4 februarie, 2011 – Teologie pentru azi

Şi în Isaac II [1]se dezvoltă problema cunoaşterii de sine. Chiar din Cuvântul 1, la 1, 10, aflăm faptul, că „puterea raţionalităţii”[2] se află în inimă şi că mintea coborâtă în inimă înţelege „cele ascunse”[3] ale sale.

Însă în 1, 46, Sfântul Isaac subliniază faptul, că adevărata cunoaştere de sine trebuie să fie o cunoaştere prin faptă, o cunoaştere ascetică, pentru că el desemnează curăţia omnului drept adevărata cunoaştere de sine[4].

Vorbind despre „gândirea [cugetarea] Sfinţilor”[5] la 1. 69, autorul nostru spune, că „durerea se revarsă neîncetat în gândirea lor”[6], pentru că ei îi compătimesc continuu pe oameni.

Şi compătimirea oamenilor, înţelegerea dramei lor se produce, pentru că Sfinţii se cunosc pe ei înşişi, prin aceea că Îl simt pe Dumnezeu în rugăciunea lor[7] şi în tot timpul.

În 1, 83, Sfântul Isaac se roagă Domnului ca să îi dea harul Său, pentru ca să nu fie lipsit de cunoaşterea lui Dumnezeu, cea plină de nădejde[8], care ne încredinţează de relaţia vie cu Sine.

Iar mintea noastră este luminată „de cunoaşterea dumnezeiască, care se revarsă neîmpiedicat în fire[a omenească]”[9].

În 3, 25, autorul nostru discută despre diferenţa dintre cunoaşterea prin studiu şi cunoaşterea prin curăţirea de patimi şi despre umplerea noastră de harul şi înţelepciunea dumnezeiască.

El scrie: cei care au „cunoaşterea prin strădanii proprii…[sunt] răpiţi şi stăpâniţi de mândrie şi, cu cât studiază mai mult, cu atât se întunecă mai tare. Însă cei în care cunoaşterea intră şi se sălăşluieşte în mişcările lor, aceia coboară în adâncul smereniei şi primesc în ei înşişi, ca pe o lumină, certitudinea sigură, care dă bucurie”[10].

În 3, 68 se vorbește despre două feluri de contemplări din care înțelegem taina învierii oamenilor și modul viețuirii lor în veșnicie[11]. Pentru că pregătirea pentru a trăi în veșnicie se face de acum, în viața noastră ascetico-mistică.

Sfântul Isaac ne face atenți asupra faptului, că „ostenelile făcute în salturi sporesc…mândria”[12] în noi, adică cele după care ne permitem „relaxări și destinderi”[13].

Însă, continuă Prea Sfinția sa, ostenelile ascetice sunt pentru ca să ne „facă mintea de nebiruit pentru patimi, sănătoasă și nemișcată”[14] spre rău, pentru că cunoașterea noastră teologică și ascetică are scopul „de a [ne] apropia mintea de darul vederii dumnezeiești, care e împlinirea contemplării”[15].

Cu alte cuvinte, asceza și cunoașterea în sine nu ne împlinesc, după cum nici contemplația nu ne împlinește, dacă nu ne vindecă mintea și nu ne-o îndreaptă spre dorirea vederii slavei lui Dumnezeu. Pentru că împlinirea noastră e vederea lui Dumnezeu și nu asceza și teologia în ele însele.

Când ne umplem de slava lui Dumnezeu ne umplem de bucurie dumnezeiească, care ne „face inima limpede”[16] și această bucurie sfântă „e ușa de intrare în descoperirile mentale ale minții, care sunt cele văzute la rugăciune”[17]/ în timpul rugăciunii, adică vederile extatice.

Dar vederea extatică, și bucuria care o precede, se nasc „în căința adevărată”[18], care e o stare continuă, zilnică[19] și nu temporară.

De aceea Sfântul Isaac ne atrage atenția, că Sfinții lui Dumnezeu au iubit deopotrivă vederea duhovnicească și plânsul[20]. Pentru că asceza, contemplarea și cunoașterea teologică, toate la un loc, ne duc spre vederea lui Dumnezeu.

Cunoașterea de sine și cunoașterea lui Dumnezeu sunt realități personale profunde. Și în ascunsul/ în abisul persoanei noastre ne bucurăm de Dumnezeu prin mișcările ochilor simplii ai inimii[21].

Dar pentru a ajunge aici e nevoie de „omorârea duhovnicească”[22] la care ajungem prin harul lui Dumnezeu.

Căci ne facem, din iubire pentru El, nebuni după Domnul. Pentru că cei care au băut din izvorul iubirii de Dumnezeu s-au „îmbătat” de minunarea în fața tainelor arătate lor de către El[23].

Autorul nostru însă nu trece peste realitatea omorârii duhovnicești ci o explică experențial: în această stare dumnezeiască „inteligența [/mintea noastră] s-a înălțat la vederea celor negrăite și dumnezeiești prin lucrarea Duhului”[24], adică a murit pentru simțirea lumii și s-a făcut vrednică de învierea duhovnicească și de vederea slavei Lui.

Iar vederea extatică înseamnă primirea ca arvună a Împărăției lui Dumnezeu „în simțurile duhovnicești”[25] ale persoanei noaste.

Pentru că cunoașterea personală în viața duhovnicească e una divino-umană și, din acest motiv, se extinde până în viața veșnică.

Observăm acest lucru din rugăciunea Sfântului Isaac, în care „taina înnoirii Sfinților”[26] e aceea, că „primesc încă de pe acum ca arvună începutul bunătăților viitoare”[27].

Și pentru că în mod extatic ne împărtășim deja de experiența celor viitoare tocmai de aceea cunoașterea noastră transcende, datorită harului lui Dumnezeu și a experiențelor noastre extatice, cunoașterea limitată a omului neduhovnicesc.

Ne cunoaștem în slava lui Dumnezeu și ne umplem de o cunoaștere plină de necunoaștere, care ne invită la o continuă cunoaștere, pentru că necunoașterea Sa extatică e un prea plin pentru noi.

Sfântul Isaac numește cunoașterea extatică o cunoaștere „imaterială” [28], arătând prin aceasta că e harică, că e o întipărire în mintea noastră a harului dumnezeiesc necreat sau „simțire duhovnicească”[29] venită în timpul rugăciunii[30], pentru ca să arate faptul, că harul e simțit de noi, că el pătrunde în persoana noastră înduhovnicită.

Iar cunoașterea extatică ne sporește „îndrăzneala”[31] spre Dumnezeu, care este „potrivit mulțimii luminii”[32] care ne inundă.

Însă înainte de vederea luminii, nevoitorul ortodox are parte de „o mare luptă și [de]…nenorociri, la capătul cărora doar se întrezărește lumina”[33].

Citirile duhovnicești sunt importante în viața noastră pentru înțelegerile profunde pe care ni le aduc și care aprind mintea în timpul rugăciunii[34].

Însă harul dumnezeiesc pe care îl primim nu e „pe măsura ostenelilor”[35] noastre, ci din „nemăsurata Sa bunătate”[36] față de noi.

Harul Său ne umple de adevărul dumnezeiesc care este „mai presus de imagini”[37], de imaginile mentale.

De aceea, în timpul rugăciunii, e o greșeală să ne facem „o imagine sensibilă în mințile [noastre]…în locul unui gând unic, simplu și singuratic”[38].

Și Sfântul Isaac se reîntoarcere la distincția dintre „cunoașterea simplă”[39], „prin învățătură și citire, și prin auzire”[40] și cea duhovnicească, care se dobândește „prin stârnirile minunate care freamătă în minte cu săltarea negrăită a inimii”[41].

Numai cunoașterea duhovnicească subțiază[42] mintea și o minte curățită te face să „strângi cu ușurință minunățiile cuprinse în versete[le Scripturii] fie din rostire, fie din litere și de îndată inima saltă și face limba să tacă”[43].

[1] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, despre viaţa duhului, taine dumnezeieşti, pronie şi judecată, partea a II-a, cu studiu introd. şi trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2003. Va fi notată de aici încolo ca Isaac II.

[2] Idem, p. 90.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 99.

[5] Idem, p. 105.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 106.

[8] Idem, p. 109.

[9] Idem, p. 116.

[10] Idem, p. 119.

[11] Idem, p. 129.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 130.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 131.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 131-132.

[20]Idem, p. 132.

[21] Idem, p. 133.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 134.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 135.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Idem, p. 138.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 139.

[34] Idem, p. 140.

[35] Idem, p. 141.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 146.

[38] Idem, p. 156.

[39] Idem, p. 163.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

Fragmente din opera noastră manuscriptică

In memoriam: Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania – acum la naşterea sa cea veşnică, în ceruri…

4 februarie, 2011 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș One comment

Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, suntem capabili să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!…

Iată că anul acesta, din ziua de 31 ianuarie ne facem părtaşi la naşterea în viaţa cea veşnică a Împărăţiei Cerurilor a unui mare cărturar, scriitor, teolog, iararh, cunoscător şi mărturisitor al istoriei bimilenare româneşti, totodată şi apologet al dreptei credinţe creştine – Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, după ce şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea vieţii şi a suferinţei, vreme de mai mulţi ani!…

De aceea, pentru noi, din acest moment vom comemora totdeauna, acest eveniment închinat vrednicului şi demnului logofăt spiritual al Clujului, Albei, Crşanei şi Maramureşului sfârşitului de secol XX şi începutului de secol XXI – care a păstorit aceste meleaguri ale Transilvaniei străbune şi Ardealului strămoşesc, vreme de 18 ani, între anii 1993 – 2011, ca Arhiepiscop al Vadului Feleacului şi Clujului iar din anul 2006 (şi) ca Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului!…

Drept urmare, în iureşul zilei şi în vârtejul timpului mi-am adus aminte, pentru câteva momente, de Înaltpreasfinţitul Părintele nostru Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu a cărui plecare o regretăm foarte mult astăzi!…

De ce acest lucru, pentru că îi regretăm calităţile sale, personalitatea sa remarcabilă, abilităţile sale foarte competente în disciplina teologică şi în cea pastoral – misionară, apologetică şi mărturisitoare, pe care ni le-a cultivat în orice prilej cu atâta dăruire şi abnegaţie!…

El este şi va rămâne în continuare, în conştiinţa discipolilor, profilul teologului şi a omului de cultură cu deschidere spre universal, spre consistenţă şi acrivie ştiinţifică, transmisă nouă cu foarte multă acuitate şi exactitate!…

Cu vaste şi avizate cunoştinţe în cele mai diverse discipline culturale, istorice şi teologice, Părintele Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu inspira tuturor foarte multă demnitate, seriozitate, sinceritate, tărie de caracter, mult discernământ şi foarte multă onestitate, nobleţe şi dârzenie sufletească!…

Tocmai din această cauză era foarte apreciat, foarte admirat şi probabil, şi invidiat!…

El, Arhipăstorul, a fost întotdeauna, consecvent probităţii sale intelectuale, morale şi sufleteşti!…

De aceea, a fost mult iubit de tinerii elevi-seminarişti, studenţi-teologi, preoţi şi călugări, şi nu în ultimul rând foarte mulţi laici şi intelectuali, ajutându-i pe foarte mulţi dintre ei prin recomandările şi sfaturile pe care le-a dat fiecăruia în parte, ori de câte ori a fost solicitat!…

Pe numele său de botez Valeriu Anania, Mitropolitul Bartolomeu Anania s-a născut la 18 martie anul 1921 în comuna Glăvile-Piteşteana din judeţul Vâlcea. Cel ce avea să devină, în martie anul 2006, Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului a avut parte de o tinereţe agitată, fiind arestat în trei rânduri (anii 1941, 1942 şi 1958) după ce a fost acuzat de “activităţi legionare” şi condamnat la muncă silnică pentru 25 de ani (ispăşind 6 ani).

S-a călugarit în anul 1942, fiind apoi student la Facultatea de Medicină, la Conservatorul de Muzică şi ulterior la Facultatea de Teologie.

Cu alte cuvinte, Bartolomeu Valeriu Anania a urmat cursurile Facultăţii de Medicină şi Conservatorul de Muzică din Cluj, între anii 1944 şi 1946, pe care nu le-a terminat, dar şi ale Facultăţii de Teologie din Bucureşti şi ale Academiilor Teologice din Cluj – Napoca şi Sibiu, fiind licenţiat la Sibiu în anul 1948.

Bartolomeu Valeriu Anania nu este cunoscut doar în calitate de cleric ortodox, ci şi de scriitor, poet şi dramaturg. El a urmat şcoala primară din localitatea natală, după care a fost înscris la Seminarul “Central” din Bucureşti.

În anul 1943 a absolvit Liceul “Mihai Viteazul” din Bucureşti, obţinând diploma de Bacalaureat iar în anul 1935, minor fiind, a devenit membru al organizaţiei “Mănunchiul de prieteni”, organizaţie legionară a tineretului şcolar, pentru ca din anul 1936 să fie încadrat în “Frăţia de Cruce”, organizaţie superioară celei dintâi.

“Nu am apucat să devin legionar din două motive, unul formal şi altul de fond: în ianuarie 1941, la vremea când eu încă nu eram major (la aceea vreme majoratul era la 21 de ani) , “Frăţia de Cruce” din Seminarul Central a fost desfiinţată.

În al doilea rând, în timpul scurtei guvernari legionare, dar şi după aceea, mi-a fost dat să văd şi reversul medaliei, adică faţa neştiută a Gărzii de Fier, cu care nu puteam fi de acord. Mărturisesc însă că în din Seminar nu se făcea politică, nici antisemitism, ci doar educaţie, şi că nu am avut de învăţat decât lucruri bune: iubire de Dumnezeu, de neam şi de patrie, corectitudine, disciplina în muncă, cultivarea adevărului, respect pentru avutul public, spirit de sacrificiu”, afirma, mai tarziu, Bartolomeu Anania.

Viitorul Mitropolit avea să fie însă arestat de 3 ori pentru legături cu legionarii sau activităţi legionare: în anul 1941 (pentru 3 săptămâni, după ce participase la funeraliile unui comandant legionar), în anul 1942 (pentru că ar fi deţinut în podul Mănăstirii Cernica materiale legionare şi arme) şi în anul 1958, sub acuzaţia de activitate legionară înainte de 23 august anul 1944.

După cel de-al doilea război mondial, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu a fost unul dintre liderii protestelor anticomuniste studenţeşti din anul 1946 din Cluj – Napoca, iar ulterior a ajuns în temniţele comuniste, ca deţinut politic.

Mai trebuie amintit aici şi acum de cariera sa duhovnicească, pe care a început-o în 2 februarie anul 1942 când a fost tuns în monahism la mănăstirea “Antim” din Bucureşti şi primit numele de călugărie Bartolomeu. El a fost hirotonit ierodiacon, la 15 martie anul 1942, şi şi-a desfăşurat activitatea în această calitate la mănăstirile Polovragi şi Baia de Arieş, între anii 1943 şi 1947, după care a devenit stareţ la Mănăstirea Topliţa, inspector patriarhal pentru învăţământul bisericesc, între anii 1949 şi 1950, decan al centrului de îndrumare misionară şi socială a clerului, la Curtea de Argeş în perioada anilor 1951-1952.

A fost condamnat de către Tribunalul Militar Ploieşti la 25 de ani de muncă silnică pentru “uneltire contra ordinii sociale”. Şi-a ispăşit pedeapsa în închisoarea de la Aiud la secţia “politici”.

În timpul detenţiei i-a murit mama, iar el a fost înştiinţat de acest fapt de către fratele lui, închis şi el în aceeaşi închisoare.

În anul 1964 a fost eliberat, împreună cu alţi deţinuţi politici, în urma unui decret dat de autorităţi de desfiinţare a detenţiei politice.

Aşadar, în luna iunie anul 1946, în timp ce era student la Cluj şi preşedinte al Centrului studenţesc “Petru Maior”, a condus greva studenţească antirevizionistă şi anticomunistă, după care a urmat un şir lung de arestări şi expulzări. Sub regimul comunist, Bartolomeu Anania a efectuat şase ani de detenţie, între anii 1958-1964.

În anul 1965 a fost trimis de către Biserica Ortodoxă Română în Statele Unite ale Americii unde a îndeplinit mai multe funcţii în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române: secretar eparhial, consilier cultural, secretar general al Congresului Bisericesc, director al Serviciului “Publicaţii”.

În anul 1967 a fost hirotonit ieromonah de către Arhiepiscopul Victorin, acordându-i-se din partea Sfântului Sinod rangul de Arhimandrit. Tot în această perioadă susţine nenumărate conferinţe în Detroit, Chicago, Windsor, Honolulu, şi face parte din mai multe delegaţii ale Bisericii Ortodoxe Române peste hotare, în Egipt, Etiopia şi India. Reîntors în ţară, devine director al Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, între anii 1976 -1982.

În anul 1982 va ieşi la pensie şi se va retrage la Mănăstirea Văratec, pentru a se dedica scrisului, când şi unde a început să lucreze la revizuirea traducerii în limba română a Sfintei Scripturi.

În primăvara anului 1990, Preacuviosul Părinte Arhimandrit Bartolomeu Anania a făcut parte din Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, alături de clericii: Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Daniel Ciobotea, Constantin Voicescu, Iustin Marchiş, Toader Crâşmariu şi de mirenii: Horia Bernea, Octavian Ghibu, Teodor Baconsky, Sorin Dumitrescu.

La 21 ianuarie anul 1993 este ales ca Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, fiind hirotonit şi înscăunat în Catedra Arhiepiscopală din municipiul Culuj – Napoca, ca successor al Arhiepiscopului Teofil Herineanu, la 7 februierie anul 1993. În toamna anului 2005 iniţiază, demarează şi coordonează acţiunea de înfiinţare a noii mitropolii: a Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

La 2 martie anul 2006, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ridicat pe Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Bartolomeu al Vadului, Feleacului şi Clujului la rangul de Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului – mitropolie înfiinţată în mod canonic de către Sfântul Sinod la 4 noiembrie 2005.

Slujba festivă de conferire şi înfiinţare având loc de praznicul Buneivestiri la 25 martie anul 2006, la Catedrala Mitropolitană din municpiul Cluj – Napoca.

Pe lângă calitatea de înalt ierarh ortodox, Bartolomeu Valeriu Anania a desfăşurat şi o amplă activitate de scriitor şi traducător, primind în anul 1982 premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România, al cărei membru titular a fost.

De asemenea, de-a lungul anilor, a fost cinstit cu o serie de premii şi medalii culturale printre care se numără premiul de dramaturgie al Uniunii Scriitorilor, pentru volumul “Greul pământului” (1982), premiul special pentru volumul “Din spumele mării”, obţinut la Salonul de carte din Oradea (1995), marele premiu pentru poezie al Festivalului internaţional de poezie “Lucian Blaga”, Cluj-Napoca (1999), premiul pentru “Opera omnia”, al Uniunii Scriitorilor Cluj – Napoca (2001).

Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului a tradus Biblia – o muncă de Sisif, care a durat peste zece ani şi care a fost tipărită în anul 2001, şi-a scris “Memoriile”, în anul 2008, considerate literatură pură, a publicat poezii, volume de proză şi piese de teatru şi a scris sute de Pastorale şi predici, pentru credincioşii pe care i-a păstorit, cu multă dragoste, abnegaţie şi jertfelnicie.

Tot în anul 2008 pune bazele Fundaţiei “Mitropolitul Bartolomeu” – ce are scopul de a încuraja şi ajuta tinerii serioşi, conştiincioşi, dedicaţi studiului, însă cu venituri materiale reduse, cu burse de cercetare şi perfecţionare.

Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu Anania, printre multe alte ordine şi distincţii naţionale şi internaţionale, i-au fost decernate titlurile de Doctor Honoris Causa al Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (1 iunie anul 2001), al Universităţii de Medicină şi Farmacie “Iuliu Haţieganu” din Cluj-Napoca (7 iulie anul 2001); “Cetăţean de onoare” al municipiului Cluj-Napoca (25 ianuarie anul 1996); “Cetăţean de onoare” al municipiului Bistriţa (martie 2001) şi “Cetăţean de onoare” al municipiului Dej.

Pentru activitatea sa ecleziastică a fost distins cu: Crucea Patriarhală – Bucureşti, Ordinul Sfântului Mormânt al Patriarhiei Ierusalimului, Ordinul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel al Patriarhiei Antiohiei, iar începând cu 22 noiembrie anul 2010 era Membru de Onoare al Academiei Romane.

Ca atare este personalitate marcantă a culturii şi spiritualităţii româneşti, de anvergură şi recunoaştere naţională şi internaţională, autor al vestitelor “Memorii”, membru al Uniunii Scriitorilor, traducător şi diortositor al Sfintei Scripturi – Care a şi devenit Ediţia Jubiliară a Sfântului Sinod, în anul 2001.

Colaborator apropiat şi sfetnic luminat al multor personalităţi culturale, profesori şi ierarhi, îndrumător a multor studenţi şi doctoranzi, păstor duhovnicesc a atâtor generaţii de preoţi şi călugări, membru a foarte multe organisme academice de specialitate din ţară, am observat cum, la înmormântarea sa l-au plâns şi regretat cu toţii, fiind conştienţi de marea pierdere ce li s-a pricinuit!…

A fost o prohodire a unui distins ierarh şi slujitor al Bisericii la care am participat, şi care m-a impresionat profund datorită atmosferei de reculegere, decenţei şi sobrietăţii în care s-a desfăşurat, şi la care au participat mulţi ierarhi ai bisericii noastre, foşti studenţi ai prea sfinţiei sale, precum şi foarte mulţi preoţi şi călugări!…

Cuprins fiind de emoţie, respect şi recunoştinţă m-am tot gândit, preţ de mai multe zile cum să-mi pot exprima, cât mai bine, în câteva rânduri, aceste stări şi sentimente faţă de înaltpreasfinţia sa, acum, la naşterea sa în viaţa cea cerească, având aici, nouăzeci de ani de viaţă pământească, trăiţi în spiritul unor principii sănătoase, a unei corectitudini pilduitoare, precum şi a bunei noastre înţelepciuni, demnităţi şi cuminţenii tradiţionale şi autentice a poporului nostru românesc!…

Constat, cu oarecare strângere de inimă, că nu este uşor să faci un asemenea lucru mai ales pentru unul ca mine care l-am cunoscut de, relativ, puţină vreme adică de, doar optsprezece ani, de când a fost slujitorul, păstorul cel bun şi arhipăstorul duhovnicesc, a preoţilor şi a credincioşilor care vieţuiesc în cuprinsul celor două judeţe – Cluj şi Bistriţa Năsăud – ce aparţin acestei eparhii!…

În viziunea, în mintea şi în inima mea personalitatea înaltpreasfinţiei sale s-a conturat şi s-a identificat prin câteva trăsături şi calităţi distincte: – şi anume, în primul rând prin maturitatea şi bogata experienţă sau înţelepciune pastorală şi duhovnicească, prin ataşamentul faţă de valorile spirituale, perene ale poporului nostru, prin felul său de a fi foarte firesc şi mai puţin sofisticat sau complicat; după aceea prin tenacitatea şi perseverenţa, prin dispoziţia pe care o avea spre intensificarea eforturilor în vederea rezolvării unei probleme, atunci când situaţia o cerea; prin cultura teologică şi nu numai cu care era înzestrat datorită muncii şi tenacităţii înaltpreasfinţiei sale – deoarece a fost un autodidact înnăscut şi foarte consecvent cu el însuşi de-a lungul întregii sale vieţi; prin luciditatea şi spiritul critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă prin spiritul de disciplină, în primul rând cu propria lui persoană, revelat cu fiecare slujire ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte cerebral, lucid şi vertical, concis, coerent dar şi consistent în diferite împrejurări sau cu diferite ocazii!…

De asemenea, mai avea şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, fermitate dar şi discreţie şi modestie ieşite din comun, care îţi inspirau foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile eterne ale spiritualităţii noastre romăneşti şi ortodoxe!…

Cugetând la activitatea şi la personalitatea înaltpreasfinţiei sale, care este foarte bine conturată şi cât se poate de autentică şi de firească, mă gândesc la darul omului providenţial cu care l-a înzestrat Creatorul şi Stăpânul nostru al tuturor – Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – pe care prea sfinţia sa l-a cinstit şi l-a slujit cu toată sinceritatea, dragostea şi abnegaţia!…

M-aş bucura să ştiu, că atât contemporanii cât şi posteritatea îi vor acorda, totdeauna, cinstea, recunoştinţa şi preţuirea cuvenită pentru tot ce a făcut, pentru ceea ce a fost şi însemnat (sau ar trebui să însemne) în conştiinţa şi în memoria noastră colectivă, care, mă rog lui Dumnezeu să nu fie alterată şi o spun aceasta cu mare înfrigurare fiindcă, din păcate, noi cam avem „darul” acesta de a ne uita foarte repede binefăcătorii şi înaintaşii noştri, dar încerc totuşi, să–mi fac un act de încurajare şi de optimism şi să cred că ori de câte ori va fi pomenit numele său va fi pronunţat cu veneraţie şi respect pentru tot binele pe care l-a făcut atâtor oameni şi care fapte sunt consemnate de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Arhiereul Cel Veşnic în Împărăţia Sa cea cerească şi veşnică de care, ne rugăm Lui, să aibă parte!…

Aşadar, sunt încredinţat, că sunt foarte mulţi oameni de rând, credincioşi şi slujitori ai Bisericii noastre strămoşeşti, care se roagă Bunului Dumnezeu, să-l ierte, să-l odihnească şi să-i răsplătească pentru faptul că i-a făcut pe ei ori pe copiii lor oameni cu şcoală teologică înaltă, încheiată, şi pe care, apoi i-a hirotonit preoţi şi diaconi, după care i-a instalat în parohiile încredinţate lor spre păstorirea turmei celei cuvântătoare, spre Slava lui Dumnezeu – Păstorul cel Bun şi Arhiereul cel Veşnic; apoi a târnosit şi binecuvântat atât de multe biserici şi lăcaşuri de închinare – fapt care nu poate fi uitat în istoria acestor locuri – marcate de prezenţa şi activitatea înaltpreasfinţiei sale atât de prodigioasă, care s-a desfăşurat pe parcursul atâtor ani; rugăciuni cărora mă alătur şi eu, avându-l permanent în cinstirea şi preţuirea mea!…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!

Bucureşti – 03. 02. 2011

Cu multă preţuire şi recunoştinţă,
Drd. Stelian Gomboş –
Consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte
din cadrul Guvernului României.

Evocări

Predică la duminica a 17-a după Rusalii [2011]

4 februarie, 2011 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș 7 comments

Iubți frați și surori întru Domnul,

după întâmpinarea duhovnicească a Domnului de pe 2 februarie, ca o consecință a vederii duhovnicești a persoanei Lui divino-umane, astăzi, pe 6 februarie 2011, în Evanghelia zilei (Mt. 15, 21-28) avem de-a face cu stăruința în rugăciune…Pentru că stăruința în rugăciune e tocmai aceea care ne face să întâmpinăm în mod propriu, cuviincios, pe Dumnezeu în fiecare clipă a vieții noastre și să cinstim în persoana fiecărui semen al nostru prezența Lui, creația Lui, iubirea Lui nemărginită pentru noi…

Iar stăruința despre care vorbim, stăruința în rugăciune, nu o găsim la o femeie din Israel, ci la o femeie păgână, pentru că era „ghini Hananea” [GNT, v. 22], adică o femeie hananeiancă. Și aceasta a început să strige după ajutor la Domnul, atunci când El era în părțile Tirosului și ale Sidonului [v. 21].

Tirosul/Tirul este o cetate libaneză, ca și Sidonul. Ambele sunt cetăți maritime, pentru că sunt riverane Mării Mediterane. Iar prin faptul că Domnul a ieșit din Israel spre Liban aceasta e o prefigurare a ieșirii Sfinților Apostoli și a Evangheliei Sale către neamuri, pentru ca să aprindă întreaga lume cu focul harului și al iubirii de Dumnezeu și de aproapele.

Motivul strigării ei către Domnul însă nu o viza personal ci era o rugăciune pentru fiica ei, care era „cacos demonizete” [GNT, v. 22], adică „demonizată rău”. Pentru că demonii pe care îi pomenim toată ziua prin drăcuituri, care sunt ființe personale, pe care ni-i apropiem prin pomenirea lor și prin tot felul de păcate nu ne aduc fericire, pace, bucurie…ci multă durere, multe chinuri, multă nefericire.

Într-o înțelegere duhovnicească a substantivului „i tigatir” /„fiică” [Ibidem], Sfântul Simeon Noul Teolog spunea că fiica aceasta care este chinuită de către demoni e sufletul nostru. Adică: Doamne, am o fiică/un suflet plin de demonizare, plin de chinuri, ca urmare a păcatelor mele și Te rog să mă eliberezi de demonii aceștia care mă epuizează în chip și fel!

Și avem conștiința că demonii sunt altceva decât propria noastră persoană…și că prezența lor în noi sau în jurul nostru nu e deloc benefică ci un chin continuu.

Când citim cărțile Sfinților noștri, la tot pasul, întâlnim lupta cu acești demoni, pe care nu îi vedem cel mai adesea dar îi simțim la modul violent…Le simțim răutatea, invidia, dorința de a ne determina spre rău. Și această luptă cu ei, începută odată cu căderea Protopărinților noștri din cauza înșelării lor de către ei, nu se va termina decât odată cu venirea Domnului întru slavă…când lumina Sa va inunda toate și se vor departaja, la Judecata Sa cea prea înfricoșătoare, cei ai Împărăției de cei ai întunericului păgânătății și ai ereziei.

O continuă luptă perfidă cu noi, secundă de secundă, în fața căreia ne trebuie multă răbdare, multă maturizare a minții și a sentimentelor pentru ca să stăm treji, atenți la ceea ce vrea să intre în noi și la ceea ce se petrece cu noi și în jurul nostru.

Nu e zi de la Dumnezeu în care să nu le simt prezența și lucrarea prin care vor să mă împiedice să mă bucur sau să îmi strice bucuria și odihna interioară. Ori de câte ori sporește harul lui Dumnezeu în noi și atacurile lor devin mai violente, mai răutăcioase, mai turbate.

Și demonii se bucură când greșim, când cădem în vreun păcat mare, care ne doare, care ne întristează amarnic…Când ne umilesc prin căderile noastre, prin reacțiile noastre necontrolate, prin întăriturile mândriei și ale nemilostivirii din noi.

O continuă sâcâire a nervilor noștri. O continuă punere de bețe în roate pentru ca să nu fim înțeleși cum trebuie, pentru ca să nu fim ajutați, pentru ca să ni se strice obiectul cu care muncim, pentru ca să nu ne tihnească de ceea ce facem.

Iar când suntem plini de aceste dureri, de aceste enervări continue…strigăm ca și hananeianca, strigăm către Domnul. Pentru că mila este numai la El și El ne scoate din toată înșelătoria, din toată mințirea de sine, din toată falsa garderobă a vieții sociale.

Cine nu cunoaște epuizarea fizică și, mai ales, mentală pe care ne-o produce lupta cu demonii (nu mai vorbesc de demonizare…) nu cunoaște nimic din lupta și experiența duhovnicească. Pentru că toate cărțile ascetice ale Bisericii s-au scris ca urmare a acestei lupte, cu victorii și înfrângeri, și fiecare Sfânt al lui Dumnezeu s-a înțelepțit, cu harul lui Dumnezeu, tocmai din experiența brută, de zi cu zi, din această arenă a luptei duhovnicești.

Femeia strigă către Domnul în mod profetic, cu vorbele Scripturii, chiar dacă era păgână (Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David!) și mijlocește pentru fiica ei (Fiica mea este demonizată rău) [v. 22]. Iar Domnul „uc apecriti afti logon”: „nu îi răspunde ei cuvânt” [GNT, v. 23], nu îi spune nimic…la început, la începutul rugăciunii ei.

Adică o lasă să strige…

Și astfel de pasaje, cu siguranță, sunt pe placul acelora care cred că nu există nimeni care să îi ajute…care să îi vadă…pentru că nu cred că există Dumnezeu…Iar scoaterea lui Dumnezeu din ecuație înseamnă a lăsa universul și întreaga umanitate în haos, în neștiință totală, în orbecăială, pentru că nu știm ai cui suntem…și nici unde mergem…Și de aceea credem că putem face orice cu noi…și cu alții…și cu cosmosul în care locuim.

Însă comportamentul anarhic este unul asocial și e descurajat de către stat.

Dar dacă Dumnezeu nu există, ci noi ne facem legile după cum vrem…și încercăm să reprimăm instinctele oamenilor, atunci civilizația, cultura, statul, raportarea noastră la istorie și tot ceea ce creăm noi nu are niciun alt sens decât să ne elogieze inutilitatea.

Și, cu adevărat, suntem extrem de inutili dacă nimic nu rămâne în urma noastră…

Mentalitatea seculară așteaptă o extincție, o dispariție totală a lumii. Adică se îndreaptă spre…neființă. Pentru că civilizația spontanee și autonomă nu are ideea de continuitate veșnică.

Credința ortodoxă însă vorbește despre Dumnezeul cel veșnic, Care a creat cerul și pământul, adică tot ceea ce există…din iubire față de creația Sa și pentru ca să umple toate de bucurie și de sfințenie într-o comuniune veșnică cu Sine.

Pentru noi lumea are un început, un început din voia lui Dumnezeu dar nu are un sfârșit. Sfârșitul nostru e fără sfârșit, pentru că lumea se va transfigura prin harul Său pentru o existență veșnică.

Conștiința că suntem creația lui Dumnezeu, că suntem din iubire și pentru iubire, pentru comuniune, pentru fericire dumnezeiască veșnică e conștiința care ne fundamentează ca oameni echilibrați, profunzi, răbdători, omenoși, iubitori, iertători…pentru că știm că nu se termină totul odată cu moartea, ci moartea ne duce în alt plan de existență.

Însă Domnul nu o lasă să strige după El pentru că…îi era indiferentă...ci pentru ca Apostolii, cei din jur, noi, noi toți să vedem urmările prea fericite ale rugăciunii stăruitoare.

A lăsat-o să strige…pentru ca să ne impresioneze. Să ne dea o lecție de neuitat…

Și femeia îndură lipsa de înțelegere a Apostolilor vizavi de ea [v. 23], cât și indiferența aparentă a Domnului [v. 24, 26] față de drama din familia ei, care o atingea în iubirea ei de mamă…

Ea stăruie la modul enervant…fără ca să fie considerată și de Dumnezeu ca fiind enervantă…

Tocmai de aceea, dacă oamenii nu vor să ne ajute…dacă stăruințele noastre se dovedesc inutile, Dumnezeu transformă indiferența sau nesimțirea oamenilor față de noi…într-un motiv de bucurie imensă, pentru că El Însuși ne ajută într-un mod uluitor, dându-ne astfel mai mult decât ne-am fi așteptat de la…oameni…

Și Evanghelia zilei de aceea e plină de o cutremurătoare nădejde și e o invitație la o nădejde nebiruită în El și la rugăciune continuu, pentru că ceea ce pare de netrecut, de neatins, de neajuns…se dobândește de la El…și mai mult decât atât…

Fapt pentru care mărturisesc adevărul, că atunci când L-am lăsat pe Dumnezeu să rânduiască pe cele ale mele…rezultatele au fost uluitor de neașteptate, pentru că El mi-a dat lucruri mult mai profunde și stabile…decât cele pe care le doream în mod inițial…

Da, Domnul a venit în primul rând pentru „ta provata ta apololota icu Israil”, pentru „oile cele pierdute ale casei lui Israil” [GNT, v. 24], după cum le promisese Profeților Lui. Însă și cei din Liban, și cei din România, și cei din Grecia, și cei din America și cei de oriunde, care cred ca și Israil în făgăduințele lui Dumnezeu devin casnici ai lui Dumnezeu.

Aserțiunea cum că a venit pentru oile cele pierdute ale lui Israil era o palmă peste fața nesimțirii evreilor, care se credeau credincioșii Domnului…dar nu Îl vedeau pe Domnul întrupat ca Iisus din Nazaret. Și pentru asta ne întoarcem din nou la cele pe care le-am spus în predica praznicului Întâmpinării Domnului: că nu poți să Îl sesizezi pe Dumnezeu fără să te curățești de patimi, fără să trăiești sfânt.

De aceea erau oi pierdute și de aceea nu L-au văzut, nu L-au recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat: pentru că nu erau curați la inimă.

Hananeianca, o păgână și nu o evreică, Îl recunoaște pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, Îi cere ajutorul, nu se consideră vrednică de laude, tocmai de aceea suportă toate cuvintele grele ale Domnului cu inimă smerită…și nu își termină rugăciunea, până când Domnul nu îi laudă credința, încrederea, neabdicarea din lucrul cel bun al rugăciunii stăruitoare.

Și v. 24, acela în care Domnul spune că propovăduiește numai pentru evrei și numai de ei are grijă, cât și v. 26, în care copiii sunt evreii iar păgânii sunt chinariis/câinii de casă, câini de talie mică conțin mentalitatea, raportarea evreilor la neamuri.

Evreii îi excludeau de la credință pe păgâni, îi considerau sub oameni, se comportau inuman față de ei…fapt pentru care Domnul ne spune, dimpotrivă: că nu trebuie să excludem pe nimeni de la credință și mântuire, că nu trebuie să jignim pe nimeni, că față de toți trebuie să fim afabili, cu inimă iertătoare, înțelegătoare, atentă…

Femeia înțelege că e făcută câine [v. 27], recunoaște, în consecință, că nu e evreică și că evreii așa se raportau la una ca ea, dar subliniază faptul că și câinii au nevoie de mâncare, că și ei sunt hrăniți de la trapeza Stăpânului, de la masa iubirii Lui și că de aceea trebuie și ea considerată vrednică de atenție.

Adică vizibilitatea în fața lui Dumnezeu o căpătăm când stăruim în rugăciune, adică atunci când ne punem cu totul nădejdea în mila Lui și nu în faptele și virtuțile noastre.

Pentru că pericolul deznădejdii e abjurarea credinței și sinuciderea, pe când pericolul religiozității e acela de a vedea împlinirea ta nu în relația cu Dumnezeu ci în propria-ți imagine de om religios.

Și atunci când e mai important cum arătăm în fața oamenilor decât cum arătăm în fața lui Dumnezeu înseamnă că ne-am centrat pe persoana și viața noastră, că ne gândim la cum să ne meargă bine…și nu la cum să fim proprii relației cu El și, în consecință, toată viața noastră religioasă e un paravan al împlinirii sociale și nu al împlinirii ontologice, al înduhovnicirii personale.

Domnul o laudă pe femeie pentru că nu s-a uitat la statul ei social, nu s-a ofuscat pentru că a fost umilită public și pentru că nu a abdicat din nădejdea ei în El.

Femeia a considerat mai importantă întrajutorarea fiicei sale decât imaginea publică.

Nu i-a păsat de ce spune lumea…ci de ce spune Domnul.

Și Domnul i-a spus: „O ghine, megali su i pistis! Ghenitito si os telis” / „O, femeie, mare este credința ta! Să ți se facă ție după cum voiești”, primind astfel, în dar, vindecarea fiicei sale de posesie demonică.

Sfântul Apostol Matei folosește aoristul pasiv iati de la verbul iaome, adică de la verbul a vindeca în v. 28. Și o face pentru a exprima realitatea exorcizării: vindecarea de demoni se face prin sălășluirea în noi a harului Său. Ies demonii, alungați de puterea/de harul Său, și vine în noi harul Său, pentru ca harul Său să ne vindece interiorul, să ne ajute să ne vindecăm interior de ravagiile produse de către demoni…Vindecare, care este un proces foarte tainic și profund…

Iar stăruința în rugăciune înseamnă tocmai întreaga concentrare a persoanei noastre pe relația cu Dumnezeu. În această concentrare pe relația cu El se produce vindecarea continuă a persoanei noastre, care suferă tocmai din cauza consecințelor ieșirii din comuniunea, din acapararea noastră de către El.

În concluzie suntem chemați de Domnul spre statornicia în lucrul bun, în viața virtuoasă, în conduita frumoasă. Nimic trainic nu iese din frivolitate, din lucruri începute și abandonate, din lucruri care contravin traiectoriei noastre veșnice. Numai concentrarea pe lucrurile esențiale ne fac atenți și la amănuntele de tot felul ale vieții noastre, pentru că viața cu El e o continuă atenție la tot ceea ce ține de noi.

Domnul să ne întărească în nădejdea în El, să ne înmulțească credința în El și să ne umple de iubirea Lui, de iubirea Lui cea dumnezeiască, de cea care ne face mintea beată de dorirea Lui, dorire care ne ivește în minte vederea Sa negrăită, de care să ne învrednicim cu toții, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Predici