Cuvintele duhovnicești, vol. I (Jurnal 1999-2003) [9]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 196-211.

***

Când umbli trăind o viaţă mincinoasă şi plină de necredinţă nu faci altceva decât să rătăceşti. Minciuna şi viaţa mincinoasă sunt o alunecare în păcat.

Oamenii care rătăcesc de la adevăr sunt oamenii minciunii, oamenii care propovăduiesc minciuna pentru că au crezut insinuările dracilor din inima şi mintea lor.

Patima e o durere vie, ceva în afara firii.

Patima e un foc drăcesc aruncat în trup sau un ulei al Satanei ce s-a prelins în inimă şi ne stăpâneşte.

Patimile ne învăluie şi vor să ne scufunde.

De aceea, cine rătăceşte, rătăceşte în minciună.

Cine trăieşte întru adevăr e pe cale dreaptă, e împreună cu Hristos. Cine e împreună cu Hristos nu suportă gândurile Satanei, după cum un om sensibil nu suportă murdăria mare.

O, eu rătăcesc în patimi multe! Miluieşte-mă, Dumnezeule, ca să mă mântuiesc şi eu!

Cine se leapădă de gândirea dreaptă, fără doar şi poate, e înşelat de Satana.

Malahia[1] şi sodomia[2] sunt patimi împotriva firii. Cine e stăpânit de ele, acela luptă împotriva firii.

Însă, în esență, toate patimile sunt împotriva firii, pentru că ne desfigureză interior.

Ele intră în trupul şi în sufletul nostru ca o molimă, ca o pecingine, ca petrolul care se scurge în mare. Ele ucid orice gând bun, orice dorinţă curată.

Patimile sunt boli nevindecate. Cu ele trebuie să mergi la Hristos, la Doctorul sufletelor şi al trupurilor.

Hristos e sănătatea celor bolnavi.

Cine aruncă de la el Sfintele Taine, aruncă ultima frânghie de care se poate ţine pentru ca să nu alunece în groapa fără fund, care îi stă sub picioare.

O, prea puţini mai doresc azi pe Hristos!

Preoţii lui Dumnezeu îi cheamă pe oameni la împărtăşirea cu Hristos şi nimeni nu mai spune: „Prezent!”. Sau spun prea rar şi prea puţini. S-a răcit dragostea creştinilor!

Diavolul, chiar dacă nu e dorit, e acceptat de noi. Pe când Hristos e chemat prea puţin şi dorit şi mai puţin, chiar dacă e pomenit mereu. Îl lăudăm prea mult cu gura şi prea puţin cu inima. Și când îl lauzi pe cineva prea mult cu gura, cu inima eşti indiferent faţă de el.

Hristos Domnul vrea să ne dea iubirea Lui şi noi ne gândim la posturi mari, la nevoinţă covârşitoare – pe motiv de a fi vrednici numai în ochii noștri – când e nevoie doar de iubire pentru El.

A posti pentru Hristos e un lucru bun. Dar a-L iubi pe Hristos înseamnă a-I da toată inima.

Nu trebuie să lepădăm nimic, nicio faptă bună. Dar, în același timp, să nu credem că fără Hristos putem rezista diavolului, trupului şi lumii.

Căci așa cum nu poţi rezista în război fără muniţii, tot la fel fără împărtășirea cu Hristos nu putem avea viață, bucurie, cunoaștere și frumusețe reale, autentice.

Hristos e muniţia care te face să lupţi, pentru că numai cu El poţi să-l loveşti pe cel rău, pe asupritorul tău spiritual.

Cuvântul lui Dumnezeu e cuvânt viu şi mântuitor şi, cu cât mai mult El, Cel euharistic, Cel din Sfintele Taine.

El e dorirea a toată lumea şi dulceaţa inimilor celor ce-L iubesc.

Eu sunt ticălos şi spurcat, dar Domnul e întărirea şi scăparea mea şi Mântuitorul meu. Miluieşte-mă Doamne, pe mine, cel cu totul netrebnic!

Rugăciunea te umple. Rugăciunea îţi umple inima de bucurie.

Rugăciunea te ţine treaz şi în faţa lui Dumnezeu. Te păstrează cu inimă smerită.

Când te rogi, ştii că eşti slab şi neputincios cu totul şi aştepţi mila Lui. Aştepţi mila Lui ca un cerşetor, ca un om fără nicio speranţă, ca un deznădăjduit.

Stai la pământ şi te rogi şi Îi ceri Domnului să te audă, deşi eşti cel mai păcătos, târâtura pământului.

Te ştii vinovat, rătăcit, înşelat de diavol. Te ştii întinat cu totul, desfigurat de atâtea vicii şi până la gât în necurăţie şi deşertăciune.

O, ce gol eşti în faţa lui Dumnezeu! N-ai niciun cuvânt de dezvinovăţire.

„Doamne, iartă-mă!”, strigi.

„Ai milă de mine ticălosul, că am putrezit ca un stârv de atâta răutate şi poftă nebună!”.

Inima ta doreşte liniştea Duhului Sfânt. Doreşte pacea ca pe o mireasmă binefăcătoare de primăvară.

Cum natura înviază, revine la viaţă primăvara, aşa vrei tu harul Duhului Sfânt, bucuria, pacea și frumusețea dumnezeiască a Mângâietorul.

O, inima celui care se roagă e un abis de smerenie! Inima celui care se roagă e un abis neînţeles şi netâlcuit!

Dumnezeu îl vede pe cel ce se roagă şi îl ascultă. Dumnezeu priveşte mereu spre acela ca spre un loc frumos şi îngrijit.

O, vai mie, spurcatului! Eu voi merge în Iad pentru că sunt mai ticălos şi păcătos decât toţi!

*

Ispitirea Sfântului Simeon Stâlpnicul[3] de către părinţii pustiei e un exemplu al ispitirii pentru certificarea adevărului sau a sănătății duhovnicești a nevoitorului.

Aceştia trimit şi îl întreabă: „Pentru ce nu mergi pe calea Părinţilor şi altă cale nouă ai aflat? Deci, pogoară-te de pe stâlp şi urmează vieţii pustnicilor”[4].

Cuvintele ispitirii păreau să îndemne la renunţare, însă substratul lor era următorul: „Şi părinţii pustnici i-au învăţat pe trimişi că, de se va arăta nesupus, cu sila să-l tragă jos de pe stâlp, iar de va asculta şi de va voi singur să se pogoare, să-l lase pe el să stea aşa cum a început, cunoscând [astfel], că [nevoința sa] este de la Dumnezeu”.[5]

După cele spuse aici, înţelegem că renunţarea la viața de stâlpnic se cerea numai pentru nevoinţa din părere de sine şi nu pentru nevoinţa adevărată.

Cei care sunt înşelaţi de diavol nu se supun sfatului celui bun şi căii celei drepte, pentru că ei cred că fac lucruri bune, pe când cei smeriţi sunt ascultători şi supuşi.

Trimişii soborului îi spun Sfântului Simeon hotărârea lor, iar „el îndată a păşit cu piciorul pe scară, vrând să se coboare”[6].

Examenul ispitirii fusese trecut cu bine! Sfântul Simeon nu era în ghearele Satanei iar noua lui nevoinţă şi anume aceea de a trăi pe un stâlp era de la Dumnezeu.

„Trimişii strigară: «Nu te pogorî, Sfinte Părinte, ci petreci precum ai început. Acum ştim că lucrul tău este de la Dumnezeu, care de folos să-ţi fie până la sfârşit»”[7].

Ispitirea i-a făcut pe ispititori să dea slavă lui Dumnezeu iar pe Sfântul Simeon să-şi arate inima şi cugetul lui smerit şi ascultător.

Stâlpul, nevoința sa pe stâlp era o consecință a fugii sale de cinstea pe care i-o aduceau oamenii şi de neodihnă.

Însă şi de aici vorbea poporului de două ori pe zi.

Primul stâlp pe care l-a ridicat a fost de 6 coţi înălţime, adică de 2, 88 metri, dacă socotim cotul de 0, 48 metri, după modul evreiesc iar, mai apoi, stâlpii pe care i-a zidit au fost şi mai înalţi. Primul stâlp avea în vârf o chilioară strâmtă.

Sfinte Simeoane, roagă-te lui Dumnezeu şi pentru mine, păcătosul! Dă-mi să mă mântuiesc şi eu, preadesfrânatul şi spurcatul!

*

Tot Sfântul Simeon Stâlpnicul a vindecat de un duh necurat pe un preot chinuit de acesta timp de 9 ani. Și după ce l-a vindecat, printre altele, i-a spus şi următoarele cuvinte: „precum a făcut Dumnezeu milă cu tine, aşa şi tu să faci milă”.

O, mare este experienţa duhovnicească! Acest sfat, respectat întocmai, te fereşte de multe păcate şi de extreme.

Cu alte cuvinte: „După cum ai văzut şi ai simţit mila lui Dumnezeu cu tine, tot la fel şi tu să fii îngăduitor şi înţelegător cu alţii, pentru că ai fost neputincios şi Dumnezeu ţi-a ajutat ţie!”.

Când fratele îți greşeşte, gândeşte-te la câte ai greşit tu lui Dumnezeu şi pune plasture pe rană şi nu cuvânt greu.

Când fratele sau sora sunt ispitiţi şi momiţi de Satana şi tu vezi şi simţi asta, roagă-te pentru ei şi nu-i condamna, pentru că Dumnezeu te va lăsa să simţi şi tu focul ispitirii.

Mila lui Dumnezeu e mare faţă de noi. Tot mare să fie şi mila noastră faţă de aproapele nostru!

Creştinii ortodocşi sunt chemaţi la nevoinţă după putere dar şi la îngăduinţă şi iertare.

Eşti îngăduitor dacă înţelegi neputinţele oamenilor şi le înţelegi, dacă îţi vezi cu adevărat neputinţa şi păcătoşenia.

Doamne, facă-se voia Ta întru mine, pentru că sunt orbit şi înşelat de Satana!

*

Strigătul clopotelor e strigătul adevărului. El ne cheamă la Cina cea de Taină a Domnului. El ne cheamă la pocăinţă, la priveghere asupra vieţii noastre.

El e auzit de conştiinţele treze, de cele care recunosc starea lor de decădere, de păcătoşenie.

Altminteri, el este glas în pustiu, în pustiul indiferenţei şi al necredincioşiei curente.

*

Domnul intră în Ierusalim cu o săptămână înainte de Sfântul Paşti împlinind astfel profeţia Sfântului Profet Zaharia (Zah. 9, 9). Însă poporul nu aştepta pe Împăratul care va aduce rană de mult plâns diavolului, ci pe cel care ar fi trebuit să îi învingă pe romani, pe stăpânitorii de atunci ai Israelului.

Ei doreau un împărat lumesc, războinic, care să aducă faimă Israelului. Și asta, când Împăratul cel Drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei, aducea adevărata eliberare: pe aceea de jugul păcatului.

Ce să faci cu libertatea statală, dacă nu eşti liber în Hristos? Ce să faci cu bogăţia, dacă nu eşti bogat întru El?

Atunci, Domnul a fost înţeles greşit. Aşa şi azi!

Unii dintre fraţi nu vor să-L vadă pe Dumnezeu ca Mântuitor, ci numai ca Judecător.

Domnul a venit să-l caute şi să-l mântuiască pe cel pierdut și nu pentru ca să judece lumea.

Judecata lumii se va face la sfârşitul chipului acestei lumi şi, desigur, ea se va face de către El, de Cel care, astăzi, cheamă lumea la pocăinţă.

Acum cheamă, pe când atunci va da sentinţă. Însă până atunci El e îndelung răbdător şi mult milostiv şi nu Se mânie în fiecare zi.

Aceşti fraţi inversează timpurile pentru ca să-și arate neomenia. Trebuie să înţelegem slăbiciunea oamenilor, căci din aceasta se vede iubirea. Însă nu trebuie să ne îmbolnăvim de patimi și mai multe în timp ce încercăm să îi scăpăm pe alții de patimile lor.

Să ne rugăm pentru toţi şi să fim milostivi!

*

Păcatele noastre nu trebuie să ne facă să schimbăm cuvintele Domnului. Faptele noastre sunt strâmbe, nu cuvintele Lui! Să ne mărturisim păcătoşenia şi să mărturisim drept, pentru că cuvântul Domnului e fără de prihană.

*

Cine neagă profeţiile Vechiului Testament sau pe cele ale Noului Testament neagă harul lui Dumnezeu și voia Sa cu noi. Profeţiile sunt de la Dumnezeu şi cine se îndoieşte de ele păcătuieşte păcat greu: păcat împotriva Duhului Sfânt.

*

„Păr alb îi creşte (omului cu timpul), şi el tot nu simte” (Osea 7, 9) să se lepede de cele rele şi să fie înţelept.

Pentru că bătrâneţea trebuie să fie o carte a înţelepciunii şi a vieţii cuvioase.

*

Când plouă ar trebui să mă gândesc la lipsa mea de lacrimi. Ploaia înnoieşte faţa pământului, o înviorează, o trezeşte la viaţă. Aşa ar trebui să facă şi lacrimile de pocăinţă cu sufletul meu.

Cântările şi rugăciunile Sfintei Biserici spun uneori: „ploi de lacrimi”. Asta trebuie să cerem: lacrimi, ploi de lacrimi, care să ne curăţească mintea şi să ne bucure inima!

Doamne, dă-ne ploi de lacrimi! Milostiveşte-Te de noi şi dă-ne să ne pocăim, căci ziua Judecăţii Tale e plină de urgie pentru cei păcătoşi!

Auzi-ne pe noi, Doamne şi miluieşte făptura Ta! Dă-mi şi mie, păcătosului, lacrimi curăţitoare şi plâns binefăcător pentru ca să mă mântuiesc şi eu!

*

„Oare pot merge doi (sufletul şi trupul) laolaltă fără să se fi înţeles?” (Amos 3, 3).

*

Când începi să faci milostenie începi să trăieşti.

Milostenia te face să simţi durerea şi nevoia aproapelui tău. Milostenia te face să-l simţi pe acela ca pe tine însuţi.

*

Viaţa unui Sfânt e întotdeauna o bucurie. Ea îţi aduce aminte de ţelul vieţii creştine: mântuirea.

Creştin e numai ortodoxul. El e creştin pentru că îi are fraţi pe Sfinţii lui Dumnezeu, adică pe cei ai lui Hristos Dumnezeu.

*

Priveşte în jos, suflete al meu! Priveşte la pământ, căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce! Mergi cu capul plecat şi suspină pentru viaţa ta. Pune-ţi în minte flăcările care îi vor arde pe păcătoşi, întunericul cel înspăimântător, tartarul gheţii cel veşnic. Pune-ţi în gând Iadul şi spune-ţi că mergi acolo, pentru că ai păcătuit ca nimeni altul.

Când mergi pe ciment spune-ţi: „Vezi, aşa e inima mea: de piatră!”.

Când mergi pe nisip: „Vezi, ca nisipul sunt păcatele mele: multe şi copleşitoare pentru minte!”.

Când calci pe iarbă: „O, Doamne, prin viaţa mea am pierdut locul de verdeaţă şi de odihnă din Împărăţia Ta!”

Când calci pe lemn spune-ţi: „Eu sunt cariu pentru lumea aceasta, căci smintesc prin purtările mele!”.

Oriunde mergi, ticăloase suflete, gândeşte-te la moarte şi suspină. Suspină acum, ca să nu suspini veşnic. Tânguieşte-te acum, ca să nu fi deznădăjduit cumplit în Iad şi cu totul amărât. O, strigă acum către Domnul! Poate Se va milostivi de tine.

Poate îţi va ierta datoria ta cea înfricoşătoare, că multe ai mai făcut rău, suflete al meu!

Suflete al meu, ascultă sfatul acesta bun şi te pocăieşte, acum, cât mai e vreme! Moartea stă la uşă şi nu mai e pocăinţă după aceea.

Acum e timpul nevoinţei. Acum spală-ţi patul tău cu lacrimi şi zdrobeşte-ţi inima.

Doamne, nu mă uita! Uită-Te la robul Tău şi mă miluieşte, că la Tine e inima mea!

*

Cad frunzele din copaci…Aşa, Doamne, să mă desfrunzeşti şi pe mine de păcatele mele, Mântuitorul meu!

*

Metanierul e un drum al rugăciunii. El e șirul clipelor vieții noastre pe care suntem datori să îl închinăm lui Dumnezeu.

Boabele lui reprezintă puţinul nostru efort pentru multele noastre păcate.

Mergem încet dar cu trezvie. Rugăm în taină dar cerem cu umilinţă.

Dacă nu e umilinţă doar ne prefacem că ne rugăm. Rugăciunea fariseică e lepădată de Dumnezeu şi e dorită rugăciunea vameşului.

De aceea, metanierul e drumul de zi cu zi care ne învaţă să fim smeriţi şi să nu uităm să cerem mila lui Dumnezeu cea atât de trebuincioasă, nouă, păcătoşilor.

*

Chipul zăpezii care acoperă întregul pământul e chipul milei şi al iertării lui Dumnezeu, care acoperă sufletul şi îl curăţeşte.

După cum spune Sfântul Isaia Profetul: „mai curate decât zăpada” voi face păcatele voastre.

Zăpada, albul zăpezii e chipul iertării de păcate. Ba, mai mult, el e chip al iertării prin negaţie. Căci sufletul curat e mult mai alb decât orice zăpadă abia căzută.

*

Când mirosim flori sau parfumuri acestea ne îmbată…O, cum va fi în Rai, Doamne?! Cum va fi în Raiul bucuriei Tale?!

Dă-mi şi mie, păcătosului, să fiu moştenitor al bunătăţilor Tale celor veşnice, deşi nu merit nimic. Numai pentru mila Ta, miluieşte-mă! Numai pentru mila Ta, iartă-mă!

*

Uneori văd mormintele din cimitirul evreiesc din apropiere şi vederea lor mă îndurerează.

Acelor morminte le lipseşte bucurie mântuirii: Sfânta Cruce. Ele mărturisesc necredinţa, contestarea lui Mesia, Care a venit şi este cu noi, este în lume și mai presus de lume, acum și în vecii vecilor.

Sunt morminte urâte, morminte goale de harul dumnezeiesc. Parcă sunt nişte peisaje de după război, când totul e trist şi fără nădejde. Pe scurt: sunt lacrimi de deznădejde.

La cealaltă extremă, cimitirul evanghelic e străjuit de cruce, dar de o cruce fără Hristos. Aici Hristos nu mai e tot una cu crucea.

A rămas crucea, pentru că Hristos e undeva, departe, „osândit” să nu locuiască în inimă ci în cer sau nicăieri.

Te înfioară liniştea de aici. Aerul te sufocă. Simţi că nu poţi fi liniştit lângă asemenea morminte, pentru că nici sufletele acestor oameni nu sunt liniştite.

Şi acum, când scriu, mă înfioară peisajul acestor două cimitire şi „liniştea” din sufletul celor care le patronează.

Doamne, o, cât de bogaţi suntem noi, ortodocşii Tăi şi nu ne dăm seama!

Mormintele noastre sunt pace şi binecuvântare, aşteptare a zilei celei de a doua veniri a Ta, întru slavă, Mântuitorul nostru!

Lângă ele poţi medita, te poţi reculege, îţi poţi plânge păcatele fără ca să te agaseze ceva. Mormintele ortodocşilor sunt în pacea lui Dumnezeu, în pacea care covârşeşte toată mintea.

*

Ispitele războiului nevăzut și duhovnicesc sunt aidoma atacurilor popoarelor străine asupra lui Israel.

Când poporul era smerit şi privea spre Dumnezeu avea pace din partea duşmanii săi. Dar când se semeţea şi privea spre idoli, atunci era jefuit şi călcat în picioare fără milă.

La fel se petrec lucrurile şi cu mintea noastră: când e smerită nu are lupte. Însă când se pleacă spre pofte atunci este lăsată în mâna fiarelor din Iad spre umilire şi ruşinare.

Poporul se pleca singur spre idoli. La fel şi mintea noastră se pleacă spre patimi.

Şi atunci, şi acum, Dumnezeu îngăduie pălmuirea semeţirii, pentru ca să nu se întindă cangrena şi mai mult.

*

Ne spălăm pe mâini dar uităm să ne spălăm şi sufletul. Uneori avem mai curate mâinile decât sufletul sau sufletul ne este mai murdar uneori mai mult decât orice loc plin de mizerie.

E dureros!…

Omul fără Dumnezeu e un tablou al deşertăciunilor şi întinăciunilor.

*

Când te îngrijeşti de suflet uiţi trupul iar când te îngrijeşti de trup, uiţi că ai suflet.

*

Păcatul aduce tristeţe, amărăciune, întunecare, dezamăgire. Păcatul ne umple de un miros urât şi greu, pentru că el scoate din noi buna mireasmă a harului dumnezeiesc. O, uităm că Dumnezeu ne iubeşte!

Mlaştina patimilor ne trage la fund şi apa sufletului, lină până mai ieri, deodată se tulbură cumplit.

Vedem mâlul gros al murdăriei pe care îl avem în inimă şi ne înspăimântăm. Ceea ce vedem e înfricoşător. Atunci ne vedem neputinţa, slăbiciunea şi infatuarea cea searbădă.

Atunci simţim cât de meritat este Iadul pentru păcătoşi dar şi cât este de mare iubirea şi îndurarea lui Dumnezeu.

Dumnezeu pedepseşte abuzurile şi dorinţa nebună.

Tot ce pui mai mult în pahar se revarsă. La fel e şi cu revărsarea patimilor.

Doamne, ai milă de mine ticălosul şi spurcatul şi mă iartă! Umileşte sufletul meu, pentru ca să vadă şi să cugete cele drepte! Alungă de la mine încrederea în sine şi slava deşartă şi mă miluieşte!

Dacă va întreba cineva, care e cel mai păcătos om al acestei lumi să-i spuneţi că sunt eu. Acest lucru au să-l vadă toţi la Înfricoşata judecată, când eu, primul dintre toţi, voi fi aruncat în Iad.

*

Dacă ne-am vedea păcatele n-am mai îndrăzni să privim spre cer. Dacă ne-am uita atent la câte rele am făcut, n-am mai păcătui atât de fără de ruşine şi fără de frică de Dumnezeu.

Cei înşelaţi de diavol sunt bolnavi de multe boli văzute şi nevăzute.

Diavolul nu locuieşte în case curate ci în cele necurate. M-au îndurerat întotdeauna oamenii aceştia, pentru că nu vor să recunoască faptul că sunt datori vânduţi lui Dumnezeu.

Mai de curând, un frate mi-a spus că un „martor al lui Iehova” a susținut în fața lui ideea, cum că Dumnezeu a lepădat Biserica Ortodoxă pentru faptul că a lăsat-o să sufere persecuţiile primelor veacuri. Sărmanul! Cum să-i fi lepădat Dumnezeu pe aceia, pe care i-a ajutat să fie biruitori împotriva tuturor?!

Dumnezeu era cu Sfinţii Mucenici şi făcea minuni prin ei şi asta o poate înţelege oricine citeşte Vieţile Sfinţilor.

Neştiinţa spune întotdeauna multe enormităţi iar viclenia şi mai multe.

Stau fraţii cei rătăciţi ca nişte câini la răspântiile drumurilor ca doar-doar să înșele vreun suflet. Se prefac a fi „drepți” şi vorbesc despre lucruri pe care nu le cunosc nici măcar la suprafaţă, tangențial…

Stau cu Sfânta Scriptură în mână – şi aceea trucată, falsificată – sau nici măcar cu ea, şi îşi propovăduiesc propriile lor idei nebuneşti.

E dureros să vezi cum cad fraţii noştri în plasa lor, aidoma unei muşte în gura păianjenului!

Dacă nu ar fi curioşi nu s-ar umple de necredinţă şi îndoială.

O, Doamne, ai milă de noi şi ne iartă! Învaţă-ne să ne rugăm Ţie în fiecare clipă! Ai milă de noi, Doamne şi ne iartă, că pierim fără mila Ta!

*

Părăsirea noastră de către harul lui Dumnezeu e un îndemn la arătarea iubirii pentru Dumnezeu. E un îndemn la chemarea cu dor a reînapoierii acestei stări prea binecuvântate de simțire a harului Său.

E ca şi cum ţi-ai fi pierdut vederea şi o vrei înapoi.

E ca şi cum ai fi un cadavru, fără suflet, fără suflare.

Cine nu a fost părăsit de harul Duhului Sfânt nu ştie suferinţa, singurătatea, adevărata singurătate.

Pe El nu-L poţi înlocui cu nimic. De aceea te rogi:

„Vino înapoi, Mângâietorule! Vino şi Te sălăşluieşte în robul Tău!”.

Omul duhovnicesc nu se poate simţi viu fără harul Prea Sfintei Treimi. Și nici nu se poate numi om duhovnicesc acela care nu trăieşte în harul Său.

Unii fraţi, din neexperienţă – deşi eu sunt gol de fapte bune – mai mult se tulbură atunci când sunt părăsiţi, în momentul când încearcă să iasă din această stare de unii singuri. Singura ieşire însă din depărtarea de El este smerenia și cererea iertării.

Când sufletul se smereşte, apele interioare ale sufletului nostru se liniştesc. Pe cât păreau de agitate, pe atât, deodată, devin calme şi pline de pace, atunci când coborâm în smerenie, când ne asumăm păcatele care ne-au adus aici, când nu învinovățim pe nimeni pentru starea noastră interioară deplorabilă.

O, Doamne, mare dar ai dat celor ce Te cunosc pe Tine! Mult ne-ai mai iubit Tu, pe noi, cei mult păcătoşi!

Când omul începe să se pocăiască, atunci se vede puţin păcătos (1%) şi foarte mult om drept (99%). Dar când sporeşte în pocăinţă, află însă că e cu totul păcătos şi că nu are niciun lucru bun.

Cine caută pocăinţa o primeşte de la Dumnezeu prin căderi şi ispite. Pentru că pocăinţa vine atunci când omul se smereşte.

Dacă îţi vezi păcatele, te pocăieşti. Dacă vezi cine eşti, atunci nu mai ai curaj să-I ceri nimic lui Dumnezeu, ci numai să se facă voia Sa.

De curând am fost la Fericitul Ilie Mărturisitorul[8] la mormânt…şi numai privirea Sfintelor lui Moaşte m-au umplut de pace, de dulceaţă, de iubire.

Sfintele Moaşte îi însufleţesc pe cei care se nevoiesc. Ele sunt semne ale harului dumnezeiesc şi dacă trăieşti în harul Său atunci te umpli de nădejde.

Dumnezeu ne cheamă la El prin orice lucru şi mai ales prin Sfintele Moaşte.

Vin sute de oameni, se închină, se roagă, îi cer ajutorul…Și nu se cunosc prea mulţi între ei.

Fiecare vine cum poate. Nu știi de unde au auzit de el, nu știi de ce vin…Însă toți vin, i se mărturisesc lui şi primesc ajutorul său după credinţa pe care o au.

Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!

La Sfintele Moaşte ale Sfântului Dimitrie Basarabov, la Sfintele Moaşte ale Sfântului Nicolae al Mirelor Lichiei sau ale Sântului Ciprian, care a fost mai întâi vrăjitor şi apoi episcop, vin zilnic zeci, sute de oameni.

La toate Sfintele Moaşte vin oameni şi se roagă, pentru că Sfintele Moaşte sunt semnele sfinţeniei, semnele care atestă faptul, că aceşti oameni, prin viaţa lor sfântă, sunt bineplăcuţi lui Dumnezeu.

---

[1] Masturbarea.

[2] Sexul anal între doi bărbați.

[3] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Simeon_St%C3%A2lpnicul.

Icoana de deasupra și fotografia următoare sunt preluate din articolul: http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/manastirea-sfantul-simeon-stalpnicul-98365.html. (Vor apărea în forma finală a cărții)

[4] Cf. Proloage, vol. I, ed. cit. ant., p. 40.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] La cimitirul din Giuleşti (București).

A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/21/fericitul-ilie-marturisitorul/.