Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 7 februarie 2011

Ea și el în România

România e o țară plină de mame…ai căror copii le înjură de mamă.

Mama e un fel de în toate felurile. De la aia din care ai ieșit la curvă, de la cocină de porci la spălătoreasă, de la proastă la o persoană pe care o poți duce la azil…când nu mai poate să șmotruiască.

Nu avem niciun respect față de mame.

Iar dacă le respectăm…atunci le dorim salariul sau pensia

Mamele nasc tați. Sau tații nasc mame.

Dar noi îi drăcuim și pe tați cum vrea mușchiul nostru. Le dăm în barbă dacă ne vine…sau dacă ni se termină băutura…Și băutura se termină repede…în taifun

Însă mama e o ființă „impersonală” pentru că bărbații nu valorează femeia.

Femeia e văzută ori ca un vagin nesătul, prea nesătul ori ca menajeră, ca femeie în casă, care trebuie să știe să facă de toate, bine și repede. Sau ambele la un loc: după sex mâncare și după mâncare spălare și după spălare iarăși sex…

Îmi e dat să văd rar, foarte rar…o femeie care să prețuiască cărțile…și, cu atât mai rar: să scrie cărți.

Femeia care scrie cărți e un fel de bărbat cu sâni.

Bărbații cu cap le simpatizează și sunt uimiți de femeile cu cărți, pentru că femeile cu cărți știu să excite în bărbați sensibilitățile sufletului…și nu dor pe cele ale trupului.

De un infantilism debordant, femeia cu sâni…și fără cărți…crede că sânii ei sunt ca soarele de pe cer, că doar pe ea o dorești în pat și că dacă nu faci dragoste cu ea se înnegrește Polul Nord. Complet greșit!

Bărbaților care scriu cărți le plac femeile cu suflet.

Nu cu suflet de actriță perversă…ci cele cu suflet demn, sensibil, profund, duhovnicesc.

Bărbații numiți porci de către femei…nu cred că există femei cu suflet demn. Eu da! Pentru că am văzut femei cu suflet demn…

Unele cu suflet demn au parte de porci, de foarte tinere și de aceea încearcă și ele să devină tute. Însă femeii care are bun simț, chiar dacă decade până la un anume grad…îi vin trâncurile pe nepusă masă…și ți-o spune în față. Adevărurile țâșnesc atunci ca focul din cremene…

Pe lângă porci…există și bărbați cu suflet nobil și mare. Eu nu cred că există, ci am văzut bărbați cu suflet mare și nobil și sfânt.

Iar pentru ca să existe căsătorie sfântă și pat nespurcat trebuie să se întâlnească un bărbat cu conștiință cu o femeie cu noblețe sufletească. Și când aceștia doi se întâlnesc iese ceva fermecător, ceva prea frumos…

În rest: căsătorii…de complezență și conivență.

După formula: laptele îndoit cu apă…pare tot lapte

Însă căsătoriile de ochii lumii, unde nici la suflet, nici la muncă, nici la aspirații și nici la pat nu se întrepătrund sunt niște enervări perpetue, niște râsuri forțate, niște amabilități sfidător de seci

Mie îmi place să laud doamne…și domni…oameni în general.

Îmi place să evidențiez, din plin, realități în viața lor. Mai puțin să inventez realități de genul: Vai, ce operă inexistentă aveți! Vai, ce frumusețe cataleptică sunteți! Vai, ce ați mai pupat în cur, fără rușine, fără conștiință, ca să ajungeți bine!

Îmi place să laud oamenii pe care îi înțeleg ca fiind plini de aspirații, de sentimente, de fapte constrângător de bune…

Și asta pentru că el și ea au nevoie de încurajare în România, pentru că România încă nu încurajează modelele, oamenii de caracter, pe cei care fac lucruri neașteptat de bune

Încă în România femeia e doar o cratiță sau un prezervativ și nu un partener de dialog, nu un împreună nevoitor pe calea mântuirii sau a muncii de cercetare.

Femeia face copii, face mâncare, o pudrezi când ieși cu ea în lume, o lauzi…pentru ca să o drăcui acasă…și să o agăți de lustră…nu te pui la mintea ei…și nici ea la mintea ta

În România el și ea…au minți separate: un fel de șine de tren.

Nu există întâlniri reale între bărbați și femei…dacă femeia e doar vagin…iar bărbatul e doar penis.

Întâlnirea vine când oamenii vorbesc, când se cunosc, când au proiecte comune sau care se întrepătrund, când au credințe, aspirații, obiceiuri comune.

Pentru că de aceea nu se mai căsătoresc oamenii: pentru că se poate și doar pentru plăcere…Plăcere fără urmări, fără responsabilități, fără nume, fără ca să știi cine e celălalt.

El e: un armăsar…Ea e odoritoare

El o vede…Ea dă din pleoape

El o întreabă…Ea spune că e disponibilă

Nimeni nu mai întrebă de ce e disponibilă…pentru că toată lumea e disponibilă

Numai că disponibilitatea durează de la două minute…la o jumate de oră…după care fiecare reintră în cușca lui…și salivează după o altă ieșire în decor…pasageră…

Tocmai de aceea canal de socializare înseamnă în România antreul de la bordel.

Iar căsătoria e pentru respectabilitate financiară…pentru că fiecare își exprimă dragostea cu cine poate…

El e un dobitoc. Ea e o matracucă. Guvernul le-a dat soluția de a divorța și la notari, că și așa nu luau ăia bani prea mulți pe vânzări și cumpărări subevaluate.

El e misogin. Ea e refractară.

El e la patru ace. Ei îi plac bluzele cu decolteu „răsfățat”…

El e om de afaceri. Ea e o fată…cu potențialartistic

El are un defect. Ea are niște vicii.

El nu știe de ce l-a făcut mă-sa pe lume… Ea nu știe de ce nu o ia moartea ca să scape odată

El vrea…Ea visează…

El dorește…Ea conspiră…

El nu vede niciodată mai sus de talie…Ea vede, non stop, numai ceea ce există în contul de nevoi personale

Ei doi sunt niște ratați. Să te ferească Dumnezeu să facă copii…că o să auzi numai țipete…

Habar au ce înseamnă să fii părinte, habar au ce urmează după nuntă, habar au la cine să se adreseze pentru ajutor, sfat, consolare.

În România…bărbații sunt retardați sentimental iar femeile se emasculează printr-un simplu serial TV.

Bărbații nu știu să facă nimic ca lumea…Femeile nu fac nimic fără să nu cheltuie enorm

Să te ferească Dumnezeu să ai de-a face cu el și ea, din România, care nu știu cine sunt, de unde vin și spre ce se îndreaptă! Ca să îi liniștești: dă-le un film prost, bani de buzunar și ceva să ronțăie…

Cuvintele duhovnicești, vol. I (Jurnal 1999-2003) [12]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 251-265.

***

Dacă L-am vedea pe Hristos Domnul în fiecare frunză de copac, râu, animal, nor, om, piatră –  pentru că toate sunt create de El – n-am mai spune că suntem singuri, pentru că L-am vedea şi L-am simţi pe El pretutindeni în creația Sa.

El e pretutindeni, numai noi nu vrem să înţelegem această măreţie a prezenţei Sale.

Dacă ne-am reveni din păcatele noastre, ne-am da seama că cei mai vrednici de milă nu sunt orbii, şchiopii, ciungii sau alţi năpăstuiţi ai vieţii ci noi înşine. Nu credem acest lucru pentru că suntem prea orgolioşi şi prea îngâmfaţi, dar acesta e adevărul gol-goluţ.

Suntem vrednici de plâns deşi aşteptăm ranguri şi demnităţi, reclamă şi laude.

Cine are azi inimă duhovnicească simte aceste lucruri intens, cu durere. Ar vrea să-i ajute dar oamenii nu vor să fie ajutaţi. Ar fi totul simplu, dacă s-a lăsa ajutaţi.

*

În Sfânta Biserică intrăm toţi: mari şi mici, păcătoşi şi Sfinţi, pentru că ea e ca o cloşcă cu pui şi deci Mamă a tuturora. Ea ne hrănește și ne odihnește pe toţi.

Unii se curăţesc iar alţii prind noi puteri.

Unii se ridică din păcate, pe când alţii: mulţumesc şi se bucură.

În Sfânta Biserică se dă slavă lui Dumnezeu, se fac cereri, se plâng păcatele şi se trăieşte duhovniceşte.

Aici respiri cu adevărat.

Aici eşti împreună cu Hristos, cu Maica Domnului şi cu toţi Sfinţii.

Intri cu sfială. Te închini cu evlavie. Fiecare pas îţi e o rugăciune, pentru că intri în Casa lui Dumnezeu, acolo unde rugăciunea e la ea acasă.

Creştinii ortodocşi iubesc Sfânta Biserică pentru că Îl iubesc pe Hristos. Ei iubesc sfinţenia Casei lui Dumnezeu, fapt pentru care nu intră oricum în Sfânta Biserică.

Se pregătesc sufleteşte şi trupeşte şi apoi intră. Ei nu intră numai cu trupul, ci cu trupul şi cu sufletul, adică în întregime.

Mulţi fraţi se plictisesc – spun ei – în Sfânta Biserică. Dar asta pentru că nu înţeleg rostul adânc al fiecărui lucru de aici. Dacă li s-ar explica şi ar crede explicaţiile, ar rămâne miraţi și uimiți şi ar deveni alţi oameni.

Hristos te schimbă.

Nu te poţi apropia de foc şi să nu arzi. Nu te poţi apropia de lumină fără să fii umplut de căldura ei. Hristos te umple, te încălzeşte, te întoarce la viaţă. Cu El trăieşti cu adevărat.

Poţi numi viaţa fără El moarte şi nu greşeşti.

Viaţa fără El e lipsită de sens, e lipsită de împlinire.

Cei ce-L cunosc pe Hristos se uită pe ei. În faţa ochilor Lui nu mai vrei nimic din lumea asta deşartă, cu care nu poţi cumpăra nici măcar o floare a Raiului.

Te schimbi. Renunţi la păcate, la tine, la averile tale, mai ales la părerea că ai ceva prin tine însuţi.

Vezi cât îţi e de goală viaţa fără El şi câte lucruri murdare ai făcut, pe când nu-L cunoşteai pe El.

O, cât trebuie să-I mulţumim Blândului Iisus! Cât de mare e mila Lui faţă de noi!

Nu avem cuvinte să zugrăvim mulţumirea inimii noastre. Suntem neputincioşi, prea neputincioşi şi asta trebuie să ne facă şi mai dornici de a fi cu El.

În orice facem trebuie să-L vedem pe El. El trebuie să ne fie începutul zilei şi sfârşitul ei. El trebuie să fie chemarea noastră de fiecare clipă.

Sunt prea ticălos pentru iubirea Lui şi, cu toate astea, mă bucur pe fiecare zi de mila Lui cea nemărginită.

Puteam să mor ca un câine…Însă El mă îndreaptă pe fiecare zi spre pocăinţă. Pe fiecare zi îmi atrage atenţia că El vrea să mă despovăreze de păcatele mele şi să mă ierte.

Nu trebuie să-I mulţumesc cu lacrimi de bucurie iubirii Lui?! Nu trebuie să ascult de El fără cârtire?!

El trebuie să fie dorirea mea neîncetată. Spre El trebuie să gândesc toată ziua, pentru că voi lăsa lumea şi voi merge la El.

Intrăm în Sfânta Biserică şi aici găsim scara rugăciunii şi a faptelor bune. Pe ea trebuie să urcăm cu smerenie.

Cine se grăbeşte, alunecă.

Dacă te ajuţi de ascultare şi smerenie urci încet dar sigur. Urci treaptă cu treaptă învăţând să te umileşti.

Umilinţa e ca un măgar bătut, care tace şi se conformează Stăpânului. Stăpânul cerului şi al pământului ştie ce îţi trebuie, dacă Tu te laşi în mâinile Sale cele preasfinte şi preadrepte.

Egoismul ne face să alunecăm din mâinile Tale!

Egoismul e o tămâiere urâtă şi rea. El ne face să mirosim urât în faţa Sa şi Domnul Îşi întoarce faţa Sa de la noi.

O, păcatele noastre ne strică viaţa! Ele ne fac urâţi în faţa lui Dumnezeu.

Când suntem pomeniţi la Sfânta Liturghie atunci suntem lăsaţi în dar, suntem oferiţi lui Dumnezeu prin preoţii slujitori. Noi ne oferim acestora iar ei ne oferă lui Dumnezeu, pentru că El e Tatăl nostru.

Poporul drept-credincios, turma cea cuvântătoare, reprezintă jugul epitrahilului pe care preotul îl poartă.

Epitrahilul e chipul mulţimii păstorite, de care preotul va da seama în faţa Dreptului Judecător în ziua cea de apoi.

E înfricoşător acest simbolism adevărat! După ce ai păcatele tale, ca preot răspunzi şi de păcatele poporului.

Tu eşti responsabilul care are grijă de mântuirea lor. Ei nu ştiu – sau ştiu prea puţini – dar tu o ştii.

De aceea, „cu timp şi fără timp” trebuie să te osteneşti şi să te trudeşti ca aceia să înţeleagă şi să se îndrepte. Tu le vorbeşti spre binele lor şi al tău, adică spre mântuirea şi a lor şi a ta.

Trebuie să le vorbeşti neîncetat, doar s-or mântui cei ce cred.

De aceea, gura preotului trebuie să vestească înţelepciunea lui Dumnezeu şi ştiinţa mântuirii sufletului.

Predica e aruncare de seminţe, semănare. Sufletul e pământul care primeşte sămânţa. Dacă primeşti sămânţa problema e ce faci cu ea. Dacă o primeşti trebuie să o lucrezi, pentru ca să rodească snop de fapte bune.

*

Arhiereul care predică celor aflaţi în Biserică Îl închipuie pe Hristos, Cel care predica mulţimilor ce-L ascultau.

Glasul său se aude cu putere iar păstoriţii se simt lângă el ca lângă cel ce-i iubeşte. El îi iubeşte şi ei simt asta.

Dacă iubeşti, se cunoaşte.

Iubirea nu poate fi închisă cu lacătul.

Ea, iubirea, deschide toate porţile, pentru că e iubirea lui Dumnezeu cea care este aprinsă de El în sufletul nostru.

Sufletul se aprinde de focul iubirii. Sufletul se aprinde de focul Sfântului Duh şi lacrimile îţi curg pe obraji.

O, lacrimile sunt balsam pentru suflet, alinare!

Când stăm la Sfânta Liturghie stăm în faţa lui Hristos. O, ce minune preaslăvită! Hristos stă în faţa noastră iar noi înaintea Lui. Dar depinde cum stăm.

Dacă lăsăm toată grija lumească ne facem sufletul liber şi dacă avem sufletul liber de grija de noi înşine, ne putem lăsa sufletul numai lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să vorbească, cu iubirea Sa, sufletului nostru.

Dumnezeu ne vorbeşte mereu, numai noi nu-L ascultăm! El ne cheamă mereu, numai noi nu-L auzim!

Cerul coboară pe pământ la Sfânta Liturghie, pentru că Împăratul cerului vine la noi şi ni Se dă nouă. Și noi Îl primim cu frică, cu credinţă şi cu dragoste.

Dacă ar veni cineva din cer ar fi o minune. Dar când vine Hristos cu tot cerul nu e o minune a minunilor?!

Minunea e prezenţa iubirii lui Dumnezeu în viața noastră. Dar minunea minunilor e Hristos în Sfânta Împărtăşanie.

Sfânta Împărtăşanie e singura comoară a cerului şi a pământului, singura dorinţă adevărată, singura nădejde ce o putem avea neapărat.

A fi cu Hristos e totul, e împlinirea.

A fi cu Hristos e mutare de la moarte la viaţă, de la păcat la virtute.

Cunosc un frate care suferă atunci când nu este cu Hristos. Și nu o spun spre lauda lui, ci spre slava lui Dumnezeu, Care i-a dat să-L dorească pe El cu dorire fără seamăn.

Această suferinţă nu e una a trupului sau a inimii, ci a duhului. E o suferinţă ce nu se poate împlini decât cu El.

Cine suferă după Hristos a cunoscut bogăţia sfinţeniei Sale, a cunoscut iubirea Sa, pacea Sa, smerenia Sa, milostivirea Sa cea mare.

De aceea, trebuie să ne mărturisim Lui ca să ne împărtăşim cu El.

Sfânta Spovedanie fără dorirea Sfintei Împărtăşanii e ca şi cum ai face curăţenie în casă, ca să primeşti un oaspete ales, dar după ce faci curăţenie renunţi la vizita lui.

Sfânta Spovedanie e curăţenie generală, e spălarea tuturor cotloanelor de murdărie şi de întinăciuni. Ea pregăteşte. Dar pregătirea este pentru a-L primi pe Mirele Ceresc în casa ta săracă şi nemernică, pentru ca El să sfinţească casa inimii tale şi să rămână cu tine la ospăţul tainic din inima ta.

Te veseleşti cu Hristos fiind împreună cu El şi nu dorindu-L!

A-L dori înseamnă a umbla după El. Dar a fi cu El e fericirea, e pregustare a fericirii celei din Rai, pe care, să dea Domnul ca o moştenim cu toţii.

*

Un părinte arhimandrit – făcut de curând arhimandrit – a predicat azi cu înţelepciune duhovnicească. S-a simţit asta. El îi întrecea pe toţi prin glasul său, prin privirea sa, prin vorbele sale, prin cântecul său…

Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina din belşug a fost analizată şi tâlcuită pe mai multe planuri. Îl priveam şi mă bucuram să-l aud.

Credincioşii noştri au nevoie de păstori capabili să-i dinamizeze pe oameni şi care să fie plini de dumnezeiască teologie și harisme dumnezeiești. Ei sunt motoarele care pompează viaţa în sufletele credincioşilor.

Trebuie să ştii să slujeşti, să ştii să cânţi, să ştii să mergi, să îţi manifeşti dragostea şi compasiunea. Ochii tăi privesc în Sfânta Biserică şi o cuprind dar în acelaşi timp, trebuie să-l cuprinzi pe fiecare în parte şi să-l îmbrăţişezi cu dragostea ta.

A fi Părinte al turmei tale înseamnă să ai timp pentru toţi, să ai înţelegere faţă de toţi, să te rogi pentru toţi, să suferi pentru toţi, să îi iubeşti pe toţi.

Ei te numesc Părinte, iar tu, preotule, trebuie să le fii Părinte şi nu dictator!

Părintele îşi înţelege copiii şi îi înţelege tocmai pentru că îi iubeşte. Dacă nu i-ar iubi, ei ar simţi acest lucru şi nu i s-ar mai spune.

Copiii îşi întind braţele spre Părinte şi el trebuie să le întâmpine îmbrăţişarea lor cu faţă radioasă, veselă, plină de bucurie.

Ai şi tu necazuri și nu puține…Dar necazurile lor, din dragoste pentru ei, sunt mai importante ca ale tale. Te laşi la urmă şi îi îmbraci pe ei. Le dai lor mai întâi de mâncare.

Nu înţeleg multe, sărmanii, şi vor să ştie şi de aceea te întreabă. Te tot întreabă. Uneori sâcâitor, enervant…

Tu să ai răbdare! Înţelege-le pruncia lor pentru că de aceea eşti Păstor!

Noaptea oile stau în târlă şi sunt păzite de câini. Spre ziuă merg la păscut. Ziua trebuie să le hrăneşti dacă vrei să le mulgi. Laptele e rodul de la oi iar de la păstoriţi: faptele bune şi iubirea.

O, ce bucurie e să vezi oameni de diferite vârste – bărbaţi, femei, prunci – împărtăşindu-se! E cea mai mare bucurie a preotului! Îi vezi pe fiecare cu lumânarea aprinsă, cu faţa plecată, dar senină. Se împărtăşesc cu bunăcuviinţă.

O, mare eşti Tu, Doamne! Tu faci toate bune foarte, numai că noi nu înţelegem acest lucru întru totul.

Observ în mine o patimă care se aprinde ca focul în paie. E patima curiozităţii.

Sunt curios de a afla răul, păcatul, fărădelegea şi de aceea cad în ceea ce caut să înţeleg. Vai mie! Sunt mai rău decât toţi!

*

Când cineva îşi dă seama că e păcătos şi vrea să fie vindecat, Satana pierde partida. Fostul neştiutor, dacă e ferm convins, devine un purtător de biruinţe duhovniceşti iar Satana începe să fie luptat şi biruit zilnic de acesta.

Slavă Ţie, Doamne, Care nu ne faci pe noi de ruşine şi ne ajuţi nouă, păcătoşilor!

*

Cel păcătos uită de Iad dar moartea îi aduce aminte de el. Unii fug de moarte dar nu se tem să păcătuiască. Și moartea e tocmai păcatul nemărturisit şi neplâns.

Fug de frica morţii dar se scaldă în ea. Ce durere! Am ajuns atât de orbi încât nu ne mai dăm seama nici că suntem orbi.

Ne bucurăm dobitoceşte în loc să plângem.

Ne credem „absoluţi”, când suntem nişte biete paiaţe.

Doamne, ai milă de poporul Tău şi ne iartă!

Fraţii noştri cei căzuţi de la credinţă sau rătăciţi au răstălmăcit în chip şi fel textul Sfintei Scripturi. Ce au ei acum e un fals în mare parte. Scot ce nu le place şi nu le convine şi nuanţează ceea ce sună în acord cu ei.

Sectele înspăimântă dar ele nu dau soluţii.

Sectele, ca şi partidele mincinoase, promit dar nu dau nimic folositor sufletelor.

Ai milă, Doamne, de noi toţi şi ne miluieşte!

*

Sfânta Scriptură e comoara Sfintei Biserici pentru că ea a stabilit canonul Sfintei Scripturi. Iar ereticii n-au dreptul să folosească Sfânta Scriptură în cultul lor, pentru că ei au apărut mai târziu şi au preluat-o din Biserică și au falsificat-o.

În Sfânta Scriptură aflăm adevărul revelat al Sfintei Biserici Ortodoxe, singura Biserică a lui Dumnezeu şi care păstrează şi ce nu s-a scris în Sfânta Scriptură şi se găseşte în Sfânta Tradiţie.

Dacă nu se spune cum a murit Sfântul Pavel în Sfânta Scriptură înseamnă că nu a murit? Dacă nu se spune, în mod expres, cum se înmormântau primii creştini, înseamnă că nu se înmormântau?

Ereticii vor să suprime Sfânta Tradiţie tocmai pentru ca să nu existe o logică a faptelor în istorie ci anarhie, atât în gândire şi înţelegere cât şi în faptă.

Nu acceptă Sfânta Tradiţie pentru ca Sfânta Scriptură să fie falsificată după cum vrea fiecare, neacceptând că trebuie o viaţă sfântă pentru înţelegerea Sfintei Scripturi și o tălmăcire a Scripturii în acord cu Sfinții care ne-au precedat.

Dacă oricine poate interpreta Sfânta Scriptură înseamnă că Sfânta Scriptură a fost scrisă „oricum” şi de „oricine”, ceea ce e o blasfemie. Căci Sfânta Scriptură a fost scrisă de oameni Sfinţi şi în momente speciale.

Cum să înţelegi tu, vicleanule frate, care te-ai depărtat de sânul Sfintei Biserici şi o renegi, sfinţenia Sfintei Scripturi, dacă nu eşti împreună cu Hristos şi eşti fără Duhul Sfânt și fără Tatăl, fără Treimea cea deoființă și nedespărțită?

Cum ai dreptul să te pronunţi, când tu nu ai adevărul, ci eşti lucrător al Satanei, care seamănă în semănătura bună, neghina răutăţii şi a separatismului?

Când vine sectarul, el vrea să-l convingă oricum, prin orice mijloace pe adevăratul ortodox, pentru că aşa face şi Satana: vrea să te convingă, prin orice metodă, că adevărul nu e mai bun decât minciuna, când lucrurile stau tocmai invers: minciuna e cea care falsifică adevărul şi îl renegă.

Trebuie să-i vedem pe eretici ca pe nişte ramuri tăiate din copacul cel unul al Bisericii şi care latră, precum câinii necuvântători, adevărata cuvântare despre Dumnezeu, Cel în Treime mărit şi închinat.

Sfânta Scriptură s-a scris prin harulul lui Dumnezeu. Și trebuie să ai harul lui Dumnezeu în tine, viind în tine, atunci când vrei să înţelegi Sfânta Scriptură.

Şi harul lui Dumnezeu este numai în Biserica Ortodoxă şi tot aici e înţelegerea Sfintei Scripturi.

*

Într-o seară, venind spre casă cu autobuzul, un bărbat care se căsătorise pentru a doua oară mi-a mărturisit faptul, că primul copil pe care l-a avut cu a doua sa soţie i-a murit.

Și când l-a îngropat, pentru că nu era botezat, a început să râdă în hohote – după sfatul unor oameni necredincioşi – pentru ca să mai aibă şi alţi copii.

M-am uitat la el îndelung…şi am suspinat.

Ce rău înfricoșător e să nu ştii adevărul dumnezeiesc!

Cum să râzi în hohote, iubitul meu, pentru un copil nebotezat?! Pentru el trebuie să plângi şi să faci milostenie.

Nu din râs se nasc copiii! Asta o ştim cu toţii. Numai că superstiţiile, pentru unii, sunt mai puternice decât raţiunea sănătoasă.

Dacă nu putem să ajungem cu pruncul la Sfânta Biserică, pentru că el e pe moarte, poate să-l boteze orice ortodox care e prin preajmă, afundându-l de trei ori în apă curată sau în Sfânta Aghiasmă şi rostind formula Sfântului Botez: Se botează robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!

Doamne, luminează poporul cel neştiutor şi iartă-l pe el! Ajută-i lui întru toate!

*

După Sfânta Liturghie (continuare):

Când te trezeşti din somn, când faci orice ai face peste zi şi când adormi un singur lucru trebuie să doreşti: mântuirea. Acesta este ţelul vieţii noastre. Acesta este ţelul creştinului ortodox.

A fi cu Hristos și cu Tatăl în Duhul Sfânt e bucuria tainică şi plenară, vie şi covârşitoare a acestei vieţi, care te face să nu simţi amărăciunea acestei lumi.

Vrăjmaşii văzuţi sau nevăzuţi sunt nefericiţi dar tu te bucuri. Ei îţi vor răul dar tu îi ierţi.

Cunosc un frate care poate să-i ierte şi pe diavoli pentru ceea ce i-au făcut şi îi fac, și poate să se roage pentru ei, pentru că a înţeles că sunt nefericiţi.

Păcatul e nefericire. E singura nefericire.

Când îţi iubeşti vrăjmaşii, atunci aprinzi foc nestins asupra capului lor, pentru că le arăţi să se pocăiască.

Domnul ne-a învăţat să iertăm şi iertăm pentru că-L iubim pe Dumnezeu. Și iubindu-L pe Dumnezeu înţelegem cât de mult trebuie să-i iubim pe oameni.

Dumnezeu S-a jertfit pentru oameni şi ne-a învăţat şi pe noi să ne jertfim unii pentru alţii.

Când auzim la Sfânta Liturghie: „Iubiţi-vă unii pe alţii”, atunci auzim glasul Domnului, Care ne cere să iertăm şi nu numai să iertăm, ci şi iubim. Dar nu după ce îi alegem pe cei pe care trebuie să-i iubim, ci îi iubim pe toţi, pe toţi deopotrivă.

Iubirea nu alege.

Iubirea nu separă.

Iubirea nu jenează cu prezenţa ei, ci atrage.

Iubirea nu e decât mâini întinse care vin să îmbrăţişeze.

Tocmai de aceea iartă iubirea: pentru că nu poate să ţină supărare.

Ea e veşnică bucurie. Căci bucuria e semnul iubirii şi tot semn al iubirii e şi iertarea.

Dumnezeu ne iartă mult pe noi. De aceea trebuie ca şi noi să iertăm mult. Vrăjmaşii, dacă am privi mai bine, nu ne fac rău, ci bine. Ei ne scot la iveală păcate reale sau închipuite, ne fac să suferim, ne fac să ne îndurerăm dar, în acelaşi timp, ne fac răbdători, iubitori, înţelegători, mulţumitori tot timpul.

Când nu-L lauzi pe Dumnezeu pentru toate nu poţi să te bucuri.

Bucuria e mulţumirea adusă lui Dumnezeu.

Bucuria e semnul vieţii duhovniceşti adevărate.

Cine nu se bucură nu Îl are pe Hristos şi nici pe Duhul Sfânt și nici pe Tatăl.

Cine nu se bucură vrea să rămână în păcat.

Dar bucuria despre care vorbesc acum nu e din lumea aceasta, ci din cea viitoare, pentru că ea se naşte din curăţie, din smerenie, din iertare, din evlavie sinceră şi adevărată.

Dacă cercetăm mai bine, nimic din lumea aceasta nu e prieten cu creştinii ortodocşi.

Nici slava, nici bogăţia, nici neamul bun, nici frumuseţea exterioară nu îl desemnează pe un creştin ortodox. Toată bogăţia lui e înăuntrul lui, în inima lui. De aceea, comoara lui e ascunsă în vasul trupului lui şi ea e şi făclie şi râu nesecat şi pace adâncă şi iubire

Dumnezeu e iubire şi ne învaţă să iubim, să iubim mereu.

Cine iubeşte, nu ştie pe unde trece timpul, pentru că toată inima lui arde pentru Dumnezeu şi pentru oameni.

O, ce minunaţi sunt creştinii!

Toţi oamenii au duh dar nu ştiu să-l hrănească. Creştinii își hrănesc duhul lor cu harul lui Dumnezeu și cu unirea cu Trupul şi cu Sângele Domnului, cu rugăciune şi cu dragoste şi cu multe alte fapte bune.

Când intri în Sfânta Biserică, intri în locul cel sfânt al pământului, în locul unde nu numai Îngeri se coboară ci şi Domnul Îngerilor.

Intrăm în faţa ochilor lui Dumnezeu, în faţa iubirii Sale de oameni.

Peste tot găsim Sfinte Icoane: semne ale iubirii Sale acceptate până la capăt. Fiecare ne învaţă cum să ne îmbrăcăm, cum să ne purtăm, cum să ne trăim viaţa. Ele ne povăţuiesc ca nişte fiinţe vii – căci Sfinţii sunt vii – şi noi ştim că ei ne ascultă.

Îngenunchem în faţa Sfintelor Icoane şi ştim că îngenunchem în faţa Sfântului care e zugrăvit pe Sfânta Icoană.

Ne închinăm Sfintelor Icoane şi mintea ne-o înălţăm la acela care e zugrăvit acolo.

Sfintele Icoane nu sunt idoli, cum spun mulţi neisprăviţi de astăzi. Noi nu ne închinăm lemnului, ci Sfântului, care e viu, în cer, şi ne aude.

Sărutăm cu dor Sfintele Icoane, pentru că vrem ca şi noi să mergem în cer și să fim în mod veșnic împreună cu toţi Sfinţii.

Cine sărută cu dor aprins Sfintele Icoane, acela îşi arată dragostea pentru Dumnezeu, având nădejdea că şi el va fi primit în Rai, dacă vrea Bunul Dumnezeu.

Creştinii ortodocşi cred cu cea mai mare tărie în vrerea lui Dumnezeu, pentru că ei depind numai de ea.

Ei nu-I impun lui Dumnezeu condiţii.

Ei nu cer de la Dumnezeu să le răsplătească faptele bune.

Ei cer să se facă voia Sa, „precum în cer, aşa şi pe pământ”.

Ei fac fapte bune pentru că Îl iubesc pe Hristos, pe Maica Domnului, pe toţi Sfinţii şi Sfinţii Îngeri. Ei fac fapte bune din bucurie duhovnicească şi nu pentru că sunt forţaţi de împrejurări sau din politeţe lumească.

Hristos e totul. Aici, în Hristos, e începutul şi sfârşitul. Cine iubeşte pe Hristos nu mai vrea nimic cu adevărat. El se lipseşte de toate, pentru ca să fie cu El.

O, cine nu e creştin ortodox nu înţelege bucuria de care vorbesc acum şi de care nu mă mai satur!

Iartă-ne, Doamne, neştiinţa şi dă-ne să înţelegem, că Tu eşti viaţa noastră! Dă-ne să Te iubim pe Tine şi nimic altceva şi ne miluieşte!

*

Atacurile drăceşti cele mai puternice intervin la patimi, care te stăpânesc cel mai mult şi greu, în momentul când vrei să te curăţeşti de ele. Dracii vor să te îndepărteze atunci de cărţile şi oamenii care te-ar mustra spre îndreptare, arătându-ţi răul acolo unde el nu e.

Nu credeţi frica aceea drăcească, ci înfruntaţi-o! Ea nu aduce neliniştea cea bună, a pocăinței fericite ci pe cea rea, care duce la deznădejde şi lăsare totală în voia patimii.

Citiţi cărţile dumnezeieşti care vă vindecă şi-i cercetaţi pe oamenii, care ştiu să vă scape, prin experienţa lor duhovnicească, de aceste lanţuri ale robiei cu care Satana vă ţine legaţi.

Frica aceasta încetează, când înţelegeţi de unde vine!

*

L-am auzit pe un părinte care spunea, că Hristos, ca Pantocrator, de aceea e pictat pe turla Bisericii, pentru ca să arate că El îi trage la înălţime pe cei credincioşi.

M-a bucurat această vedere duhovnicească, pentru că, cu adevărat, Cel care ne trage la înălţime, dar Care, în acelaşi timp, ne şi ţine în sporirea duhovnicească e Dumnezeu. Pentru că noi n-am putea rămâne în bine, fără ajutorul dumnezeiesc, nici măcar o singură clipă.

El e Atotţiitorul, pentru că prin El s-a făcut tot ce s-a făcut din ce s-a făcut şi se ţin tot prin El.

El e ultima ţintă, ultima bucurie, ultima împlinire.

Turla Sfintei Biserici e ca o ridicare a minţii la Dumnezeu pentru a-L vedea pe Dumnezeu în vedere dumnezeiască.

Ea e dreaptă, pentru că Dumnezeu Se vede prin urmarea învăţăturii celei drepte.

Mintea nu se poate ridica mai mult decât poate înţelege și primi prin vederea luminii dumnezeieşti.

De aceea, Hristos e pictat în turlă mai presus de cât orice iar afară, pe turlă, se află Sfânta Cruce. Adică ceea ce poate vedea lumea dar nu poate înţelege fără Hristos.

„Necazurile” mântuirii nu sunt înţelese de lume, pentru că ea nu iubeşte necazurile care ne mântuiesc.

Sfânta Cruce de pe turla Sfintei Biserici ne aminteşte mereu cuvintele Domnului: „În lume necazuri veţi avea”.

Ea arată creştinilor ortodocşi starea în care se trăiește mântuirea: continua crucificare.

Mântuitorul Hristos a sfinţit Sfânta Cruce prin sfânt sângele Său, pentru ca noi să ne sfinţim viaţa răstignindu-ne patimile şi poftele trupului şi ale sufletului.

Astfel, Sfânta Cruce ne invită la renunţarea la noi din iubire față de El. Te laşi de păcat pentru că iubeşti pe Hristos şi virtutea.

Orice substrat al renunţării e oarecum pătat de îndoială şi de puţinătatea înţelegerii.

Sfânta Cruce stă pe turlă, în afara Sfintei Biserici. Însă pictarea lui Hristos ca Pantocrator e în Sfânta Biserică, adică numai spre vederea celor binecredincioşi.

Sfânta Cruce reprezintă „răutatea zilei”, pe când Hristos ca Pantocrator: iubirea care nu ne uită.

Şi pentru cei din afara Sfintei Biserici, Sfânta Cruce arată greutatea vieţii omeneşti, pe când pentru cei credincioşi: greutatea asumată.

Aceia pătimesc greutăţi pentru păcatele şi învârtoşarea lor. Cei credincioşi: pentru mântuirea lor.

Cei care nu se uitau la şarpele de aramă erau omorâţi de veninul şarpelui, pe când cei care se uitau cu credinţă, scăpau. Pentru că Sfânta Cruce mântuieşte atunci când o accepţi ca făcând parte din tine, din viaţa ta, când ea se contopeşte cu iubirea vieţii tale pentru Hristos.

Din mâinile lui Hristos nu ne poate lua diavolul, pentru că de iubirea pentru El nimeni nu ne poate despărţi.

El ne cheamă mereu la înălţime, adică la o viaţă şi la o înţelegere tot mai înalte.

El, Pantocratorul, nu e jos, ci sus.

El nu e văzut cu minte pătimaşă, ci cu minte întraripată de dumnezeiasca dragoste.

Jos sunt patimile.

Sus e sufletul care Îl vede pe Dumnezeu în extaz dumnezeiesc, în vedere duhovnicească.

O, câte putem înţelege, cu mila lui Dumnezeu, dacă aruncăm norul patimilor de la noi!

Miluieşte-mă şi pe mine, ticălosul, Doamne şi mă iartă, că sunt cel mai pătimaş dintre toţi!

Când recunoşti că nu ai nimic, te îmbogăţeşti în harul Lui. Când admiţi că ştii ceva, atunci nu mai vrei să primeşti darurile lui Dumnezeu. Și astfel, după cum ți-o dorești, Dumnezeu Îşi închide mâna Sa cea prea milostivă și îți lasă sărăcia ca să te umilească.

*

Dacă Dumnezeu nu ne-ar lumina asupra a ceea ce trebuie să facem, ne-am trăi viaţa ca într-un somn adânc.

Am colinda lumea fără să înţelegem rostul nostru pe acest pământ. Ar fi vai de noi, dar noi n-am şti acest lucru cât am trăi, ci numai la sfârşitul vieţii noastre, când Iadul şi-ar deschide larg gura sa pentru ca să ne înghită.

Slavă Ţie, Doamne, pentru că ne luminezi pe noi şi ne arăţi ce e plăcut Ţie şi sfânt! Mulţumesc Ţie, pentru că nu ne răsplăteşti răul cu rău, ci ca un Părinte iubitor, Care ştii prostia şi ticăloşia noastră, nu ne omori, ci ne învii prin harul Tău.

Dumnezeu vrea să răbdăm ispitele şi necazurile şi prigonirile cu credinţă tare în El. El vrea să ştim că e cu noi şi ne ajută, numai noi să nu ne pierdem cu firea şi să răbdăm ispitele cu tărie.

Pentru că nu e ispita mai mare ca puterea răbdării noastre.

Cea mai mare ştiinţă stă în răbdare.

Trebuie să te chinui să rabzi pentru ca să învingi patimile care s-au înfipt, ca nişte ghimpi mari şi dureroşi, în mod adânc în carnea noastră.

Acul răbdării ne scapă de ghimpi dar cu durere, cu sforţare, cu multă transpiraţie, încordare şi neodihnă.

Calea e strâmtă – prescrie numai răbdarea, fără să păcătuieşti – şi este cu chinuri – pentru că trupul şi sufletul se împotrivesc, fiindu-ţi duşmani din cauza legăturii lor nelegitime cu păcatul din obișnuință. Căci ele au început să iubească păcatul mai mult decât virtutea.

Urmarea răbdării e pacea duhovnicească. Și pacea nu ruşinează.

Păcatul te umple de ruşine, pe când răbdarea te scapă de ruşine.

Sfinţii Părinţi ne învaţă să fim nepăsători la ce ne spune ispita, să îi stăm împotrivă, să lucrăm cu trupul dar şi cu mintea, rugându-ne şi aşteptând izbăvirea de ea.

Pentru că izbăvirea vine de la Domnul.

Nu ceda ispitei ce-ţi spune: păcătuieşte şi vei scăpa de ispită! Acela e glasul diavolului.

Căderea în păcat adânceşte rana, te robeşte şi mai mult. Dacă te împotriveşti, diavolul cedează. Cu puţină osteneală scapi de chinul cel prezent dar şi de cel veşnic.

Dumnezeu e cu noi şi El aşteaptă să ne încununeze.

Păcatul nostru Îl întristează pentru că El ne iubeşte mult şi vrea ca noi să fim biruitori ai diavolului şi nu diavolul să ne biruie pe noi.

Noi am păcătuit fără ajutorul cuiva, dar nu putem să facem binele fără ajutorul lui Dumnezeu.

Păcătuim de unii singuri, dar ca să facem fapte bune, trebuie să fim ajutați de harul dumnezeiesc.

Fără Dumnezeu nu putem să facem decât păcate.

De aceea, trebuie să ne rugăm Prea Milostivului Dumnezeu ca să ne înţelepţească spre tot lucrul bun şi creştinesc, căci de El avem nevoie pentru a ne mântui.

Cuvintele duhovnicești, vol. I (Jurnal 1999-2003) [11]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 226-251.

***

El iubeşte Sfânta Cruce pentru că-L iubeşte pe Hristos şi Îl iubeşte pe Hristos, pe Cel care S-a răstignit pentru el.

Cei care nu înţeleg taina Sfintei Cruci, adică iubirea lui Dumnezeu pentru noi, tocmai de aceea vorbesc fără minte şi hulesc Sfânta Cruce.

Aceştia sunt mai rău ca necuvântătoarele. Câinele îşi cunoaşte stăpânul iar omul nu Îl mai cunoaşte pe Dumnezeu. O, ce decădere!

E o durere mare să vezi creştini, care nu cunosc cum să-şi facă semnul Sfintei Cruci. Ştiu câte-n lună şi în stele şi nu ştiu să se însemneze cu iubirea lui Dumnezeu pentru ei. Adică se comportă faţă de Dumnezeu, după cum nu se comportă nici faţă de patul lor sau de hainele lor.

Sfânta Cruce e semnul nemuririi. El e viaţa noastră veşnică. El reprezintă durerea şi răbdarea pe care trebuie să le avem faţă de cei care ne sunt potrivnici.

Sfânta Cruce arată modul nostru de vieţuire: mereu pe cruce, mereu batjocoriţi, înţepaţi, alungaţi, chinuiţi de toţi şi de toate.

Când eşti pe cruce, atunci nu asculţi de iudeii cei vicleni. Adică nu cobori din cuie, pentru ca să le faci pe plac ci te umpli de sfințenie prin răbare și mulțumire față de Dumnezeu.

Viaţa creştinului ortodox e o continuă răstignire.

Viaţa noastră e o continuă silire, o continuă renunţare, o continuă dorire a lui Hristos.

Dacă ne bucurăm împreună cu Hristos, trebuie să şi suferim împreună cu El.

Trebuie să fim pironiţi pe lemn prin ocările şi insultele pe care ni le aduc aceia, care nu ne înţeleg sau nu ne suportă.

Trebuie să fim adăpaţi cu râsete şi ghionturi.

Trebuie să fim batjocoriţi şi dispreţuiţi de orice trecător, care nu ne cunoaşte, dar căruia i se pare că merităm acest tratament.

Suliţa neîndurării ne loveşte în coastă, pentru că pe cap avem coroana de spini, adică aducerea aminte de păcatele noastre.

Condamnăm păcatele oamenilor iar oamenii ne amintesc vechile păcate ale neştiinţei noastre, neştiind că ele au fost iertate de Doctorul sufletelor.

Păcatele pe care le mustrăm noi sunt vii, pe când ale noastre sunt pururea înaintea noastră, deşi le-am lăsat în urmă.

Din invidie, ne reamintesc păcatele noastre iertate, pentru ca să ne neliniştească şi să ne tulbure.

Dacă stăm pe cruce ne bucurăm şi nu ne tulburăm!

Hristos ne dă să suportăm toate în tăcere.

Sfânta Cruce e liniştea noastră. Alături de ea ştim ai cui fii suntem. Ea e hrana noastră. Ea ne hrăneşte cu Sfintele Taine. Ea ne ţine de cald.

Căci Crucea Lui cea preafrumoasă și preasfântă e foc dumnezeiesc, e iubire veşnică negrăită.

Ea e îndurare. Prin ea, Dumnezeu S-a îndurat de noi, de oaia cea rătăcită prin munţi. Prin munții mândriei, ai urii, ai nesimțirii…

Să ne facem clipe libere şi să medităm la Sfânta Cruce! Să medităm, pentru că ne vom îmbogăţi de roade bogate, de roade veşnice.

Vom învăţa să ne plângem păcatele. Vom învăţa să suspinăm pentru tot ceea ce am făcut rău. Vom învăţa să ne smerim cugetul şi să vedem că nu ne mai aparţinem, ci aparţinem lui Hristos.

Vom învăţa să fim responsabili faţă de aproapele nostru. Vom învăţa cum să ne schimbăm viaţa.

Hristos stă mereu pe Sfânta Cruce, pentru ca să nu uităm cât ne-a iubit. El e pictat pe Sfânta Cruce pentru că e Dumnezeul iubirii.

Numai prin Sfânta Cruce se poate exprima în cel mai înalt grad iubirea Sa. Iubirea Sa a coborât pe pământ şi chiar până la Iad prin Sfânta Cruce.

Iubiţilor, nu ascultaţi glasul diavolului, care vă spune să vă depărtaţi de Sfânta Cruce! Cine neagă Sfânta Cruce – om sau înger fiind – anatema să fie!

Sfinţii Părinţi, la Sinodul al VII-lea Ecumenic[1], au stabilit aceasta şi adevărată e mărturia lor. Nu poţi să negi Sfânta Cruce pentru că iubirea nu cade niciodată. Iubirea e veşnică. Dumnezeu e veşnic.

Cândva, iudeii şi-au dat seama – unii dintre ei – că au ucis pe Fiul lui Dumnezeu. La sfârşitul chipului acestei lumi toţi îşi vor da seama că au necinstit şi hulit Sfânta Cruce, adică iubirea Sa. Va veni vremea când oamenii vor plânge pentru că n-au primit iubirea lui Dumnezeu.

Vor plânge cu amar…

*

Se întâmplă un lucru înspăimântător cu noi: dacă ne murdărim pantalonii sau cămaşa sau ne murdărim puţin pe haină, facem din asta un cataclism; dacă facem însă un păcat, păcatul nostru nu e socotit un cataclism ci un prilej de glumă.

În zilele noastre, se crede faptul că e mai bine să fii chinuit veşnic în Iad decât să fii Sfânt.

Oamenii păcătuiesc cu voluptate sau cu indiferenţă, din prostie sau din răutate. Pierd timpul pe nimicuri şi dau importanţă la nimicuri. Te înspăimântă liniştea lor drăcească. Uneori te scot din sărite cu atâta nesimţire.

Trebuie însă să ierţi şi să fii îngăduitor. Hristos nu obligă pe nimeni.

*

La fiecare bătaie a inimii ar trebui să ne gândim, că Hristos ne cheamă la pocăinţă. „Hristos ne chemă la El! Dulcele Iisus!”, ar trebui să ne spunem.

Dacă nu ne spunem mereu asemenea lucruri uităm şi uitarea e foarte nocivă.

*

După cum merg necredincioşii toată ziua la doctor, pentru orice mică durere, tot aşa şi noi să mergem la Sfintele Moaşte pentru orice mică durere sau indispoziţie.

Să le cerem Sfinţilor lui Dumnezeu ajutor şi miluire! Și le vom primi pe acestea după măsura credinţei şi a curăţiei inimii noastre.

*

Slavă Ţie, Doamne, pentru toate! Smereşte proasta mea inimă şi mă miluieşte.

*

Uneori, când aprind candela, las mucul vechi şi lumina este mică ca un licurici. O lumină mică în comparaţie cu o veioză sau cu un bec aprins, ca să nu mai vorbesc de o văpaie de foc sau de un rug aprins, care uneşte cerul cu pământul.

E doar o lumină mică…Însă în întunericul nopţii, ea, această prea mică lumină, îmi arată drumul spre cer, îmi arată chipul Prea Curatei şi pe Pruncul Iisus, îmi arată mântuirea sufletului meu.

Și o mică lumină în atâta întuneric e o nădejde, e o rugăciune, e o iubire vie.

O, ce diferenţă este între întuneric şi faptele vii ale iubirii!

Întunericul te lasă orb, te sufocă, te rătăceşte. Această mică lumină a iubirii pentru Dumnezeu te face să vezi – mai pe pipăite, mai pe dibuite, cu ajutorul lui Dumnezeu – drumul către El. „E bine să fii şi atât – îmi spun – decât să fii în întuneric!”.

Mica lumină aduce speranţe. Mica lumină poate încălzi măcar un suflet.

E adevărat: bine e să fii foc aprins, foc care îi încălzeşte pe mulţi. Dar, în loc să fii întuneric, bine e să fii şi o mică luminiţă a candelei.

*

Părinţii cei mari au fost ispitiţi cu răbdarea. Erau puşi, la început, să aştepte în faţa mănăstirii, pentru ca să se vadă iubirea lor pentru Dumnezeu.

Logica era următoarea: dacă iubesc pe Dumnezeu şi mănăstirea, rabdă, rabdă îndelung. Dacă nu: se plictisesc şi pleacă. Şi ei au răbdat!

Sfinţii au iubit pe Dumnezeu mai mult decât orice.

De la ei să învăţăm ce înseamnă să răbdăm şi lor să ne rugăm să ne ajute, ca unii care ştiu cât de moleşită e firea noastră şi de cât de mult ajutor avem nevoie.

Suntem moleşiţi de atâtea păcate! Suntem ca nişte cârpe murdare, care au şters prea mult praf din tot locul.

Dumnezeu ne albeşte însă prin mila Sa! La El să avem nădejde nebiruită!

*

Mai sunt câteva zeci de ore şi sărbătorim Adormirea Prea Curatei Stăpâne. Întru adormirea sa nu ne-a uitat pe noi! Cea care a fost Maică a rămas Fecioară, Pururea Fecioară şi cea care a adormit e vie şi pururea rugătoare pentru noi şi stă de-a dreapta Fiului ei în ceruri.

Auzind aceste lucruri, tace tot cerul şi pământul de atâta măreţie şi uimire dar slăvesc cu bucurie neîncetată taina iconomiei dumnezeieşti întregul cer şi tot pământul înţelept.

Căci Maica lui Dumnezeu s-a făcut cer nou, cer care a încăput pe Cel ce ţine toate în palmă, pe Ziditorul şi Domnul.

Sfinţii Părinţi au vorbit despre Prea Curata în mod dumnezeieşte şi au arătat înălţimea cutremurătoare la care Roaba Domnului prin iubirea, smerenia şi fecioria ei cea negrăită a ajuns.

Ea, raiul cuvântător, ne veseleşte dumnezeieşte. Prin orice fapt a vieţii ei e o icoană a sfinţeniei celei desăvârşite, o grăire despre curăţia pe care nu a avut-o cerul. Căci nu Înger a născut pe Fiul lui Dumnezeu, ci Prea aleasa dintre femei, cea pe care o fericesc toate neamurile.

Ea este bucurie.

Ea este cea care a şters toată lacrima de pe toată faţa pământului prin naşterea ei cea negrăită.

În ea s-au împlinit toate prorociile.

În ea s-au împlinit toate calităţile Maicii lui Dumnezeu.

Numai ea a putut spune: „Fie mie după cuvântul tău!” Sfântului Arhanghel Gavriil, pentru că numai Prea Curata Fecioară era atât de smerită.

Smerenia cea negrăită şi neînţeleasă a Fiului lui Dumnezeu a locuit în trupul smereniei celei preafericite a Sfintei Fecioare Maria.

Cel ce a plecat cerurile şi S-a pogorât până la noi şi S-a făcut om ca noi – afară de păcat – a iubit pe cea care s-a supus cu totul iconomiei dumnezeieşti şi a primit să fie Maică a Sa.

Cea Prea Curată L-a născut pe Cel Prea Sfânt, pe Sfântul Sfinţilor.

Cea Prea Nevinovată a născut pe Cel fără întinăciune, pe Fiul lui Dumnezeu, pe Cel deofiinţă cu Tatăl, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii.

Pe braţe L-a purtat pe Cel ce a zidit toate cu cuvântul gurii Sale.

La sânul ei a supt Cel ce hrăneşte toată făptura cu belşug de roade.

De ea a ascultat Cel în faţa Căruia toate se tem şi se cutremură.

Acum, cea Prea Curată e aşezată în mormânt dar trupul ei nu cunoaşte stricăciunea.

Când Sfântul Apostol Toma intră în mormânt, la trei zile după sfânta adormire a Maicii Domnului, trupul ei cel preacurat nu mai era pe pământ, căci Domnul îl ridicase la cer.

O, mormântul a rămas gol, ca şi mormântul Domnului! Două morminte goale: pentru că unul era al Vieţii iar celălalt al Maicii Vieţii.

Şi în unul şi în altul giulgiurile au rămas ca să mărturisească dumnezeirea lui Iisus şi prea marea sfinţenie a Prea Curatei Lui Maici.

„De acum mă vor ferici toate neamurile” a prorocit Prea Curata. Și la axionul praznicului cântăm: „Neamurile toate te fericesc pe tine, una, de Dumnezeu Născătoare”…

Evlavia dreptcredincioşilor e mare în această zi. Toate inimile bat la unison cu dulceaţa milostivirii sale, pe care o revarsă din belşug, şi nouă, păcătoşilor şi nefericiţilor.

Noi suntem bolnavi de atâtea păcate; ea ne alină suferinţele şi ne tămăduieşte bolile.

Noi suntem deznădăjduiţi pentru mântuirea noastră. Ea ne dă curaj şi nădejde de mântuire, căci ea a născut pe Cel ce nu vrea moartea, ci îndreptarea păcătoşilor.

Prea Curată Maică, Cea mai curată decât toată făptura cea văzută şi cea nevăzută, ca ceea ce eşti Maică a lui Dumnezeu, nu ne uita şi pe noi, cei smeriţi şi slăbănogiţi de păcate şi ne trimite şi nouă o picătură din mila milostivirii tale şi roagă pe Fiul tău, Cel lesne de îmblânzit, ca la înfricoşătoarea Judecată să nu ne aşeze pe noi împreună cu caprele cele mândre, ci cu oile cele smerite şi paşnice, întru Împărăţia Sa, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin!

*

Dă-mi răbdare întru scârbe, Doamne, şi întru ispite, ca să nu mă scufund! Luminează mintea mea, ca să nu rămân pentru veşnicie orb şi îmbracă-mă cu Duhul Tău cel Sfânt, ca să nu fiu degerat de iarna tartarului celui nemilos.

Opreşte aiurarea minţii mele şi îndreptează moliciunea voinţei mele, că Tu eşti Dumnezeul celor vii – prin fapte bune – şi nu al morţilor – prin fapte rele.

Ai milă de mine, cel singur şi rătăcit, şi mă miluieşte, că Tu eşti Purtătorul de grijă al tuturora. Smereşte sufletul meu şi umileşte inima mea, ca să fac voia Ta în toată viaţa mea. Amin!

*

Sunt un vierme. Viermele locuieşte numai în hoituri. El se hrăneşte numai cu murdărie. Asemenea lui sunt şi eu: pe afară seamăn cu chipul evlaviei, dar în mine arăt lipsa ei.

*

Patima e o robie grea şi constrângătoare. Ea este un cal nărăvaş fără frâu. Multă durere şi osteneală trebuie să pui, pentru ca să stăvileşti înfocarea acestui cal.

*

Sunt un fariseu: mă laud cu ceea ce nu fac. Pun sarcini grele, cu gândul, pe umerii altora, iar eu nu pot să ridic niciun pai, pentru că sunt leneş şi delăsător. Vai mie!

Voi fi judecat ca un ucigaş de părinţi şi de fraţi, pentru că nu ascult şi bârfesc toată ziua!

*

Exemplul vieţii mele e o sminteală mare pentru fraţii mei. Sunt ca un măr stricat, care strică şi merele sănătoase.

*

Cea mai frumoasă zi e ziua pocăinţei. Lacrimile îţi curăţesc mintea şi îţi înseninează inima. Cea mai frumoasă şi scumpă zi e împăcarea cu Dumnezeu.

*

E greu să acceptăm decăderea noastră atunci când suntem înşelaţi de diavol. E tot la fel ca şi atunci când ne ascundem patimile de ruşine: deşi ştim că le avem, nu vrem să le mărturisim.

*

Cel mai mare rău e să-I întorci spatele lui Dumnezeu toată viaţa. Aşa trăieşti în cel mai gros şi dureros întuneric.

*

La înfricoşata Judecată voi fi ca un peşte fără de glas. Nu voi avea cuvânt de dezvinovăţire, eu, preadesfrânatul.

Păcatele mele sunt ca plumbul. Ele mă trag în marea acestei vieţi, ca să mă scufund în mod deplin.

Miluieşte-mă, Doamne, că sunt foarte neputincios! Vindecă patimile mele şi mă iartă!

*

Sfinţii lui Dumnezeu sunt stelele care strălucesc în întunericul istoriei. Istoria omenirii, de la Sfântul Adam şi până azi, este luminată de viaţa lor, căci ei au bineplăcut lui Dumnezeu şi El a locuit în ei.

Orice Sfânt e o lumină mare, o lumină ce nu poate fi egalată de necurăţia lumii din care a ieşit.

Ei au ieşit din lume dar erau ai lui Dumnezeu.

Ei nu erau ai lumii, pentru că şi-au răstignit patimile şi poftele pentru iubirea lui Dumnezeu.

Sfinţilor ai lui Dumnezeu, nu mă uitaţi şi pe mine, păcătosul, ca să mă mântuiesc şi eu!

*

Părerea de sine e o poartă închisă. Ea nu lasă iubirea lui Dumnezeu să intre în inima noastră.

Dacă ne deschidem inima lui Dumnezeu şi Lui I-o oferim în întregime, această poartă e scoasă din ţâţâni şi stricată cu totul de smerita ascultare.

Ascultarea de Dumnezeu şi de Sfinţii Lui e aceea care ne scapă de părerea de sine şi de înălţarea minţii.

*

O, sfatul bun e ca o lanternă aprinsă în bezna nopţii! El nu te lasă să te împiedici şi să cazi.

*

Repede cade omul fără harul lui Dumnezeu! O, cât de neputincios sunt!

Sunt „deşertăciune a deşertăciunilor” (Eccl. 1, 2), căci prin cugetare deşartă îmi agonisesc, spre pierzare, toată deşertăciunea.

Amară va fi Judecata pentru mine. Amară va fi despărţirea sufletului meu de trup. Voi fi găsit întinat cu totul şi voi fi aruncat diavolului spre mâncare.

Vai mie, păcătosului! Vai mie, că nimeni nu va fi judecat ca mine!

Eu am greşit întru cunoştinţă şi cunoştinţa mă judecă, pentru că am greşit din răutate şi din voie liberă.

Cei care au păcătuit din neştiinţă se vor bate mai puţin. Eu voi fi bătut mult pentru că sunt mai ticălos ca toţi.

*

Vezi Stăpâne, nemernicia mea şi mă miluieşte.

Sfântule Ierarh Ioan Maximovici[2], roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul!

Sfântule Ierarh Ignatie Briancianinov[3], roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul!

Rugaţi-vă pentru mine, Sfinţilor ai lui Dumnezeu, ca să văd groapa în care stau şi să mă ridic spre pocăinţă!

Moartea e amară, e amară pentru păcătoşi.

Ea îi zguduie pe cei ce se pocăiesc.

Ea îi înţelepţeşte spre viaţa veşnică.

Judecata e anunţată de mustrarea conştiinţei.

„Dacă inima nu ne mustră, avem îndrăzneală către Dumnezeu” (I In. 3, 21). Dar pe mine mă mustră şi mă arată vinovat!

Doamne, miluieşte-mă pe mine preadesfrânatul, hoţul, furul de cele sfinte, malahistul, sodomitul, cârtitorul, beţivul, lacomul, ocărâtorul, neiubitorul de fraţi şi de părinţi, necinstitorul, iubitorul de arginţi, avarul, îngâmfatul, mândrul, trufaşul, necredinciosul, păgânul cu fapta, încrezutul, mâniosul, leneşul, nesimţitorul, nerecunoscătorul, curvarul cu dorinţa şi cu fapta, nelegiuitul, blestematul din faptele cele văzute şi nevăzute de oameni, sarcasticul, răul, uzurpatorul numelui bun, invidiosul şi casa tuturor celorlalte rele şi mă iartă!

Mult am greşit şi niciodată nu m-am pocăit. Mult am greşit şi nu am suspinat niciodată. Niciodată nu am plâns cu adevărat pentru relele pe care, ca nimeni altul, le-am făcut.

Miluieşte-mă, Doamne şi mă iartă! Ai milă de mine, ticălosul şi spurcatul şi mă iartă!

Cel care îţi aminteşte de Iad, acela îţi e prieten cu adevărat.

Cel care te îndeamnă să-ţi fie frică de Dumnezeu, îţi vrea binele veşnic.

Roagă-te pentru unul ca acesta în inima ta! Mulţumeşte-i în gând, de multe ori, pentru că te-a mai atenţionat încă o dată şi încă o dată!

Uităm repede Iadul şi de aceea cădem în el. Uităm repede chinurile şi ele vin peste noi.

Iadul ne scapă de Iad! Iadul ne învaţă să fim smeriţi, buni, ascultători, evlavioşi, dreptcredincioşi cu adevărat.

Iadul ne scapă de falsele păreri şi de toate ereziile şi gândurile diavolului, dacă ne smerim inima.

Dacă ne ţinem de amintirea Iadului nu mai suspinăm veşnic. El e prietenul nostru care ne mustră. El e mama noastră care ne povăţuieşte să nu urmăm păcătoşilor, ci celor ce se pocăiesc, după dreptarul dreptei credinţe ortodoxe.

Doamne, dă-mi frica Ta şi amintirea Iadului şi mă mântuieşte! Revarsă mila Ta peste mine şi smereşte sufletul meu!

Eu am o mare părere despre mine, pentru că sunt rătăcit şi înşelat de diavol.

Eu rătăcesc pentru că sunt neascultător.

Eu păcătuiesc pentru că sunt încrezut şi fără frică de Tine, Doamne!

O, miluieşte viaţa mea cea deşartă! Miluieşte-mă, Doamne Iisuse, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale şi mă iartă!

*

Nu e nimic mai folositor pentru un creştin ortodox ca Sfânta Împărtăşanie. Ea este viaţa lui, aerul lui, bucuria lui, lacrimile lui de bucurie.

Sfânta Împărtăşanie e focul ce arde păcatele, adică spinii ce au intrat în suflet. Ea luminează cămara sufletului, o umple de sfinţenie. Nu uitaţi asta, fraţii mei!

Apropiaţi-vă şi uniţi-vă cu Hristos, pentru că fără El nu există nicio speranţă de mântuire! El e viaţa noastră veşnică.

Fără Hristos nu există viaţă veşnică, ci moarte veşnică.

Vă rog cu inima strânsă: împărtăşiţi-vă cu Hristos! Bucuraţi-vă împreună cu El! Fiţi cu El!

*

Găina, după ce face un ou, cotcodăceşte ca să ştie toată lumea. Noi nu trebuie să ne lăudăm, dacă vrem să facem fapte bune. Noi trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu, pentru că numai cu ajutorul Lui am putut face o anumită faptă milostivă şi iubitoare de fraţi.

*

În inimile care nu-L primesc pe Hristos răsar tot felul de gânduri şi frici precum buruienile. Cei care Îl primesc pe Hristos în Sfintele Taine, primesc focul dumnezeiesc şi El arde toată bălăria crescută peste noapte, adică de când nu ne-am mai împărtăşit.

*

Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate mai mult decât clipim din ochi sau ne mişcăm mâinile. Orice clipă a vieţii noastre să fie o mulţumire adusă Lui.

*

Într-o seară stăteam aproape de cişmeaua de lângă poartă, la Sfânta Mănăstire Antim şi ascultam predica rostită de un părinte diacon. O puteam auzi datorită difuzoarelor de afară.

Milostivul Dumnezeu – pe când stăteam şi ascultam – a vrut să mă bucure duhovniceşte dar şi să mă înveţe prin pilda unei femei evlavioase, cu faţa foarte radioasă şi îmbrăcată, în întregime, în haine negre.

Aceasta avea într-o geantă 4 sau 5 sticle de plastic – din acestea care astăzi sunt peste tot – de 1, 5 sau 2 litri şi cu o nespusă evlavie şi încredere a luat apă de aici pentru ca să ducă acasă.

Sunt sigur că şi acasă avea apă…Dar lua apă de aici ca binecuvântare, pentru că mănăstirea e un loc sfânt…şi ea ştia acest lucru. Am dat slavă lui Dumnezeu pentru această privelişte minunată!

Doamne, miluieşte-o pe roaba Ta şi pentru rugăciunile ei şi pe mine, păcătosul!

Astfel de femei, cu astfel de conştiinţe alese, reprezintă de fapt fiorul viu al Sfintei Ortodoxii.

Decât eu eram prin preajmă şi poate că nu şi-a dat seama că văd ceea ce face. Pentru că, din mişcările ei evlavioase, vedeam că nu vrea să fie văzută.

O, de-aş înţelege şi eu cât de urât este exemplul vieţii mele ticăloase!

Aceasta m-a luminat prin viaţa ei, pentru că am prins, ca într-o sclipire a soarelui, credinţa şi dragostea ei. Ceea ce ea ascundea, într-o clipă, m-a umplut de bucurie, pentru că ea ascundea o viaţă curată în Hristos şi nu ca mine: fapte de ruşine şi nelegiuite.

Doamne, ai milă şi de mine, ticălosul, că sunt foarte păcătos! Fă să am răbdare în ispite şi voinţa mea să fie voia Ta, iubitorule de oameni!

Cântarea corală de azi, din Bisericile noastre, nu reprezintă strigătul inimii păcătoşite. E ceva fad, strident, anormal. Sufletul nu se poate odihni într-o astfel de atmosferă.

Cântarea bisericească e cântarea sufletului care se pocăiește.

Pentru că nu mai vrem să înţelegem acest lucru, tocmai de aceea ne chinuim unii pe alţii la sfintele slujbe cu cântări care siluiesc glasul inimii. Aceia cântă totul „bine” dar greşesc fiecare notă, pentru că inima nu-şi spune durerea ei, nu se roagă.

Îmi pare rău că am uitat să ne rugăm din inimă, cu căldură, cu lacrimi de bucurie.

Când cântă sufletul, inima dă pe-afară. Chipul nostru iradiază. Atunci trăim în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi.

Când te smereşti, orice rând pe care îl cânţi vorbeşte despre tine.

Doamne, înţelepţeşte-ne şi ne luminează, ca să nu credem minciuna drept adevăr şi adevărul să nu-l socotim minciună! Stăpâneşte poftele noastre cele rele şi ne miluieşte, căci suntem neputincioşi!

Am uitat şi să ne îmbrăcăm şi să vorbim şi să zâmbim şi să ne plecăm capul sau să ne mişcăm picioarele. Facem gesturi pe care nu simţim să le facem, gesturi de care ne ruşinăm când le gândim mai apoi.

Dacă nu ştim cum arată interiorul sufletului unui om evlavios şi nici naturaleţea gesturilor lui, nu putem să ne comportăm nici noi normal.

Fericitul Paisie Aghioritul[4] spunea multe despre acest adevăr.

*

Dacă Dumnezeu nu ar fi atât de milostiv nu s-ar mântui nimeni. Mila Lui şi iubirea Lui se văd în fiecare zi a vieţii noastre. El ne călăuzeşte paşii în aşa fel încât tot ce ni se întâmplă e spre folosul nostru duhovnicesc.

Învăţăm şi din carenţe şi din virtuţi cât şi din lucruri şi fapte neînsemnate la prima vedere.

Când merg către facultate, văd mai în fiecare zi un frate, care e nebun cu mintea sau pare nebun dar care zâmbeşte tot timpul.

Acest zâmbet mă umileşte dar mă şi bucură. Acest zâmbet mă apropie de fratele acesta şi, deşi mai toţi îi zic „nefericitul”, eu îi zic fericitul. Eu nu sunt fericit ca el şi nici calm ca el deşi am pretenţia de „om duhovnicesc şcolit”.

El ştie ceva la care eu bâigui. El ştie amănunte la care eu nici nu visez.

Pentru că eu stau la căldură, cu mâncare multă şi bună, cu odihnă din destul şi cu cărţi dintre cele mai sfinte, pe când el, în plină iarnă, a dormit pe un scăunel, înghesuit şi cu frigul în oase, într-o cabină telefonică, căptuşită cu ziare, răbdând şi râzând.

Vai mie, ticălosului! La înfricoşata Judecată eu voi fi judecat de râsul binecuvântat al acestuia şi voi fi trimis în focul cel veşnic, pentru că n-am răbdat şi nu m-am ostenit deloc pentru păcatele mele.

Dacă eşti atent, înveţi de la oricine şi din orice.

De la pietre înveţi tăcerea, de la copaci răbdarea, de la nori să nu-ţi pui încrederea în fapte şi în tine, de la sămânţa ce încolţeşte nădejdea, bucurându-te cu cei ce se bucură şi plângând cu cei ce plâng.

Căderile tale sunt lecţii providenţiale. Din ele înveţi cât de slab eşti dar şi cât de bun e Domnul cu tine. Bunătatea Lui te îndeamnă la mulţumire şi la terminarea cu păcatul. Bunătatea Lui te face bun şi îngăduitor.

Văd cum nu ne luăm scurta viaţă în serios.

Foarte mulţi ne batem joc de timpul mântuirii noastre, de timpul îndreptării vieţii noastre.

Pocăinţa e reprimirea în braţele lui Dumnezeu. De ea avem cu toţii nevoie.

Ierarhia dar şi poporul au nevoie de pocăinţă şi de mărturisire. Până nu demult nu ştiam acest lucru. Dar astăzi îl spun din tot sufletul: nu eşti ortodox adevărat dacă nu flămânzeşti şi însetezi după Sfintele Taine.

Sfintele Taine sunt iubire şi cer iubire. Ele sunt iubirea lui Dumnezeu şi Dumnezeu ni Se oferă.

Chemarea la împărtăşirea cu Sfintele Taine e cea mai mare chemare care ni se face. Dacă stăm nepăsători suntem morţi. Dacă nu ne pătrundem de acest unic lucru suntem mai de plâns decât toţi oamenii.

Păcătoşii sunt cei care nu vor să aibă de-a face cu Dumnezeul cel viu, cu Dumnezeul iubirii de oameni. Ei neagă pe Dumnezeu ca să se nege pe ei înşişi şi întreaga lor viaţă.

Rătăcesc, pentru că doresc să rătăcească. Nu cred sau vor să uite de Dumnezeu, pentru că vor să-şi satisfacă poftele şi ambiţiile drăceşti.

Ei ştiu că greşesc. Și putem să constatăm acest fapt din aceea, că nu suportă adevărul, curăţia, sfinţenia, evlavia ortodoxă. Ei o resping pentru ca să-şi facă voile și nu pentru că nu e bună.

Ei resping Sfânta Ortodoxie nu pentru că e nebunie, ci pentru că ei iubesc nebunia şi excentricitatea, „noutatea” păcatului şi a deşertăciunii.

Nedorind adevărul îşi complică viaţa, o umplu de termeni şi de explicaţii, ştiind prea bine că totul e o şaradă meschină.

Politeţea societăţii de azi ascunde patimile pentru a le face şi mai vizibile.

Se ascund sub tertipuri pentru a părea drepţi, când ei sunt păcătoşi.

Vorbesc încet, pentru că nu au convingeri.

Vorbesc la ureche, pentru că nu au curaj.

Zâmbesc întotdeauna, pentru că nu ştiu să se bucure şi nici nu sunt fericiţi.

O, ce durere! Păcatul ne-a făcut străini de Dumnezeu, de ceilalţi şi de noi.

Rugăciunea ne apropie. Ea ne reface comuniunea şi cu Dumnezeu şi cu aproapele şi cu noi înşine, adică a sufletului cu trupul nostru.

Multe rele ne mai bântuie! Multă neştiinţă ne mai caracterizează, deşi părem deştepţi!

Adevărata ştiinţă, cea duhovnicească, care trebuie, azi e rară, prea rară.

Fugim după oameni duhovniceşti, după inimi vii şi nu le găsim.

Căutăm acolo unde nu e.

Multe obstacole ne mai punem, pentru a ne spune două vorbe.

Pentru că nu mai ştim să vorbim din inimă, tocmai de aceea avem prea puţine lucruri de spus. E o mare durere.

Cei mai năuciţi sunt începătorii. Ei au nevoie de călăuze, pentru ca râvna lor să nu se transforme într-un eşec total, adică în extremism și înșelare demonică cruntă.

Doamne, nu ne uita nici azi! Arată-ne nouă pe robii Tăi, pe robii Tăi cei ascunşi, pe robii Tăi cei curaţi şi luminoşi de care avem atâta nevoie! Auzi-ne, Doamne şi miluieşte-i pe robii Tăi, cei neştiutori!

Recitesc de multe ori capitolul al 13-lea de la I Corinteni, capitolul iubirii, şi văd, de fiecare dată, măreţia ei copleşitoare până la lacrimi sau aproape de lacrimi.

Fără iubire nu suntem nimic, iubiţilor! Fără iubire nu putem îndeplini nici măcar o singură poruncă a Domnului. Ştiinţa, harismele şi credinţa minunată, fără iubire, n-au nicio valoare.

Ştiinţa fără iubire îngâmfă.

Harismele fără iubire duc la slavă deşartă.

Credinţa care mută munţii, fără iubire, îl trufeşte pe om.

Dar iubirea te smereşte, te face binevoitor, înţelegător, iertător, împreună suspinător cu ceilalţi.

Iubirea te leagă direct de Prea Sfânta Treime, Care e Iubire pentru că e Comuniune.

Iubirea nu cade niciodată, pentru că niciodată ea nu va lua sfârşit. Pentru că niciodată persoanele Prea Sfintei Treimi nu vor înceta să Se iubească şi să iubească.

Cel ce iubeşte duhovniceşte se umple de harul Duhului Sfânt şi de lacrimi de bucurie. Acela dă slavă lui Dumnezeu pentru iubirea Lui cea mare pe care o împărtăşeşte oamenilor.

Cel ce iubeşte duhovniceşte nu se simte niciodată singur.

E singur numai egoistul şi cel ce judecă pe aproapele cu răutate şi cu inimă rea.

Cel ce iubeşte pe aproapele său ca pe sine însuşi se bucură pentru toţi dumnezeieşte, pentru că dă slavă lui Dumnezeu pentru toate.

*

Cum să nu-L iubeşti pe Dumnezeu?!…Dumnezeu e singurul vrednic de iubit şi dorit. El e singurul care te umple cu totul şi te scoate cu mintea şi inima din lumea aceasta. Pentru că atunci când El atinge o inimă creştin-ortodoxă, ea uită tot şi-L vede numai pe El, pe Împăratul slavei.

Dumnezeu e peste tot şi umple tot, dar pe El nu-L cuprinde nimic şi nimeni, pentru că nimeni nu-L poate cuprinde şi înţelege cu totul.

Suntem oameni din pământ şi totuşi Dumnezeu ne iubeşte, ne iubeşte foarte mult. Dacă L-am iubi puţin, chiar puţin de tot, am vedea cât de deşartă e lumea aceasta şi cât de păcătoşi suntem noi înşine.

Lumea e frumoasă dar păcatul l-a urâţit pe om şi el o vede, din acest motiv, urâtă şi chiar plictisitoare. Dar ea nu e aşa. Ea e lucrul mâinilor lui Dumnezeu.

Stau şi mă uit în jur şi văd numai frumuseţe.

Dumnezeu ne dă prin harul Său să simţim bucuria iubirii Sale. Prin acesta înţelegem că Dumnezeu e Iubire şi că El doreşte ca toţi oamenii să se mântuiască și nu numai unii. El doreşte să ne facă fii ai Împărăţiei Sale. Și Împărăţia Sa e veşnică şi fericit este acela care o va moşteni.

Când nu poţi să te rogi, te frământă ceva din lumea aceasta.

Când nu poţi să ierţi, te crezi fără de păcat, când ştii prea bine cât te-a iertat Dumnezeu pe tine.

Ce mă făceam, dacă Dumnezeu mă lua pe mine din viaţa aceasta, cu păcatele mari şi grele pe care le-am spus sub umbra epitrahilului?! Mergeam în Iad…

Ce mă făceam, dacă Dumnezeu mă pedepsea la fiecare păcat cu lucrul, cu cuvântul sau cu gândul?! Era vai şi amar de mine, iubiţii mei!

Scriu acestea, pentru că Dumnezeu mult m-a mai răbdat! El a trecut cu vederea toate relele mele şi – mai înfricoşător! – m-a iertat, iubindu-mă şi mai mult.

Eu am păcătuit mult şi Dumnezeu mi-a răsplătit nu cu rău, ci cu bucurii mari şi nepovestite.

Cine sunt eu, necuratul, să primesc acestea, Doamne? Cine sunt eu, ca să primesc atâta milă de la Tine?

Tu eşti Prea Bun şi Prea Milostiv iar eu tină păcătoasă, ruşine şi cutremur.

Merg în Sfânta Biserică şi Te văd pe Tine în Sfintele Taine: plin de iubire, plin de nemărginită dragoste.

Mă apropii de Tine dar nu cu lacrimi.

Mă apropii dar nu cu inimă zdrobită.

Eu vin gol şi plec împreună cu Tine!

Eu vin ca o fiinţă murdară şi plină de ură şi, cu cine mai mare decât toată făptura plec, decât cu Fiul lui Dumnezeu întrupat ?

Plec cu Cel mai bun, Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire a primit moarte de ocară, ca prin ocara Lui eu să mă mântuiesc.

Ar trebui să mă cutremur! Ar trebui să am mintea trează, clară, umilită!! Dar eu, ca cel mai mare ticălos, vin cu pas mândru şi cu inimă neiertătoare, ca să primesc Focul cel ceresc şi Lumina lumii.

Ce nebun sunt! Cât de orb! Ce decădere! Nimeni nu mai face ca mine. Nimeni nu mai e atât de nebun. Toţi ceilalţi vin cu cucernicie, cu frică, cu sfială, şi aşa primesc Sfintele Taine.

Sfântul Ierarh Isaac Sirul, ierarhul Ninivei, striga Mântuitorului într-o rugăciune a sa: „Nu am inimă plină de durere ca să Te caut, nu am pocăinţă, nici umilinţă…”.

Cu adevărat: pentru mine a scris acestea!

Nu am, Doamne Iisuse, inimă plină de durere pentru păcatele mele, ca să Te caut pe Tine! Râzând prosteşte şi flecărind îmi pierd viaţa, crezând că ştiu lucruri, pe care nici nu le cunosc şi nici nu le împlinesc, căci nu le înţeleg.

Mă trufesc în zadar. Sunt nemilostiv. Abia de dau câţiva bănuţi unui confrate al meu aflat în durere și în mizerie. Mă aprind de poftă când sunt pătimaș pentru femeie şi par o fiară când sunt mânios pe un lucru anume.

O, ce prăpădit sunt! Ce ordinar sunt! Trec aproape în fiecare zi pe lângă acel bărbat, pe care toţi îl cred „nebun”. Dar acest nebun e un om frumos, cum eu nu sunt.

Stă zi şi noapte pe o piatră de lângă şosea sau lângă o cabină telefonică, în picioare, fără să facă altceva decât să zâmbească. El zâmbeşte tot timpul.

El zâmbeşte oricui, oricând, fără ca nimeni să-l întrebe de vorbă sau să-i mulţumească.

Să nu vă mire faptul, iubiţii mei, dacă unul ca acesta are să se mântuiască iar eu am să fiu făcut de ruşine, spunându-mi-se: „Ai citit atâtea şi ai auzit atâtea şi totuşi nu te-ai pocăit!…”. Vai mie! Cine mă poate scăpa de Dreptul Judecător?! Nimeni!…

Atunci prietenii mă vor uita iar duşmanii din Iad mă vor lua la ei, căci eu sunt păcătos.

Am văzut pe mulţi care spun că sunt păcătoşi dar ei nu cred în ce spun.

Ei sunt păcătoşi, dar nu cred că sunt păcătoşi.

Eu sunt unul dintre aceştia. Spun dar nu fac nimic.

De aceea scriu. Scriu ca să mă mustru. Scriu pentru ca nimeni să nu spună alt adevăr despre mine decât acela pe care eu însumi pot să îl fac cunoscut.

Mă mustru numai pe mine, doar-doar m-oi îndrepta şi eu. Mă mustru dar sec. Ar trebui să mă mustru cu asprime. Însă sunt rob al iubirii de sine şi al slavei deşarte.

Nu poţi să-L iubeşti pe Dumnezeu şi să fii nemilostiv.

Nemilostivirea e un semn al urii, al indiferenţei, al lipsei de iubire.

Când nu dai milostenie, Îl ignori pe Hristos, Îl treci cu vederea. El îţi cere: „Dă-mi!”, iar tu Îi spui: „Pleacă!…Lasă-mă!”. Vederea Lui te umple de scârbă.

Vederea Lui – pentru că tu eşti rece şi distant faţă de fraţii tăi – te face să-ţi întorci capul.

O, nebunule şi prea trufaşule! De la cine întorci tu faţa?! De la Dumnezeu, de la Dumnezeu care te iubeşte şi te îngrijeşte, cât tu nici nu-ţi poţi închipui.

Tu nu dai 1000 de lei şi El ţi-a dat viaţă, iertare, milă, iubire, acoperiş deasupra, haine, mâncare, cărţi, sănătate şi chiar pe Sine Însuşi.

Câtă nerecunoştinţă! Câtă trufie! Câtă prostie şi nesimţire mai ales!

O, nu vorbesc de voi, iubiţii mei fraţi şi iubitele mele surori, ci de mine! Eu sunt acest ticălos om, această fiară prea rea, acest gunoi demn de dispreţ şi de silă. Eu sunt ucigaşul de fraţi: nu cu fapta, ci cu cuvântul şi cu exemplul rău.

Cuvântul ucide, răneşte, tulbură, îi rătăceşte pe alţii atunci când e spus de o inimă îngâmfată şi rea.

El e o barieră ce nu te lasă să-ţi spui inima, atunci când vrei să te ascunzi şi să rămâi cu răni nevindecate. Prin cuvânt poţi părea „sfânt” iar tu să fii un gunoi, un parşiv de zile mari.

O, cât m-au îndurerat oamenii care păreau că ştiu ce spun dar ei n-aveau habar!

Mult am suferit înăuntrul meu din cauza oamenilor care îmi spuneau cuvinte de iubire, dar ei nu mă iubeau, ci dimpotrivă. Au trecut acele zile şi poate că vor mai veni și altele.

Acum, pentru că Tu, Doamne, m-ai eliberat de această durere, Îţi mulţumesc şi Te laud pe Tine, că m-ai scăpat de oamenii care fac fărădelege şi m-ai unit cu cei ce-Ţi slujesc Ţie.

Slavă iubirii Tale, Doamne!

Slavă îndurării Tale celei nespuse!

Dacă te cercetezi de o mie de ori pe zi şi de fiecare dată cugetul tău îţi spune că eşti un om păcătos, un nimic şi mai ales, că vei merge în Iad, iubite frate, eşti pe calea mântuirii!

Cel ce îşi străpunge inima cu suliţa amintirii Iadului trăieşte durerea cea bună. O astfel de durere trebuie să cerem de la Dumnezeu!

Nu am inimă ca să Te caut, Doamne! Am inimă dar nu Ţi-o dau Ţie pe de-a-ntregul şi de aceea spun că n-am inimă. Dacă aş avea inima numai la Tine, Te-aş căuta cu durere: pentru că sunt mult greşit.

Cei ce n-au păcătuit au îndrăzneală, dar eu ce îndrăzneală să mai am?! M-am învechit în cele rele. O, ce ticălos sunt!

În Sfânta Biserică ne rugăm, cântăm, învăţăm să răbdăm, să aşteptăm, să ne înfrângem pornirile rele, să nu smintim prin ceea ce facem.

Ne închinăm la Sfintele Icoane cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu. Stăm cu mintea răpită la Sfintele slujbe. Asta o fac toţi, nu şi eu!

Văd mulţi fraţi şi multe surori cu cât foc primesc ceea ce aud şi văd şi totuşi nu mă umilesc.

Sfânta Liturghie e Slujba slujbelor. E ca ziua Sfântului Paşti între celelalte sărbători ale anului bisericesc. Totul e dumnezeieşte aici, pentru că Însuşi Fiul lui Dumnezeu stă pe Sfânta Masă ca pe un Tron preaînalt.

Ar trebui să fie o linişte plină de uimire şi de lacrimi duhovniceşti în Sfânta Biserică, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.

Ar trebui să trăim îngereşte Sfânta Liturghie.

Toată săptămâna ar trebui să dorim numai acest fapt: să participăm la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.

Grija lumească nu are ce căuta în Sfânta Biserică.

Grija e a lumii, pe când Dumnezeu vrea inima ta.

Dacă inima ta e plină de griji e o inimă murdară.

Dumnezeu vrea o inimă smerită, adică o bijuterie veritabilă.  Singura bogăţie a ta e umilinţa inimii, e plânsul duhovnicesc, e fapta bună.

Fără fapte bune suntem aramă sunătoare.

La ce foloseşte fardul, dacă ne miroase sufletul a cea mai spurcată murdărie?!

La ce ne foloseşte haina de blană luxoasă, dacă nu ne îmbrăcăm cu frica de Dumnezeu?!

La ce ne folosesc banii, dacă avându-i, ne cumpărăm chinul cel veşnic prin nemilostivire?! La nimic, iubiţilor!

Dacă ne-am privi cât de nebuni suntem, n-am mai ridica ochii din pământ.

Bogatul îl umileşte pe cel sărac în aparență. Când pare să îl umilească pe el se umilește pe sine.

Nu eşti mare când te îngâmfi, ci când te smereşti.

Nu-ţi foloseşte odihna multă, ci privegherea.

Nu-ţi ţine de foame masa bogată, ci postul.

Rugăciunea e cea mai mare vorbire şi nu linguşirea.

Funcţia înaltă e ca o nălucire de noapte: ea trece dar noi suntem goi dacă ne-am trufit.

Mulţi oameni n-au mâini, n-au picioare, n-au ochi sau nu aud, bolesc de mult timp sau urlă de atâta durere şi totuşi suntem insensibili.

Mor atâţia oameni pretutindeni şi vederea lor ni se pare ireală, deşi e un lucru palpabil cadavrele lor.

La unii vine moartea fără de veste şi îi apucă nepregătiţi, total nepregătiţi. Cei care se îngrijesc de acest fapt sunt gata să moară oricând.

Eu însă sunt uituc, un uituc ce mă îngâmf, când viaţa mea e mai subţire ca pânza de păianjen.

Într-o zi voi muri…

Într-o zi voi pleca dintre muritori pentru a da răspuns pentru tot ceea am făcut aici.

Sunt responsabil pentru fiecare clipă a vieţii mele, pentru că, pentru fiecare clipă voi da răspuns Domnului Hristos.

Chiar dacă vreau sau nu vreau acest lucru se va întâmpla, pentru că răul trebuie pedepsit iar binele răsplătit.

Ce voi da, Domnului, pentru toate câte mi-a dat mie?

Cum să-Ţi mulţumesc, Doamne, că eu nu mă pricep?

Ce laude să-Ţi aduc eu Ţie, Celui ce tot cerul I se închină şi Îl preamăreşte? Nu ştiu şi nu înţeleg, că sunt păcătos şi nu ştiu ce să fac.

Răul îşi arată faţa mult mai târziu: după ce păcătuim.

Cât de dulce ni se pare desfrânarea, spre exemplu! Are atâtea dedesubturi plăcerea şi ai vrea să le cuprinzi pe toate! Dar, o, tu, care nu-i ştii amărăciunea: stai departe!

Nu-i mirosi subraţul acestei plăceri păgâne! Nu te opri în faţa ei, ca s-o contempli! Ea e o vrăjitoare iscusită.

Ea te strigă şi te fermecă, îţi promite câte-n lună şi stele, îţi promite veşnicia. Dar nu veşnicia bucuriei, ci a pedepsei.

Tu, tânăr fiind, crezi că desfrânarea îţi spune adevărul. O vezi cu multe sclipiri, cu multe lanţuri de aur, cu părul inelat, cu unghiile făcute, cu tocuri subţiri şi cu carne albă ca neaua, dar nu vezi ce se ascunde în spatele acestei poleieli mincinoase, în spatele acestui paravan de aur fals.

În spatele desfrânării stă amărăciunea, plânsul nemângâiat, durerea fără leac. Stă Iadul.

Dacă Iadul şi-ar arăta grozăvia lui aşa cum e ea nu ar mai fi intrat nimeni în Iad. Dar pentru că Iadul se îmbracă ca o târfă și astfel ia minţile la mulţi, de aceea mulţi îl iubesc fără ca să ştie pe cine iubesc.

Peste tot vezi uşurătate, vezi râsete, vezi benchetuieli.

Se mănâncă carne în zi de post, se joacă fotbal în timpul Sfintei Liturghii, se fumează, se bea pe rupte, se păcătuieşte cu gândul şi cu fapta – cum nu e bine nici să amintim – se citesc ziare, reviste şi cărţi porcoase, se fac jurăminte false şi se minte pentru orice lucru.

Se pierde timpul şi se pierde pentru totdeauna.

Astăzi ne dăm toată silinţa să ne îndobitocim şi o facem cu lux de amănunte şi cu toată grija.

Televizorul, radioul, faxul, computerul, celularul, ziarul, neruşinarea, lipsa de frică sunt cuţite cu care ne sfâşiem inima.

Ne sinucidem crezând că ne punem la adăpost.

Ne felicităm unii pe alţii, deşi, ştim cu toţii, că fericirea nu vine de la noi, ci de la Hristos Domnul.

Răul  nostru – la cei mai mulţi – nu e neştiinţa, ci egoismul.

Egoismul te face să nu saluţi, să nu întrebi de vorbă, să nu ai nevoie de alţii. Stăm în cuşca egoismului şi ne roadem oasele nesimţirii şi apoi tot noi spunem: „Ce fericiți suntem!”…

Vai de noi! Am ajuns să ne minţim având aerul de persoane fericite. De unde fericire fără Hristos? De unde pace fără Pacea lumii?

Să nu-l credeţi pe niciun om, oricare ar fi el şi de oriunde ar fie el, că e fericit, dacă nu trăieşte în Duhul Sfânt şi în Hristos și în Tatăl, aici, în Sfânta Biserică Ortodoxă.

Sfânta Ortodoxie e singura Mamă adevărată, care te primeşte cu dragoste, te încălzeşte la sânul ei, nu te lasă la nevoie şi te conduce pe drum sigur. Pe drum fără bifurcaţii şi prăpăstii.

Ea ştie să iubească pentru că e condusă de Iubirea Însăşi.

Ea ştie de ce ai nevoie pentru că Viaţa e Capul ei.

Ea ştie cum e lumea aceasta, cât de ostilă e adevăratei vieţi creştin-ortodoxe, pentru că Hristos, Mirele ei, a fost mult batjocorit, umilit, chinuit şi omorât de lumea aceasta, care zace în rău.

Sfintele slujbe ale Sfintei Biserici Ortodoxe sunt medicamente pentru toate nevoile omului. În ele găseşti toate tămăduirile şi multe pe deasupra.

Bisturiul te poate salva de la moarte. Dar Sfânta Împărtăşanie îţi dă şi viaţă veşnică, nu numai viaţă.

Preoţii Domnului sunt puşi ca să vindece, să îmbărbăteze, să salveze, să ajute pe poporul cel binecredincios. Ei sunt mâinile care îmbrăţişează, gurile care sfătuiesc, urechile care aud şi înţeleg suferinţa dar şi bucuria, inimile care bat, zi şi noapte, pentru păstoriţii lor.

Păstoriţii pot dormi liniştiţi. Însă păstorul lor trebuie să fie mereu treaz, mereu în alertă, mereu cu ochii după oaia cea rătăcită, ca, şi pe ea, să o aducă în staulul Sfintei Biserici.

Nu-ţi poţi permite să dormi, dacă eşti preot sau episcop! Nu ai voie!! Preotul şi episcopul care dorm sunt păstori care-și uită staulul şi lupii sfâşie turma. Vai de aceia!

Ei sunt puşi să păstreze şi ei pierd.

Ei sunt puşi ca să afle şi ei stau degeaba.

Ce să păstreze? Sufletele care trebuie să se mântuiască.

O, fiţi treji, iubiţi păstori ai lui Hristos! Vom da cu toţii socoteală şi eu nu mă ştiu bun de nimic.

Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!

Când Dumnezeu te umple de harul Duhului Sfânt nu-ţi mai vine nici să mănânci, nici să dormi, nici să priveşti ceva din lumea asta, ci numai să-L lauzi pe Dumnezeu.

„Lauda Ta e pururea în gura mea”, pentru că inima care se bucură de Dumnezeu Îl laudă mereu.

Clipa pe care nu ai dat-o lui Dumnezeu, ai pierdut-o. Acea clipă te va costa scump.

Binele e de mii de ori mai mare şi mai de preţ decât orice păcat şi acest lucru se va vedea cel mai bine la Judecata de apoi. Acum îl ignorăm dar atunci am vrea măcar o clipă în care să fii slujit binelui dumnezeiesc.

Dacă L-am vedea pe Hristos Domnul în fiecare sărac, întemniţat, bolnav, păcătos, nebăgat în seamă, n-ar fi loc unde să nu-L găsim pe Hristos Domnul şi n-ar fi clipă în care să nu ne bucurăm şi să nu ne veselim dumnezeieşte.


[1] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_VII_Ecumenic.

[2] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Ioan_Maximovici.

[3] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Ignatie_Briancianinov.

[4] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Paisie_Aghioritul.

Cuvintele duhovnicești, vol. I (Jurnal 1999-2003) [10]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 211-226.

***

Sfintele Moaşte sunt învăţătorii noştri fără greşeală. Ele ne arată sfârşitul nevoinţei celei adevărate, cununa răsplătirii pământeşti, lăsându-ne să întrevedem şi cununa răsplătirii cereşti pentru sufletul celui Sfânt.

Ele ne învaţă răbdarea, smerenia, iubirea, curăţia sufletească şi trupească, vitejia duhovnicească…

Pentru că Sfinţii au îndrăznit împotriva diavolului, a patimilor şi a lumii având armă nebiruită pe Hristos şi Sfânta Sa Cruce.

Sânta Cruce e zidul nebiruit al creştinilor ortodocşi.

Sfânta Cruce e semnul care reprezintă răstignirea poftelor şi a patimilor în omul nostru cel dinăuntru.

Noi ne răstignim înăuntru dar şi în afară. Şi cu cele dinăuntru şi cu cele din afară trebuie să placem lui Dumnezeu şi să nu fim sminteală fratelui sau sorei.

Nu e de ajuns să nu păcătuieşti. Trebuie să nici nu doreşti sau să gândeşti la păcat.

Pe afară poţi arăta om drept şi cuvios, dar cuvintele şi aşezarea ta lăuntrică să smintească, să împingă la păcat.

Creştinul adevărat e iubire curată, e jertfă de bună voie, e smerenie fără sfârșit. Când cineva îl înţelege pe acest om, atunci simte că s-a întâlnit cu omul lui Dumnezeu.

Cea mai mare bucurie a acestei lumi e să întâlnim un om Sfânt. Lângă el şi de la el poţi înţelege ceea ce Sfintele cărţi conţin în adâncul lor.

El va ştii să ne înveţe pornind de la sfârşit spre început: de la unde trebuie să ajungi până la ce trebuie să faci în mod concret cu tine însuţi.

Mare dar de la Dumnezeu e să simţi sfinţenia într-un om care respiră lângă tine, mănâncă sau vorbeşte cu tine! Te simţi înălţat la gândirea lui dar, în acelaşi timp, nevrednic, foarte nevrednic de acest privilegiu al providenţei dumnezeiești. Te simţi acoperit de iubirea şi înţelegerea lui…Dar această milostivire dumnezeiască te îndatorează şi pe tine la a-ţi schimba viaţa potrivit cu voia lui Dumnezeu.

Astăzi e ziua de pomenire a Sfântului Sfinţit Mucenic Dionisie Areopagitul[1] († 3 octombrie)[2], ziua acelui Sfânt căruia în zilele noastre chiar şi unii clerici îi neagă existenţa, făcându-l nu un trăitor în secolul I, ci unul cu mult mai târziu şi cum că ar fi copiat filosofia lui Plotin, când el este pasărea Teologiei celei preaînalte şi tainice, vrednic urmaş al Sfântului Apostol Pavel, care l-a atras la Domnul şi apoi l-a aşezat episcop al Atenei.

Cine nu cunoaşte scrierile Dumnezeiescului Dionisie poate spune orice, pentru că vorbeşte în necunoştinţă de cauză. Dar cine le cunoaşte şi a înţeles măreţia şi înălţimea înţelegerii sale, acela nu mai poate să se despartă de ele fără strângere de inimă.

Pentru că scrierile sale preadumnezeiești, deplin și profund teologice sunt rodul Duhului Sfânt, al unei vieţi sfinte şi al unei cugetări adânci şi copleşitoare.

Cei care au vrut să fărâme acest zid dumnezeiesc, de întărire al credinţei noastre, au vrut să acopere strălucirea soarelui cu două mâini de tină. Acest lucru nu se poate întâmpla!

Trebuie să ne iubim Sfinţii şi să mărturisim despre ei ceea ce, cu multă înţelepciune şi cu mare grijă, ne-a păstrat şi ne învaţă Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe.

Sfânta Tradiţie cuprinde dogmele dumnezeieşti stabilite de Sfinţii Părinţi, tot cultul, toată experiența sfântă a Bisericii și toate acestea nu se pot ajusta sau interpreta după bunul nostru plac, ci ele trebuie înţelese după cum le mărturiseşte Sfânta Biserică Ortodoxă.

Sfinte Dionisie, iartă-i pe cei care te ignoră sau te contestă şi miluieşte-i pe cei care te cinstesc pe tine cu credinţă!

El a murit martirizat în cetatea Parisului, prin tăierea capului şi trupul său decapitat şi-a purtat sfântul cap, ca pe o comoară, pentru câţiva paşi şi l-a încredinţat unei femei credincioase, Catula cu numele.

Trupul său cel sfânt şi-a purtat capul ca pe un odor iar noi inventăm lucruri fără cap, pentru a le împărtăşi cu mâini blasfemiatorii.

Dumnezeu să ne ierte! Însă nu aşa se comportă creştinii ortodocşi adevăraţi față de Sfinții lui Dumnezeu. Ei îşi iubesc Sfinţii şi chiar îşi dau viaţa pentru ei.

Dacă Sfinţii Mucenici nu ar fi renunţat la viaţă din iubire pentru Dumnezeu, ar fi murit ca toţi oamenii. Dar dacă au murit pentru Hristos, de aceea au vopsit Sfânta Biserică cu sângele lor cel plin de iubire şi moartea lor niciodată nu va fi fără laude.

Mă bucur când văd oameni care iubesc fecioria şi nevoinţa pentru Domnul.

Mă bucur când se pocăiesc oameni ce au făcut multe rele în viaţa lor, dar pe care Hristos i-a prins în plasa iubirii Lui dumnezeieşti şi pe care îi văd cum se schimbă şi cum nu mai seamănă deloc cu cei care au fost.

Prin acestea toate se vede mila şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu cu noi.

Pentru toate acestea Îl laud pe Dumnezeu şi mă bucur de iubirea Sa cea preasfântă, pe care în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă, ne-o arată nouă, păcătoşilor.

Cu ce să-I mulţumim Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă?! Cu ce gură şi cu ce inimă trebuie slăvit Dumnezeu, de noi, cei atât de păcătoşi?!

Nu mă pricep şi mă minunez! Nu mă pricep şi nu am glas!

Dumnezeu e bun, e milostiv, e blând şi iertător, e plin de îndurare şi asta pentru ca să ne pocăim şi să urâm fărădelegea. El ne aşteaptă în fiecare zi să ne întoarcem la El şi oricând vom veni la El nu vom fi scoşi afară.

Ascultați glasul Lui, iubiţilor! Nu vă învârtoşaţi urechile inimilor voastre!

Cuvintele Lui sunt viaţa voastră.

Ascultaţi-L pe Domnul Dumnezeul vostru că Sfânt este şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui cu frică și cu cutremur!

Doamne, nu uita poporul Tău şi zidirea Ta şi ne miluieşte pe noi! Smereşte sufletele noastre, ca să facem voia Ta, căci ea este mai bună decât mierea, bogăţia şi slava acestei lumi!

Lumea aceasta va trece, dar Tu în veci vei fi. Lumea aceasta se va schimba, dar Tu, Acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi. Facă-se voia ta şi ne miluieşte pe noi!

E un gând drăcesc acela de a nu te ruga pentru aproapele tău din cauză că te simţi nevrednic. Dacă te crezi vrednic eşti nevrednic şi nu invers.

Trebuie să te rogi cum poţi şi să suspini şi să te doară de aproapele tău, pentru că el e fratele tău, e sora ta, e mama ta, e tatăl tău sau oricare altul.

Am văzut fraţi care cred că pot fi vrednici de Sfânta Împărtăşanie dacă se nevoiesc cu asprime. Câtă orbire! O mie de ani dacă ne-am nevoi pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, n-am fi vrednici de ea nici măcar o singură dată.

Dacă-L doreşti pe Hristos mai mult decât orice şi flămânzeşti şi însetezi de El, oricând auzi de împărtăşirea cu El eşti vrednic să te împărtăşeşti cu Sfintele Taine, pentru că Însuşi Hristos te cheamă la El prin dragostea pentru El.

Dacă pe cei care se iubesc îi atrag dragostea şi dorul pentru celălalt, cum poate Hristos să nu ne atragă spre Sine, prin dragostea pe care ne-o insuflă în noi?

Cei ce-L iubesc pe Hristos nu pot sta fără El.

Dacă experienţa îndrăgostirii omeneşti ne arată, că cel care iubeşte o femeie nu poate sta fără cea iubită, cu atât mai mult nu pot sta oamenii care-L iubesc pe Hristos fără El.

Suntem slabi şi păcătuim mereu. Dar mărturisindu-ne Lui, Celui care ştim că ne iartă, ne arătăm iubirea pentru El şi nu ura sau indiferenţa.

Indiferent e cel care nu vrea să se împărtăşească cu Hristos pe motiv că se simte „nevrednic” de împărtășirea cu El.

„Nevrednicia” celui indiferent față de El e, de fapt, neiubirea lui Hristos, nepăsarea faţă de El, necredinţa faţă de iertarea Sa, chiar dacă cel în cauză nu înţelege hăul în care stă.

Comoditatea lui şi lejeritatea cu care tratează cea mai mare întâlnire posibilă a acestei lumi – a omului cu Hristos întrupat – arată, pentru un ochi atent, lipsa de dragoste pentru El.

Pentru că dragostea nu poate fi niciodată nepăsătoare.

El se preface că Îl respectă pe Hristos prin aceea că stă departe de El, când e vorba de altceva: de lipsă de repspect, de lipsă de dragoste, de lipsă de dor față de Hristos Dumnezeu.

Hristos iubeşte faptul ca să Se unească cu el iar el spune că e „nevrednic” de Sfânta Euharistie, adică de El, pentru ca să nu se facă niciodată vrednic.

E foarte uşor să spui că ceva e imposibil în loc să mărturiseşti că ţie ţi-e lene şi că nici nu vrei să fii un creştin adevărat.

Aud de multe ori că se îndeamnă la participarea la Sfânta Liturghie – şi nu e de neînţeles de ce – dar n-am auzit decât prea puţine glasuri, care să cheme la primirea lui Hristos cu inimă iubitoare şi smerită.

Cel îndrăgostit poate săruta aprins pe iubita lui iar eu nu mă pot împărtăşi des?! El nu poate sta fără privirea ei iar mie mi se spune, că îmi pot arăta dragostea faţă de Hristos, întorcându-I spatele şi nevoind să fiu cu El.

Înţelegeţi, iubiţilor, ce sentimente au asemenea oameni?!

Nu le plac obiceiul şi râvna bună pentru ca să nu îi mustre conştiinţa şi pentru ca să rămână tot la fel de adormiţi ca şi până acum.

Dar Dumnezeu îi ştie pe cei care-L iubesc pe El şi le ajută lor. El este cu ei şi le vorbeşte tainic prin iubirea Lui, prin mila Lui, prin ajutorul Lui cel de toate zilele.

Slavă Ţie, Doamne, pentru toate! Slavă Ţie, că Tu eşti Dumnezeul meu iar mila Ta e mai bună decât viaţa!

Avem nevoie de Sfânta Împărtăşanie pentru că fără Hristos nu putem face nimic. Avem nevoie de a-L cunoaşte pe El cu mintea, cu inima şi cu trupul nostru.

Rugaţi-vă pentru ca să vă lumineze Dumnezeu şi El vă va spune, la fiecare în parte, ceea ce să faceţi!

Răbdaţi toate insultele şi ocările şi bătăile şi asupririle cu tărie şi mulţumire dacă sunt pentru credinţa noastră ortodoxă!

Sunteţi fericiţi dacă răbdaţi pentru Hristos!

Sunteţi fericiţi dacă luptaţi lupta cea bună!

Rugaţi-vă şi pentru mine, păcătosul şi mă iertaţi, că sunt sminteală pentru oameni şi ruşine pentru pământ.

Rugaţi-vă şi Dumnezeu nu va sta departe de voi!

Rugaţi-vă pentru voi şi pentru toată lumea!

Rugăciunea e foc care-i alungă pe draci.

Rugăciunea străpunge norii şi ajunge până în faţa lui Dumnezeu. Nu uitaţi asta!

*

Frica de Dumnezeu e pentru cel credincios aidoma frâului şi zăbalei pentru cal. Ea întoarce înapoi de la rău şi îndeamnă pe om să vadă binele şi să-l urmeze.

*

Cel ce slujeşte lui Dumnezeu priveşte înainte, căci înaintea lui stă Împărăţia lui Dumnezeu. Cine priveşte înapoi ca femeia lui Lot nu e vrednic de Împărăţia lui Dumnezeu, căci inima i-a rămas în Sodoma şi Gomora şi numai picioarele lui vor să meargă mai departe.

*

O, fraţilor, moartea este învăţătoarea tăcerii! Ea ne arată cât de nebuneşti sunt vorbele multe şi deşarte. Ea ne învaţă blândeţea şi neosândirea.

Moartea e bună păzitoare a sufletului, căci frica de ea ne abate de la rău.

Mormântul ne arată putreziciunea faptelor rele.

„Oase goale” suntem, pentru că nu avem fapte bune.

Păcătoşii sunt „oase goale”! Sfinţii lui Dumnezeu sunt oase binemirositoare şi de toţi cinstite.

O, urât miroase mormântul păcătoşilor!

O, urâtă e carnea, care se descompune şi lichidele care se scurg, cele prea urât mirositoare!

Pentru asta îngrăşăm trupul nebuneşte: pentru viermi! Viermii ne mănâncă în mormânt şi viermii Iadului ne mănâncă sufletul, veşnic, în Iad.

Suntem mâncaţi de putreziciune, pentru că nu suntem uniţi cu Nestricăciunea, Care e Hristos Dumnezeu. Dacă am fi uniţi cu El nu ne-am teme de nimic şi de nimeni.

Moartea e pedagoga cea bună, care ne arată Raiul.

Moartea e scrisoarea ce ne atenţionează asupra veşniciei.

Moartea e cartea în care citim răsplata faptelor.

Moartea e masa ce ne amărăşte inima pentru a o umple de veselie.

Moartea e mustrare a conştiinţei, mustrare bună şi folositoare.

Moartea e îndemn la rugăciune. Ea face să izvorască lacrimi din inima împietrită.

Moartea nu ne lasă morţii, ci ne duce la pocăinţă, arătându-ne faptul că oamenii se pot mântui chiar şi în ultima clipă a vieţii lor.

Moartea scutură lenea, aprinde râvna, zguduie mintea înşelată de diavol.

Moartea naşte umilinţă şi smereşte, smereşte mult.

Moartea dă răspunsuri înţelepte şi mântuitoare celor care cugetă la ea și se înțelepțesc din ea.

Dacă îţi vezi moartea, vezi că nu eşti vrednic de Rai.

Dacă îţi vezi moartea, conştiinţa te mustră şi eşti înfricoşat, pentru că Judecătorul va fi Drept.

Dacă îţi vezi moartea, faptele tale nu ţi se par bune şi chiar vezi faptul, faptul adevărat, că nu ai nicio faptă bună.

Dacă îţi vezi moartea nu te mai mândreşti şi te socoteşti frate cu toţi.

Dacă îţi vezi moartea urăşti plăcerile şi poftele acestei lumi. Nu mai umbli după onoruri şi nici după trepte înalte, nu mai doreşti laude deşarte şi nici primele locuri.

Dacă îţi vezi moartea îţi pare rău de clipele şi zilele când nu plângi, când nu suspini, când nu te tângui şi nu te umileşti pentru relele pe care le-ai făcut.

Dacă îţi vezi moartea te temi să nu păcătuieşti şi nici să nu mori nespovedit şi neîmpărtăşit cu Sfintele Taine.

Am auzit fraţi care spuneau că Raiul şi Iadul sunt aici, pe pământ şi că trebuie să bem şi să mâncăm şi să ne distrăm, căci aici e totul. M-au îndurerat şi i-am compătimit. Satana le-a sugerat acestea, ca să nu se înţelepţească de la cugetarea la moarte.

Cine cugetă la moarte se umple de înţelepciune, căci moartea izvorăşte înţelepciune celor ce au frică de Dumnezeu.

Cei care nu cred că au suflet nemuritor aşteaptă moartea ca nişte animale. Când trebuie să părăsească viaţa asta se înfricoşează, pentru că vin la ei dracii ca să le răpească sufletul şi să-l ducă în Iad.

Cel care se gândeşte la Iad nu se teme de moarte, pentru că se teme de Judecată.

Fraţilor, nu vă îndemn să vă fie frică de moarte, ci de păcat! Păcatul e adevărata moarte, adevărata părăsire a lui Dumnezeu.

Gândul la moarte nu are în vedere faptul că plecăm din viaţa asta, ci că plecăm şi nu ştim dacă plecăm pocăiţi.

Gândul la moarte mănâncă nevoinţă, pocăinţă continuă.

Gândul la moarte trăieşte din frica de Dumnezeu şi din nevoinţă.

Când lipsesc acestea, gândul la moarte e înspăimântare fără rod, pentru că nu duce la fapte bune ci la deznădejde.

Deznădejdea nu are ce căuta la cel care cugetă la moarte. Deznădejdea e a puţin credincioşilor, a celor care nu cunosc roadele pocăinţei sincere şi adevărate.

Sfântul Ioan Gură de Aur scria următoarele: „nădejdea numai în viaţa aceasta slăbeşte mintea”[3]. Și de aceea, fraţii care nu mai văd veşnicia e pentru că lumea aceasta le-a astupat cu totul vederea ochilor inimii.

Lumea asta e ca o cortină de teatru, ca o pânză care nu lasă sufletul să vadă mai departe. Doar dacă înţelegem deşertăciunea ei, Dumnezeu ne luminează inima şi mintea şi putem privi veşnicia şi în veşnicie, pentru că iubirea pentru lumea asta s-a dat la o parte şi inima priveşte drept.

Mormântul – pentru că despre el vreau să vorbesc – e rugăciunea mea. Trebuie să ies cu mintea din lume şi să o cobor în mormânt. Cu mintea în mormânt trebuie să mă rog! Cu mintea stând în mormânt nu mai mă pot mândri cu ceva.

Fraţii mei, trebuie să mergem la morminte! Mormintele trebuie să ne arate deşertăciunea lumii, cum că lumea aceasta e umbră şi vis.

Mormintele trebuie să ne arate că diferenţa nu e după omul exterior, ci după cel interior.

Îl vom vedea pe ţăran şi pe actor în mormânt, pe preşedinte şi pe monah, pe patriarh, doctor, miner, lăutar şi curvă la un loc. Diferenţa nu le-o aduce cavoul sau mormântul de pământ ci faptele bune sau rele.

Sfânta Maria Egipteanca[4] a fost cândva în faptele curviei dar acum este între Cuvioasele Maici, între slăvitele nevoitoare ale Împărăţiei Cerurilor.

Unde sunt însă toate curvele nepocăite? O, mă înfricoşez!

Unde sunt toți păcătoşii pământului? O, nu am glas!

Dacă am fi gândit la moarte n-am fi păcătuit greu.

Dacă ne sculam cu moartea înaintea ochilor şi ne culcam tot cu ea în faţa ochilor nu mai păcătuiam fără ruşine.

Dar am păcătuit pentru că am uitat că mor.

Eu, cel muritor, am uitat că mor sau am crezut că moartea va veni mai târziu și nu aşa curând.

Unii o aşteaptă târziu, la sfârşitul vieţii şi ea vine devreme. Alţii o aşteaptă devreme, chiar mâine şi moartea fuge de ei, pentru ca să îi găsească, cândva, nepregătiţi.

O, trebuie să stăm treji!

Moartea bate la uşă şi vai şi amar de cel care moare nepregătit!

De aceea ne rugăm Domnului ca să ne dea sfârşit creştinesc.

Sfârşitul creştinesc înseamnă împăcare cu toţi, mărturisire şi împărtăşire cu Sfintele Taine. Dacă mori în pace şi fără durere eşti cu Hristos, pentru că mori neînfruntat de diavol.

Moartea ne reface planurile.

Ea scote dosarul întocmit prost şi îl aruncă.

Ea ne despovărează de multe casete destrăbălate ale minţii noastre.

Moartea face curăţenie în mintea noastră şi scoate gunoiul din inimă cu mătura gândirii la Iad.

Iadul se leagă de moarte.

Iadul e moartea adevărată, pe când moartea e uşa spre Iad sau spre Rai.

Moartea e trecere spre moarte sau spre viaţă.

Iadul e chinuire şi pedeapsă veşnică.

De aceea zic: cei care cugetă la Iad scapă de chin.

Cei care văd Iadul mereu se văd în întuneric, în foc ce arde şi chinuie, între viermi neobosiţi care mereu mănâncă şi sfredelesc conștiința noastră, în gheaţă ce înspăimântă prin frigul şi crivăţul ei, în singurătate înfricoşătoare.

Iadul e chipul adevărat al păcatului.

Chipul plăcut al păcatului e plăcerea. Dar plăcerea e chipul mincinos al păcatului, pe când chipul adevărat al păcatului e compus din chinurile Iadului.

Cei care păcătuiesc să se uite în Iad!

Dacă ne-am uita pe fiecare zi în Iad, adică de ne-am gândi pe fiecare zi la chinurile Iadului, ne-ar trece toate nebuniile şi poftele, ne-ar îngheţa sângele şi ne-ar slăbi înfumurarea, am dârdâi ca bolnavii de friguri şi am transpira mereu, încât cu transpiraţia ne-am uda toate batistele.

Pentru că Iadul e înspăimântător, cumplit, un loc ce nu suportă termeni de comparaţie şi nu poate fi întrecut în chinuri.

Cei care vorbesc uşor despre Iad nu-l cunosc.

Cei care înţeleg cât de cât cum arată Iadul au ajuns ca umbrele de atâta frică şi cutremur.

Fraţii mei iubiţi, iubiţi Iadul!

Iubiţi adică amintirea Iadului, pentru ca să nu-l moşteniţi!

Iubiţi nu păcatul, ci amintirea Iadului, care vă face să urâţi păcatul! Iubiţi aşadar Iadul, ca să urâţi Iadul! Iubiţi amintirea lui, pentru ca să urâţi mijloacele prin care se intră în el!

Iadul nu e o fabulaţie! Bogatul nemilostiv n-a mers într-o fabulaţie, ci în Iadul neiubirii. El cerea apa îndurării lui Dumnezeu, pentru că nu avea izvorul Duhului Sfânt în el. Se chinuia în Iad.

Să se termine odată cu ideea nebunăIadul nu există! Iadul există şi este înspăimântător.

Dar ca să nu ne fie înspăimântător pentru veşnicie, baremi acum să ne înspăimânte şi de el să scăpăm!

Iadul a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui. Noi ajungem în Iad pentru că ascultăm de diavol şi păcătuim. Noi ajungem răi prin voia noastră liberă şi singuri alegem viaţa sau moartea.

Viaţa e voia lui Dumnezeu. Moartea e păcatul. Cine iubeşte păcatul urăşte gândul la moarte.

Pentru cel care trăieşte în multe păcate, moartea e o sperietoare. Ea îi taie pofta de mâncare. Ea îi slăbănogeşte trupul. Ea îi înnebuneşte mintea.

Omul care înnebuneşte de frica morţii nu crede că iubirea lui Dumnezeu iartă orice păcat.

De aceea, fraţii mei, să ne pregătim pentru moarte continuu scăpând astfel de ispitele vieţii cu gândul la moarte.

Gândul la moarte să ne scape de prăpastia Iadului.

Dumnezeu să ne ajute în tot lucrul bun!

*

După cum în Sfânta Scriptură, Vechiul Testament stă alături de Noul Testament, tot la fel şi în Împărăţia lui Dumnezeu Sfinţii şi Drepţii Vechiului Testament sunt împreună cu cei ai Noului Testament, şi toţi slăvesc pe Dumnezeul, Cel în Treime mărit și închinat: pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh Dumnezeu, Care este minunat întru Sfinţii Săi.

*

Fericiţi sunt aceia care merg la slujba Vecerniei şi aud, la glasul al 7-lea, în stihira a 4-a, cuvintele: „moartea Ta este viaţa mea”!

Și acestea cu adresă la Hristos, Cel pus în mormânt de Sfinţii Iosif şi Nicodim, cu adresă la Domnul şi Dumnezeul nostru.

Mă opresc la această stihiră, pentru că vreau să atrag atenţia acelora care nu se închină, adică acelora cărora Moartea Domnului le e pricină de ruşine.

Stihira aceasta, cântarea aceasta scurtă dar bogată, cuprinde următoarele cuvinte:

„Deşi ai fost prins, Hristoase, de bărbaţii cei fără de lege, dar Tu eşti Dumnezeul meu şi nu mă ruşinez; bătut ai fost pe spate şi nu mă lepăd; pe Cruce Te-ai pironit şi nu tăinuiesc, întru scularea Ta mă laud, că moartea Ta este viaţa mea, Atotputernice şi Iubitorule de oameni, Doamne, mărire Ţie!”.

Unii fraţi – şi o spun cu durerenu se închină şi asta – spun ei – din ruşine. Adică le e ruşine să fie văzuţi închinându-se, cu semnul prin care ei au fost mântuiţi, din iubire multă şi mare şi negrăită, de Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Însă cel care a scris stihira aceasta, cu minte luminată de Duhul Sfânt, spune contrariul: „Deşi ştiu, Doamne, că oameni păcătoşi şi nelegiuiţi Te-au prins pe Tine şi Te-au bătut şi Te-au umilit, eu nu mă ruşinez de toate acestea, pentru că ştiu, că pentru mine Te-ai lăsat chinuit.

Deşi pe Cruce, Iubirea vieţi mele, Mântuitorul meu, Te văd pironit, nu tăinuiesc şi de bătaia Ta pe spate eu ştiu şi nu mă lepăd de Tine, pentru că toate acestea mă mântuiesc pe mine, cel rătăcit şi întunecat.

Tu Te-ai răstignit ca să se împlinească profeţiile Sfinţilor Tăi, ca Scriptura să primească realitatea celor glăsuite de ea.

Tu ai murit pentru mine, cel nerecunoscător. Din iubire pentru mine şi pentru ca pe mine să mă mântuieşti.

O, eu pentru toate acestea nu mă lepăd de Tine,  pentru că nu văd în Tine numai pe omul ci şi pe Dumnezeul care eşti, căci Tu, Dulcele meu Iisuse, eşti Dumnezeu şi om”.

Cel care a scris stihira, cu glas tot la fel de dulce şi de duios, continuă şi spune – asta trebuie să ţinem noi minte – :

„În Vinerea Mare s-a petrecut răstignirea Ta, Lumina lumii şi Sâmbăta ai stat în mormânt. Mormântul Tău s-a făcut purtător de lumină.

Cei din Iad au văzut Lumină mare.

Cei din Iad au ieşit afară (cei Drepţi din Iad), împreună cu Tine, Cel care ai stricat porţile de aramă ale Iadului.

Iadul a fost jefuit de Tine, Cel pe Care nelegiuiţii Îl pălmuiau.

În Iad ai fost cu sufletul unit cu dumnezeirea Ta iar cu trupul erai în mormânt, pe scaun fiind împreună şezător cu Tatăl şi cu Duhul, și umplând toate fără să fii înţeles şi ajuns de mintea noastră.

Tu, Cel pironit pe lemn, ai scos din Iad pe Protopărinţii noștri, care au fost scoşi afară din Rai prin mâncarea din rodul lemnului.

Tu, Cel adăpat cu fiere şi oţet, ne-ai umplut de dulceaţa negrăită a Sfintelor Taine.

Tu, Cel care ai cutremurat pământul prin moartea Ta, ne-ai dat pocăinţă spre îndreptare, pentru ca să ne lepădăm de păcate şi viaţă nouă să trăim întru Tine.

O, câte n-ai făcut Tu pentru noi!

Cum să mă ruşinez, Hristoase Doamne de Tine?!

Cum să nu mă închin Învierii Tale?!

Dacă nu era Crucea Ta nu era nici Învierea Ta.

Căci de nu ar fi fost smerenia Ta cea negrăită şi ispăşirea păcatelor noastre, acum, duminica, nu puteam să mă laud întru scularea Ta din morţi!”.

Iubiţilor, duminica e ziua Învierii Domnului! Căci „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică e credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre” (I Cor. 15, 17).

Dar Hristos a înviat şi S-a făcut începătură a învierii celor adormiţi! (I Cor. 15, 20).

Noi cinstim ziua învierii Sale, duminica!

Cine nu cinsteşte duminica, n-a înviat împreună cu Hristos. Și dacă nu a înviat împreună cu El, nu e fiu al vieţii ci al morţii.

În ziua Duminicii s-a întâlnit Joia, Vinerea şi Sâmbăta, dar şi Lunea şi Marţea şi Miercurea.

Hristos care a înviat Duminica ne-a dat Sfântul Său Trup şi Sfântul Său Sânge Joia, Vinerea a primit Crucea iar Sâmbăta a ridicat Drepţii şi Sfinţii din Iad, pentru ca să vadă lumina Învierii Sale celei de a treia zi.

Luni, Marţi şi Miercuri Domnul S-a pregătit pentru Sfânta Cruce, adică pentru ziua Învierii, pentru ziua Duminicii.

Aşa că duminica încununează toate celelalte zile şi ea e ziua creştinilor ortodocşi, zi de bucurie şi de veselie, zi de odihnă şi de odihnire duhovnicească.

Evreii se odihneau sâmbăta de lucrul lor.

Noi, ortodocşii, ne odihnim sufletele şi trupurile duminica, prin aceea că le unim cu Hristos, care e Adevărata odihnă a tuturor pământenilor.

Domnul era în mormânt în Sâmbăta Mare iar iudeii credeau că El Se odihneşte. Nu, El nu Se odihnea!

El îi ridica pe cei morţi, după cum, oarecând, vindeca sâmbăta.

Duminica – înviind din morţi – a odihnit pe Sfintele Femei Mironosiţe, pe Sfinţii Ucenici şi, mai ales, pe Prea Curata Lui Maică şi pe noi, pe toţi, pentru că ne-a spus tuturor: „Bucuraţi-vă!”.

Bucuria aceasta odihneşte inima, umple, varsă lacrimi duhovniceşti.

De aceea, El ne-a trecut de la moarte la viaţă, de la odihna trupului, pe care o cunoșteau evreii, la odihna sufletului, de la moartea sufletului la învierea lui.

Cei care se închină – adică cei care-şi fac semnul Sfintei Cruci – vin şi duminica la Sfânta Liturghie, pentru că ei unesc Crucea cu Învierea, pentru că acelaşi Iisus răstignit a şi înviat.

Nu se ruşinează decât cel nebun şi orb de Sfânta Cruce.

Pentru că moartea Domnului e viaţa noastră.

Pentru că prin Cruce am devenit fiii lui Dumnezeu în cristelniţa Sfântului Botez. Prin Crucea și Învierea Lui am primit harul Duhului Sfânt şi ne-am unit cu Hristos.

Moartea Ta este viaţa mea”: îl aud iarăşi pe făcătorul de cântări cum îmi mărturiseşte!

Nu pot spune decât acestea – împreună cu el – : „Atotputernice şi Iubitorule de oameni, Doamne, mărire Ţie!”. Amin!

*

Cei care se închină cu semnul Sfintei Cruci mărturisesc iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, laudă smerenia Sa cea prea adâncă, preamăresc biruinţa Lui asupra morţii şi asupra diavolului.

Aceşti oameni sunt martorii sfintei Lui învieri și a petrecerii Lui cu cei credincioși. Aceşti oameni sunt creştini ortodocşi, care în mod drept Îl slăvesc pe Dumnezeu.

Aceşti oameni drept-slăvitori se bucură şi se veselesc duhovniceşte, pentru că Mielul lui Dumnezeu a ridicat păcatele lumii.

Sfânta Cruce e aşteptarea tuturor Profeţilor, e bucuria tainică a celor de dinainte de Hristos şi lauda celor de după venirea Lui.

„Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în Crucea Domnului!” strigă Sfântul și Prea marele Pavel, frumusețea întregii lumi creștine.

Crucea e laudă pentru că ea e cheia care deschide Raiul cel închis, care acum s-a deschis nouă.

Crucea e laudă, pentru că prin ea ne răstignim cugetele şi patimile, trupul şi sufletul şi dobândim Împărăţia Cerurilor împreună cu Sfinţii.

Crucea ne este bucurie, pentru că ne aduce bucuria cea adevărată.

Crucea ne este semn de biruinţă, pentru că din faţa ei se retrag diavolii.

Crucea e rana cumplită a Satanei.

Hristos, prin Cruce a deşertat Iadul de cei Sfinți ai Săi şi l-a băgat pe tâlhar în Rai.

Tâlharul a învăţat să fie umilit pe cruce şi pe cruce a primit Raiul.

Cine nu iubeşte Crucea nu-şi iubeşte mântuirea sufletului.

Cine nu cinsteşte Crucea se leapădă de Dumnezeu şi de iubirea Lui.

Dumnezeu e unit cu Sfânta Cruce prin iubirea Sa pentru toţi oamenii.

De aceea, cine Îl iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi semnul Fiului omului, care va stârni mare plângere la a doua Sa venire întru slavă.

*

Şarpele din pustie, simbolul care prefigura Crucea, salva de la muşcătura de şarpe.

Sfânta Cruce îi salvează pe creştinii ortodocşi de gura diavolului, care în chipul şarpelui l-a minţit pe om.

Ea alină durerile sufletului.

Ea, Crucea, vindecă durerile şi neputinţele, ridică din boală şi din nelinişti, îl scapă pe om din deznădejde, îi înviorează pe cei ispitiţi şi îi linişteşte pe cei munciţi de duhuri necurate.

Sfânta Cruce e arma creştinilor ortodocşi.

Când creştinul ortodox se însemnează cu semnul Sfintei Cruci, atunci se umple de Hristos cel răstignit pe ea.


[1] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Dionisie_Areopagitul.

La fel: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/05/18/sfantul-dionisie-areopagitul-despre-ierarhia-cereasca-2008/.

Și: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/05/18/sfantul-dionisie-areopagitul-despre-ierarhia-bisericeasca-2010/.

[2] Idem: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/octombrie/octombrie03.htm.

[3] *** Proloage, vol. II , ed. cit. ant., p. 969.

[4] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Maria_Egipteanca.

Ce face urangutanul nu face americanul

Asta ca amuzament, că și așa nu citesc oamenii lucruri serioase și grele

În teoria evoluției…omul e mai tare în toate decât animalul…

Însă, iată, cineva care a citit cartea…spune:

urangutanii au o acuplare ce durează 15 minute, americanul mediu, doar 4 minute

Vi se pare că…americanul a evoluat la capitolul love?

Cu alte cuvinte: involuție pe toate planurile.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno