverenda e haina nepătimirii, e haina care acoperă un trup mortificat din iubire de Dumnezeu.

O, Doamne, cine sunt ca preoţii Tăi! Tu i-ai încununat cu sfinţenie şi le-ai dat putere mare şi eu îi vorbesc de rău, neînţelegând nimic şi orbit fiind!

Vai mie, spurcatului! Sunt mai spurcat ca o oală cu lături. Sunt un trântor care nu lucrează nimic, dar spurcă pământul prin spurcata lui viaţă.

Suflă câteodată un vânt cald, plin de arşiţă, care usucă. El e ispita, care, odată primită, ne duce ca pe un măgar la păşunea necurăţiilor.

Ispita îngălbeneşte, îmbolnăveşte inima ca pe o frunză atunci când e primită în casa sufletului.

A primi ispita e ca şi cum ai face loc focului să intre în casa ta şi ea să se aprindă cu totul.

Ispita e o săgeată care trebuie să se rupă la atingerea de platoşa inimii noastre, la atingerea de platoşa trezviei şi a vigilenţei continue.

Dacă ne păzim inima, ne păzim sufletul.

Inima mea e ca o oală cu lături. Când se varsă pe afară – datorită negrijii mele şi a multelor mele păcate – împute totul în jur. S-a împuţit inima mea! Curăţeşte inima mea cea săracă, Doamne! Ai milă şi curăţeşte murdăria şi veninul din ea şi mă iartă!

Cuvintele mele sunt sterpe şi neroade. Ele sunt ca acei copii, care se nasc morţi şi prin prezenţa lor nu pot bucura pe nimeni, ci pe toţi îi întristează.

Vai mie! Sufletul meu, vai, vei fi muncit amarnic! Nu va fi milă pentru tine de la Domnul, căci nici tu nu ai avut milă, ci ai fost neînduplecat şi răzbunător, prefăcut şi preadesfrânat, ocărâtor şi vrăjmaş fără inimă.

Tu te-ai înălţat cu mintea ca un trufaş. Tu, inima mea, ai trăit fără frică de Dumnezeu. Vai mie! În Iad voi merge, căci sunt stricat din cale afară.

Smereşte sufletul meu, Doamne şi mă iartă! Nu-mi socoti mie păcatele mele şi mă miluieşte! Eu sunt netrebnic şi mult păcătos. Picură şi în inima mea mila Ta şi mă iartă!

Citirea cărţilor sfinte e balsamul inimii nenorocite. Din ele învăţăm viaţa cea adevărată.

Sfinţii Părinţi sunt drumurile marcate cu adevărat, pe care sufletul îşi poate conduce automobilul duhovnicesc fără nicio teamă.

Ei sunt toiagul care te mustră dar şi mâna care te mângâie.

Ei sunt gura care te condamnă dar şi inima care te binecuvântează.

Ei sunt razele care îţi luminează calea, ochiul care a văzut din faptele sale adevărul şi mântuirea şi sfinţenia ca răsplată a unei vieţi neprihănite.

De aceea, trebuie să cercetăm izvorul sfinţeniei lor cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu şi să bem cu prudenţă, pentru ca să nu ne îmbolnăvim de părere de sine şi să credem că ştim tot, dacă am simţit puţin din binecuvântarea lui.

Noi bem din apele care curg şi pe care le ajungem şi pe care le putem înţelege iar nu din abisul izvorului, nu din adâncimile lui.

De aceea, cunoaşterea fără fapte e o floare uscată. Pentru că am lăsat floarea nemuncită şi neîngrijită şi fără apă iar arşiţa a ars-o fără milă.

*

Dacă privim duhovniceşte lucrurile lui Dumnezeu ne umplem de lauda Lui şi de bucuria şi de dulceaţa harului Său. Dacă privim cu inimă smerită creaţia frumuseţii lui Dumnezeu rămânem muţi de uimire. Slavă Ţie, Doamne, pentru iubirea Ta cea mare!

*

Crengile cu roade multe, care se pleacă spre pământ datorită greutăţii mari a roadelor lor, sunt aidoma oamenilor cu multe şi mari virtuţi, care se pleacă întru smerenie în faţa lui Dumnezeu, socotindu-se pe ei înşişi pământ şi cenuşă.

Iar pe aceștia oamenii binecredincioşi îi binecuvântează şi îi laudă, fiindcă văd marea lor smerenie şi umilinţă, şi cu bucurie înfricoşată se împărtăşesc cu prisosinţă din bineuvântatele lor virtuți dumnezeiești.

Ei sunt plini de Dumnezeu şi se socotesc necuraţi!

Ei trăiesc în Dumnezeu şi sunt în El şi nu văd la ei niciun lucru bun!

De aceea sunt prea minunaţi Sfinţii lui Dumnezeu: pentru că sunt pururea smeriţi în tot ceea ce fac şi în orice lucru ei miros a mireasmă plină de cuviinţă şi a sfială binecuvântată.

Slavă Ţie, Doamne, Cel care eşti minunat întru Sfinţii Tăi!

*

În slujba Miezonopticii din duminici, în rugăciunea lui Marcu monahul către Prea Sfânta Treime, se află răspunsul pocăinţei, motivul pentru care pocăinţa e şi trebuie să fie tovarăşul de drum şi lucrarea noastră până la moarte.

Aici stă scris: „pentru neputinţa trupească ne-ai dăruit nouă pocăinţă, până în clipa morţii”.

Dar se amintesc şi factorii care ne vatămă, factorii direcţi, prin care şi în care suntem biruiţi de păcat, când spune: „că şti, Îndurate, câtă pizmuire şi vrajbă are asupra noastră şi câtă este şi pătimirea şi slăbiciunea şi nepurtarea noastră de grijă”.

Pe de o parte, diavolul, cu aţâţările lui iar, pe de altă parte, firea slabă şi pătimaşă şi nepurtătoare de grijă, care se lasă orbită de lucrurile acestui veac uitând bucuria şi fericirea veşnică ale Raiului.

Uităm şi ne complacem.

Uităm şi ne prefacemam uitat, pentru că ne îmbâcsim cu plăcerile spurcate ale trupului şi cu neruşinarea cea blestemată.

Cândva, Sfântul Ioan de Kronstadt scria, că un motiv pentru care credem că există diavol e lupta din timpul rugăciunii.

Tot un motiv pentru care suntem încredinţaţi că există diavol sunt şi hulele, cât şi greşelile hulitoare care îţi vin când te rogi, când gândeşti sau citeşti. Greşeşti şi spui tocmai inversul adevărului. Și asta fără ca să vrei, fără ca să îți dorești acest lucru.

Dacă ai fi fost atent sau neobosit sau nebolnav nu ai fi putut să rosteşti o asemenea hulă în timp ce te rugai. Diavolul se foloseşte de neputinţa noastră fizică pentru a ne amărî sufletul cu păcate din neatenţie.

Vătămătoare sunt şi discuţiile cu ereticii. Prin ei diavolul îmi seamănă în minte gânduri care mă tulbură și aceasta pentru că sunt neputincios.

Deşi nu le accepţi, dracii vin şi îţi readuc în minte nebuniile acelora şi aceasta pentru ca să te supere şi să te enerveze şi să răbufneşti de mânie și de durere.

Mântuieşte, Doamne, sufletul meu mândru şi ticălos şi mă iartă! Stinge fumurile slavei deşarte din inima mea, căci sunt păcătos şi nevrednic!

*

Sfinte Apostole al neamurilor, Pavele prea lăudatule, roagă-te Prea Milostivului şi Iubitorului de oameni Dumnezeu, ca să înţeleg cu inimă bună, curată şi smerită, sfintele tale cuvinte, pentru ca să mă mântuiesc şi eu, necuratul şi netrebnicul, luând cunoştinţă spre fapte bune!

Viaţa creştinului ortodox, starea lui de a fi cred că se cuprinde în cele două versete ale Epistolei întâia către Tesaloniceni, de la cap. 5, versetele 16 şi 17, adică: „Bucuraţi-vă pururea!” şi „Rugaţi-vă neîncetat!”.

O, Doamne! Trebuie să ne bucurăm pururea de Hristos şi trebuie să ne rugăm pururea Lui. Nimic mai frumos decât iubirea pentru Hristos!

„Pururea” cu Hristos înseamnă bucurie, înseamnă veselie şi lacrimi duhovniceşti, înseamnă smerenie adâncă.

Pasărea cerului, Sfântul Dionisie Areopagitul, scria în Ierarhia Bisericească: „netăcerea cântării lor arată cunoaşterea – se referea la Sfinţii Îngeri – şi înţelegerea lor veşnică a celor dumnezeieşti”.

Pentru oameni, bucuria continuă e rodul continuei rugăciuni dar şi a continuei cugetări la Dumnezeu.

Sunt sigur de faptul, că nu pot fi înţelese aceste cuvinte ale Sfântului Pavel fără experiența harului dumnezeiesc.

Iubirea dumnezeiască, dacă clocoteşte în inima unui creştin ortodox, îl face să tindă, să cheme, să strige, să dorească pe Hristos.

Gura ce Îl doreşte pe Hristos, aceea Îl și laudă. Inima ce Îl doreşte se curăţeşte, se sfinţeşte pururea pentru El. Acele mâini care vor să fie prietene cu Hristos se smeresc continuu şi se ruşinează continuu de nesimţirea şi stângăcia lor.

Cu picioare vesele se merge la Hristos.

Hristos cheamă pururea pentru a fi chemat pururea, pentru a fi dorit pururea. Neîncetat e dorul pentru Hristos dacă e neîncetată rugăciunea, dacă ochii inimii noastre neîncetat privesc pe Cel pururea vrednic de dorit şi iubit.

De aceea, rugăciunea e cea mai dorită faptă, pentru că ea e cea mai aproape de fiinţa noastră lăuntrică şi ea e ca respiraţia noastră, ca viaţa noastră.

Te rogi şi simţi că exişti.

Te rogi şi te simţi eliberat de gânduri spurcate şi năluciri drăceşti.

Te rogi şi îţi spui inima ta lui Dumnezeu, Care vede în ascuns şi ştie toate.

Rugăciunea e o inimă plină de bucurie şi această bucurie vie naşte mereu rugăciune, naşte mereu lacrimi, adoraţie, mulţumire plină de dor.

Rugaţi-vă, iubiţii mei fraţi! Rugaţi-vă ca să vă umpleţi de bucuria şi curăţia Duhului Sfânt! Rugaţi-vă şi mulţumiţi pentru toate Iubitorului de oameni, că de la El sunt toate!

*

Dacă stăm cu mintea la Dumnezeu nu trebuie să ne temem de gândurile şi de suspiciunile strecurate de Satana în mintea şi în inima noastră, numai pentru ca să ne tulbure.

Liniştea sufletului e mai de preţ decât fapta exagerată, care pare bună dar aduce multă pierdere.

*

Faptul de a credeai ajuns la stări duhovniceşti la orişice mişcare interioară, fie ea foarte naturală, e o manifestare nesănătoasă şi egoistă, pentru că Îl uiţi pe Dumnezeu pentru a sluji părerii de sine.

*

O, Doamne, luminează inima mea cu harul Tău şi mă fereşte de pânza răutăţii Satanei, pe care o flutură prin văzduhul minţii mele!

O altă urâtă gândire drăcească e aceea să crezi că nu mai poţi ieşi dintr-o cădere, din rătăcire sau neştiinţă.

Dumnezeu ne scoală din boala păcatului, iubiţii mei! El îi întoarce la Sine pe cei rătăciţi şi-i luminează, înţelepţindu-i pe cei neştiutori.

Nu vă temeţi de hulele pe care pizmașul mântuirii noastre vi le aduce! Lepădaţi-le de la voi şi îndrăzniţi în Domnul! El ştie pentru ce vă folosesc. Dacă un profesor ştie la ce folosesc testele și mustrările cu atât mai mult Dumnezeu, Profesorul Cel Prea Înţelept!

Dumnezeul meu, linişteşte inima mea pururea şi fă să călătoresc pe calea cea împărătească spre Tine, adică nici la stânga şi nici la dreapta să nu mă abat!

După cum e voia Ta, Doamne, smereşte inima mea, a celui obraznic şi mândru în ochii săi, Iubitorule de oameni!

*

Cât de ticălos sunt, Dumnezeul meu! Sunt cu totul spurcat, cu totul ticălos. Nu e nimic bun şi curat în inima mea. La Tine însă e lauda mea şi nădejdea mea, că nu mă vei uita până în sfârşit şi pe mine, nelegiuitul!

Trebuie să te priveşti atent şi vei vedea mlaştina sufletului tău. Vei vedea mlaştina în care colcăie viermii şi mormolocii Iadului. Atunci te vei îngrozi de realitatea inimii tale şi te vei arunca înaintea Sfintei Cruci. Atunci vei înţelege cât a pătimit Dulcele Iisus pentru tine.

Înţelegerea plină de sfinţenie a Sfântului Nicodim Aghioritul te poate duce mai departe cu această contemplare a chinuirii, pe care a adus-o păcatele tale Dulcelui Iisus pe Sfânta Cruce. Sfântul Nicodim lămureşte ca nimeni altul această chestiune, după câte cunosc până acum.

Păcatele tale au străpuns ca o suliţă, ca zeci de suliţi, inima Mântuitorului, mărindu-I suferinţa Sa.

O, fratele meu, gândeşte-te că stai pe o cruce, răstignit, lângă Crucea cea de viaţă făcătoare a Domnului! Stai şi tu cu Domnul pe Golgota şi rabzi chinul acestei vieţi, rabzi crucificarea care îți este cerută ție.

Domnul te priveşte pe tine cu iubire iar tu, Îl poţi privi? Tu Îl poţi privi cu sinceritate şi dragoste din toată inima? Îl poţi privi pe Domnul cu iubire şi mărime de suflet? Eu aş sta cu capul plecat şi ruşinat. Tu Îl poţi privi?

Eu aş fi fără glas, pentru că de multe ori am făţărnicit fapta bună şi am spus cuvinte din cunoştinţă, din cunoștința care îngâmfă, din cea goală, fără fapte.

Aş fi plin de ruşine. Iubirea Lui mă face de ruşine. Eu nu am făcut nimic pentru El dar El a făcut totul pentru mine. El nu fac nimic pentru mântuirea sufletului meu iar El doreşte să mă mântuiască cu orice preţ.

Slavă iubirii Tale, Doamne! Slavă Ţie, Dumnezeul meu, Cel care mult ne-ai iubit pe noi!

*

Mereu trebuie să îmi spun: „Eşti un gunoi bun de aruncat în Iad. De ce îţi faci idei mari despre tine ?!”.

Mereu trebuie să-mi reamintesc pedeapsa cea cu dreptate, pentru mine, ticălosul!

Mi se pare prea grea crucea mea şi mă îndulcesc cu roşcovele căii celei largi.

Zeflemisesc tot timpul. Uit faptul că voi fi judecat pentru orice cuvânt deşert, nefolositor de suflet.

Uit că privirea cu poftă a unei femei, fie şi pentru o clipă, înseamnă adulter (Mt. 5, 28).

Uit că eu sunt cel mai păcătos şi mai netrebnic şi mă apuc de viaţa aproapelui meu, ca să-i văd paiul din ochiul lui, în loc să-mi scot bârna din ochiul meu (Mt. 7, 3-5).

Pierd timpul în lucruri de ruşine. Mă uit la lucruri de nimic, care pier şi uit preţiozitatea sufletului.

O, îmi uit mântuirea sufletului!

*

Sfântul Marcu Ascetul, în capitolul al 29-lea din cele 226 („Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptează din fapte”, traducerea Fericitului Dumitru Stăniloae) scrie: „Cel ce vrea să străbată marea spirituală rabdă îndelung, cugetă smerit, veghează şi se înfrânează. De se va sili să treacă fără acestea patru, se va tulbura cu inima, dar de trecut nu va putea”, căci toate acestea se leagă între ele şi se ajută una pe alta.

Răbdarea îndelungă te face stabil cu inima, te pune pe piatra nădejdii. Când rabzi, vezi cât eşti de slab. Când rabzi, vezi că nu ai fi putut face nimic fără harul Sfântului Duh sau că, atunci când el te-a părăsit, te-ai împuţinat cu sufletul sau chiar ai căzut în vreun păcat.

Din răbdare capeţi nădejde, pentru că vezi ce rezultate dulci vin după cele amare. Nădejdea te face să crezi în răsplata bunătăţilor celor veşnice, deşi tu eşti păcătos. Aşa că, văzând din experienţă neştiinţa ta, capeţi cugetare smerită faţă de puterea ta de a lupta cu ispitele.

Puterea mea e slabă, Doamne, întăreşte-mă! Vrăjmaşul meu e puternic, Doamne, după cum scria Sfântul Isaac Sirul într-o rugăciune a dimineţii: „puterea lui este tare”, pe când „firea noastră pătimaşă şi tăria neputincioasă”.

Omul care îşi socoteşte păcatele şi delăsarea cu care le-a făcut îşi cunoaşte slăbiciunea şi gândeşte smerit despre sine.

Cel care se vede păcătos nu poate accepta să i se spună că e Sfânt, pentru că ar fi o bătaie de joc, o ironie la adresa lui.

Cine îşi vede mizeria şi s-a cunoscut pe sine e un om care gândeşte smerit despre sine şi despre tot ceea ce face.

Dar, pe lângă răbdarea îndelungă a necazurilor, a neajunsurilor, a ispitelor şi a înfricoşărilor şi a vederii neputinţei proprii, trebuie să veghem la faptele şi sănătatea sufletului.

Răbdarea e atmosfera pe care o respirăm, cugetul smerit şi umilit e haina ce o îmbrăcăm iar vegherea, trezvia, e curăţia hainei îmbrăcate.

Fără trezvie ni se murdăreşte inima şi mintea, adică haina pocăinţei. Dacă nu veghezi, te poate mânji pe mânecă vreo hulă sau o înălţare a minţii.

Dacă nu veghezi sar hoţii peste zidurile cetăţii şi te pradă. Veghea te întraripează mereu, te umple de dor.

Eşti mereu atent. Eşti mereu atent să nu uiţi să slujeşti lui Dumnezeu. Dar când eşti atent, când vezi cine vrea să se lupte cu tine, te înfrânezi: al patrulea lucru al reuşitei.

Te înfrânezi de la mâncare şi băutură multă, pentru ca să nu ai parte de desfrânare şi moleşeală.

Te înfrânezi cu măsură de la mâncare şi la fel şi de la băutură. Te înfrânezi de la somn, pentru ca să nu lâncezeşti şi să devii trândav şi leneş. Te înfrânezi pentru ca să nu devii nesimţitor, pentru ca să nu rupă taurii gardul de protecţie şi să te sfâşie.

Marea vieţii îţi va tulbura inima fără vreuna dintre ele, pentru că o portiţă deschisă în inimă, lăsată fără paznic, lasă apa să inunde casa sufletului.

Nu vei putea să treci fără înfrânare, pentru că te vor scufunda simţurile şi trupul.

Nu vei putea să treci fără veghe, pentru că mintea ți se va întuneca şi corabia se va lovi de stânci și se va sfărâma.

Nu vei putea trece fără cuget smerit, pentru că vântul mândriei şi al slavei deşarte te va spulbera şi împărţi în bucăţi.

Dar nici fără îndelungă răbdare, pentru că nu vei avea oxigen şi nu vei putea respira.

Călătorule iubit, ţine minte pe cele 4! Cu rugăciunile Sfântului Marcu Ascetul să navigăm cu vânt bun spre Rai!

*

Când vine noaptea ar fi bine să cuget la noaptea muncii celei veşnice. Căci noapte e când nu mai poţi lucra pentru mântuirea ta.

Mirele vine la miezul nopţii şi eu nu am candela aprinsă. Mirele vine să mă ia la ospăţul ceresc, la veşnica bucurie şi eu mă trezesc buimăcit şi îmi dau seama că nu am ulei şi nici foc, pentru ca să-mi aprind candela inimii.

Ce am păzit până acum?! Ce am aşteptat?!

Furnica adună toată ziua. La fel şi albina. Eu sunt însă trântor şi greier.

Lenevesc sau spun aiureli şi uit de candela sufletului. Uit să adun uleiul faptelor bune şi nu doresc, nu ard după focul Sfântului Duh.

Cum mai striga Sfântul Simeon Noul Teolog după harul, după focul, după lumina Sfântului Duh! Aşa Îl chema: „Vino, suflarea mea, viaţa mea şi mângâierea sufletului meu!”.

Tu ce faci, netrebnicule?! Unde îţi e mintea, spurcatule?! Blestemăţiile ţi-au mâncat înţelepciunea ochilor.

Pentru el, Dumnezeu era viaţa lui, viaţa lui cea adevărată, fără de care simţea că e mort, că e mort înmormântat.

Tu însă eşti indiferent! Ţie nu-ţi pasă de focul Sfântului Duh, de cel ce face inima ta ca un foc aprins, care arde şi nu se mistuie. El arde spinii patimilor. El te face curat, fără stricăciune.

O, nepăsătorule! Mult mai mânii tu, cu indiferenţa ta, pe Prea Milostivul Dumnezeu!

Iubiţilor, eu sunt păcătos, dar voi puteţi fi Sfinţi! Voi puteţi moşteni Împărăţia lui Dumnezeu, cea gătită vouă de la întemeierea lumii! Rugaţi-vă şi pentru mine, netrebnicul, ca să mă mântuiesc şi eu! Rugaţi-vă ca şi cârtiţa de mine, eu, cel orb, să văd lumina cea neînserată și veșnică a Împărăţiei lui Dumnezeu!

Inima mea e o cameră plină de murdărie şi de neorânduială.

Sfântul Teofil cel nebun pentru Hristos, când era întrebat de ce chilia îi era plină de lucruri îngrămădite şi acoperite pe dinăuntru cu un strat de gunoi şi murdărie, răspundea: „Pentru ca tot ce se află în jurul meu să-mi amintească neîncetat de neorânduiala ce o am în suflet”[1].

Doamne, pentru sfintele lui rugăciuni, nu mă uita şi pe mine, necuratul!

*

Creştinii ortodocşi trebuie să se umple de dulceaţă duhovnicească când văd Sfântul Potir. Buza Sfântului Potir trebuie să le fie mai scumpă decât viaţa, pentru că aceasta ne uneşte cu Iisus Cel Iubit, cu Viaţa noastră, cu Iisus Hristos, Viaţa lumii!

Când preotul lui Dumnezeu îi împărtăşeşte pe creştinii pregătiţi pentru unirea cu Domnul, Îngerii se cutremură. Fiul lui Dumnezeu devine Oaspetele inimii noastre, Oaspetele care ne aduce totul, oferindu-Se pe El Însuşi.

Cine ne poate da un dar mai mare?! Nimeni, absolut nimeni!

Numai Fiul lui Dumnezeu, Cel care ne-a iubit mai mult decât pe Sine ne poate face un asemenea dar şi o asemenea netâlcuită bucurie.

*

Din cauza răcirii dragostei noastre nu mai simţim un mare dor pentru Sfintele Taine.

Trebuie să înţelegem vitalitatea lor, cât de vitale şi absolut necesare sunt pentru inimile noastre amorţite.

Trebuie să ne reîntoarcem la Hristos, la simplitate. Trebuie să înţelegem cât de goi suntem şi că numai El ne poate umple şi împăca.

Mâncarea nu ne satură! Sfintele Taine, da! Ele sunt săturare de desfătarea care este în Hristos, după un tropar al Rânduielii Sfintei Împărtăşanii. Dacă nu înţelegem cine e Viaţa noastră trăim degeaba!

*

Doamne, învaţă-mă să-mi plâng păcatele! La Tine e totul cu putinţă. Tu poţi sfărâma inima mea cu zdrobire duhovnicească. Tu poţi să mă faci dintr-un împuţit, un om cu minte înţeleaptă. Mântuieşte-mă! Vindecă-mă! Facă-se voia Ta întru toate!

*

E înfiorătoare trufia şi sunt groaznici, pentru sufletul nostru, căpitanii cei mari ai pierzării, care după Sfântul Marcu Ascetul sunt: nepăsarea, neştiinţa şi uitarea.

Când eşti nepăsător nu mai simţi că ai suflet nemuritor, nu mai simţi că trebuie să te rogi, că trebuie să te pocăieşti şi să te înfrânezi în orice clipă.

Când neştiinţa te acoperă cazi în gropi al căror fund nu îl cunoşti şi a căror grozăvie n-o gândeşti, n-o poţi înţelege decât ieşind de acolo.

Uitarea e cea care mă bântuie pe mine cel mai mult.

Uit că există Iad şi mă comport ca şi cum totul îmi e permis. Sunt nepăsător faţă de durerea aproapelui meu şi nu mă gândesc să-l sfătuiesc cu sfatul cel bun sau nu am sfat bun, pentru că nici eu nu ştiu să mă sfătuiesc pe mine sau nu vreau să o rup cu răul.

Sunt căldicel. De aceea voi fi vărsat din gura Domnului (Apoc. 3, 16) spre muncire veşnică.

O, de-aş înţelege ce mă aşteaptă cu adevărat! Sunt oameni care ştiu că există Iad, li s-a vorbit de nu ştiu câte ori despre el şi totuşi nu simt să se pocăiască, pentru că nu cred că ar fi atât de rău Iadul, după cum îl mărturiseşte Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi.

Există alţii care ascultă multe predici, multe cuvinte sfinte şi nu se gândesc că pot fi întrupate în viaţa lor, ci doar că sunt bune pentru memorie, așa: ca nişte idei frumoase.

Alţi fraţi – şi o spun cu durere – văd în fiecare cuvânt de învăţătură cuvinte vechi, ştiute, fără să se umilească şi să considere că acum le aud prima dată şi, pentru această umilinţă şi smerenie a lor, să fie luminaţi de Dumnezeu cu alte înţelesuri ale cuvintelor, cu înțelesuri mai înalte decât cele de faţă.

Mă bucur să amintesc cuvântul Sfântului Nicodim Aghioritul din tăgăduirea Sfântului Petru, acela despre necesitatea smereniei.

El spunea: „precum o carte întreagă de zerouri dacă am scrie – zerourile singure nu pot forma niciun număr ci numai dacă le-am adăuga şi cifre, ca de pildă 1, 2 sau 3, abia atunci ele capătă valoare şi alcătuiesc un număr, tot aşa şi cu virtuţile, dacă n-au alături smerenia sunt simple zerouri şi nu valorează cine ştie ce”.

Dă-mi, Doamne, să gândesc smerit şi să nu cuget pe cele care nu se cuvin, căci Tu ştii prostia şi slăbiciunea mea!

Smerenia dă valoare faptelor noastre, pentru că ea elogiază ajutorul lui Dumnezeu, simţirea conştientă a necesităţii şi valorii lui pentru nevoinţă.

Uităm că suntem păcătoşi. Uităm să-L lăudăm pe Dumnezeu în tot locul şi în tot lucrul pe care îl facem.

Uităm că suntem vinovaţi cu multe păcate şi nu cerem harul pocăinţei de la Dumnezeu, ca Dumnezeu să ne înveţe şi să ne ajute să ne pocăim.

Sfântul Ioan Casian[2] spunea, că Sfântul Serapion i-a vorbit despre faptul, că lăcomia naşte desfrânarea, mânia – arghirofilia, tristeţea – lenea iar gloria deşartă – trufia. Una o naşte pe alta şi toate se ţin lanţ.

Mănânci mult, îți aprinzi trupul. Te mânii pe cineva şi nu-l suporţi. Doreşti bani ca să scapi de cel pe care nu îl suporți sau doreşti o altă situaţie, una privilegiată în societate.

Te întristezi, nu mai doreşti să lucrezi şi cazi în patul lenei. Mânia te face să nu suporţi stricarea planurilor tale de înavuţire iar mâhnirea ce ţi-o provoacă aceasta te face leneş şi guraliv. Blestemi sau vorbeşti de rău pentru că nu ţi-au ieşit lucrurile așa cum sperai tu.

În loc să spui: „Facă-se voia Ta, Doamne!” sau: „Iartă-mă, Dumnezeul meu!” sau: „Am greşit, miluieşte-mă!”, tu îi învinovăţeşti pe alţii sau chiar purtarea de grijă a Bunului şi Milostivului Dumnezeu.

Laudele multe, pe care le crezi şi le accepţi cu inima şi care te încântă şi te duc la o mare părere de sine sunt treptele trufiei, treptele decăderii.

Vai mie, ticălosului! Eu sunt cel mai vinovat şi totuşi mă înfumurez. Strică, Doamne, trufia minţii mele şi smereşte sufletul meu, cel atât de netrebnic! Tu ştii toate, miluieşte-mă!

Slavă Ţie, pentru toate, Doamne şi-Ţi mulţumesc Ţie pentru toate! Iartă-mi multele mele păcate şi mă miluieşte.

Oamenii duhovniceşti cu dreaptă cugetare şi cu umilinţă şi cu iubire compătimitoare dau speranţe de mântuire ca nimeni alţii. Aceşti oameni sunt rari dar cât de frumoşi!

Un bătrân Sfânt trebuie să fie – sau este – şi un copil nevinovat. El poate să facă metanie unui tânăr sau unui copil şi să-i ceară aceluia sfat sau iertare. El poate să se smerească până într-atât încât să spună că e cel mai din urmă dintre toţi şi să o arate şi cu fapta.

Slavă Ţie, Doamne, Cel ce eşti Minunat întru Sfinţii Tăi!

*

Întăreşte, Doamne, slaba mea voinţă şi mă mântuieşte! Sunt slab. Uneori şi o muscă mă enervează iar o muncă mai mare mă face nerăbdător. Ce voi face în Iad?!

Cum voi răbda chinul cel veşnic, dacă puţina durere sau puţinul zgomot de aici nu-l suport?! Vai mie, celui zămislit în păcate! Amară e gheena! Amară e munca veşnică!

Sfântului Ioan Gură de Aur vorbirea despre gheenă îi era dulce. El ne sfătuieşte „ca şi când prânzim, şi când cinăm, şi când ne îmbăiem, şi pretutindeni să vorbim pentru gheena[3], căci „pomenirea gheenei nu ne lasă să cădem în gheenă”[4].

Cine se uită la chin, aceluia îi displace veselia cea nebună a păcatului.

Cine nu iubeşte viciul, aceluia îi e poftirea cea de toate zilele şi nopţile veselia cea netrecătoare a Sfinţilor.

Cine se gândeşte că va fi fără răspuns la Judecată, va iubi plânsul şi se va lepăda de râs.

Dă-mi, Doamne, şi mie, după sfânta Ta voie, îndreptare din păcatele mele şi pocăinţă plină de umilinţă, căci sunt netrebnic şi păcătos! Stinge voia mea cea rea. Alungă calea deşartă de la mine. Întăreşte-mă pe calea poruncilor Tale şi mă luminează, pentru ca să fac voia Ta!

Ar trebui, când gândesc la Iad, să mă cutremur, să vărs lacrimi, să mă înfricoşez. Eu sunt de piatră în nesimţirea mea. Ce ticăloasă e împietrirea inimii! Vezi în toţi pete şi în tine nu vezi iadul cel urât şi spurcat, iadul faptelor tale celor rele!

Învaţă că toţi sunt Sfinţi, numai tu ești păcătos! Învaţă că fără îndelungă răbdare nu te poţi mântui. Roagă-te neîncetat!

Casa mea are geamurile şi uşile sparte şi vrăjmaşii au jefuit-o. Casa sufletului meu e părăsită şi sfărâmată. Cine nu mă va plânge pe mine, ticălosul?! Lenea mă stăpâneşte şi mândria mă domină.

O, Doamne, ai milă de mine! Nu te uita la ruga mea proastă şi nesimţită, ci mă miluieşte!

Sfintele Moaşte te umplu de dulceaţa, curăţia, luminarea şi bucuria Duhului Sfânt. Ele îi alungă pe draci de la noi şi sting arşiţa patimilor din noi.

Facă-se voia Ta, Doamne, că Tu ştii cum să mântuieşti sufletul meu iar eu sunt netrebnic!

Satana vrea să îmi aducă plictiseală de cuvintele Tale, ajută-mă! Scoate din inima mea amorţeala plină de lenevire pe care mi-o aduce vrăjmaşul! Scoate din mintea mea răstălmăcirea trufaşă a vorbelor Tale!

Eu sunt slab, miluieşte-mă! Fără de număr am greşit, miluieşte-mă! Ruşinea cea urâtă şi perversă, depărteaz-o de la mine!

Întăreşte-mă ca să fac voia Ta, cu inimă bună şi curată! Ajută-mă, Prea Bunule Doamne! Pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor Tăi şi ale Sfinţilor Îngeri, miluieşte-mă pe mine, spurcatul!

*

Iubiţilor, singurul lucru pe care trebuie să nu-l uităm e acela de a-I sluji lui Dumnezeu şi de a-L iubi pe El şi de a-I mulţumi în orice clipă.

Dacă nu-L uităm pe Dumnezeu ne câştigăm sufletul şi dacă ne câştigăm sufletul ne vom bucura împreună cu Sfinţii în vecii vecilor.

Să nu credeţi gândul care vă spune, că nu trebuie să citiţi o anumită carte duhovnicească, sfântă, pentru că nu sunteţi pregătiţi! E un gând al Satanei. Luaţi cartea în mâini, fără îndoială şi rugăciunea în inimă şi rugaţi-vă Sfântului care a scris-o!

Asemănaţi-vă cu un bou care trage la jug şi care nu se uită la biciul şi la arşiţa Satanei, ci la răsplata serii, când Dreptul Judecător vă va da dinarul Împărăţiei Cerurilor (Mt. 20, 10).

Satana ştie că veţi avea mult folos duhovnicesc din acea carte şi tocmai de aceea vă împiedică să o citiţi.

Cum să vă facă rău învăţătura dumnezeiască a unui Sfânt?! Cum să vă facă rău medicamentul care vă ridică din boala păcatului şi din slăbănogirea patimilor?!

Citiţi cu smerenie şi vă veţi umple de binecuvântare dumnezeiască.

Citiţi cu umilinţă şi veţi naşte lacrimi şi mintea vi se va lumina, pentru că își va găsi sănătatea.

Spunea Dumnezeiescul Ioan Scărarul: „Cel ce cu adevărat îşi dă seama de păcatele ce le-a săvârşit şi se pocăieşte, socoteşte pierdută orice zi în care n-a plâns, chiar de-ar fi făcut şi lucruri bune într-însa”[5].

O, cât de departe sunt de adevărata pocăinţă! O, miluieşte-mă şi pe mine, păcătosul, că sunt ca o piatră moartă, fără durere şi fără lacrimi!

Şi tot acesta spunea: „cele ce ni s-au întâmplat din dumnezeiasca iconomie nu ne stăpânesc vreme îndelungată ci grabnic dispar, pentru că Cel care ne-a predat păcatelor nu îngăduie să fim stăpâniţi multă vreme de către demonul întristării[6].

Slavă Ţie, Iubitorule de oameni, Cel ce m-ai ridicat pe mine din Iad şi din umbra morţii!

Orice cădere e pedeapsa mândriei. Cădem, pentru că ne mândrim în inima noastră cu ceva anume. Smerenia ne face bine iar adâncul smereniei cel mai mare bine.

Un frate îmi vorbea despre risipirea minţii şi asemăna gândul cu un peşte prins în acul unei lansete. Când peştele vrea să scape, merge în largul grijilor şi al desfătărilor. Dar când e tras de pescar, prin concentrare, la rugăciune, e tras la limanul cel bun şi la liniştea cea fericită.

Gândul e ca peştele: întotdeauna se zbate. Când ajunge să moară pentru lumea asta el găseşte odihnă multă şi se desfătează întru ea.

Pescarul aduce înapoi peştele, cu ajutorul lansetei: adică cu ajutorul fricii sau al iubirii de Dumnezeu, după vârsta duhovnicească a fiecăruia.

Mintea smerită e un pescar bun şi ea prinde peşti mari, pentru că cugetă smerit despre sine şi dă mereu slavă lui Dumnezeu.

Acul lansetei e conştiinţa păcatelor sau bucuria inimii şi de aceea peştii sunt prinşi şi sunt graşi de umilinţă şi de slavoslovie.

Şi tot fratele acesta, cu minte înţeleaptă, îmi spunea mie, păcătosului şi neînţeleptului, cum că Dumnezeu e ca un Zidar, care acoperă găurile cu mistria.

Acolo unde trebuie puţină tencuială, Dumnezeu acoperă căderile şi neputinţele cu mila Sa cea mare şi prea bogată. Numai cu ajutorul Său, stă în picioare casa sufletului! O, Doamne, acoperă şi găurile neînţelepţirii mele şi mă miluieşte!

Cei care îi cinstesc pe Sfinţii lui Dumnezeu ştiu cu câtă milă sunt miluiţi.

Cei care se roagă cu credinţă şi cu foc mare sunt auziţi şi miluiţi.

Slavă Ţie, Doamne, Cel ce eşti Minunat întru Sfinţii Tăi!

Rugaţi-vă Sfinţilor lui Dumnezeu şi nu veţi pleca cu inima goală! Veţi primi pace, bucurie, întărire, izbăvire de ispite, de boli sufleteşti şi trupeşti.

Rugaţi-vă Prea Curatei Fecioare cu evlavie mare şi cu multă smerenie, căci ea este bucuria şi nădejdea noastră cea nebiruită.

Psaltirea Sfântului Dimitrie al Rostovului[7], închinată Sfintei Fecioare, e o bucurie şi o dulceaţă plină de pace. Ea îţi umple inima şi te înveseleşte duhovniceşte.

Prea Curată Doamnă, Marie, Împărăteasa cerului şi a pământului, nu mă uita şi pe mine păcătosul şi mă miluieşte!

*

Amară e Judecata pentru mine, păcătosul. Amară şi plină de chin, pentru că nu mi-am plâns păcatele şi nu m-am îndurerat pentru ele. O, Doamne, miluieşte şi viaţa mea, Prea Bunule Stăpâne!

Silirea pentru Împărăţia lui Dumnezeu e ca o cursă de alergare. Cine crede că şi cu lenevia ia premiu, nu primeşte nimic. Cine nu mai aleargă şi rămâne în urma celorlalți competitori e descalificat.

Cel care aleargă cu râvnă şi în timpul limită, acela ia medalia de aur: împreună petrecerea cu Sfinţii şi cu Drepţii Lui.

Trebuie să alergăm privind la Împărăţia lui Dumnezeu şi cât timp trăim. Viaţa aceasta e stadionul iar premiul se află după trecerea liniei de sosire, adică după uşa morţii.

O, Doamne, miluieşte pe robul Tău cel atât de nevrednic! Eu sunt păcătos dar la Tine mi-e nădejdea! Miluieşte-mă şi fă-mă viu! Dacă Tu mă vei milui, nimeni nu mă va scoate afară. Ajută neputinţei mele şi mă iartă, că mintea mea e întunecată iar eu sunt slab şi nemernic!

Dacă ne-am judeca pe noi, n-am mai fi judecaţi de Domnul. Dacă am fi milostivi, am îmbrăca pe Hristos cu iubirea noastră.

Gândurile Satanei sunt ca o haită de lupi: te atacă din toate părţile, pentru ca să te rupă, să te sfâşie, să-ţi zdruncine credinţa în Dumnezeu. Dacă nu chemăm pe Domnul în ajutorul nostru, suntem în primejdie. Numai El poate alunga lupii şi îi poate face de ruşine.

Uneori ne pot veni gânduri de îndoială în minte dar inima să ne fie în pace. Acelea sunt de la Satana.

Mustrările de conştiinţă aduse de Satana nu sunt pentru păcate mari şi grele, ci mai mult pentru neglijenţe şi mici bâlbâieli ale noastre. El seamănă deznădejde şi mâhnire. Pe când pocăinţa adevărată înviază, dă nădejde de mântuire, întăreşte şi bucură.

Să nu puneţi la inimă, iubiţilor, orice înfricoşare! Staţi tari şi chemaţi pe Domnul.

Tot ceea ce seamănă Satana e minciună şi dacă veţi răbda, veţi vedea acest lucru.

Să nu credeţi că ştiţi ceva fără luminarea lui Dumnezeu! Rugaţi-L pe Dumnezeu ca să vă lumineze mintea, inima, întreaga ființă atunci când citiţi, când ascultaţi cuvânt de folos, când vă rugaţi sau când vorbiţi, ca să nu se facă voia voastră ci sfânta Lui voie.

Sminteala, dacă nu ucide, atunci îndurerează şi tulbură. De aceea trebuie să fim atenţi în toate, ca să nu piară niciun suflet datorită nepăsării noastre.

Când simţiţi că nu puteţi merge înainte, îndrăzniţi în Domnul! El face să cadă obstacolele şi baricadele ridicate împotriva noastră. El ne face calea lină, dacă nu ne înfricoşăm şi nu dăm niciun pas înapoi ci, cu mintea la El, înaintăm, nădăjduind în ajutorul Lui şi nu în noi.

Slavă iubirii Tale, Doamne! Tu învingi teama şi moleşeala inimii mele şi mă tragi la Tine, pentru ca să mă bucur de mântuirea Ta. Mulţumesc Ţie, Doamne, pentru îndurarea Ta şi pentru că nu m-ai trecut cu vederea pe mine păcătosul, ci mi-ai arătat mila Ta şi bucuria învierii din moartea păcatelor.

Cât de minunat eşti Tu! Nimeni nu poate spune măreţia şi slava Ta. Tu ne acoperi pe noi cu bunătatea Ta, Mult Milostive Doamne!

Fiecare ridicare din păcate, fiecare pocăinţă e o minune a lui Dumnezeu cu noi, păcătoşii. El ne ridică de la moarte la viaţă. El ne învie din moartea păcatelor. Nu e o minune?! Nu e o minune prea mare?!

Minunea cea mai mare, care se face cu noi, azi şi se va face până la sfârşitul veacurilor, e primirea Sfintelor Taine.

Tu, ţărâna, primeşti în casa ta cea netrebnică pe Dumnezeu! În ieslea sufletului tău vine Împăratul cerului şi al pământului!

O, ce minune cu adevărat prea mare, inexprimabilă! Şi cât de nevrednic sunt, Doamne, Dumnezeul mântuirii mele!…

Mă împărtăşesc cu nevrednicie şi osândă mie însumi mănânc şi beau, nesocotind Sfintele Tale Taine. Nu mă dezlipesc de păcate şi totuşi mă apropii. Sunt păcătos, mare păcătos dar Tu ai venit să-i mântuieşti pe cei păcătoşi iar eu sunt cel dintâi.

Un frate simte, atunci când se împărtăşeşte, că i se curăţesc buzele. Bucuria şi veselia îl inundă. Bucuria, pacea şi veselia Sfântului Duh.

Devine bun şi iertător ca un copil mic iar ochii i se luminează. De multe ori spune: „O, ce liniştit sunt!…”. Sau: „Ce bucuros sunt!…”, nemaiştiind cum să-şi exprime bucuria.

Uneori simte că Hristos cel Dulce şi Bun îi răneşte inima dându-i să se umilească şi să se smerească şi îl îndeamnă la pocăinţă.

Ajută-mi, Doamne şi mă miluieşte! Ajută-mi să fiu recunoscător şi mulţumitor şi întotdeauna iertător.

Am citit despre faptul, că un urs a adus un fagure de miere pădurarilor, care i-au scos ghimpii groşi, care i se înfipseseră adânc în labele lui.

Un animal fără minte poate face aşa ceva din voia lui Dumnezeu, iar eu, ce dezvinovăţire am?! Niciuna, fraţii mei! Nu am nicio dezvinovăţire pentru nesimţirea şi nepăsarea mea cea mare.

Eu am mâini şi nu fac milostenie şi nici nu spăl pe cei neîngrijiţi şi orfani.

Eu am picioare şi nu merg cu evlavie la Sfintele Mănăstiri şi la Sfintele Biserici.

Eu am ochi şi nu văd pe cei care slujesc Domnului cu adevărat, pentru ca să le slujesc lor şi să ascult glasul lor, pentru ca să mă mântuiesc şi eu.

Ce fac cu urechile mele?! Ascult sminteli şi fapte de ruşine.

Ce fac cu gura mea?! O folosesc la judecarea fraţilor mei şi la batjocorirea lor.

Ce fac cu nasul meu?! Îl duc la miasme drăceşti şi la întâlniri libertine, unde nu se vorbeşte despre Dumnezeu, ci despre pofte şi gânduri nestăvilite şi perverse. Asta fac eu, păcătosul.

Socotesc timpul meu prea uşor şi nu iau aminte la suflet. Mintea îmi colindă pe unde vrea pentru că trezvie nu am. Lacrimi nu am. Mi-e sufletul sterp. Nu naşte inima mea durere umilincioasă şi nici nu se smereşte.

Se laudă şi cu ce n-a făcut ci doar a auzit. Se laudă cu ce-a citit dar n-a lucrat. Se laudă cu oameni cunoscuţi şi cu lucruri, fără folos însă.

O, amară va fi pentru mine Judecata Ta, Doamne! Mai înainte de sfârşit dă-mi să mă pocăiesc! Plouă, Iubitorule de oameni, şi în sufletul meu mântuirea Ta! Fără Tine sunt mort, eu păcătosul! Nimic sunt înaintea Ta, miluieşte-mă!

Câinele latră şi apără curtea dar el nu o apără pentru sine, ci pentru stăpânul său. El îl latră şi vrea să-l muşte pe oricine vrea să intre la stăpânul său. El îl latră şi pe duşman şi pe prieten, până când vine stăpânul şi îl dă pe duşman afară din curte iar pe prieten îl opreşte la sine.

Conştiinţa noastră e un câine care latră şi apără curtea inimii. Dar el nu o apără pentru sine, ci pentru Stăpânul său, Hristos. El îl latră şi vrea să-l muşte pe Satana, gândurile lui cele rele. Dar nici gândurile bune nu le primeşte fără îndelungă cercetare a lor. Domnul, chemat în inimă, vine şi primeşte la El gândul bun iar pe cel vrăjmaş îl izgoneşte afară din inimă.

Câinele conştiinţei e mereu treaz şi vigilent şi nu lasă nimic necercetat.

O, Doamne, dă-mi şi mie trezvie şi luminare a minţii, ca să fac voia Ta şi să mă smeresc prin iubirea Ta!

Rugăciunea e focul care arde paiele câmpului minţii noastre. Ea e apa care spală haina sufletului. Ea întinde mâinile spre Dumnezeu şi nu le coboară până nu primeşte mila Sa. Ea face curăţenie în casa inimii. Ea spală vasele conştiinţei. Ea lustruieşte pantofii voinţei noastre celei drepte. Rugăciunea e îndeletnicirea de fiecare clipă a celui care nu vrea să rămână afară de Împărăţia lui Dumnezeu.

Preşedinţii de stat vor să fie văzuţi la manifestaţii şi în adunări publice, pe când Hristos, Împăratul cerului şi al pământului, ne cheamă în Sfânta Biserică, pentru ca să-L vedem şi să-L simţim în mod tainic şi real în acelaşi timp. Primii ne promit o viaţă lejeră şi ieftină, ne zugrăvesc o viaţă strălucită, fără să ne dea nimic strălucit şi la nivelul spuselor lor.

Hristos ne promite viaţa veşnică şi nu ne-o dă peste un anumit timp, ci imediat – dacă suntem pregătiţi – prin Sfintele Taine.

Primii, preşedinţii, ne dau altceva, alte lucruri şi nu pe ei înşişi. Hristos Se dă pe Sine nouă şi cu noi Se uneşte tainic şi de negrăit, umplându-ne inima şi sufletul, făcându-ne să nu mai dorim ceva din lumea aceasta.

Cu adevărat, cei care se împărtăşesc cu vrednicie nu mai doresc altceva în lumea asta, decât pe Hristos. El le este de ajuns. El îi umple cu desfătarea care este întru El, îi umple de bucurie şi de evlavie mare, de pace şi de lacrimi binecuvântate.

Cine n-a plâns din dragoste de Dumnezeu, nu ştie ce dulceaţă simte atunci sufletul. Inima e sfâşiată de dorul pentru Iisus şi lacrimile o înseninează, îi dă să miroase frumos, ca un pământ bun după ploaie.

*

De multe ori am greşit încrezându-mă în suspiciunile aduse de Satana, pentru că nu am cerut luminarea lui Dumnezeu pentru acele gânduri. Ceea ce nu simţim din toată inima să facem, bine ar fi să nu încercăm să le facem.

Nu fiţi cu inimă vicleană! Nu spuneţi una cu gura şi alta cu inima. Depărtaţi-vă de orice pretenţie de stăpânire asupra cuiva sau a ceva şi fiţi fără griji şi în pace.

Cel ce e în pace cu Dumnezeu înţelege cât de mult suferă cei care trăiesc în păcate şi în necredinţă. El suferă pentru ei şi se îndurerează şi se roagă pentru întoarcerea lor la Domnul.

Mare diferenţă e între un om pocăit şi un om mândru şi dispreţuitor. Mare minune s-a săvârşit cu primul şi mult stă al doilea împotriva minunii milei lui Iisus cu El.

Şi cel de-al doilea se poate mântui, dacă va renunţa la înalta părere ce o are despre el şi la aroganţa cu care îi tratează pe cei smeriţi, care merg regulat la Sfânta Biserică şi au o viaţă curată şi plină de evlavie binecuvântată.

Uneori doreşti ca să se mântuiască anumiţi fraţi iar ei nu vor. Ţi se rupe inima pentru ei iar ei te apostrofează în chip şi fel. Tu le vrei binele veşnic iar ei glumesc, fac şarade. Sunt nepăsători şi fac multe păcate, dar lor nu le pasă. Nu ştiu cât de mult rău sufletesc fac acelora care îi văd şi îi aud. O, dacă şi-ar da seama!

Mântuieşte, Doamne, pe fraţii mei şi nu-i uita pe ei! Dă-le să vadă lumina Ta şi să se lepede de întunericul necunoştinţei! Dă-le să Te iubească pe Tine şi să urască viaţa lor de mai înainte, căci la Tine îmi e nădejdea mântuirii lor!

Să nu uităm să fim buni şi înţelegători cu toţi şi să ne rugăm pentru toţi.

Rugăciunea sfinţeşte. Rugăciunea întăreşte şi ne umple de milă şi iubire.

Trebuie să iertăm! E porunca lui Dumnezeu. El ne iartă infinit mai mult. Trebuie să iertăm şi să ne rugăm din inimă pentru cei care ne-au îndurerat.

Dumnezeu vede inima noastră! Nu uitaţi asta niciodată! El ne vede, cum noi nici nu putem înţelege. El ştie tot ceea ce simţim şi dorim noi.

Daţi slavă lui Dumnezeu pentru toate şi răbdaţi în boli şi necazuri. El ne întăreşte! El ne dă să răbdăm! Facă-se voia Ta, Doamne!

*

Trebuie să iubim Sfânta Biserică Ortodoxă, fraţii mei, şi de ea nu trebuie să ne îndepărtăm, pentru că altfel ne îndepărtăm de Hristos Dumnezeu, de Prea Curata Lui Maică şi de toţi Sfinţii şi Îngerii, dacă fugim în altă parte după ajutor.

Nu există alt ajutor! Numai Sfânta Biserică Ortodoxă te poate mântui, pentru că ea e Trupul lui Hristos şi porţile Iadului n-o pot birui.

Sectele şi celelalte aşa-zise „religii” sunt eczeme şi umflături pe un corp sănătos. Nu pot decât să ne rătăcească acelea, pentru că ei înşişi sunt rătăciţi şi umblă în întuneric.

La ei nu vine harul Sfântului Duh, fapt pentru care zac ca morţii în morminte. Ei sunt câini şi lupi care latră şi urlă pentru că nu au ce mânca și nu pentru că deţin adevărul.

Cel care Îl cunoaşte pe Hristos nu vrea să cucerească lumea, ci să se cucerească. Vrea să se scoată definitiv de sub tirania diavolului, adică să se curăţească de păcate prin harul Sfântului Duh.

Ereticii şi păgânii vor să cucerească lumea din ambiţii deşarte şi nu pentru a o mântui. Lor nu le pasă de sufletele oamenilor!

Tocmai de aceea vin cu sintagmele lor drăceşti şi cu „ajutoare” externe şi nu mântuitoare. Ei nu vor oameni noi în Hristos, ci oameni vechi, mârşavi, linguşitori şi ipocriţi, care să slugărească diavolului şi nu lui Hristos Dumnezeu.

O, roadele lor sunt ca ouăle clocite! Pe dinafară par bune şi cucernice, dar pe dinăuntru sunt pline de murdărie şi venin.

Aşadar, nu-i ascultaţi decât pe preoţii lui Dumnezeu, pe cei care slujesc ca buni şi adevăraţi păstori în staulul Sfintei Biserici Ortodoxe! Ei ştiu voia lui Dumnezeu! După lumina lor să mergeţi, pentru că ei vă scot din întunericul păcatelor, din pustiul lipsei de fapte bune şi mântuitoare şi vă duc la Hristos, Lumina lumii şi Viaţa voastră!

În mâinile lor sunteţi în siguranţă, pe când în mâinile falşilor păstori sunteţi în mâinile Satanei.

Fiecare sectă Îl urăşte pe Hristos, urăşte pe adevăratul Dumnezeu și adevăratul Lui cult.

Fiecare sectant are o idee a sa despre Dumnezeu şi cu ea se mândreşte dar nu trăieşte în Dumnezeu şi cu Dumnezeu.

Sectantul e ca săracul care se gândeşte că e bogat, când el stă pe o grămadă de gunoi şi nu are ce băga în gură.

Sunt atât de înşelaţi de Satana, încât cred că pot înţelege oricum şi deplin Sfânta Scriptură, considerând că Sfinţii şi Dumnezeieştii scriitori ai Sfintei Scripturi sunt ca şi ei: cu toate păcatele şi neajunsurile lor.

Ce nu le convine, neagă. Tot ce nu ştiu spun că ştiu şi vorbesc despre ceea ce nici nu pot atinge – atâta timp cât stau în afara Sfintei Biserici Ortodoxe – ca de ceva atins şi împlinit în viaţa lor.

Unii se cred „mântuiţi” de acum, deşi au o viaţă mai rea decât a oricărui păcătos al Sfintei Biserici Ortodoxe. Pentru că creştinul ortodox se poate pocăi dacă greşeşte. Dar aceştia, oricât ar greşi, ei se consideră tot „mântuiţi”.

O, cum arată prin faptele lor că sunt fiii diavolului! Diavolul nu poate vedea binele şi sfinţenia. Aşa şi ei: nu pot cunoaşte pe adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu, care trăiesc în harul Său. Ei sunt mai orbi decât orbii şi mai surzi decât toţi surzii, pentru că nu văd Lumina şi nu acceptă Adevărul.

Deşi Sfânta Scriptură aparţine numai Sfintei Biserici Ortodoxe şi numai Sfinţii Părinţi sunt autoritatea supremă a interpretării ei, sectanţii neagă Sfânta Biserică Ortodoxă tocmai cu ce îi aparţine de drept: adică cu Sfânta Scriptură.

E ca şi cum un străin s-ar folosi de fiul unei femei pentru ca să-i nege acestuia propria lui mamă. E ca şi cum un american s-ar folosi de un român, ca să nege faptul că România există ca ţară pe pământ.

Vedeţi singuri cât de neghiobi sunt, cât de proşti, tocmai pentru că diavolul e prost şi viclean.

Hulesc pe Prea Curata Stăpână nu pentru că o înţeleg, ci pentru că nici nu pot înţelege, fără harul Duhului Sfânt, nici măcar o minune a ei, fără să mai vorbesc de sfinţenia şi curăţia ei desăvârşite.

Cum îi puteţi asculta, iubiţilor?! Cum puteţi asculta asemenea hule, de care şi natura neînsufleţită se îngrozeşte?!

O numesc „femeie normală” – ce jignire cutremurătoare – şi ea L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu!

Nu vedeţi cât de nebuni sunt?! Dacă Prea Curata e o „femeie oarecare”, atunci, după scrântita lor minte, Fiul lui Dumnezeu, Care Se întrupează din fecioreştile ei sângiuiri e şi El – tot după mintea lor tâmpită, deşi nu o spun pe faţă – un „Dumnezeu oarecare”. Și, ca urmare, ei nu sunt unii oarecare din Iad, ci foarte chinuiţi.

Prea Curata e numită de Sfinţii Părinţi cu multe numiri şi nume dumnezeieşti, e mult lăudată şi prea fericită de aceştia, care s-au minunat şi s-au bucurat dumnezeieşte de înţelegerea şi harurile şi darurile ei cele prea alese şi veşnice, iar aceşti întunecaţi neagă tot, ei, care din bezna lor, nu pot vedea nici măcar o secundă măreţia Împărătesei cerului şi a pământului, care stă de-a dreapta Fiului lui Dumnezeu în haină aurită şi prea înfrumuseţată.

Când aud de eretici şi păgâni aud de oameni care parcă n-ar exista, aud de oameni care sunt în afara gândirii celei drepte şi a vieţii dumnezeieşti şi aud de oameni care calcă în picioare pe Dumnezeul lor şi Sfânta Lui Cruce, care îşi bat joc de iubirea şi mila Lui cea nemărginită şi dispreţuiesc, cu infatuare, sfântul Lui sânge, care a curs pe lemnul Sfintei Cruci şi pe pământul din care a fost făcut primul om pentru mântuirea şi sfinţirea lor.

Aceşti oameni sunt vrednici de plâns şi de compătimire!

Nu compătimim pe orbii, care se chinuie să ajungă acasă?! Cu siguranţă! Aşa şi pe aceştia trebuie să-i vedem ca pe nişte fraţi, care vor să-şi facă rău singuri, ca pe nişte fraţi rătăciţi şi orbiți de propria lor necredinţă, care ne sunt duşmani pentru că îşi sunt lor înşişi duşmani, duşmani de moarte.

Prea Curată Stăpână, acoperă şi păzeşte pe robii Tăi şi închide gurile hulitorilor! Închide gurile necredincioşilor şi le deschide pe ale credincioşilor, ca să te laude pe tine şi ție să ți se închine, că tu eşti Apărătoarea şi Stăpâna noastră în veci!

*

Sufletul nostru trebuie văzut după Sfânta Spovedanie ca o cămaşă albă, imaculată. Dar pe această cămaşă nepătată apare imediat o pată mică, o pată care nu pare mare…însă cămaşa nu mai e de un alb imaculat.

Numim această pată mică un păcat „mic” şi mulţi îl tratăm cu indiferenţă. Dar el, acest păcat „mic”, nu e „mic”, dacă cămaşa nu mai e imaculată ca înainte. Dacă pe geamul ochelarilor a apărut o mică pată, vizibilitatea nu mai e foarte bună, ci deteriorată.

Mai apare încă o mică pată şi alte mici pete şi murdăria începe să fie evidentă.

Ne văd toţi cu care ne întâlnim că avem cămaşa pătată. Ne văd toţi Sfinţii şi toate Puterile cereşti că ne-am murdărit din nou. Ne vede Hristos şi Prea Curata Stăpână că avem cămaşa din nou nespălată.

O, păcatul numit „mare” e o realitate evidentă, aidoma murdăriei pe care o produce o călimară de cernală aruncată pe propria ta cămașă albă, pe care abia ai îmbrăcat-o! El se vede de la distanţă! Dar dacă păcatul „mic” nu se vede decât de mai de aproape nu înseamnă că el nu există.

Trebuie să mărturisim tot ceea ce facem rău, tot ceea ce gândim şi simţim rău, fără să categorisim păcatele în mici sau mari!

Ne trebuie pocăinţă şi mărturisire sinceră, durere şi plângere, inimă străpunsă şi umilită.

Când te doare măseaua sâcâietor de mult nu te mai uiţi la cât de mult sau puțin e cariată, ci vrei să o extragi sau să scapi de durere cât mai repede.

Cel care se mărturiseşte la preotul duhovnic vrea să scape de durerea de acum dar şi de cea veşnică şi nu se mai uită la cât de ruşinoase, mari şi multe sunt păcatele lui. El se uită la ce vindecă, nu la ce nu e important.

Dumnezeu ne iartă prin preoţii Săi. El ne iartă prin gura şi mâna lor. De aceea trebuie să-i cinstim şi să-i preţuim şi să-i iubim şi prezenţa lor să ne bucure întotdeauna, pentru că ei ne vindecă, ei ne spală rănile, ei ne duc pe braţe la Hristos, la Marele Păstor al păstorilor.

O, Sfânta Biserică Ortodoxă e lumina acestei lumi, singura insulă mântuitoare a celor ce înoată spre viaţa veşnică şi numai în ea suntem în siguranţă!

Dă-ne, Doamne, să iubim Sfânta Ta Biserică şi Ţie să-Ţi slujim cu credinţă! Dă-ne să înţelegem iubirea Ta şi voia Ta cea sfântă, comoara care ne mântuie de lumea aceasta, de păcat şi de diavol!

Am citit la un Părinte duhovnicesc, care a trecut la Domnul acum câtva timp, comparaţia următoare, cum că viaţa duhovnicească se dezvoltă pe nesimţite în om ca în oul pus sub cloşcă, fără să se vadă nimic din afară, ci numai dinăuntru.

Viaţa nouă, cea întru Hristos, e ou pus sub aripile iubirii Sale. Pe afară, oamenii nu văd multe schimbări, decât, poate, râvna şi fierbinţeala iubirii şi a tăriei noastre. Însă, pe dinăuntru, o pasăre se naşte spre viaţa veşnică.

Oul e tare pe dinafară şi nu lasă ochiul să privească înăuntru. Dar dacă ai ureche bună, poţi auzi freamătul vieţii care vrea să zboare spre cer.

Ochiul duhovnicesc poate intui iubirea pentru Dumnezeu din alții. El poate vedea prăpastia smereniei, umilinţa lepădării de sine, necăutarea slavei de la oameni, taina insultării şi pedepsirii de sine, cât şi pe aceea a răbdării tuturor necazurilor cu bucurie şi mulţumire.

Urechea duhovnicească poate simţi izvorul cel viu din sufletul curat, clipocitul şi clinchetul cristalin al sfaturilor mântuitoare, avântul inimii pline de dor şi de adoraţie dumnezeiască.

Oul nu e chiar atât de netransparent pe cât pare, pentru aceia care se pun, smeriţi şi umiliţi, sub aceeaşi aripă iubitoare a lui Hristos.

Ouăle se sparg în clipa morţii şi pasările/sufletele noastre zboară în lăcaşurile cereşti.

Tocmai de aceea: „Cine-mi va da mie aripi ca ale porumbelului ca să zbor la cer?” (Ps. 54, 6). „Cine-mi va da aripile curăţiei?”, se întreabă Profetul.

*

Să nu vă înfricoşaţi de Sfinţi şi de Sfintele lor Icoane şi de Sfintele Moaşte! Acestea sunt gânduri ale Satanei.

Când vă e frică de o Sfântă Icoană, de Sfinte Moaşte sau de adevărurile unei cărţi sfinte, rugaţi-vă cu tărie şi cu credinţă Sfântului aceluia ca să vă miluiască şi să alunge această înceţoşare a minţii adusă de cel viclean.

Domnul vă va milui pentru rugăciunile Sfântului aceluia! Aveţi credinţă puternică şi veţi vedea aceasta!

Satana vrea să vă neliniştească pentru că vă vede râvna şi iubirea voastră. El aduce frici fără temelii reale şi păcate închipuite, cât şi stări de viciu, fără ca ele să existe în mod real sau exagerează consecinţele lor, pentru ca să nu ne punem încrederea cu totul în mila lui Dumnezeu prin pocăinţă şi să stăm într-o stare de agitaţie şi nelinişte permanentă.

Agitaţia fără substrat, frica care pare „fără ieşire”, teroarea morbidă a conştiinţei, frica plină de năluciri din noapte şi zi nu sunt semne ale pocăinţei adevărate ci ale înrâuririi drăceşti asupra noastră.

Rugăciunea linişteşte inima şi o împacă dacă exersează răbdarea îndelungă.

Dacă încerci să ţii mintea la cuvintele rugăciunii, atunci zboară nălucirile şi ideile mari pe care ni le facem despre noi.

Pentru că mintea rătăceşte, tocmai de aceea îşi arogă multe titluri.

Cel care munceşte cu credinţă bună, cade sleit de puteri şi îşi cunoaşte slăbiciunea. La fel stă treaba şi cu cel care încearcă să se roage cu adevărat.

Însă cel care colindă mult cu mintea crede că se roagă, când el preadesfrânează cu gândul, adică se gândește la tot felul de lucruri și nu se dezbară de orice imagine, pentru ca să stea gol de sine și de cele ale lumii, în rugăciune și pocăință, în fața lui Dumnezeu.

Doamne, iartă-mă! Eu sunt care fac aşa, fără frică şi ruşine, căci Tu vezi şi ştii toate! Miluieşte-mă şi mă iartă, Prea Sfinte Doamne!

*

„Nu mai sunt vrednic” al fiului risipitor, care vine acasă pocăit şi se mărturiseşte Tatălui ceresc, îl simt din plin şi reprezintă finalul vieţii mele, ultimul cuvânt pe care îl pot spune.

„Nu mai sunt vrednic”, Doamne, de nimic, deşi Tu îmi dai în fiecare zi bunătăţi şi bucurii neaşteptate şi negrăite!

Cred că-l simt dar încă nu-l simt cu totul. Acest cuvânt e expresia vieţii trăite fără Dumnezeu, e expresia durerii care vine la urmă, a conştientizării a ceea ce ne lipsește în mod esențial.

Simt că sunt gol. Simt că sunt netrebnic. Simt că n-am făcut nimic bun şi, din cauza învârtoşării inimii mele, nu pot plânge.

O, cât de greu am căzut! Iadul îmi zâmbeşte cu răutate iar eu sunt pierdut. Sunt ca un animal încolţit de câinii vânătorului. Aştept moartea deşi o uit. Mă cutremur de răspunsul Judecăţii deşi sunt nepăsător. O, fraţii mei, mai ticălos decât toţi am ajuns!

Domnul mă cheamă să fac voia Lui iar eu îngrop talantul şi apoi răspund cu neruşinare şi îndrăzneală nesocotită. O, dacă mi-aş vedea păcatele mele!

Îl judec pe aproapele meu, adică mă cred mai bun decât el, când eu sunt mai rău decât el.

Dacă l-aş iubi, l-aş ierta, dar eu nu-l iert. Oricine iartă iubeşte. Eu nu iubesc şi sunt mai rău ca toţi.

Rugăciunile Sfântului Efrem Sirul[8], cele de pocăinţă, duc la umilinţă şi zdrobire de inimă. Sunt ca un ciocan care sparge munţii pe care îi avem crescuţi în inimi. Mare folos dobândesc cei care se roagă cu ele, mai ales cei cu voinţă slabă şi îndărătnică, ca mine, nenorocitul.

Eu nu mă rog pentru că nu ştiu să mă rog. Doamne, învaţă-mă să mă rog! Numai Tu ştii cum trebuie să mă rog. Tu ştii ce trebuie să simt şi să fac. Învaţă-mă Tu, Iubitorule de oameni!

Copiii care merg la şcoală, dacă nu se supun profesorilor şi nu învaţă cu adevărat ceea ce ei le spun, au o părută ştiinţă, pentru că gândesc cu erori de multe ori. La fel e şi cu omul care vine la Dumnezeu: trebuie să creadă cu totul pe duhovnicul sau povăţuitorul lui duhovnicesc, pentru că el ştie, din experienţă şi din viaţa şi sfaturile Sfinţilor Părinţi, ceea ce trebuie să facă, să creadă şi să ştie acesta.

Nu cunosc, din cauza păcatelor mele, pe păstorii cei buni şi sfinţi şi de care însetează sufletul meu. Poate sunt mulţi dar pe aceștia eu nu-i ştiu

Iartă-mă, Doamne şi mă îndrumă la aceştia! Schimbă viaţa mea şi dă-mi să fac ascultare, Prea Sfinte Doamne, că nu e nimic de capul meu!

Fiul cel risipitor se întoarce acasă şi spune: „nu mai sunt vrednic”. Dacă am privi în fiinţa noastră ascunsă am spune la fel.

„Nu mai sunt vrednic”, pentru că m-am netrebnicit. M-am vândut Iadului dorind roşcovele dracilor. Câtă nepăsare la mine! Câtă nesimţire!

Când ne vedem sufletul – luminaţi de Duhul Sfânt – rămânem fără glas. Atât de mare e netrebnicia noastră.

Şi Domnul ne iartă mereu, dacă ne întoarcem la El! El uită tot, pentru că ne iubeşte ca un Dumnezeu: în mod desăvârşit!

Păcatul e peretele gros care opreşte mila lui Dumnezeu. Păcatul e amărăciunea pe care o primim în locul dulceţii cereşti.

Doamne, miluieşte-ne şi ne iartă nouă, păcătoşilor!

Păcatele neştiinţei mele sunt multe şi grele. O, dă-mi să mă tângui şi să plâng pentru ele!

O, cât de înfricoşată e Judecata Ta, Doamne! Tu mă vei judeca şi mă vei lipsi de Rai din cauza nesimţirii mele.

În Iad mă vei arunca, pentru că n-am făcut cele drepte şi bine plăcute Ţie. N-am vrut să mă nevoiesc, ci am fost leneş! Tu aşteptai să mă pocăiesc iar eu pierdeam timpul cu deşertăciuni şi vicleşuguri.

Stăteam împreună cu necredincioşii şi auzeam prostiile şi nebuniile lor şi cuvintele Dumnezeieştilor Părinţi le socoteam de neîmplinit şi grele, pentru că eram leneş.

Veneam la Sfânta Biserică cu ranchiună în inimă. Nu îi iertam pe cei care îmi greşeau. Eram nemilostiv, preadesfrânat, iute la mânie, osânditor şi ocărâtor pe nedrept, pentru că judecam pe fratele meu.

O, rugaţi-vă pentru mine, iubiţii mei fraţi şi nu-mi urmaţi exemplul rău! Eu chinuiesc amarnic pentru păcatele mele!

Aşa vom zice cu toţii de nu ne vom pocăi! Aşa vom suspina veşnic. Dacă ne-am da seama la cât de mult rău aduce păcatul, n-am mai păcătui niciodată. Nici măcar n-am vrea să auzim, nici chiar pentru o secundă, de această mare decădere. Am suspina mereu şi am plânge cerând iertare.

Fericiţi sunt cei care se roagă Prea Curatei Stăpâne! Ea îi ajută pe cei păcătoşi şi lipsiţi de sprijin. Ea e grabnică ajutătoare a celor din primejdii, necazuri şi ispite. O, Prea Sfântă Doamnă, nu îl uita pe robul tău niciodată şi mă miluieşte.

*

În  ziua de 10 august, în viaţa Sfântului Arhidiacon Laurenţiu, stau scrise următoarele:

„Când s-a împlinit sorocul, Laurenţiu a venit înaintea împăratului, aducând, în căruţe, mulţime de săraci, orbi, şchiopi, muţi, văduve şi orfani, care trăiau din milosteniile Bisericii. Şi arătându-i pe aceştia, a zis împăratului: „Iată comorile de mult preţ ale Bisericii noastre, avuţii pe care furii nu le fură şi rugina nu le strică şi care vor preţui mai mult în faţa Dreptului Judecător”[9].

Ce minunat răspuns! Sfânta Biserică îşi ocroteşte şi hrăneşte fiii şi ei sunt comoara ei nejefuită.

Împăratul căuta bogăţiile acestei lumi trecătoare, pe când Sfântul Laurenţiu îi arată pe cele care nu trec: milosteniile.

Milostenia e iubirea pentru Hristos. Dacă nu-L iubeşti pe Hristos nu poţi fi milostiv, pentru că sunt milostivi aceia care iubesc fără diferenţieri, ca şi Hristos Dumnezeu.

Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, S-a Întrupat şi S-a făcut om, Dumnezeu şi om, ca să-i mântuiască pe toţi, fără deosebire.

De aceea, cel milostiv nu se uită la cine e cel care cere, ci dă, după cât are, celui care cere.

Cel care cere întinde mâna iar cel milostiv îşi deschide inima şi braţele şi fratelui său. Dă fratelui, pentru că-L iubeşte pe Cel care ne iubeşte pe toţi cu iubire negrăită. Dă fratelui şi dă, în același timp, Celui Atotmilostiv.

O, eu sunt cel mai nemilostiv om! Inima mea stricată de patimi e nemilostivă. Dă-mi, Doamne, inimă milostivă ca să mă mântuiesc şi eu.

Calist Monahul, în rugăciunea a doua către Născătoarea de Dumnezeu, din Apanthisma Sfântului Nicodim Aghioritul, spune că Domnul Hristos, când Prea Curata face „rugăciuni pentru cei obosiţi de păcate”, „Se bucură şi Se veseleşte[10].

„Obosit de păcate” arată starea mea, a păcătosului. De aceea m-am oprit la aceste cuvinte.

Sunt obosit de atâtea fărădelegi şi sunt slăbănogit foarte mult şi tot nu o rup definitiv cu răul.

Păcatul te oboseşte, te face greu. Sufletul îmi e ca un prunc mort, care cere să primească din viaţa lui Dumnezeu.

O, sunt foarte păcătos! Sunt atât de păcătos încât nici nu ştiu cât de păcătos sunt. De aceea spun mereu: sunt foarte păcătos.

Diavolul vrea să mă înghită. Îmi aduce gânduri din Sodoma şi Gomora şi vrea să mă uit înapoi. Vrea să las din mână plugul nevoinţei şi să redevin fiu risipitor. Multe sunt ispitele diavolului şi fără ajutorul Prea Curatei Stăpâne aş fi ca o frunză ruptă din copac, care poate fi spulberată oriunde.

Începe ziua de prăznuire a Sfântului Ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului[11] şi tare aş fi vrut să fiu la Craiova, pentru ca să-i sărut Sfintele sale Moaşte şi să mă rog lui tocmai lângă ele.

Sfinte Ierarhe Nifon, nu mă uita şi pe mine, ticălosul şi din patimile mele cele de ocară şi ticăloase mă scoate, ca dintr-un cuptor de foc al Babilonului drăcesc.

Un frate, închinându-se la racla Sfântului Ierarh, a simţit miros duhovnicesc preafrumos liniştindu-i sufletul şi gustând cu sufletul său odihna lui s-a bucurat dumnezeieşte.

Miluieşte-mă, Doamne, şi pe mine, ticălosul, pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Nifon, lumina întregii Ortodoxii!

*

O, vai mie, ticălosului! Gândul mă minte – gândul care mă trimite la păcat – iar păcatul – uşor prin plăcere dar greu prin consecinţe – mă afundă în groapa deznădăjduirii.

Mă întorc ca porcul la murdăria mea. Mă ascund de privirile oamenilor pentru a păcătui în ascuns, adică mai greu şi mai fără frică de Dumnezeu.

Sunt laş şi fricos. Ceea ce mă stăpâneşte, mă conduce. Ruşinea feţei e partea mea.

Dacă m-ar întreba cineva ce fac cu adevărat i-aş răspunde: păcate, păcate multe şi grele, mai grele decât orice greutate.

Păcatul te sărăceşte iar eu sunt sărac. Prin patimile mele am cheltuit toată averea mea de la Tatăl ceresc. M-am făcut din fiu al Împărăţiei un fiu risipitor.

O, Iubitorule de oameni! Cu toate că sunt vinovat şi cu totul ticălos, Tu mă chemi înapoi. Nu vrei ca să fiu înghiţit pe veci de Satana. Iubirea Ta nu doreşte aceasta.

Pofta mea cea rea m-a îndepărtat de Tine dar iubirea Ta mă chemă înapoi. Acest gând e ca un soare pentru mine.

Eu sunt în întuneric dar acest gând – al iubirii Tale – mă ridică la viaţă, la lumină.

Slavă Ţie, Iubitorule de oameni, care îi miluieşti şi îi ierţi pe cei păcătoşi!

*

Doamne, Cel ce ştii neputinţa mea şi alunecările mele în păcate, iartă-mă pe mine după mare mila Ta şi nu mi le socoti mie la înfricoşătoarea Ta Judecată, că ele au covârşit capul meu, şi mă miluieşte.

*

Doamne Iisuse, Cel ce ştii ticăloşia mea, miluieşte-mă! Zdrobeşte inima mea şi smereşte-o, încălzeşte-o cu iubirea Ta şi o luminează. Fă-o pe ea bucuroasă şi alungă tristeţea ei, care vine din multe păcate.

Astăzi am greşit rău înaintea Ta. Astăzi am devenit cu totul bucurie dracilor şi întristare cerului.

O, Doamne, la cine să scap, dacă nu la Tine? Cui să spun inima mea, decât Ţie, Dumnezeului meu?

La Tine vin şi pe Tine Te rog: alungă întristarea de la mine şi păcatele mele cele mari şi înfricoşătoare iartă-le.

Alungă de la mine duhul cel rău şi de meşteşugirile lui cele viclene scapă-mă. Iartă-mă, Doamne! Am greşit, dar la Tine vin şi-Ţi cer: facă-se voia Ta cea sfântă şi întru mine, preadesfrânatul!

*

„Toată slava fiicei împăratului – adică a Prea Curatei Fecioare – este înăuntru” ei, în sufletul şi fiinţa ei (Ps. 44, 15).

Ea este Fiica cea prea iubită a Tatălui ceresc, care a născut cu trup pe Dumnezeu Fiul, fiind plină de Duhul Sfânt.

Slava ei e sfinţenia ei. Slava ei e aceea că e Născătoare de Dumnezeu. Slava ei e Fiul ei Cel prea iubit, Care S-a născut din fecioreştile ei sângiuiri mai presus de fire, lăsând fecioria ei nestricată.

Slava ei e înăuntru şi acolo trebuie să fie şi slava noastră.

Nu trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu în afară, ci în lăuntrul nostru. Aici vine harul Duhului Sfânt, pe care Îl chemăm să vină la noi.

*

„Au rătăcit în minciunile lor” (Amos 2, 4), pentru că falsele gânduri despre Dumnezeu şi om şi lucruri sunt o rătăcire de la adevăr, o socotire a minciunii drept adevăr.


[1] Cf. p. 34, din redactarea lui Vladimir Znosko. Prima ediție românească a cărții…

[2] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Ioan_Casian.

[3] Al doilea cuvânt despre Judecata de Apoi.

[4] Ibidem.

[5] Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, traducere de ÎPS Nicolae Corneanu, Ed. Amarcord, Timişoara, 1997, p. 233.

[6] Idem, p. 232.

[7] A se vedea: http://orthodoxwiki.org/Dimitri_of_Rostov.

[8] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Efrem_Sirul.

[9] Cf. Proloage, vol. II, diortosite şi îmbogăţite de Arhim. Dr. Benedict Ghiuş şi tipărite prin străduinţa şi osteneala şi cu studiul introductiv şi binecuvântarea ÎPS Dr. Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei, Ed. Bunavestire, Bacău, 1999, p. 961.

[10] Sfântul Nicodim Aghioritul, Apanthisma, cu binecuvântarea PS Galaction al Alexandriei şi al Teleormanului, Ed. Sofia / Mănăstirea Petru Vodă, Bucureşti, 1999, pag. 115.

[11] A se vedea: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/august/august11.htm.

Did you like this? Share it: