Cuvintele duhovnicești, vol. I (Jurnal 1999-2003) [10]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
Cuvintele duhovnicești
I
(Jurnal 1999-2003)
*
Paginile 211-226.
***
Sfintele Moaşte sunt învăţătorii noştri fără greşeală. Ele ne arată sfârşitul nevoinţei celei adevărate, cununa răsplătirii pământeşti, lăsându-ne să întrevedem şi cununa răsplătirii cereşti pentru sufletul celui Sfânt.
Ele ne învaţă răbdarea, smerenia, iubirea, curăţia sufletească şi trupească, vitejia duhovnicească…
Pentru că Sfinţii au îndrăznit împotriva diavolului, a patimilor şi a lumii având armă nebiruită pe Hristos şi Sfânta Sa Cruce.
Sânta Cruce e zidul nebiruit al creştinilor ortodocşi.
Sfânta Cruce e semnul care reprezintă răstignirea poftelor şi a patimilor în omul nostru cel dinăuntru.
Noi ne răstignim înăuntru dar şi în afară. Şi cu cele dinăuntru şi cu cele din afară trebuie să placem lui Dumnezeu şi să nu fim sminteală fratelui sau sorei.
Nu e de ajuns să nu păcătuieşti. Trebuie să nici nu doreşti sau să gândeşti la păcat.
Pe afară poţi arăta om drept şi cuvios, dar cuvintele şi aşezarea ta lăuntrică să smintească, să împingă la păcat.
Creştinul adevărat e iubire curată, e jertfă de bună voie, e smerenie fără sfârșit. Când cineva îl înţelege pe acest om, atunci simte că s-a întâlnit cu omul lui Dumnezeu.
Cea mai mare bucurie a acestei lumi e să întâlnim un om Sfânt. Lângă el şi de la el poţi înţelege ceea ce Sfintele cărţi conţin în adâncul lor.
El va ştii să ne înveţe pornind de la sfârşit spre început: de la unde trebuie să ajungi până la ce trebuie să faci în mod concret cu tine însuţi.
Mare dar de la Dumnezeu e să simţi sfinţenia într-un om care respiră lângă tine, mănâncă sau vorbeşte cu tine! Te simţi înălţat la gândirea lui dar, în acelaşi timp, nevrednic, foarte nevrednic de acest privilegiu al providenţei dumnezeiești. Te simţi acoperit de iubirea şi înţelegerea lui…Dar această milostivire dumnezeiască te îndatorează şi pe tine la a-ţi schimba viaţa potrivit cu voia lui Dumnezeu.
Astăzi e ziua de pomenire a Sfântului Sfinţit Mucenic Dionisie Areopagitul[1] († 3 octombrie)[2], ziua acelui Sfânt căruia în zilele noastre chiar şi unii clerici îi neagă existenţa, făcându-l nu un trăitor în secolul I, ci unul cu mult mai târziu şi cum că ar fi copiat filosofia lui Plotin, când el este pasărea Teologiei celei preaînalte şi tainice, vrednic urmaş al Sfântului Apostol Pavel, care l-a atras la Domnul şi apoi l-a aşezat episcop al Atenei.
Cine nu cunoaşte scrierile Dumnezeiescului Dionisie poate spune orice, pentru că vorbeşte în necunoştinţă de cauză. Dar cine le cunoaşte şi a înţeles măreţia şi înălţimea înţelegerii sale, acela nu mai poate să se despartă de ele fără strângere de inimă.
Pentru că scrierile sale preadumnezeiești, deplin și profund teologice sunt rodul Duhului Sfânt, al unei vieţi sfinte şi al unei cugetări adânci şi copleşitoare.
Cei care au vrut să fărâme acest zid dumnezeiesc, de întărire al credinţei noastre, au vrut să acopere strălucirea soarelui cu două mâini de tină. Acest lucru nu se poate întâmpla!
Trebuie să ne iubim Sfinţii şi să mărturisim despre ei ceea ce, cu multă înţelepciune şi cu mare grijă, ne-a păstrat şi ne învaţă Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe.
Sfânta Tradiţie cuprinde dogmele dumnezeieşti stabilite de Sfinţii Părinţi, tot cultul, toată experiența sfântă a Bisericii și toate acestea nu se pot ajusta sau interpreta după bunul nostru plac, ci ele trebuie înţelese după cum le mărturiseşte Sfânta Biserică Ortodoxă.
Sfinte Dionisie, iartă-i pe cei care te ignoră sau te contestă şi miluieşte-i pe cei care te cinstesc pe tine cu credinţă!
El a murit martirizat în cetatea Parisului, prin tăierea capului şi trupul său decapitat şi-a purtat sfântul cap, ca pe o comoară, pentru câţiva paşi şi l-a încredinţat unei femei credincioase, Catula cu numele.
Trupul său cel sfânt şi-a purtat capul ca pe un odor iar noi inventăm lucruri fără cap, pentru a le împărtăşi cu mâini blasfemiatorii.
Dumnezeu să ne ierte! Însă nu aşa se comportă creştinii ortodocşi adevăraţi față de Sfinții lui Dumnezeu. Ei îşi iubesc Sfinţii şi chiar îşi dau viaţa pentru ei.
Dacă Sfinţii Mucenici nu ar fi renunţat la viaţă din iubire pentru Dumnezeu, ar fi murit ca toţi oamenii. Dar dacă au murit pentru Hristos, de aceea au vopsit Sfânta Biserică cu sângele lor cel plin de iubire şi moartea lor niciodată nu va fi fără laude.
Mă bucur când văd oameni care iubesc fecioria şi nevoinţa pentru Domnul.
Mă bucur când se pocăiesc oameni ce au făcut multe rele în viaţa lor, dar pe care Hristos i-a prins în plasa iubirii Lui dumnezeieşti şi pe care îi văd cum se schimbă şi cum nu mai seamănă deloc cu cei care au fost.
Prin acestea toate se vede mila şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu cu noi.
Pentru toate acestea Îl laud pe Dumnezeu şi mă bucur de iubirea Sa cea preasfântă, pe care în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă, ne-o arată nouă, păcătoşilor.
Cu ce să-I mulţumim Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă?! Cu ce gură şi cu ce inimă trebuie slăvit Dumnezeu, de noi, cei atât de păcătoşi?!
Nu mă pricep şi mă minunez! Nu mă pricep şi nu am glas!
Dumnezeu e bun, e milostiv, e blând şi iertător, e plin de îndurare şi asta pentru ca să ne pocăim şi să urâm fărădelegea. El ne aşteaptă în fiecare zi să ne întoarcem la El şi oricând vom veni la El nu vom fi scoşi afară.
Ascultați glasul Lui, iubiţilor! Nu vă învârtoşaţi urechile inimilor voastre!
Cuvintele Lui sunt viaţa voastră.
Ascultaţi-L pe Domnul Dumnezeul vostru că Sfânt este şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui cu frică și cu cutremur!
Doamne, nu uita poporul Tău şi zidirea Ta şi ne miluieşte pe noi! Smereşte sufletele noastre, ca să facem voia Ta, căci ea este mai bună decât mierea, bogăţia şi slava acestei lumi!
Lumea aceasta va trece, dar Tu în veci vei fi. Lumea aceasta se va schimba, dar Tu, Acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi. Facă-se voia ta şi ne miluieşte pe noi!
E un gând drăcesc acela de a nu te ruga pentru aproapele tău din cauză că te simţi nevrednic. Dacă te crezi vrednic eşti nevrednic şi nu invers.
Trebuie să te rogi cum poţi şi să suspini şi să te doară de aproapele tău, pentru că el e fratele tău, e sora ta, e mama ta, e tatăl tău sau oricare altul.
Am văzut fraţi care cred că pot fi vrednici de Sfânta Împărtăşanie dacă se nevoiesc cu asprime. Câtă orbire! O mie de ani dacă ne-am nevoi pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, n-am fi vrednici de ea nici măcar o singură dată.
Dacă-L doreşti pe Hristos mai mult decât orice şi flămânzeşti şi însetezi de El, oricând auzi de împărtăşirea cu El eşti vrednic să te împărtăşeşti cu Sfintele Taine, pentru că Însuşi Hristos te cheamă la El prin dragostea pentru El.
Dacă pe cei care se iubesc îi atrag dragostea şi dorul pentru celălalt, cum poate Hristos să nu ne atragă spre Sine, prin dragostea pe care ne-o insuflă în noi?
Cei ce-L iubesc pe Hristos nu pot sta fără El.
Dacă experienţa îndrăgostirii omeneşti ne arată, că cel care iubeşte o femeie nu poate sta fără cea iubită, cu atât mai mult nu pot sta oamenii care-L iubesc pe Hristos fără El.
Suntem slabi şi păcătuim mereu. Dar mărturisindu-ne Lui, Celui care ştim că ne iartă, ne arătăm iubirea pentru El şi nu ura sau indiferenţa.
Indiferent e cel care nu vrea să se împărtăşească cu Hristos pe motiv că se simte „nevrednic” de împărtășirea cu El.
„Nevrednicia” celui indiferent față de El e, de fapt, neiubirea lui Hristos, nepăsarea faţă de El, necredinţa faţă de iertarea Sa, chiar dacă cel în cauză nu înţelege hăul în care stă.
Comoditatea lui şi lejeritatea cu care tratează cea mai mare întâlnire posibilă a acestei lumi – a omului cu Hristos întrupat – arată, pentru un ochi atent, lipsa de dragoste pentru El.
Pentru că dragostea nu poate fi niciodată nepăsătoare.
El se preface că Îl respectă pe Hristos prin aceea că stă departe de El, când e vorba de altceva: de lipsă de repspect, de lipsă de dragoste, de lipsă de dor față de Hristos Dumnezeu.
Hristos iubeşte faptul ca să Se unească cu el iar el spune că e „nevrednic” de Sfânta Euharistie, adică de El, pentru ca să nu se facă niciodată vrednic.
E foarte uşor să spui că ceva e imposibil în loc să mărturiseşti că ţie ţi-e lene şi că nici nu vrei să fii un creştin adevărat.
Aud de multe ori că se îndeamnă la participarea la Sfânta Liturghie – şi nu e de neînţeles de ce – dar n-am auzit decât prea puţine glasuri, care să cheme la primirea lui Hristos cu inimă iubitoare şi smerită.
Cel îndrăgostit poate săruta aprins pe iubita lui iar eu nu mă pot împărtăşi des?! El nu poate sta fără privirea ei iar mie mi se spune, că îmi pot arăta dragostea faţă de Hristos, întorcându-I spatele şi nevoind să fiu cu El.
Înţelegeţi, iubiţilor, ce sentimente au asemenea oameni?!
Nu le plac obiceiul şi râvna bună pentru ca să nu îi mustre conştiinţa şi pentru ca să rămână tot la fel de adormiţi ca şi până acum.
Dar Dumnezeu îi ştie pe cei care-L iubesc pe El şi le ajută lor. El este cu ei şi le vorbeşte tainic prin iubirea Lui, prin mila Lui, prin ajutorul Lui cel de toate zilele.
Slavă Ţie, Doamne, pentru toate! Slavă Ţie, că Tu eşti Dumnezeul meu iar mila Ta e mai bună decât viaţa!
Avem nevoie de Sfânta Împărtăşanie pentru că fără Hristos nu putem face nimic. Avem nevoie de a-L cunoaşte pe El cu mintea, cu inima şi cu trupul nostru.
Rugaţi-vă pentru ca să vă lumineze Dumnezeu şi El vă va spune, la fiecare în parte, ceea ce să faceţi!
Răbdaţi toate insultele şi ocările şi bătăile şi asupririle cu tărie şi mulţumire dacă sunt pentru credinţa noastră ortodoxă!
Sunteţi fericiţi dacă răbdaţi pentru Hristos!
Sunteţi fericiţi dacă luptaţi lupta cea bună!
Rugaţi-vă şi pentru mine, păcătosul şi mă iertaţi, că sunt sminteală pentru oameni şi ruşine pentru pământ.
Rugaţi-vă şi Dumnezeu nu va sta departe de voi!
Rugaţi-vă pentru voi şi pentru toată lumea!
Rugăciunea e foc care-i alungă pe draci.
Rugăciunea străpunge norii şi ajunge până în faţa lui Dumnezeu. Nu uitaţi asta!
*
Frica de Dumnezeu e pentru cel credincios aidoma frâului şi zăbalei pentru cal. Ea întoarce înapoi de la rău şi îndeamnă pe om să vadă binele şi să-l urmeze.
*
Cel ce slujeşte lui Dumnezeu priveşte înainte, căci înaintea lui stă Împărăţia lui Dumnezeu. Cine priveşte înapoi ca femeia lui Lot nu e vrednic de Împărăţia lui Dumnezeu, căci inima i-a rămas în Sodoma şi Gomora şi numai picioarele lui vor să meargă mai departe.
*
O, fraţilor, moartea este învăţătoarea tăcerii! Ea ne arată cât de nebuneşti sunt vorbele multe şi deşarte. Ea ne învaţă blândeţea şi neosândirea.
Moartea e bună păzitoare a sufletului, căci frica de ea ne abate de la rău.
Mormântul ne arată putreziciunea faptelor rele.
„Oase goale” suntem, pentru că nu avem fapte bune.
Păcătoşii sunt „oase goale”! Sfinţii lui Dumnezeu sunt oase binemirositoare şi de toţi cinstite.
O, urât miroase mormântul păcătoşilor!
O, urâtă e carnea, care se descompune şi lichidele care se scurg, cele prea urât mirositoare!
Pentru asta îngrăşăm trupul nebuneşte: pentru viermi! Viermii ne mănâncă în mormânt şi viermii Iadului ne mănâncă sufletul, veşnic, în Iad.
Suntem mâncaţi de putreziciune, pentru că nu suntem uniţi cu Nestricăciunea, Care e Hristos Dumnezeu. Dacă am fi uniţi cu El nu ne-am teme de nimic şi de nimeni.
Moartea e pedagoga cea bună, care ne arată Raiul.
Moartea e scrisoarea ce ne atenţionează asupra veşniciei.
Moartea e cartea în care citim răsplata faptelor.
Moartea e masa ce ne amărăşte inima pentru a o umple de veselie.
Moartea e mustrare a conştiinţei, mustrare bună şi folositoare.
Moartea e îndemn la rugăciune. Ea face să izvorască lacrimi din inima împietrită.
Moartea nu ne lasă morţii, ci ne duce la pocăinţă, arătându-ne faptul că oamenii se pot mântui chiar şi în ultima clipă a vieţii lor.
Moartea scutură lenea, aprinde râvna, zguduie mintea înşelată de diavol.
Moartea naşte umilinţă şi smereşte, smereşte mult.
Moartea dă răspunsuri înţelepte şi mântuitoare celor care cugetă la ea și se înțelepțesc din ea.
Dacă îţi vezi moartea, vezi că nu eşti vrednic de Rai.
Dacă îţi vezi moartea, conştiinţa te mustră şi eşti înfricoşat, pentru că Judecătorul va fi Drept.
Dacă îţi vezi moartea, faptele tale nu ţi se par bune şi chiar vezi faptul, faptul adevărat, că nu ai nicio faptă bună.
Dacă îţi vezi moartea nu te mai mândreşti şi te socoteşti frate cu toţi.
Dacă îţi vezi moartea urăşti plăcerile şi poftele acestei lumi. Nu mai umbli după onoruri şi nici după trepte înalte, nu mai doreşti laude deşarte şi nici primele locuri.
Dacă îţi vezi moartea îţi pare rău de clipele şi zilele când nu plângi, când nu suspini, când nu te tângui şi nu te umileşti pentru relele pe care le-ai făcut.
Dacă îţi vezi moartea te temi să nu păcătuieşti şi nici să nu mori nespovedit şi neîmpărtăşit cu Sfintele Taine.
Am auzit fraţi care spuneau că Raiul şi Iadul sunt aici, pe pământ şi că trebuie să bem şi să mâncăm şi să ne distrăm, căci aici e totul. M-au îndurerat şi i-am compătimit. Satana le-a sugerat acestea, ca să nu se înţelepţească de la cugetarea la moarte.
Cine cugetă la moarte se umple de înţelepciune, căci moartea izvorăşte înţelepciune celor ce au frică de Dumnezeu.
Cei care nu cred că au suflet nemuritor aşteaptă moartea ca nişte animale. Când trebuie să părăsească viaţa asta se înfricoşează, pentru că vin la ei dracii ca să le răpească sufletul şi să-l ducă în Iad.
Cel care se gândeşte la Iad nu se teme de moarte, pentru că se teme de Judecată.
Fraţilor, nu vă îndemn să vă fie frică de moarte, ci de păcat! Păcatul e adevărata moarte, adevărata părăsire a lui Dumnezeu.
Gândul la moarte nu are în vedere faptul că plecăm din viaţa asta, ci că plecăm şi nu ştim dacă plecăm pocăiţi.
Gândul la moarte mănâncă nevoinţă, pocăinţă continuă.
Gândul la moarte trăieşte din frica de Dumnezeu şi din nevoinţă.
Când lipsesc acestea, gândul la moarte e înspăimântare fără rod, pentru că nu duce la fapte bune ci la deznădejde.
Deznădejdea nu are ce căuta la cel care cugetă la moarte. Deznădejdea e a puţin credincioşilor, a celor care nu cunosc roadele pocăinţei sincere şi adevărate.
Sfântul Ioan Gură de Aur scria următoarele: „nădejdea numai în viaţa aceasta slăbeşte mintea”[3]. Și de aceea, fraţii care nu mai văd veşnicia e pentru că lumea aceasta le-a astupat cu totul vederea ochilor inimii.
Lumea asta e ca o cortină de teatru, ca o pânză care nu lasă sufletul să vadă mai departe. Doar dacă înţelegem deşertăciunea ei, Dumnezeu ne luminează inima şi mintea şi putem privi veşnicia şi în veşnicie, pentru că iubirea pentru lumea asta s-a dat la o parte şi inima priveşte drept.
Mormântul – pentru că despre el vreau să vorbesc – e rugăciunea mea. Trebuie să ies cu mintea din lume şi să o cobor în mormânt. Cu mintea în mormânt trebuie să mă rog! Cu mintea stând în mormânt nu mai mă pot mândri cu ceva.
Fraţii mei, trebuie să mergem la morminte! Mormintele trebuie să ne arate deşertăciunea lumii, cum că lumea aceasta e umbră şi vis.
Mormintele trebuie să ne arate că diferenţa nu e după omul exterior, ci după cel interior.
Îl vom vedea pe ţăran şi pe actor în mormânt, pe preşedinte şi pe monah, pe patriarh, doctor, miner, lăutar şi curvă la un loc. Diferenţa nu le-o aduce cavoul sau mormântul de pământ ci faptele bune sau rele.
Sfânta Maria Egipteanca[4] a fost cândva în faptele curviei dar acum este între Cuvioasele Maici, între slăvitele nevoitoare ale Împărăţiei Cerurilor.
Unde sunt însă toate curvele nepocăite? O, mă înfricoşez!
Unde sunt toți păcătoşii pământului? O, nu am glas!
Dacă am fi gândit la moarte n-am fi păcătuit greu.
Dacă ne sculam cu moartea înaintea ochilor şi ne culcam tot cu ea în faţa ochilor nu mai păcătuiam fără ruşine.
Dar am păcătuit pentru că am uitat că mor.
Eu, cel muritor, am uitat că mor sau am crezut că moartea va veni mai târziu și nu aşa curând.
Unii o aşteaptă târziu, la sfârşitul vieţii şi ea vine devreme. Alţii o aşteaptă devreme, chiar mâine şi moartea fuge de ei, pentru ca să îi găsească, cândva, nepregătiţi.
O, trebuie să stăm treji!
Moartea bate la uşă şi vai şi amar de cel care moare nepregătit!
De aceea ne rugăm Domnului ca să ne dea sfârşit creştinesc.
Sfârşitul creştinesc înseamnă împăcare cu toţi, mărturisire şi împărtăşire cu Sfintele Taine. Dacă mori în pace şi fără durere eşti cu Hristos, pentru că mori neînfruntat de diavol.
Moartea ne reface planurile.
Ea scote dosarul întocmit prost şi îl aruncă.
Ea ne despovărează de multe casete destrăbălate ale minţii noastre.
Moartea face curăţenie în mintea noastră şi scoate gunoiul din inimă cu mătura gândirii la Iad.
Iadul se leagă de moarte.
Iadul e moartea adevărată, pe când moartea e uşa spre Iad sau spre Rai.
Moartea e trecere spre moarte sau spre viaţă.
Iadul e chinuire şi pedeapsă veşnică.
De aceea zic: cei care cugetă la Iad scapă de chin.
Cei care văd Iadul mereu se văd în întuneric, în foc ce arde şi chinuie, între viermi neobosiţi care mereu mănâncă şi sfredelesc conștiința noastră, în gheaţă ce înspăimântă prin frigul şi crivăţul ei, în singurătate înfricoşătoare.
Iadul e chipul adevărat al păcatului.
Chipul plăcut al păcatului e plăcerea. Dar plăcerea e chipul mincinos al păcatului, pe când chipul adevărat al păcatului e compus din chinurile Iadului.
Cei care păcătuiesc să se uite în Iad!
Dacă ne-am uita pe fiecare zi în Iad, adică de ne-am gândi pe fiecare zi la chinurile Iadului, ne-ar trece toate nebuniile şi poftele, ne-ar îngheţa sângele şi ne-ar slăbi înfumurarea, am dârdâi ca bolnavii de friguri şi am transpira mereu, încât cu transpiraţia ne-am uda toate batistele.
Pentru că Iadul e înspăimântător, cumplit, un loc ce nu suportă termeni de comparaţie şi nu poate fi întrecut în chinuri.
Cei care vorbesc uşor despre Iad nu-l cunosc.
Cei care înţeleg cât de cât cum arată Iadul au ajuns ca umbrele de atâta frică şi cutremur.
Fraţii mei iubiţi, iubiţi Iadul!
Iubiţi adică amintirea Iadului, pentru ca să nu-l moşteniţi!
Iubiţi nu păcatul, ci amintirea Iadului, care vă face să urâţi păcatul! Iubiţi aşadar Iadul, ca să urâţi Iadul! Iubiţi amintirea lui, pentru ca să urâţi mijloacele prin care se intră în el!
Iadul nu e o fabulaţie! Bogatul nemilostiv n-a mers într-o fabulaţie, ci în Iadul neiubirii. El cerea apa îndurării lui Dumnezeu, pentru că nu avea izvorul Duhului Sfânt în el. Se chinuia în Iad.
Să se termine odată cu ideea nebună că Iadul nu există! Iadul există şi este înspăimântător.
Dar ca să nu ne fie înspăimântător pentru veşnicie, baremi acum să ne înspăimânte şi de el să scăpăm!
Iadul a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui. Noi ajungem în Iad pentru că ascultăm de diavol şi păcătuim. Noi ajungem răi prin voia noastră liberă şi singuri alegem viaţa sau moartea.
Viaţa e voia lui Dumnezeu. Moartea e păcatul. Cine iubeşte păcatul urăşte gândul la moarte.
Pentru cel care trăieşte în multe păcate, moartea e o sperietoare. Ea îi taie pofta de mâncare. Ea îi slăbănogeşte trupul. Ea îi înnebuneşte mintea.
Omul care înnebuneşte de frica morţii nu crede că iubirea lui Dumnezeu iartă orice păcat.
De aceea, fraţii mei, să ne pregătim pentru moarte continuu scăpând astfel de ispitele vieţii cu gândul la moarte.
Gândul la moarte să ne scape de prăpastia Iadului.
Dumnezeu să ne ajute în tot lucrul bun!
*
După cum în Sfânta Scriptură, Vechiul Testament stă alături de Noul Testament, tot la fel şi în Împărăţia lui Dumnezeu Sfinţii şi Drepţii Vechiului Testament sunt împreună cu cei ai Noului Testament, şi toţi slăvesc pe Dumnezeul, Cel în Treime mărit și închinat: pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh Dumnezeu, Care este minunat întru Sfinţii Săi.
*
Fericiţi sunt aceia care merg la slujba Vecerniei şi aud, la glasul al 7-lea, în stihira a 4-a, cuvintele: „moartea Ta este viaţa mea”!
Și acestea cu adresă la Hristos, Cel pus în mormânt de Sfinţii Iosif şi Nicodim, cu adresă la Domnul şi Dumnezeul nostru.
Mă opresc la această stihiră, pentru că vreau să atrag atenţia acelora care nu se închină, adică acelora cărora Moartea Domnului le e pricină de ruşine.
Stihira aceasta, cântarea aceasta scurtă dar bogată, cuprinde următoarele cuvinte:
„Deşi ai fost prins, Hristoase, de bărbaţii cei fără de lege, dar Tu eşti Dumnezeul meu şi nu mă ruşinez; bătut ai fost pe spate şi nu mă lepăd; pe Cruce Te-ai pironit şi nu tăinuiesc, întru scularea Ta mă laud, că moartea Ta este viaţa mea, Atotputernice şi Iubitorule de oameni, Doamne, mărire Ţie!”.
Unii fraţi – şi o spun cu durere – nu se închină şi asta – spun ei – din ruşine. Adică le e ruşine să fie văzuţi închinându-se, cu semnul prin care ei au fost mântuiţi, din iubire multă şi mare şi negrăită, de Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Însă cel care a scris stihira aceasta, cu minte luminată de Duhul Sfânt, spune contrariul: „Deşi ştiu, Doamne, că oameni păcătoşi şi nelegiuiţi Te-au prins pe Tine şi Te-au bătut şi Te-au umilit, eu nu mă ruşinez de toate acestea, pentru că ştiu, că pentru mine Te-ai lăsat chinuit.
Deşi pe Cruce, Iubirea vieţi mele, Mântuitorul meu, Te văd pironit, nu tăinuiesc şi de bătaia Ta pe spate eu ştiu şi nu mă lepăd de Tine, pentru că toate acestea mă mântuiesc pe mine, cel rătăcit şi întunecat.
Tu Te-ai răstignit ca să se împlinească profeţiile Sfinţilor Tăi, ca Scriptura să primească realitatea celor glăsuite de ea.
Tu ai murit pentru mine, cel nerecunoscător. Din iubire pentru mine şi pentru ca pe mine să mă mântuieşti.
O, eu pentru toate acestea nu mă lepăd de Tine, pentru că nu văd în Tine numai pe omul ci şi pe Dumnezeul care eşti, căci Tu, Dulcele meu Iisuse, eşti Dumnezeu şi om”.
Cel care a scris stihira, cu glas tot la fel de dulce şi de duios, continuă şi spune – asta trebuie să ţinem noi minte – :
„În Vinerea Mare s-a petrecut răstignirea Ta, Lumina lumii şi Sâmbăta ai stat în mormânt. Mormântul Tău s-a făcut purtător de lumină.
Cei din Iad au văzut Lumină mare.
Cei din Iad au ieşit afară (cei Drepţi din Iad), împreună cu Tine, Cel care ai stricat porţile de aramă ale Iadului.
Iadul a fost jefuit de Tine, Cel pe Care nelegiuiţii Îl pălmuiau.
În Iad ai fost cu sufletul unit cu dumnezeirea Ta iar cu trupul erai în mormânt, pe scaun fiind împreună şezător cu Tatăl şi cu Duhul, și umplând toate fără să fii înţeles şi ajuns de mintea noastră.
Tu, Cel pironit pe lemn, ai scos din Iad pe Protopărinţii noștri, care au fost scoşi afară din Rai prin mâncarea din rodul lemnului.
Tu, Cel adăpat cu fiere şi oţet, ne-ai umplut de dulceaţa negrăită a Sfintelor Taine.
Tu, Cel care ai cutremurat pământul prin moartea Ta, ne-ai dat pocăinţă spre îndreptare, pentru ca să ne lepădăm de păcate şi viaţă nouă să trăim întru Tine.
O, câte n-ai făcut Tu pentru noi!
Cum să mă ruşinez, Hristoase Doamne de Tine?!
Cum să nu mă închin Învierii Tale?!
Dacă nu era Crucea Ta nu era nici Învierea Ta.
Căci de nu ar fi fost smerenia Ta cea negrăită şi ispăşirea păcatelor noastre, acum, duminica, nu puteam să mă laud întru scularea Ta din morţi!”.
Iubiţilor, duminica e ziua Învierii Domnului! Căci „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică e credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre” (I Cor. 15, 17).
Dar Hristos a înviat şi S-a făcut începătură a învierii celor adormiţi! (I Cor. 15, 20).
Noi cinstim ziua învierii Sale, duminica!
Cine nu cinsteşte duminica, n-a înviat împreună cu Hristos. Și dacă nu a înviat împreună cu El, nu e fiu al vieţii ci al morţii.
În ziua Duminicii s-a întâlnit Joia, Vinerea şi Sâmbăta, dar şi Lunea şi Marţea şi Miercurea.
Hristos care a înviat Duminica ne-a dat Sfântul Său Trup şi Sfântul Său Sânge Joia, Vinerea a primit Crucea iar Sâmbăta a ridicat Drepţii şi Sfinţii din Iad, pentru ca să vadă lumina Învierii Sale celei de a treia zi.
Luni, Marţi şi Miercuri Domnul S-a pregătit pentru Sfânta Cruce, adică pentru ziua Învierii, pentru ziua Duminicii.
Aşa că duminica încununează toate celelalte zile şi ea e ziua creştinilor ortodocşi, zi de bucurie şi de veselie, zi de odihnă şi de odihnire duhovnicească.
Evreii se odihneau sâmbăta de lucrul lor.
Noi, ortodocşii, ne odihnim sufletele şi trupurile duminica, prin aceea că le unim cu Hristos, care e Adevărata odihnă a tuturor pământenilor.
Domnul era în mormânt în Sâmbăta Mare iar iudeii credeau că El Se odihneşte. Nu, El nu Se odihnea!
El îi ridica pe cei morţi, după cum, oarecând, vindeca sâmbăta.
Duminica – înviind din morţi – a odihnit pe Sfintele Femei Mironosiţe, pe Sfinţii Ucenici şi, mai ales, pe Prea Curata Lui Maică şi pe noi, pe toţi, pentru că ne-a spus tuturor: „Bucuraţi-vă!”.
Bucuria aceasta odihneşte inima, umple, varsă lacrimi duhovniceşti.
De aceea, El ne-a trecut de la moarte la viaţă, de la odihna trupului, pe care o cunoșteau evreii, la odihna sufletului, de la moartea sufletului la învierea lui.
Cei care se închină – adică cei care-şi fac semnul Sfintei Cruci – vin şi duminica la Sfânta Liturghie, pentru că ei unesc Crucea cu Învierea, pentru că acelaşi Iisus răstignit a şi înviat.
Nu se ruşinează decât cel nebun şi orb de Sfânta Cruce.
Pentru că moartea Domnului e viaţa noastră.
Pentru că prin Cruce am devenit fiii lui Dumnezeu în cristelniţa Sfântului Botez. Prin Crucea și Învierea Lui am primit harul Duhului Sfânt şi ne-am unit cu Hristos.
„Moartea Ta este viaţa mea”: îl aud iarăşi pe făcătorul de cântări cum îmi mărturiseşte!
Nu pot spune decât acestea – împreună cu el – : „Atotputernice şi Iubitorule de oameni, Doamne, mărire Ţie!”. Amin!
*
Cei care se închină cu semnul Sfintei Cruci mărturisesc iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, laudă smerenia Sa cea prea adâncă, preamăresc biruinţa Lui asupra morţii şi asupra diavolului.
Aceşti oameni sunt martorii sfintei Lui învieri și a petrecerii Lui cu cei credincioși. Aceşti oameni sunt creştini ortodocşi, care în mod drept Îl slăvesc pe Dumnezeu.
Aceşti oameni drept-slăvitori se bucură şi se veselesc duhovniceşte, pentru că Mielul lui Dumnezeu a ridicat păcatele lumii.
Sfânta Cruce e aşteptarea tuturor Profeţilor, e bucuria tainică a celor de dinainte de Hristos şi lauda celor de după venirea Lui.
„Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în Crucea Domnului!” strigă Sfântul și Prea marele Pavel, frumusețea întregii lumi creștine.
Crucea e laudă pentru că ea e cheia care deschide Raiul cel închis, care acum s-a deschis nouă.
Crucea e laudă, pentru că prin ea ne răstignim cugetele şi patimile, trupul şi sufletul şi dobândim Împărăţia Cerurilor împreună cu Sfinţii.
Crucea ne este bucurie, pentru că ne aduce bucuria cea adevărată.
Crucea ne este semn de biruinţă, pentru că din faţa ei se retrag diavolii.
Crucea e rana cumplită a Satanei.
Hristos, prin Cruce a deşertat Iadul de cei Sfinți ai Săi şi l-a băgat pe tâlhar în Rai.
Tâlharul a învăţat să fie umilit pe cruce şi pe cruce a primit Raiul.
Cine nu iubeşte Crucea nu-şi iubeşte mântuirea sufletului.
Cine nu cinsteşte Crucea se leapădă de Dumnezeu şi de iubirea Lui.
Dumnezeu e unit cu Sfânta Cruce prin iubirea Sa pentru toţi oamenii.
De aceea, cine Îl iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi semnul Fiului omului, care va stârni mare plângere la a doua Sa venire întru slavă.
*
Şarpele din pustie, simbolul care prefigura Crucea, salva de la muşcătura de şarpe.
Sfânta Cruce îi salvează pe creştinii ortodocşi de gura diavolului, care în chipul şarpelui l-a minţit pe om.
Ea alină durerile sufletului.
Ea, Crucea, vindecă durerile şi neputinţele, ridică din boală şi din nelinişti, îl scapă pe om din deznădejde, îi înviorează pe cei ispitiţi şi îi linişteşte pe cei munciţi de duhuri necurate.
Sfânta Cruce e arma creştinilor ortodocşi.
Când creştinul ortodox se însemnează cu semnul Sfintei Cruci, atunci se umple de Hristos cel răstignit pe ea.
[1] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Dionisie_Areopagitul.
[2] Idem: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/octombrie/octombrie03.htm.
[3] *** Proloage, vol. II , ed. cit. ant., p. 969.
[4] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Maria_Egipteanca.