Predică la duminica a 17-a după Rusalii [2011]

Iubți frați și surori întru Domnul,

după întâmpinarea duhovnicească a Domnului de pe 2 februarie, ca o consecință a vederii duhovnicești a persoanei Lui divino-umane, astăzi, pe 6 februarie 2011, în Evanghelia zilei (Mt. 15, 21-28) avem de-a face cu stăruința în rugăciune…Pentru că stăruința în rugăciune e tocmai aceea care ne face să întâmpinăm în mod propriu, cuviincios, pe Dumnezeu în fiecare clipă a vieții noastre și să cinstim în persoana fiecărui semen al nostru prezența Lui, creația Lui, iubirea Lui nemărginită pentru noi…

Iar stăruința despre care vorbim, stăruința în rugăciune, nu o găsim la o femeie din Israel, ci la o femeie păgână, pentru că era „ghini Hananea” [GNT, v. 22], adică o femeie hananeiancă. Și aceasta a început să strige după ajutor la Domnul, atunci când El era în părțile Tirosului și ale Sidonului [v. 21].

Tirosul/Tirul este o cetate libaneză, ca și Sidonul. Ambele sunt cetăți maritime, pentru că sunt riverane Mării Mediterane. Iar prin faptul că Domnul a ieșit din Israel spre Liban aceasta e o prefigurare a ieșirii Sfinților Apostoli și a Evangheliei Sale către neamuri, pentru ca să aprindă întreaga lume cu focul harului și al iubirii de Dumnezeu și de aproapele.

Motivul strigării ei către Domnul însă nu o viza personal ci era o rugăciune pentru fiica ei, care era „cacos demonizete” [GNT, v. 22], adică „demonizată rău”. Pentru că demonii pe care îi pomenim toată ziua prin drăcuituri, care sunt ființe personale, pe care ni-i apropiem prin pomenirea lor și prin tot felul de păcate nu ne aduc fericire, pace, bucurie…ci multă durere, multe chinuri, multă nefericire.

Într-o înțelegere duhovnicească a substantivului „i tigatir” /„fiică” [Ibidem], Sfântul Simeon Noul Teolog spunea că fiica aceasta care este chinuită de către demoni e sufletul nostru. Adică: Doamne, am o fiică/un suflet plin de demonizare, plin de chinuri, ca urmare a păcatelor mele și Te rog să mă eliberezi de demonii aceștia care mă epuizează în chip și fel!

Și avem conștiința că demonii sunt altceva decât propria noastră persoană…și că prezența lor în noi sau în jurul nostru nu e deloc benefică ci un chin continuu.

Când citim cărțile Sfinților noștri, la tot pasul, întâlnim lupta cu acești demoni, pe care nu îi vedem cel mai adesea dar îi simțim la modul violent…Le simțim răutatea, invidia, dorința de a ne determina spre rău. Și această luptă cu ei, începută odată cu căderea Protopărinților noștri din cauza înșelării lor de către ei, nu se va termina decât odată cu venirea Domnului întru slavă…când lumina Sa va inunda toate și se vor departaja, la Judecata Sa cea prea înfricoșătoare, cei ai Împărăției de cei ai întunericului păgânătății și ai ereziei.

O continuă luptă perfidă cu noi, secundă de secundă, în fața căreia ne trebuie multă răbdare, multă maturizare a minții și a sentimentelor pentru ca să stăm treji, atenți la ceea ce vrea să intre în noi și la ceea ce se petrece cu noi și în jurul nostru.

Nu e zi de la Dumnezeu în care să nu le simt prezența și lucrarea prin care vor să mă împiedice să mă bucur sau să îmi strice bucuria și odihna interioară. Ori de câte ori sporește harul lui Dumnezeu în noi și atacurile lor devin mai violente, mai răutăcioase, mai turbate.

Și demonii se bucură când greșim, când cădem în vreun păcat mare, care ne doare, care ne întristează amarnic…Când ne umilesc prin căderile noastre, prin reacțiile noastre necontrolate, prin întăriturile mândriei și ale nemilostivirii din noi.

O continuă sâcâire a nervilor noștri. O continuă punere de bețe în roate pentru ca să nu fim înțeleși cum trebuie, pentru ca să nu fim ajutați, pentru ca să ni se strice obiectul cu care muncim, pentru ca să nu ne tihnească de ceea ce facem.

Iar când suntem plini de aceste dureri, de aceste enervări continue…strigăm ca și hananeianca, strigăm către Domnul. Pentru că mila este numai la El și El ne scoate din toată înșelătoria, din toată mințirea de sine, din toată falsa garderobă a vieții sociale.

Cine nu cunoaște epuizarea fizică și, mai ales, mentală pe care ne-o produce lupta cu demonii (nu mai vorbesc de demonizare…) nu cunoaște nimic din lupta și experiența duhovnicească. Pentru că toate cărțile ascetice ale Bisericii s-au scris ca urmare a acestei lupte, cu victorii și înfrângeri, și fiecare Sfânt al lui Dumnezeu s-a înțelepțit, cu harul lui Dumnezeu, tocmai din experiența brută, de zi cu zi, din această arenă a luptei duhovnicești.

Femeia strigă către Domnul în mod profetic, cu vorbele Scripturii, chiar dacă era păgână (Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David!) și mijlocește pentru fiica ei (Fiica mea este demonizată rău) [v. 22]. Iar Domnul „uc apecriti afti logon”: „nu îi răspunde ei cuvânt” [GNT, v. 23], nu îi spune nimic…la început, la începutul rugăciunii ei.

Adică o lasă să strige…

Și astfel de pasaje, cu siguranță, sunt pe placul acelora care cred că nu există nimeni care să îi ajute…care să îi vadă…pentru că nu cred că există Dumnezeu…Iar scoaterea lui Dumnezeu din ecuație înseamnă a lăsa universul și întreaga umanitate în haos, în neștiință totală, în orbecăială, pentru că nu știm ai cui suntem…și nici unde mergem…Și de aceea credem că putem face orice cu noi…și cu alții…și cu cosmosul în care locuim.

Însă comportamentul anarhic este unul asocial și e descurajat de către stat.

Dar dacă Dumnezeu nu există, ci noi ne facem legile după cum vrem…și încercăm să reprimăm instinctele oamenilor, atunci civilizația, cultura, statul, raportarea noastră la istorie și tot ceea ce creăm noi nu are niciun alt sens decât să ne elogieze inutilitatea.

Și, cu adevărat, suntem extrem de inutili dacă nimic nu rămâne în urma noastră…

Mentalitatea seculară așteaptă o extincție, o dispariție totală a lumii. Adică se îndreaptă spre…neființă. Pentru că civilizația spontanee și autonomă nu are ideea de continuitate veșnică.

Credința ortodoxă însă vorbește despre Dumnezeul cel veșnic, Care a creat cerul și pământul, adică tot ceea ce există…din iubire față de creația Sa și pentru ca să umple toate de bucurie și de sfințenie într-o comuniune veșnică cu Sine.

Pentru noi lumea are un început, un început din voia lui Dumnezeu dar nu are un sfârșit. Sfârșitul nostru e fără sfârșit, pentru că lumea se va transfigura prin harul Său pentru o existență veșnică.

Conștiința că suntem creația lui Dumnezeu, că suntem din iubire și pentru iubire, pentru comuniune, pentru fericire dumnezeiască veșnică e conștiința care ne fundamentează ca oameni echilibrați, profunzi, răbdători, omenoși, iubitori, iertători…pentru că știm că nu se termină totul odată cu moartea, ci moartea ne duce în alt plan de existență.

Însă Domnul nu o lasă să strige după El pentru că…îi era indiferentă...ci pentru ca Apostolii, cei din jur, noi, noi toți să vedem urmările prea fericite ale rugăciunii stăruitoare.

A lăsat-o să strige…pentru ca să ne impresioneze. Să ne dea o lecție de neuitat…

Și femeia îndură lipsa de înțelegere a Apostolilor vizavi de ea [v. 23], cât și indiferența aparentă a Domnului [v. 24, 26] față de drama din familia ei, care o atingea în iubirea ei de mamă…

Ea stăruie la modul enervant…fără ca să fie considerată și de Dumnezeu ca fiind enervantă…

Tocmai de aceea, dacă oamenii nu vor să ne ajute…dacă stăruințele noastre se dovedesc inutile, Dumnezeu transformă indiferența sau nesimțirea oamenilor față de noi…într-un motiv de bucurie imensă, pentru că El Însuși ne ajută într-un mod uluitor, dându-ne astfel mai mult decât ne-am fi așteptat de la…oameni…

Și Evanghelia zilei de aceea e plină de o cutremurătoare nădejde și e o invitație la o nădejde nebiruită în El și la rugăciune continuu, pentru că ceea ce pare de netrecut, de neatins, de neajuns…se dobândește de la El…și mai mult decât atât…

Fapt pentru care mărturisesc adevărul, că atunci când L-am lăsat pe Dumnezeu să rânduiască pe cele ale mele…rezultatele au fost uluitor de neașteptate, pentru că El mi-a dat lucruri mult mai profunde și stabile…decât cele pe care le doream în mod inițial…

Da, Domnul a venit în primul rând pentru „ta provata ta apololota icu Israil”, pentru „oile cele pierdute ale casei lui Israil” [GNT, v. 24], după cum le promisese Profeților Lui. Însă și cei din Liban, și cei din România, și cei din Grecia, și cei din America și cei de oriunde, care cred ca și Israil în făgăduințele lui Dumnezeu devin casnici ai lui Dumnezeu.

Aserțiunea cum că a venit pentru oile cele pierdute ale lui Israil era o palmă peste fața nesimțirii evreilor, care se credeau credincioșii Domnului…dar nu Îl vedeau pe Domnul întrupat ca Iisus din Nazaret. Și pentru asta ne întoarcem din nou la cele pe care le-am spus în predica praznicului Întâmpinării Domnului: că nu poți să Îl sesizezi pe Dumnezeu fără să te curățești de patimi, fără să trăiești sfânt.

De aceea erau oi pierdute și de aceea nu L-au văzut, nu L-au recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat: pentru că nu erau curați la inimă.

Hananeianca, o păgână și nu o evreică, Îl recunoaște pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, Îi cere ajutorul, nu se consideră vrednică de laude, tocmai de aceea suportă toate cuvintele grele ale Domnului cu inimă smerită…și nu își termină rugăciunea, până când Domnul nu îi laudă credința, încrederea, neabdicarea din lucrul cel bun al rugăciunii stăruitoare.

Și v. 24, acela în care Domnul spune că propovăduiește numai pentru evrei și numai de ei are grijă, cât și v. 26, în care copiii sunt evreii iar păgânii sunt chinariis/câinii de casă, câini de talie mică conțin mentalitatea, raportarea evreilor la neamuri.

Evreii îi excludeau de la credință pe păgâni, îi considerau sub oameni, se comportau inuman față de ei…fapt pentru care Domnul ne spune, dimpotrivă: că nu trebuie să excludem pe nimeni de la credință și mântuire, că nu trebuie să jignim pe nimeni, că față de toți trebuie să fim afabili, cu inimă iertătoare, înțelegătoare, atentă…

Femeia înțelege că e făcută câine [v. 27], recunoaște, în consecință, că nu e evreică și că evreii așa se raportau la una ca ea, dar subliniază faptul că și câinii au nevoie de mâncare, că și ei sunt hrăniți de la trapeza Stăpânului, de la masa iubirii Lui și că de aceea trebuie și ea considerată vrednică de atenție.

Adică vizibilitatea în fața lui Dumnezeu o căpătăm când stăruim în rugăciune, adică atunci când ne punem cu totul nădejdea în mila Lui și nu în faptele și virtuțile noastre.

Pentru că pericolul deznădejdii e abjurarea credinței și sinuciderea, pe când pericolul religiozității e acela de a vedea împlinirea ta nu în relația cu Dumnezeu ci în propria-ți imagine de om religios.

Și atunci când e mai important cum arătăm în fața oamenilor decât cum arătăm în fața lui Dumnezeu înseamnă că ne-am centrat pe persoana și viața noastră, că ne gândim la cum să ne meargă bine…și nu la cum să fim proprii relației cu El și, în consecință, toată viața noastră religioasă e un paravan al împlinirii sociale și nu al împlinirii ontologice, al înduhovnicirii personale.

Domnul o laudă pe femeie pentru că nu s-a uitat la statul ei social, nu s-a ofuscat pentru că a fost umilită public și pentru că nu a abdicat din nădejdea ei în El.

Femeia a considerat mai importantă întrajutorarea fiicei sale decât imaginea publică.

Nu i-a păsat de ce spune lumea…ci de ce spune Domnul.

Și Domnul i-a spus: „O ghine, megali su i pistis! Ghenitito si os telis” / „O, femeie, mare este credința ta! Să ți se facă ție după cum voiești”, primind astfel, în dar, vindecarea fiicei sale de posesie demonică.

Sfântul Apostol Matei folosește aoristul pasiv iati de la verbul iaome, adică de la verbul a vindeca în v. 28. Și o face pentru a exprima realitatea exorcizării: vindecarea de demoni se face prin sălășluirea în noi a harului Său. Ies demonii, alungați de puterea/de harul Său, și vine în noi harul Său, pentru ca harul Său să ne vindece interiorul, să ne ajute să ne vindecăm interior de ravagiile produse de către demoni…Vindecare, care este un proces foarte tainic și profund…

Iar stăruința în rugăciune înseamnă tocmai întreaga concentrare a persoanei noastre pe relația cu Dumnezeu. În această concentrare pe relația cu El se produce vindecarea continuă a persoanei noastre, care suferă tocmai din cauza consecințelor ieșirii din comuniunea, din acapararea noastră de către El.

În concluzie suntem chemați de Domnul spre statornicia în lucrul bun, în viața virtuoasă, în conduita frumoasă. Nimic trainic nu iese din frivolitate, din lucruri începute și abandonate, din lucruri care contravin traiectoriei noastre veșnice. Numai concentrarea pe lucrurile esențiale ne fac atenți și la amănuntele de tot felul ale vieții noastre, pentru că viața cu El e o continuă atenție la tot ceea ce ține de noi.

Domnul să ne întărească în nădejdea în El, să ne înmulțească credința în El și să ne umple de iubirea Lui, de iubirea Lui cea dumnezeiască, de cea care ne face mintea beată de dorirea Lui, dorire care ne ivește în minte vederea Sa negrăită, de care să ne învrednicim cu toții, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!