Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
Cuvintele duhovnicești
I
(Jurnal 1999-2003)
*
Paginile 226-251.
***
El iubeşte Sfânta Cruce pentru că-L iubeşte pe Hristos şi Îl iubeşte pe Hristos, pe Cel care S-a răstignit pentru el.
Cei care nu înţeleg taina Sfintei Cruci, adică iubirea lui Dumnezeu pentru noi, tocmai de aceea vorbesc fără minte şi hulesc Sfânta Cruce.
Aceştia sunt mai rău ca necuvântătoarele. Câinele îşi cunoaşte stăpânul iar omul nu Îl mai cunoaşte pe Dumnezeu. O, ce decădere!
E o durere mare să vezi creştini, care nu cunosc cum să-şi facă semnul Sfintei Cruci. Ştiu câte-n lună şi în stele şi nu ştiu să se însemneze cu iubirea lui Dumnezeu pentru ei. Adică se comportă faţă de Dumnezeu, după cum nu se comportă nici faţă de patul lor sau de hainele lor.
Sfânta Cruce e semnul nemuririi. El e viaţa noastră veşnică. El reprezintă durerea şi răbdarea pe care trebuie să le avem faţă de cei care ne sunt potrivnici.
Sfânta Cruce arată modul nostru de vieţuire: mereu pe cruce, mereu batjocoriţi, înţepaţi, alungaţi, chinuiţi de toţi şi de toate.
Când eşti pe cruce, atunci nu asculţi de iudeii cei vicleni. Adică nu cobori din cuie, pentru ca să le faci pe plac ci te umpli de sfințenie prin răbare și mulțumire față de Dumnezeu.
Viaţa creştinului ortodox e o continuă răstignire.
Viaţa noastră e o continuă silire, o continuă renunţare, o continuă dorire a lui Hristos.
Dacă ne bucurăm împreună cu Hristos, trebuie să şi suferim împreună cu El.
Trebuie să fim pironiţi pe lemn prin ocările şi insultele pe care ni le aduc aceia, care nu ne înţeleg sau nu ne suportă.
Trebuie să fim adăpaţi cu râsete şi ghionturi.
Trebuie să fim batjocoriţi şi dispreţuiţi de orice trecător, care nu ne cunoaşte, dar căruia i se pare că merităm acest tratament.
Suliţa neîndurării ne loveşte în coastă, pentru că pe cap avem coroana de spini, adică aducerea aminte de păcatele noastre.
Condamnăm păcatele oamenilor iar oamenii ne amintesc vechile păcate ale neştiinţei noastre, neştiind că ele au fost iertate de Doctorul sufletelor.
Păcatele pe care le mustrăm noi sunt vii, pe când ale noastre sunt pururea înaintea noastră, deşi le-am lăsat în urmă.
Din invidie, ne reamintesc păcatele noastre iertate, pentru ca să ne neliniştească şi să ne tulbure.
Dacă stăm pe cruce ne bucurăm şi nu ne tulburăm!
Hristos ne dă să suportăm toate în tăcere.
Sfânta Cruce e liniştea noastră. Alături de ea ştim ai cui fii suntem. Ea e hrana noastră. Ea ne hrăneşte cu Sfintele Taine. Ea ne ţine de cald.
Căci Crucea Lui cea preafrumoasă și preasfântă e foc dumnezeiesc, e iubire veşnică negrăită.
Ea e îndurare. Prin ea, Dumnezeu S-a îndurat de noi, de oaia cea rătăcită prin munţi. Prin munții mândriei, ai urii, ai nesimțirii…
Să ne facem clipe libere şi să medităm la Sfânta Cruce! Să medităm, pentru că ne vom îmbogăţi de roade bogate, de roade veşnice.
Vom învăţa să ne plângem păcatele. Vom învăţa să suspinăm pentru tot ceea ce am făcut rău. Vom învăţa să ne smerim cugetul şi să vedem că nu ne mai aparţinem, ci aparţinem lui Hristos.
Vom învăţa să fim responsabili faţă de aproapele nostru. Vom învăţa cum să ne schimbăm viaţa.
Hristos stă mereu pe Sfânta Cruce, pentru ca să nu uităm cât ne-a iubit. El e pictat pe Sfânta Cruce pentru că e Dumnezeul iubirii.
Numai prin Sfânta Cruce se poate exprima în cel mai înalt grad iubirea Sa. Iubirea Sa a coborât pe pământ şi chiar până la Iad prin Sfânta Cruce.
Iubiţilor, nu ascultaţi glasul diavolului, care vă spune să vă depărtaţi de Sfânta Cruce! Cine neagă Sfânta Cruce – om sau înger fiind – anatema să fie!
Sfinţii Părinţi, la Sinodul al VII-lea Ecumenic[1], au stabilit aceasta şi adevărată e mărturia lor. Nu poţi să negi Sfânta Cruce pentru că iubirea nu cade niciodată. Iubirea e veşnică. Dumnezeu e veşnic.
Cândva, iudeii şi-au dat seama – unii dintre ei – că au ucis pe Fiul lui Dumnezeu. La sfârşitul chipului acestei lumi toţi îşi vor da seama că au necinstit şi hulit Sfânta Cruce, adică iubirea Sa. Va veni vremea când oamenii vor plânge pentru că n-au primit iubirea lui Dumnezeu.
Vor plânge cu amar…
*
Se întâmplă un lucru înspăimântător cu noi: dacă ne murdărim pantalonii sau cămaşa sau ne murdărim puţin pe haină, facem din asta un cataclism; dacă facem însă un păcat, păcatul nostru nu e socotit un cataclism ci un prilej de glumă.
În zilele noastre, se crede faptul că e mai bine să fii chinuit veşnic în Iad decât să fii Sfânt.
Oamenii păcătuiesc cu voluptate sau cu indiferenţă, din prostie sau din răutate. Pierd timpul pe nimicuri şi dau importanţă la nimicuri. Te înspăimântă liniştea lor drăcească. Uneori te scot din sărite cu atâta nesimţire.
Trebuie însă să ierţi şi să fii îngăduitor. Hristos nu obligă pe nimeni.
*
La fiecare bătaie a inimii ar trebui să ne gândim, că Hristos ne cheamă la pocăinţă. „Hristos ne chemă la El! Dulcele Iisus!”, ar trebui să ne spunem.
Dacă nu ne spunem mereu asemenea lucruri uităm şi uitarea e foarte nocivă.
*
După cum merg necredincioşii toată ziua la doctor, pentru orice mică durere, tot aşa şi noi să mergem la Sfintele Moaşte pentru orice mică durere sau indispoziţie.
Să le cerem Sfinţilor lui Dumnezeu ajutor şi miluire! Și le vom primi pe acestea după măsura credinţei şi a curăţiei inimii noastre.
*
Slavă Ţie, Doamne, pentru toate! Smereşte proasta mea inimă şi mă miluieşte.
*
Uneori, când aprind candela, las mucul vechi şi lumina este mică ca un licurici. O lumină mică în comparaţie cu o veioză sau cu un bec aprins, ca să nu mai vorbesc de o văpaie de foc sau de un rug aprins, care uneşte cerul cu pământul.
E doar o lumină mică…Însă în întunericul nopţii, ea, această prea mică lumină, îmi arată drumul spre cer, îmi arată chipul Prea Curatei şi pe Pruncul Iisus, îmi arată mântuirea sufletului meu.
Și o mică lumină în atâta întuneric e o nădejde, e o rugăciune, e o iubire vie.
O, ce diferenţă este între întuneric şi faptele vii ale iubirii!
Întunericul te lasă orb, te sufocă, te rătăceşte. Această mică lumină a iubirii pentru Dumnezeu te face să vezi – mai pe pipăite, mai pe dibuite, cu ajutorul lui Dumnezeu – drumul către El. „E bine să fii şi atât – îmi spun – decât să fii în întuneric!”.
Mica lumină aduce speranţe. Mica lumină poate încălzi măcar un suflet.
E adevărat: bine e să fii foc aprins, foc care îi încălzeşte pe mulţi. Dar, în loc să fii întuneric, bine e să fii şi o mică luminiţă a candelei.
*
Părinţii cei mari au fost ispitiţi cu răbdarea. Erau puşi, la început, să aştepte în faţa mănăstirii, pentru ca să se vadă iubirea lor pentru Dumnezeu.
Logica era următoarea: dacă iubesc pe Dumnezeu şi mănăstirea, rabdă, rabdă îndelung. Dacă nu: se plictisesc şi pleacă. Şi ei au răbdat!
Sfinţii au iubit pe Dumnezeu mai mult decât orice.
De la ei să învăţăm ce înseamnă să răbdăm şi lor să ne rugăm să ne ajute, ca unii care ştiu cât de moleşită e firea noastră şi de cât de mult ajutor avem nevoie.
Suntem moleşiţi de atâtea păcate! Suntem ca nişte cârpe murdare, care au şters prea mult praf din tot locul.
Dumnezeu ne albeşte însă prin mila Sa! La El să avem nădejde nebiruită!
*
Mai sunt câteva zeci de ore şi sărbătorim Adormirea Prea Curatei Stăpâne. Întru adormirea sa nu ne-a uitat pe noi! Cea care a fost Maică a rămas Fecioară, Pururea Fecioară şi cea care a adormit e vie şi pururea rugătoare pentru noi şi stă de-a dreapta Fiului ei în ceruri.
Auzind aceste lucruri, tace tot cerul şi pământul de atâta măreţie şi uimire dar slăvesc cu bucurie neîncetată taina iconomiei dumnezeieşti întregul cer şi tot pământul înţelept.
Căci Maica lui Dumnezeu s-a făcut cer nou, cer care a încăput pe Cel ce ţine toate în palmă, pe Ziditorul şi Domnul.
Sfinţii Părinţi au vorbit despre Prea Curata în mod dumnezeieşte şi au arătat înălţimea cutremurătoare la care Roaba Domnului prin iubirea, smerenia şi fecioria ei cea negrăită a ajuns.
Ea, raiul cuvântător, ne veseleşte dumnezeieşte. Prin orice fapt a vieţii ei e o icoană a sfinţeniei celei desăvârşite, o grăire despre curăţia pe care nu a avut-o cerul. Căci nu Înger a născut pe Fiul lui Dumnezeu, ci Prea aleasa dintre femei, cea pe care o fericesc toate neamurile.
Ea este bucurie.
Ea este cea care a şters toată lacrima de pe toată faţa pământului prin naşterea ei cea negrăită.
În ea s-au împlinit toate prorociile.
În ea s-au împlinit toate calităţile Maicii lui Dumnezeu.
Numai ea a putut spune: „Fie mie după cuvântul tău!” Sfântului Arhanghel Gavriil, pentru că numai Prea Curata Fecioară era atât de smerită.
Smerenia cea negrăită şi neînţeleasă a Fiului lui Dumnezeu a locuit în trupul smereniei celei preafericite a Sfintei Fecioare Maria.
Cel ce a plecat cerurile şi S-a pogorât până la noi şi S-a făcut om ca noi – afară de păcat – a iubit pe cea care s-a supus cu totul iconomiei dumnezeieşti şi a primit să fie Maică a Sa.
Cea Prea Curată L-a născut pe Cel Prea Sfânt, pe Sfântul Sfinţilor.
Cea Prea Nevinovată a născut pe Cel fără întinăciune, pe Fiul lui Dumnezeu, pe Cel deofiinţă cu Tatăl, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii.
Pe braţe L-a purtat pe Cel ce a zidit toate cu cuvântul gurii Sale.
La sânul ei a supt Cel ce hrăneşte toată făptura cu belşug de roade.
De ea a ascultat Cel în faţa Căruia toate se tem şi se cutremură.
Acum, cea Prea Curată e aşezată în mormânt dar trupul ei nu cunoaşte stricăciunea.
Când Sfântul Apostol Toma intră în mormânt, la trei zile după sfânta adormire a Maicii Domnului, trupul ei cel preacurat nu mai era pe pământ, căci Domnul îl ridicase la cer.
O, mormântul a rămas gol, ca şi mormântul Domnului! Două morminte goale: pentru că unul era al Vieţii iar celălalt al Maicii Vieţii.
Şi în unul şi în altul giulgiurile au rămas ca să mărturisească dumnezeirea lui Iisus şi prea marea sfinţenie a Prea Curatei Lui Maici.
„De acum mă vor ferici toate neamurile” a prorocit Prea Curata. Și la axionul praznicului cântăm: „Neamurile toate te fericesc pe tine, una, de Dumnezeu Născătoare”…
Evlavia dreptcredincioşilor e mare în această zi. Toate inimile bat la unison cu dulceaţa milostivirii sale, pe care o revarsă din belşug, şi nouă, păcătoşilor şi nefericiţilor.
Noi suntem bolnavi de atâtea păcate; ea ne alină suferinţele şi ne tămăduieşte bolile.
Noi suntem deznădăjduiţi pentru mântuirea noastră. Ea ne dă curaj şi nădejde de mântuire, căci ea a născut pe Cel ce nu vrea moartea, ci îndreptarea păcătoşilor.
Prea Curată Maică, Cea mai curată decât toată făptura cea văzută şi cea nevăzută, ca ceea ce eşti Maică a lui Dumnezeu, nu ne uita şi pe noi, cei smeriţi şi slăbănogiţi de păcate şi ne trimite şi nouă o picătură din mila milostivirii tale şi roagă pe Fiul tău, Cel lesne de îmblânzit, ca la înfricoşătoarea Judecată să nu ne aşeze pe noi împreună cu caprele cele mândre, ci cu oile cele smerite şi paşnice, întru Împărăţia Sa, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin!
*
Dă-mi răbdare întru scârbe, Doamne, şi întru ispite, ca să nu mă scufund! Luminează mintea mea, ca să nu rămân pentru veşnicie orb şi îmbracă-mă cu Duhul Tău cel Sfânt, ca să nu fiu degerat de iarna tartarului celui nemilos.
Opreşte aiurarea minţii mele şi îndreptează moliciunea voinţei mele, că Tu eşti Dumnezeul celor vii – prin fapte bune – şi nu al morţilor – prin fapte rele.
Ai milă de mine, cel singur şi rătăcit, şi mă miluieşte, că Tu eşti Purtătorul de grijă al tuturora. Smereşte sufletul meu şi umileşte inima mea, ca să fac voia Ta în toată viaţa mea. Amin!
*
Sunt un vierme. Viermele locuieşte numai în hoituri. El se hrăneşte numai cu murdărie. Asemenea lui sunt şi eu: pe afară seamăn cu chipul evlaviei, dar în mine arăt lipsa ei.
*
Patima e o robie grea şi constrângătoare. Ea este un cal nărăvaş fără frâu. Multă durere şi osteneală trebuie să pui, pentru ca să stăvileşti înfocarea acestui cal.
*
Sunt un fariseu: mă laud cu ceea ce nu fac. Pun sarcini grele, cu gândul, pe umerii altora, iar eu nu pot să ridic niciun pai, pentru că sunt leneş şi delăsător. Vai mie!
Voi fi judecat ca un ucigaş de părinţi şi de fraţi, pentru că nu ascult şi bârfesc toată ziua!
*
Exemplul vieţii mele e o sminteală mare pentru fraţii mei. Sunt ca un măr stricat, care strică şi merele sănătoase.
*
Cea mai frumoasă zi e ziua pocăinţei. Lacrimile îţi curăţesc mintea şi îţi înseninează inima. Cea mai frumoasă şi scumpă zi e împăcarea cu Dumnezeu.
*
E greu să acceptăm decăderea noastră atunci când suntem înşelaţi de diavol. E tot la fel ca şi atunci când ne ascundem patimile de ruşine: deşi ştim că le avem, nu vrem să le mărturisim.
*
Cel mai mare rău e să-I întorci spatele lui Dumnezeu toată viaţa. Aşa trăieşti în cel mai gros şi dureros întuneric.
*
La înfricoşata Judecată voi fi ca un peşte fără de glas. Nu voi avea cuvânt de dezvinovăţire, eu, preadesfrânatul.
Păcatele mele sunt ca plumbul. Ele mă trag în marea acestei vieţi, ca să mă scufund în mod deplin.
Miluieşte-mă, Doamne, că sunt foarte neputincios! Vindecă patimile mele şi mă iartă!
*
Sfinţii lui Dumnezeu sunt stelele care strălucesc în întunericul istoriei. Istoria omenirii, de la Sfântul Adam şi până azi, este luminată de viaţa lor, căci ei au bineplăcut lui Dumnezeu şi El a locuit în ei.
Orice Sfânt e o lumină mare, o lumină ce nu poate fi egalată de necurăţia lumii din care a ieşit.
Ei au ieşit din lume dar erau ai lui Dumnezeu.
Ei nu erau ai lumii, pentru că şi-au răstignit patimile şi poftele pentru iubirea lui Dumnezeu.
Sfinţilor ai lui Dumnezeu, nu mă uitaţi şi pe mine, păcătosul, ca să mă mântuiesc şi eu!
*
Părerea de sine e o poartă închisă. Ea nu lasă iubirea lui Dumnezeu să intre în inima noastră.
Dacă ne deschidem inima lui Dumnezeu şi Lui I-o oferim în întregime, această poartă e scoasă din ţâţâni şi stricată cu totul de smerita ascultare.
Ascultarea de Dumnezeu şi de Sfinţii Lui e aceea care ne scapă de părerea de sine şi de înălţarea minţii.
*
O, sfatul bun e ca o lanternă aprinsă în bezna nopţii! El nu te lasă să te împiedici şi să cazi.
*
Repede cade omul fără harul lui Dumnezeu! O, cât de neputincios sunt!
Sunt „deşertăciune a deşertăciunilor” (Eccl. 1, 2), căci prin cugetare deşartă îmi agonisesc, spre pierzare, toată deşertăciunea.
Amară va fi Judecata pentru mine. Amară va fi despărţirea sufletului meu de trup. Voi fi găsit întinat cu totul şi voi fi aruncat diavolului spre mâncare.
Vai mie, păcătosului! Vai mie, că nimeni nu va fi judecat ca mine!
Eu am greşit întru cunoştinţă şi cunoştinţa mă judecă, pentru că am greşit din răutate şi din voie liberă.
Cei care au păcătuit din neştiinţă se vor bate mai puţin. Eu voi fi bătut mult pentru că sunt mai ticălos ca toţi.
*
Vezi Stăpâne, nemernicia mea şi mă miluieşte.
Sfântule Ierarh Ioan Maximovici[2], roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul!
Sfântule Ierarh Ignatie Briancianinov[3], roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul!
Rugaţi-vă pentru mine, Sfinţilor ai lui Dumnezeu, ca să văd groapa în care stau şi să mă ridic spre pocăinţă!
Moartea e amară, e amară pentru păcătoşi.
Ea îi zguduie pe cei ce se pocăiesc.
Ea îi înţelepţeşte spre viaţa veşnică.
Judecata e anunţată de mustrarea conştiinţei.
„Dacă inima nu ne mustră, avem îndrăzneală către Dumnezeu” (I In. 3, 21). Dar pe mine mă mustră şi mă arată vinovat!
Doamne, miluieşte-mă pe mine preadesfrânatul, hoţul, furul de cele sfinte, malahistul, sodomitul, cârtitorul, beţivul, lacomul, ocărâtorul, neiubitorul de fraţi şi de părinţi, necinstitorul, iubitorul de arginţi, avarul, îngâmfatul, mândrul, trufaşul, necredinciosul, păgânul cu fapta, încrezutul, mâniosul, leneşul, nesimţitorul, nerecunoscătorul, curvarul cu dorinţa şi cu fapta, nelegiuitul, blestematul din faptele cele văzute şi nevăzute de oameni, sarcasticul, răul, uzurpatorul numelui bun, invidiosul şi casa tuturor celorlalte rele şi mă iartă!
Mult am greşit şi niciodată nu m-am pocăit. Mult am greşit şi nu am suspinat niciodată. Niciodată nu am plâns cu adevărat pentru relele pe care, ca nimeni altul, le-am făcut.
Miluieşte-mă, Doamne şi mă iartă! Ai milă de mine, ticălosul şi spurcatul şi mă iartă!
Cel care îţi aminteşte de Iad, acela îţi e prieten cu adevărat.
Cel care te îndeamnă să-ţi fie frică de Dumnezeu, îţi vrea binele veşnic.
Roagă-te pentru unul ca acesta în inima ta! Mulţumeşte-i în gând, de multe ori, pentru că te-a mai atenţionat încă o dată şi încă o dată!
Uităm repede Iadul şi de aceea cădem în el. Uităm repede chinurile şi ele vin peste noi.
Iadul ne scapă de Iad! Iadul ne învaţă să fim smeriţi, buni, ascultători, evlavioşi, dreptcredincioşi cu adevărat.
Iadul ne scapă de falsele păreri şi de toate ereziile şi gândurile diavolului, dacă ne smerim inima.
Dacă ne ţinem de amintirea Iadului nu mai suspinăm veşnic. El e prietenul nostru care ne mustră. El e mama noastră care ne povăţuieşte să nu urmăm păcătoşilor, ci celor ce se pocăiesc, după dreptarul dreptei credinţe ortodoxe.
Doamne, dă-mi frica Ta şi amintirea Iadului şi mă mântuieşte! Revarsă mila Ta peste mine şi smereşte sufletul meu!
Eu am o mare părere despre mine, pentru că sunt rătăcit şi înşelat de diavol.
Eu rătăcesc pentru că sunt neascultător.
Eu păcătuiesc pentru că sunt încrezut şi fără frică de Tine, Doamne!
O, miluieşte viaţa mea cea deşartă! Miluieşte-mă, Doamne Iisuse, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale şi mă iartă!
*
Nu e nimic mai folositor pentru un creştin ortodox ca Sfânta Împărtăşanie. Ea este viaţa lui, aerul lui, bucuria lui, lacrimile lui de bucurie.
Sfânta Împărtăşanie e focul ce arde păcatele, adică spinii ce au intrat în suflet. Ea luminează cămara sufletului, o umple de sfinţenie. Nu uitaţi asta, fraţii mei!
Apropiaţi-vă şi uniţi-vă cu Hristos, pentru că fără El nu există nicio speranţă de mântuire! El e viaţa noastră veşnică.
Fără Hristos nu există viaţă veşnică, ci moarte veşnică.
Vă rog cu inima strânsă: împărtăşiţi-vă cu Hristos! Bucuraţi-vă împreună cu El! Fiţi cu El!
*
Găina, după ce face un ou, cotcodăceşte ca să ştie toată lumea. Noi nu trebuie să ne lăudăm, dacă vrem să facem fapte bune. Noi trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu, pentru că numai cu ajutorul Lui am putut face o anumită faptă milostivă şi iubitoare de fraţi.
*
În inimile care nu-L primesc pe Hristos răsar tot felul de gânduri şi frici precum buruienile. Cei care Îl primesc pe Hristos în Sfintele Taine, primesc focul dumnezeiesc şi El arde toată bălăria crescută peste noapte, adică de când nu ne-am mai împărtăşit.
*
Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate mai mult decât clipim din ochi sau ne mişcăm mâinile. Orice clipă a vieţii noastre să fie o mulţumire adusă Lui.
*
Într-o seară stăteam aproape de cişmeaua de lângă poartă, la Sfânta Mănăstire Antim şi ascultam predica rostită de un părinte diacon. O puteam auzi datorită difuzoarelor de afară.
Milostivul Dumnezeu – pe când stăteam şi ascultam – a vrut să mă bucure duhovniceşte dar şi să mă înveţe prin pilda unei femei evlavioase, cu faţa foarte radioasă şi îmbrăcată, în întregime, în haine negre.
Aceasta avea într-o geantă 4 sau 5 sticle de plastic – din acestea care astăzi sunt peste tot – de 1, 5 sau 2 litri şi cu o nespusă evlavie şi încredere a luat apă de aici pentru ca să ducă acasă.
Sunt sigur că şi acasă avea apă…Dar lua apă de aici ca binecuvântare, pentru că mănăstirea e un loc sfânt…şi ea ştia acest lucru. Am dat slavă lui Dumnezeu pentru această privelişte minunată!
Doamne, miluieşte-o pe roaba Ta şi pentru rugăciunile ei şi pe mine, păcătosul!
Astfel de femei, cu astfel de conştiinţe alese, reprezintă de fapt fiorul viu al Sfintei Ortodoxii.
Decât eu eram prin preajmă şi poate că nu şi-a dat seama că văd ceea ce face. Pentru că, din mişcările ei evlavioase, vedeam că nu vrea să fie văzută.
O, de-aş înţelege şi eu cât de urât este exemplul vieţii mele ticăloase!
Aceasta m-a luminat prin viaţa ei, pentru că am prins, ca într-o sclipire a soarelui, credinţa şi dragostea ei. Ceea ce ea ascundea, într-o clipă, m-a umplut de bucurie, pentru că ea ascundea o viaţă curată în Hristos şi nu ca mine: fapte de ruşine şi nelegiuite.
Doamne, ai milă şi de mine, ticălosul, că sunt foarte păcătos! Fă să am răbdare în ispite şi voinţa mea să fie voia Ta, iubitorule de oameni!
Cântarea corală de azi, din Bisericile noastre, nu reprezintă strigătul inimii păcătoşite. E ceva fad, strident, anormal. Sufletul nu se poate odihni într-o astfel de atmosferă.
Cântarea bisericească e cântarea sufletului care se pocăiește.
Pentru că nu mai vrem să înţelegem acest lucru, tocmai de aceea ne chinuim unii pe alţii la sfintele slujbe cu cântări care siluiesc glasul inimii. Aceia cântă totul „bine” dar greşesc fiecare notă, pentru că inima nu-şi spune durerea ei, nu se roagă.
Îmi pare rău că am uitat să ne rugăm din inimă, cu căldură, cu lacrimi de bucurie.
Când cântă sufletul, inima dă pe-afară. Chipul nostru iradiază. Atunci trăim în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi.
Când te smereşti, orice rând pe care îl cânţi vorbeşte despre tine.
Doamne, înţelepţeşte-ne şi ne luminează, ca să nu credem minciuna drept adevăr şi adevărul să nu-l socotim minciună! Stăpâneşte poftele noastre cele rele şi ne miluieşte, căci suntem neputincioşi!
Am uitat şi să ne îmbrăcăm şi să vorbim şi să zâmbim şi să ne plecăm capul sau să ne mişcăm picioarele. Facem gesturi pe care nu simţim să le facem, gesturi de care ne ruşinăm când le gândim mai apoi.
Dacă nu ştim cum arată interiorul sufletului unui om evlavios şi nici naturaleţea gesturilor lui, nu putem să ne comportăm nici noi normal.
Fericitul Paisie Aghioritul[4] spunea multe despre acest adevăr.
*
Dacă Dumnezeu nu ar fi atât de milostiv nu s-ar mântui nimeni. Mila Lui şi iubirea Lui se văd în fiecare zi a vieţii noastre. El ne călăuzeşte paşii în aşa fel încât tot ce ni se întâmplă e spre folosul nostru duhovnicesc.
Învăţăm şi din carenţe şi din virtuţi cât şi din lucruri şi fapte neînsemnate la prima vedere.
Când merg către facultate, văd mai în fiecare zi un frate, care e nebun cu mintea sau pare nebun dar care zâmbeşte tot timpul.
Acest zâmbet mă umileşte dar mă şi bucură. Acest zâmbet mă apropie de fratele acesta şi, deşi mai toţi îi zic „nefericitul”, eu îi zic fericitul. Eu nu sunt fericit ca el şi nici calm ca el deşi am pretenţia de „om duhovnicesc şcolit”.
El ştie ceva la care eu bâigui. El ştie amănunte la care eu nici nu visez.
Pentru că eu stau la căldură, cu mâncare multă şi bună, cu odihnă din destul şi cu cărţi dintre cele mai sfinte, pe când el, în plină iarnă, a dormit pe un scăunel, înghesuit şi cu frigul în oase, într-o cabină telefonică, căptuşită cu ziare, răbdând şi râzând.
Vai mie, ticălosului! La înfricoşata Judecată eu voi fi judecat de râsul binecuvântat al acestuia şi voi fi trimis în focul cel veşnic, pentru că n-am răbdat şi nu m-am ostenit deloc pentru păcatele mele.
Dacă eşti atent, înveţi de la oricine şi din orice.
De la pietre înveţi tăcerea, de la copaci răbdarea, de la nori să nu-ţi pui încrederea în fapte şi în tine, de la sămânţa ce încolţeşte nădejdea, bucurându-te cu cei ce se bucură şi plângând cu cei ce plâng.
Căderile tale sunt lecţii providenţiale. Din ele înveţi cât de slab eşti dar şi cât de bun e Domnul cu tine. Bunătatea Lui te îndeamnă la mulţumire şi la terminarea cu păcatul. Bunătatea Lui te face bun şi îngăduitor.
Văd cum nu ne luăm scurta viaţă în serios.
Foarte mulţi ne batem joc de timpul mântuirii noastre, de timpul îndreptării vieţii noastre.
Pocăinţa e reprimirea în braţele lui Dumnezeu. De ea avem cu toţii nevoie.
Ierarhia dar şi poporul au nevoie de pocăinţă şi de mărturisire. Până nu demult nu ştiam acest lucru. Dar astăzi îl spun din tot sufletul: nu eşti ortodox adevărat dacă nu flămânzeşti şi însetezi după Sfintele Taine.
Sfintele Taine sunt iubire şi cer iubire. Ele sunt iubirea lui Dumnezeu şi Dumnezeu ni Se oferă.
Chemarea la împărtăşirea cu Sfintele Taine e cea mai mare chemare care ni se face. Dacă stăm nepăsători suntem morţi. Dacă nu ne pătrundem de acest unic lucru suntem mai de plâns decât toţi oamenii.
Păcătoşii sunt cei care nu vor să aibă de-a face cu Dumnezeul cel viu, cu Dumnezeul iubirii de oameni. Ei neagă pe Dumnezeu ca să se nege pe ei înşişi şi întreaga lor viaţă.
Rătăcesc, pentru că doresc să rătăcească. Nu cred sau vor să uite de Dumnezeu, pentru că vor să-şi satisfacă poftele şi ambiţiile drăceşti.
Ei ştiu că greşesc. Și putem să constatăm acest fapt din aceea, că nu suportă adevărul, curăţia, sfinţenia, evlavia ortodoxă. Ei o resping pentru ca să-şi facă voile și nu pentru că nu e bună.
Ei resping Sfânta Ortodoxie nu pentru că e nebunie, ci pentru că ei iubesc nebunia şi excentricitatea, „noutatea” păcatului şi a deşertăciunii.
Nedorind adevărul îşi complică viaţa, o umplu de termeni şi de explicaţii, ştiind prea bine că totul e o şaradă meschină.
Politeţea societăţii de azi ascunde patimile pentru a le face şi mai vizibile.
Se ascund sub tertipuri pentru a părea drepţi, când ei sunt păcătoşi.
Vorbesc încet, pentru că nu au convingeri.
Vorbesc la ureche, pentru că nu au curaj.
Zâmbesc întotdeauna, pentru că nu ştiu să se bucure şi nici nu sunt fericiţi.
O, ce durere! Păcatul ne-a făcut străini de Dumnezeu, de ceilalţi şi de noi.
Rugăciunea ne apropie. Ea ne reface comuniunea şi cu Dumnezeu şi cu aproapele şi cu noi înşine, adică a sufletului cu trupul nostru.
Multe rele ne mai bântuie! Multă neştiinţă ne mai caracterizează, deşi părem deştepţi!
Adevărata ştiinţă, cea duhovnicească, care trebuie, azi e rară, prea rară.
Fugim după oameni duhovniceşti, după inimi vii şi nu le găsim.
Căutăm acolo unde nu e.
Multe obstacole ne mai punem, pentru a ne spune două vorbe.
Pentru că nu mai ştim să vorbim din inimă, tocmai de aceea avem prea puţine lucruri de spus. E o mare durere.
Cei mai năuciţi sunt începătorii. Ei au nevoie de călăuze, pentru ca râvna lor să nu se transforme într-un eşec total, adică în extremism și înșelare demonică cruntă.
Doamne, nu ne uita nici azi! Arată-ne nouă pe robii Tăi, pe robii Tăi cei ascunşi, pe robii Tăi cei curaţi şi luminoşi de care avem atâta nevoie! Auzi-ne, Doamne şi miluieşte-i pe robii Tăi, cei neştiutori!
Recitesc de multe ori capitolul al 13-lea de la I Corinteni, capitolul iubirii, şi văd, de fiecare dată, măreţia ei copleşitoare până la lacrimi sau aproape de lacrimi.
Fără iubire nu suntem nimic, iubiţilor! Fără iubire nu putem îndeplini nici măcar o singură poruncă a Domnului. Ştiinţa, harismele şi credinţa minunată, fără iubire, n-au nicio valoare.
Ştiinţa fără iubire îngâmfă.
Harismele fără iubire duc la slavă deşartă.
Credinţa care mută munţii, fără iubire, îl trufeşte pe om.
Dar iubirea te smereşte, te face binevoitor, înţelegător, iertător, împreună suspinător cu ceilalţi.
Iubirea te leagă direct de Prea Sfânta Treime, Care e Iubire pentru că e Comuniune.
Iubirea nu cade niciodată, pentru că niciodată ea nu va lua sfârşit. Pentru că niciodată persoanele Prea Sfintei Treimi nu vor înceta să Se iubească şi să iubească.
Cel ce iubeşte duhovniceşte se umple de harul Duhului Sfânt şi de lacrimi de bucurie. Acela dă slavă lui Dumnezeu pentru iubirea Lui cea mare pe care o împărtăşeşte oamenilor.
Cel ce iubeşte duhovniceşte nu se simte niciodată singur.
E singur numai egoistul şi cel ce judecă pe aproapele cu răutate şi cu inimă rea.
Cel ce iubeşte pe aproapele său ca pe sine însuşi se bucură pentru toţi dumnezeieşte, pentru că dă slavă lui Dumnezeu pentru toate.
*
Cum să nu-L iubeşti pe Dumnezeu?!…Dumnezeu e singurul vrednic de iubit şi dorit. El e singurul care te umple cu totul şi te scoate cu mintea şi inima din lumea aceasta. Pentru că atunci când El atinge o inimă creştin-ortodoxă, ea uită tot şi-L vede numai pe El, pe Împăratul slavei.
Dumnezeu e peste tot şi umple tot, dar pe El nu-L cuprinde nimic şi nimeni, pentru că nimeni nu-L poate cuprinde şi înţelege cu totul.
Suntem oameni din pământ şi totuşi Dumnezeu ne iubeşte, ne iubeşte foarte mult. Dacă L-am iubi puţin, chiar puţin de tot, am vedea cât de deşartă e lumea aceasta şi cât de păcătoşi suntem noi înşine.
Lumea e frumoasă dar păcatul l-a urâţit pe om şi el o vede, din acest motiv, urâtă şi chiar plictisitoare. Dar ea nu e aşa. Ea e lucrul mâinilor lui Dumnezeu.
Stau şi mă uit în jur şi văd numai frumuseţe.
Dumnezeu ne dă prin harul Său să simţim bucuria iubirii Sale. Prin acesta înţelegem că Dumnezeu e Iubire şi că El doreşte ca toţi oamenii să se mântuiască și nu numai unii. El doreşte să ne facă fii ai Împărăţiei Sale. Și Împărăţia Sa e veşnică şi fericit este acela care o va moşteni.
Când nu poţi să te rogi, te frământă ceva din lumea aceasta.
Când nu poţi să ierţi, te crezi fără de păcat, când ştii prea bine cât te-a iertat Dumnezeu pe tine.
Ce mă făceam, dacă Dumnezeu mă lua pe mine din viaţa aceasta, cu păcatele mari şi grele pe care le-am spus sub umbra epitrahilului?! Mergeam în Iad…
Ce mă făceam, dacă Dumnezeu mă pedepsea la fiecare păcat cu lucrul, cu cuvântul sau cu gândul?! Era vai şi amar de mine, iubiţii mei!
Scriu acestea, pentru că Dumnezeu mult m-a mai răbdat! El a trecut cu vederea toate relele mele şi – mai înfricoşător! – m-a iertat, iubindu-mă şi mai mult.
Eu am păcătuit mult şi Dumnezeu mi-a răsplătit nu cu rău, ci cu bucurii mari şi nepovestite.
Cine sunt eu, necuratul, să primesc acestea, Doamne? Cine sunt eu, ca să primesc atâta milă de la Tine?
Tu eşti Prea Bun şi Prea Milostiv iar eu tină păcătoasă, ruşine şi cutremur.
Merg în Sfânta Biserică şi Te văd pe Tine în Sfintele Taine: plin de iubire, plin de nemărginită dragoste.
Mă apropii de Tine dar nu cu lacrimi.
Mă apropii dar nu cu inimă zdrobită.
Eu vin gol şi plec împreună cu Tine!
Eu vin ca o fiinţă murdară şi plină de ură şi, cu cine mai mare decât toată făptura plec, decât cu Fiul lui Dumnezeu întrupat ?
Plec cu Cel mai bun, Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire a primit moarte de ocară, ca prin ocara Lui eu să mă mântuiesc.
Ar trebui să mă cutremur! Ar trebui să am mintea trează, clară, umilită!! Dar eu, ca cel mai mare ticălos, vin cu pas mândru şi cu inimă neiertătoare, ca să primesc Focul cel ceresc şi Lumina lumii.
Ce nebun sunt! Cât de orb! Ce decădere! Nimeni nu mai face ca mine. Nimeni nu mai e atât de nebun. Toţi ceilalţi vin cu cucernicie, cu frică, cu sfială, şi aşa primesc Sfintele Taine.
Sfântul Ierarh Isaac Sirul, ierarhul Ninivei, striga Mântuitorului într-o rugăciune a sa: „Nu am inimă plină de durere ca să Te caut, nu am pocăinţă, nici umilinţă…”.
Cu adevărat: pentru mine a scris acestea!
Nu am, Doamne Iisuse, inimă plină de durere pentru păcatele mele, ca să Te caut pe Tine! Râzând prosteşte şi flecărind îmi pierd viaţa, crezând că ştiu lucruri, pe care nici nu le cunosc şi nici nu le împlinesc, căci nu le înţeleg.
Mă trufesc în zadar. Sunt nemilostiv. Abia de dau câţiva bănuţi unui confrate al meu aflat în durere și în mizerie. Mă aprind de poftă când sunt pătimaș pentru femeie şi par o fiară când sunt mânios pe un lucru anume.
O, ce prăpădit sunt! Ce ordinar sunt! Trec aproape în fiecare zi pe lângă acel bărbat, pe care toţi îl cred „nebun”. Dar acest nebun e un om frumos, cum eu nu sunt.
Stă zi şi noapte pe o piatră de lângă şosea sau lângă o cabină telefonică, în picioare, fără să facă altceva decât să zâmbească. El zâmbeşte tot timpul.
El zâmbeşte oricui, oricând, fără ca nimeni să-l întrebe de vorbă sau să-i mulţumească.
Să nu vă mire faptul, iubiţii mei, dacă unul ca acesta are să se mântuiască iar eu am să fiu făcut de ruşine, spunându-mi-se: „Ai citit atâtea şi ai auzit atâtea şi totuşi nu te-ai pocăit!…”. Vai mie! Cine mă poate scăpa de Dreptul Judecător?! Nimeni!…
Atunci prietenii mă vor uita iar duşmanii din Iad mă vor lua la ei, căci eu sunt păcătos.
Am văzut pe mulţi care spun că sunt păcătoşi dar ei nu cred în ce spun.
Ei sunt păcătoşi, dar nu cred că sunt păcătoşi.
Eu sunt unul dintre aceştia. Spun dar nu fac nimic.
De aceea scriu. Scriu ca să mă mustru. Scriu pentru ca nimeni să nu spună alt adevăr despre mine decât acela pe care eu însumi pot să îl fac cunoscut.
Mă mustru numai pe mine, doar-doar m-oi îndrepta şi eu. Mă mustru dar sec. Ar trebui să mă mustru cu asprime. Însă sunt rob al iubirii de sine şi al slavei deşarte.
Nu poţi să-L iubeşti pe Dumnezeu şi să fii nemilostiv.
Nemilostivirea e un semn al urii, al indiferenţei, al lipsei de iubire.
Când nu dai milostenie, Îl ignori pe Hristos, Îl treci cu vederea. El îţi cere: „Dă-mi!”, iar tu Îi spui: „Pleacă!…Lasă-mă!”. Vederea Lui te umple de scârbă.
Vederea Lui – pentru că tu eşti rece şi distant faţă de fraţii tăi – te face să-ţi întorci capul.
O, nebunule şi prea trufaşule! De la cine întorci tu faţa?! De la Dumnezeu, de la Dumnezeu care te iubeşte şi te îngrijeşte, cât tu nici nu-ţi poţi închipui.
Tu nu dai 1000 de lei şi El ţi-a dat viaţă, iertare, milă, iubire, acoperiş deasupra, haine, mâncare, cărţi, sănătate şi chiar pe Sine Însuşi.
Câtă nerecunoştinţă! Câtă trufie! Câtă prostie şi nesimţire mai ales!
O, nu vorbesc de voi, iubiţii mei fraţi şi iubitele mele surori, ci de mine! Eu sunt acest ticălos om, această fiară prea rea, acest gunoi demn de dispreţ şi de silă. Eu sunt ucigaşul de fraţi: nu cu fapta, ci cu cuvântul şi cu exemplul rău.
Cuvântul ucide, răneşte, tulbură, îi rătăceşte pe alţii atunci când e spus de o inimă îngâmfată şi rea.
El e o barieră ce nu te lasă să-ţi spui inima, atunci când vrei să te ascunzi şi să rămâi cu răni nevindecate. Prin cuvânt poţi părea „sfânt” iar tu să fii un gunoi, un parşiv de zile mari.
O, cât m-au îndurerat oamenii care păreau că ştiu ce spun dar ei n-aveau habar!
Mult am suferit înăuntrul meu din cauza oamenilor care îmi spuneau cuvinte de iubire, dar ei nu mă iubeau, ci dimpotrivă. Au trecut acele zile şi poate că vor mai veni și altele.
Acum, pentru că Tu, Doamne, m-ai eliberat de această durere, Îţi mulţumesc şi Te laud pe Tine, că m-ai scăpat de oamenii care fac fărădelege şi m-ai unit cu cei ce-Ţi slujesc Ţie.
Slavă iubirii Tale, Doamne!
Slavă îndurării Tale celei nespuse!
Dacă te cercetezi de o mie de ori pe zi şi de fiecare dată cugetul tău îţi spune că eşti un om păcătos, un nimic şi mai ales, că vei merge în Iad, iubite frate, eşti pe calea mântuirii!
Cel ce îşi străpunge inima cu suliţa amintirii Iadului trăieşte durerea cea bună. O astfel de durere trebuie să cerem de la Dumnezeu!
Nu am inimă ca să Te caut, Doamne! Am inimă dar nu Ţi-o dau Ţie pe de-a-ntregul şi de aceea spun că n-am inimă. Dacă aş avea inima numai la Tine, Te-aş căuta cu durere: pentru că sunt mult greşit.
Cei ce n-au păcătuit au îndrăzneală, dar eu ce îndrăzneală să mai am?! M-am învechit în cele rele. O, ce ticălos sunt!
În Sfânta Biserică ne rugăm, cântăm, învăţăm să răbdăm, să aşteptăm, să ne înfrângem pornirile rele, să nu smintim prin ceea ce facem.
Ne închinăm la Sfintele Icoane cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu. Stăm cu mintea răpită la Sfintele slujbe. Asta o fac toţi, nu şi eu!
Văd mulţi fraţi şi multe surori cu cât foc primesc ceea ce aud şi văd şi totuşi nu mă umilesc.
Sfânta Liturghie e Slujba slujbelor. E ca ziua Sfântului Paşti între celelalte sărbători ale anului bisericesc. Totul e dumnezeieşte aici, pentru că Însuşi Fiul lui Dumnezeu stă pe Sfânta Masă ca pe un Tron preaînalt.
Ar trebui să fie o linişte plină de uimire şi de lacrimi duhovniceşti în Sfânta Biserică, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.
Ar trebui să trăim îngereşte Sfânta Liturghie.
Toată săptămâna ar trebui să dorim numai acest fapt: să participăm la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.
Grija lumească nu are ce căuta în Sfânta Biserică.
Grija e a lumii, pe când Dumnezeu vrea inima ta.
Dacă inima ta e plină de griji e o inimă murdară.
Dumnezeu vrea o inimă smerită, adică o bijuterie veritabilă. Singura bogăţie a ta e umilinţa inimii, e plânsul duhovnicesc, e fapta bună.
Fără fapte bune suntem aramă sunătoare.
La ce foloseşte fardul, dacă ne miroase sufletul a cea mai spurcată murdărie?!
La ce ne foloseşte haina de blană luxoasă, dacă nu ne îmbrăcăm cu frica de Dumnezeu?!
La ce ne folosesc banii, dacă avându-i, ne cumpărăm chinul cel veşnic prin nemilostivire?! La nimic, iubiţilor!
Dacă ne-am privi cât de nebuni suntem, n-am mai ridica ochii din pământ.
Bogatul îl umileşte pe cel sărac în aparență. Când pare să îl umilească pe el se umilește pe sine.
Nu eşti mare când te îngâmfi, ci când te smereşti.
Nu-ţi foloseşte odihna multă, ci privegherea.
Nu-ţi ţine de foame masa bogată, ci postul.
Rugăciunea e cea mai mare vorbire şi nu linguşirea.
Funcţia înaltă e ca o nălucire de noapte: ea trece dar noi suntem goi dacă ne-am trufit.
Mulţi oameni n-au mâini, n-au picioare, n-au ochi sau nu aud, bolesc de mult timp sau urlă de atâta durere şi totuşi suntem insensibili.
Mor atâţia oameni pretutindeni şi vederea lor ni se pare ireală, deşi e un lucru palpabil cadavrele lor.
La unii vine moartea fără de veste şi îi apucă nepregătiţi, total nepregătiţi. Cei care se îngrijesc de acest fapt sunt gata să moară oricând.
Eu însă sunt uituc, un uituc ce mă îngâmf, când viaţa mea e mai subţire ca pânza de păianjen.
Într-o zi voi muri…
Într-o zi voi pleca dintre muritori pentru a da răspuns pentru tot ceea am făcut aici.
Sunt responsabil pentru fiecare clipă a vieţii mele, pentru că, pentru fiecare clipă voi da răspuns Domnului Hristos.
Chiar dacă vreau sau nu vreau acest lucru se va întâmpla, pentru că răul trebuie pedepsit iar binele răsplătit.
Ce voi da, Domnului, pentru toate câte mi-a dat mie?
Cum să-Ţi mulţumesc, Doamne, că eu nu mă pricep?
Ce laude să-Ţi aduc eu Ţie, Celui ce tot cerul I se închină şi Îl preamăreşte? Nu ştiu şi nu înţeleg, că sunt păcătos şi nu ştiu ce să fac.
Răul îşi arată faţa mult mai târziu: după ce păcătuim.
Cât de dulce ni se pare desfrânarea, spre exemplu! Are atâtea dedesubturi plăcerea şi ai vrea să le cuprinzi pe toate! Dar, o, tu, care nu-i ştii amărăciunea: stai departe!
Nu-i mirosi subraţul acestei plăceri păgâne! Nu te opri în faţa ei, ca s-o contempli! Ea e o vrăjitoare iscusită.
Ea te strigă şi te fermecă, îţi promite câte-n lună şi stele, îţi promite veşnicia. Dar nu veşnicia bucuriei, ci a pedepsei.
Tu, tânăr fiind, crezi că desfrânarea îţi spune adevărul. O vezi cu multe sclipiri, cu multe lanţuri de aur, cu părul inelat, cu unghiile făcute, cu tocuri subţiri şi cu carne albă ca neaua, dar nu vezi ce se ascunde în spatele acestei poleieli mincinoase, în spatele acestui paravan de aur fals.
În spatele desfrânării stă amărăciunea, plânsul nemângâiat, durerea fără leac. Stă Iadul.
Dacă Iadul şi-ar arăta grozăvia lui aşa cum e ea nu ar mai fi intrat nimeni în Iad. Dar pentru că Iadul se îmbracă ca o târfă și astfel ia minţile la mulţi, de aceea mulţi îl iubesc fără ca să ştie pe cine iubesc.
Peste tot vezi uşurătate, vezi râsete, vezi benchetuieli.
Se mănâncă carne în zi de post, se joacă fotbal în timpul Sfintei Liturghii, se fumează, se bea pe rupte, se păcătuieşte cu gândul şi cu fapta – cum nu e bine nici să amintim – se citesc ziare, reviste şi cărţi porcoase, se fac jurăminte false şi se minte pentru orice lucru.
Se pierde timpul şi se pierde pentru totdeauna.
Astăzi ne dăm toată silinţa să ne îndobitocim şi o facem cu lux de amănunte şi cu toată grija.
Televizorul, radioul, faxul, computerul, celularul, ziarul, neruşinarea, lipsa de frică sunt cuţite cu care ne sfâşiem inima.
Ne sinucidem crezând că ne punem la adăpost.
Ne felicităm unii pe alţii, deşi, ştim cu toţii, că fericirea nu vine de la noi, ci de la Hristos Domnul.
Răul nostru – la cei mai mulţi – nu e neştiinţa, ci egoismul.
Egoismul te face să nu saluţi, să nu întrebi de vorbă, să nu ai nevoie de alţii. Stăm în cuşca egoismului şi ne roadem oasele nesimţirii şi apoi tot noi spunem: „Ce fericiți suntem!”…
Vai de noi! Am ajuns să ne minţim având aerul de persoane fericite. De unde fericire fără Hristos? De unde pace fără Pacea lumii?
Să nu-l credeţi pe niciun om, oricare ar fi el şi de oriunde ar fie el, că e fericit, dacă nu trăieşte în Duhul Sfânt şi în Hristos și în Tatăl, aici, în Sfânta Biserică Ortodoxă.
Sfânta Ortodoxie e singura Mamă adevărată, care te primeşte cu dragoste, te încălzeşte la sânul ei, nu te lasă la nevoie şi te conduce pe drum sigur. Pe drum fără bifurcaţii şi prăpăstii.
Ea ştie să iubească pentru că e condusă de Iubirea Însăşi.
Ea ştie de ce ai nevoie pentru că Viaţa e Capul ei.
Ea ştie cum e lumea aceasta, cât de ostilă e adevăratei vieţi creştin-ortodoxe, pentru că Hristos, Mirele ei, a fost mult batjocorit, umilit, chinuit şi omorât de lumea aceasta, care zace în rău.
Sfintele slujbe ale Sfintei Biserici Ortodoxe sunt medicamente pentru toate nevoile omului. În ele găseşti toate tămăduirile şi multe pe deasupra.
Bisturiul te poate salva de la moarte. Dar Sfânta Împărtăşanie îţi dă şi viaţă veşnică, nu numai viaţă.
Preoţii Domnului sunt puşi ca să vindece, să îmbărbăteze, să salveze, să ajute pe poporul cel binecredincios. Ei sunt mâinile care îmbrăţişează, gurile care sfătuiesc, urechile care aud şi înţeleg suferinţa dar şi bucuria, inimile care bat, zi şi noapte, pentru păstoriţii lor.
Păstoriţii pot dormi liniştiţi. Însă păstorul lor trebuie să fie mereu treaz, mereu în alertă, mereu cu ochii după oaia cea rătăcită, ca, şi pe ea, să o aducă în staulul Sfintei Biserici.
Nu-ţi poţi permite să dormi, dacă eşti preot sau episcop! Nu ai voie!! Preotul şi episcopul care dorm sunt păstori care-și uită staulul şi lupii sfâşie turma. Vai de aceia!
Ei sunt puşi să păstreze şi ei pierd.
Ei sunt puşi ca să afle şi ei stau degeaba.
Ce să păstreze? Sufletele care trebuie să se mântuiască.
O, fiţi treji, iubiţi păstori ai lui Hristos! Vom da cu toţii socoteală şi eu nu mă ştiu bun de nimic.
Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!
Când Dumnezeu te umple de harul Duhului Sfânt nu-ţi mai vine nici să mănânci, nici să dormi, nici să priveşti ceva din lumea asta, ci numai să-L lauzi pe Dumnezeu.
„Lauda Ta e pururea în gura mea”, pentru că inima care se bucură de Dumnezeu Îl laudă mereu.
Clipa pe care nu ai dat-o lui Dumnezeu, ai pierdut-o. Acea clipă te va costa scump.
Binele e de mii de ori mai mare şi mai de preţ decât orice păcat şi acest lucru se va vedea cel mai bine la Judecata de apoi. Acum îl ignorăm dar atunci am vrea măcar o clipă în care să fii slujit binelui dumnezeiesc.
Dacă L-am vedea pe Hristos Domnul în fiecare sărac, întemniţat, bolnav, păcătos, nebăgat în seamă, n-ar fi loc unde să nu-L găsim pe Hristos Domnul şi n-ar fi clipă în care să nu ne bucurăm şi să nu ne veselim dumnezeieşte.
[1] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_VII_Ecumenic.
[2] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Ioan_Maximovici.
[3] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Ignatie_Briancianinov.
[4] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Paisie_Aghioritul.
