Cuvintele duhovnicești, vol. I (Jurnal 1999-2003) [12]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 251-265.

***

Dacă L-am vedea pe Hristos Domnul în fiecare frunză de copac, râu, animal, nor, om, piatră –  pentru că toate sunt create de El – n-am mai spune că suntem singuri, pentru că L-am vedea şi L-am simţi pe El pretutindeni în creația Sa.

El e pretutindeni, numai noi nu vrem să înţelegem această măreţie a prezenţei Sale.

Dacă ne-am reveni din păcatele noastre, ne-am da seama că cei mai vrednici de milă nu sunt orbii, şchiopii, ciungii sau alţi năpăstuiţi ai vieţii ci noi înşine. Nu credem acest lucru pentru că suntem prea orgolioşi şi prea îngâmfaţi, dar acesta e adevărul gol-goluţ.

Suntem vrednici de plâns deşi aşteptăm ranguri şi demnităţi, reclamă şi laude.

Cine are azi inimă duhovnicească simte aceste lucruri intens, cu durere. Ar vrea să-i ajute dar oamenii nu vor să fie ajutaţi. Ar fi totul simplu, dacă s-a lăsa ajutaţi.

*

În Sfânta Biserică intrăm toţi: mari şi mici, păcătoşi şi Sfinţi, pentru că ea e ca o cloşcă cu pui şi deci Mamă a tuturora. Ea ne hrănește și ne odihnește pe toţi.

Unii se curăţesc iar alţii prind noi puteri.

Unii se ridică din păcate, pe când alţii: mulţumesc şi se bucură.

În Sfânta Biserică se dă slavă lui Dumnezeu, se fac cereri, se plâng păcatele şi se trăieşte duhovniceşte.

Aici respiri cu adevărat.

Aici eşti împreună cu Hristos, cu Maica Domnului şi cu toţi Sfinţii.

Intri cu sfială. Te închini cu evlavie. Fiecare pas îţi e o rugăciune, pentru că intri în Casa lui Dumnezeu, acolo unde rugăciunea e la ea acasă.

Creştinii ortodocşi iubesc Sfânta Biserică pentru că Îl iubesc pe Hristos. Ei iubesc sfinţenia Casei lui Dumnezeu, fapt pentru care nu intră oricum în Sfânta Biserică.

Se pregătesc sufleteşte şi trupeşte şi apoi intră. Ei nu intră numai cu trupul, ci cu trupul şi cu sufletul, adică în întregime.

Mulţi fraţi se plictisesc – spun ei – în Sfânta Biserică. Dar asta pentru că nu înţeleg rostul adânc al fiecărui lucru de aici. Dacă li s-ar explica şi ar crede explicaţiile, ar rămâne miraţi și uimiți şi ar deveni alţi oameni.

Hristos te schimbă.

Nu te poţi apropia de foc şi să nu arzi. Nu te poţi apropia de lumină fără să fii umplut de căldura ei. Hristos te umple, te încălzeşte, te întoarce la viaţă. Cu El trăieşti cu adevărat.

Poţi numi viaţa fără El moarte şi nu greşeşti.

Viaţa fără El e lipsită de sens, e lipsită de împlinire.

Cei ce-L cunosc pe Hristos se uită pe ei. În faţa ochilor Lui nu mai vrei nimic din lumea asta deşartă, cu care nu poţi cumpăra nici măcar o floare a Raiului.

Te schimbi. Renunţi la păcate, la tine, la averile tale, mai ales la părerea că ai ceva prin tine însuţi.

Vezi cât îţi e de goală viaţa fără El şi câte lucruri murdare ai făcut, pe când nu-L cunoşteai pe El.

O, cât trebuie să-I mulţumim Blândului Iisus! Cât de mare e mila Lui faţă de noi!

Nu avem cuvinte să zugrăvim mulţumirea inimii noastre. Suntem neputincioşi, prea neputincioşi şi asta trebuie să ne facă şi mai dornici de a fi cu El.

În orice facem trebuie să-L vedem pe El. El trebuie să ne fie începutul zilei şi sfârşitul ei. El trebuie să fie chemarea noastră de fiecare clipă.

Sunt prea ticălos pentru iubirea Lui şi, cu toate astea, mă bucur pe fiecare zi de mila Lui cea nemărginită.

Puteam să mor ca un câine…Însă El mă îndreaptă pe fiecare zi spre pocăinţă. Pe fiecare zi îmi atrage atenţia că El vrea să mă despovăreze de păcatele mele şi să mă ierte.

Nu trebuie să-I mulţumesc cu lacrimi de bucurie iubirii Lui?! Nu trebuie să ascult de El fără cârtire?!

El trebuie să fie dorirea mea neîncetată. Spre El trebuie să gândesc toată ziua, pentru că voi lăsa lumea şi voi merge la El.

Intrăm în Sfânta Biserică şi aici găsim scara rugăciunii şi a faptelor bune. Pe ea trebuie să urcăm cu smerenie.

Cine se grăbeşte, alunecă.

Dacă te ajuţi de ascultare şi smerenie urci încet dar sigur. Urci treaptă cu treaptă învăţând să te umileşti.

Umilinţa e ca un măgar bătut, care tace şi se conformează Stăpânului. Stăpânul cerului şi al pământului ştie ce îţi trebuie, dacă Tu te laşi în mâinile Sale cele preasfinte şi preadrepte.

Egoismul ne face să alunecăm din mâinile Tale!

Egoismul e o tămâiere urâtă şi rea. El ne face să mirosim urât în faţa Sa şi Domnul Îşi întoarce faţa Sa de la noi.

O, păcatele noastre ne strică viaţa! Ele ne fac urâţi în faţa lui Dumnezeu.

Când suntem pomeniţi la Sfânta Liturghie atunci suntem lăsaţi în dar, suntem oferiţi lui Dumnezeu prin preoţii slujitori. Noi ne oferim acestora iar ei ne oferă lui Dumnezeu, pentru că El e Tatăl nostru.

Poporul drept-credincios, turma cea cuvântătoare, reprezintă jugul epitrahilului pe care preotul îl poartă.

Epitrahilul e chipul mulţimii păstorite, de care preotul va da seama în faţa Dreptului Judecător în ziua cea de apoi.

E înfricoşător acest simbolism adevărat! După ce ai păcatele tale, ca preot răspunzi şi de păcatele poporului.

Tu eşti responsabilul care are grijă de mântuirea lor. Ei nu ştiu – sau ştiu prea puţini – dar tu o ştii.

De aceea, „cu timp şi fără timp” trebuie să te osteneşti şi să te trudeşti ca aceia să înţeleagă şi să se îndrepte. Tu le vorbeşti spre binele lor şi al tău, adică spre mântuirea şi a lor şi a ta.

Trebuie să le vorbeşti neîncetat, doar s-or mântui cei ce cred.

De aceea, gura preotului trebuie să vestească înţelepciunea lui Dumnezeu şi ştiinţa mântuirii sufletului.

Predica e aruncare de seminţe, semănare. Sufletul e pământul care primeşte sămânţa. Dacă primeşti sămânţa problema e ce faci cu ea. Dacă o primeşti trebuie să o lucrezi, pentru ca să rodească snop de fapte bune.

*

Arhiereul care predică celor aflaţi în Biserică Îl închipuie pe Hristos, Cel care predica mulţimilor ce-L ascultau.

Glasul său se aude cu putere iar păstoriţii se simt lângă el ca lângă cel ce-i iubeşte. El îi iubeşte şi ei simt asta.

Dacă iubeşti, se cunoaşte.

Iubirea nu poate fi închisă cu lacătul.

Ea, iubirea, deschide toate porţile, pentru că e iubirea lui Dumnezeu cea care este aprinsă de El în sufletul nostru.

Sufletul se aprinde de focul iubirii. Sufletul se aprinde de focul Sfântului Duh şi lacrimile îţi curg pe obraji.

O, lacrimile sunt balsam pentru suflet, alinare!

Când stăm la Sfânta Liturghie stăm în faţa lui Hristos. O, ce minune preaslăvită! Hristos stă în faţa noastră iar noi înaintea Lui. Dar depinde cum stăm.

Dacă lăsăm toată grija lumească ne facem sufletul liber şi dacă avem sufletul liber de grija de noi înşine, ne putem lăsa sufletul numai lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să vorbească, cu iubirea Sa, sufletului nostru.

Dumnezeu ne vorbeşte mereu, numai noi nu-L ascultăm! El ne cheamă mereu, numai noi nu-L auzim!

Cerul coboară pe pământ la Sfânta Liturghie, pentru că Împăratul cerului vine la noi şi ni Se dă nouă. Și noi Îl primim cu frică, cu credinţă şi cu dragoste.

Dacă ar veni cineva din cer ar fi o minune. Dar când vine Hristos cu tot cerul nu e o minune a minunilor?!

Minunea e prezenţa iubirii lui Dumnezeu în viața noastră. Dar minunea minunilor e Hristos în Sfânta Împărtăşanie.

Sfânta Împărtăşanie e singura comoară a cerului şi a pământului, singura dorinţă adevărată, singura nădejde ce o putem avea neapărat.

A fi cu Hristos e totul, e împlinirea.

A fi cu Hristos e mutare de la moarte la viaţă, de la păcat la virtute.

Cunosc un frate care suferă atunci când nu este cu Hristos. Și nu o spun spre lauda lui, ci spre slava lui Dumnezeu, Care i-a dat să-L dorească pe El cu dorire fără seamăn.

Această suferinţă nu e una a trupului sau a inimii, ci a duhului. E o suferinţă ce nu se poate împlini decât cu El.

Cine suferă după Hristos a cunoscut bogăţia sfinţeniei Sale, a cunoscut iubirea Sa, pacea Sa, smerenia Sa, milostivirea Sa cea mare.

De aceea, trebuie să ne mărturisim Lui ca să ne împărtăşim cu El.

Sfânta Spovedanie fără dorirea Sfintei Împărtăşanii e ca şi cum ai face curăţenie în casă, ca să primeşti un oaspete ales, dar după ce faci curăţenie renunţi la vizita lui.

Sfânta Spovedanie e curăţenie generală, e spălarea tuturor cotloanelor de murdărie şi de întinăciuni. Ea pregăteşte. Dar pregătirea este pentru a-L primi pe Mirele Ceresc în casa ta săracă şi nemernică, pentru ca El să sfinţească casa inimii tale şi să rămână cu tine la ospăţul tainic din inima ta.

Te veseleşti cu Hristos fiind împreună cu El şi nu dorindu-L!

A-L dori înseamnă a umbla după El. Dar a fi cu El e fericirea, e pregustare a fericirii celei din Rai, pe care, să dea Domnul ca să o moştenim cu toţii.

*

Un părinte arhimandrit – făcut de curând arhimandrit – a predicat azi cu înţelepciune duhovnicească. S-a simţit asta. El îi întrecea pe toţi prin glasul său, prin privirea sa, prin vorbele sale, prin cântecul său…

Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina din belşug a fost analizată şi tâlcuită pe mai multe planuri. Îl priveam şi mă bucuram să-l aud.

Credincioşii noştri au nevoie de păstori capabili să-i dinamizeze pe oameni şi care să fie plini de dumnezeiască teologie și harisme dumnezeiești. Ei sunt motoarele care pompează viaţa în sufletele credincioşilor.

Trebuie să ştii să slujeşti, să ştii să cânţi, să ştii să mergi, să îţi manifeşti dragostea şi compasiunea. Ochii tăi privesc în Sfânta Biserică şi o cuprind dar în acelaşi timp, trebuie să-l cuprinzi pe fiecare în parte şi să-l îmbrăţişezi cu dragostea ta.

A fi Părinte al turmei tale înseamnă să ai timp pentru toţi, să ai înţelegere faţă de toţi, să te rogi pentru toţi, să suferi pentru toţi, să îi iubeşti pe toţi.

Ei te numesc Părinte, iar tu, preotule, trebuie să le fii Părinte şi nu dictator!

Părintele îşi înţelege copiii şi îi înţelege tocmai pentru că îi iubeşte. Dacă nu i-ar iubi, ei ar simţi acest lucru şi nu i s-ar mai spune.

Copiii îşi întind braţele spre Părinte şi el trebuie să le întâmpine îmbrăţişarea lor cu faţă radioasă, veselă, plină de bucurie.

Ai şi tu necazuri și nu puține…Dar necazurile lor, din dragoste pentru ei, sunt mai importante ca ale tale. Te laşi la urmă şi îi îmbraci pe ei. Le dai lor mai întâi de mâncare.

Nu înţeleg multe, sărmanii, şi vor să ştie şi de aceea te întreabă. Te tot întreabă. Uneori sâcâitor, enervant…

Tu să ai răbdare! Înţelege-le pruncia lor pentru că de aceea eşti Păstor!

Noaptea oile stau în târlă şi sunt păzite de câini. Spre ziuă merg la păscut. Ziua trebuie să le hrăneşti dacă vrei să le mulgi. Laptele e rodul de la oi iar de la păstoriţi: faptele bune şi iubirea.

O, ce bucurie e să vezi oameni de diferite vârste – bărbaţi, femei, prunci – împărtăşindu-se! E cea mai mare bucurie a preotului! Îi vezi pe fiecare cu lumânarea aprinsă, cu faţa plecată, dar senină. Se împărtăşesc cu bunăcuviinţă.

O, mare eşti Tu, Doamne! Tu faci toate bune foarte, numai că noi nu înţelegem acest lucru întru totul.

Observ în mine o patimă care se aprinde ca focul în paie. E patima curiozităţii.

Sunt curios de a afla răul, păcatul, fărădelegea şi de aceea cad în ceea ce caut să înţeleg. Vai mie! Sunt mai rău decât toţi!

*

Când cineva îşi dă seama că e păcătos şi vrea să fie vindecat, Satana pierde partida. Fostul neştiutor, dacă e ferm convins, devine un purtător de biruinţe duhovniceşti iar Satana începe să fie luptat şi biruit zilnic de acesta.

Slavă Ţie, Doamne, Care nu ne faci pe noi de ruşine şi ne ajuţi nouă, păcătoşilor!

*

Cel păcătos uită de Iad dar moartea îi aduce aminte de el. Unii fug de moarte dar nu se tem să păcătuiască. Și moartea e tocmai păcatul nemărturisit şi neplâns.

Fug de frica morţii dar se scaldă în ea. Ce durere! Am ajuns atât de orbi încât nu ne mai dăm seama nici că suntem orbi.

Ne bucurăm dobitoceşte în loc să plângem.

Ne credem „absoluţi”, când suntem nişte biete paiaţe.

Doamne, ai milă de poporul Tău şi ne iartă!

Fraţii noştri cei căzuţi de la credinţă sau rătăciţi au răstălmăcit în chip şi fel textul Sfintei Scripturi. Ce au ei acum e un fals în mare parte. Scot ce nu le place şi nu le convine şi nuanţează ceea ce sună în acord cu ei.

Sectele înspăimântă dar ele nu dau soluţii.

Sectele, ca şi partidele mincinoase, promit dar nu dau nimic folositor sufletelor.

Ai milă, Doamne, de noi toţi şi ne miluieşte!

*

Sfânta Scriptură e comoara Sfintei Biserici pentru că ea a stabilit canonul Sfintei Scripturi. Iar ereticii n-au dreptul să folosească Sfânta Scriptură în cultul lor, pentru că ei au apărut mai târziu şi au preluat-o din Biserică și au falsificat-o.

În Sfânta Scriptură aflăm adevărul revelat al Sfintei Biserici Ortodoxe, singura Biserică a lui Dumnezeu şi care păstrează şi ce nu s-a scris în Sfânta Scriptură şi se găseşte în Sfânta Tradiţie.

Dacă nu se spune cum a murit Sfântul Pavel în Sfânta Scriptură înseamnă că nu a murit? Dacă nu se spune, în mod expres, cum se înmormântau primii creştini, înseamnă că nu se înmormântau?

Ereticii vor să suprime Sfânta Tradiţie tocmai pentru ca să nu existe o logică a faptelor în istorie ci anarhie, atât în gândire şi înţelegere cât şi în faptă.

Nu acceptă Sfânta Tradiţie pentru ca Sfânta Scriptură să fie falsificată după cum vrea fiecare, neacceptând că trebuie o viaţă sfântă pentru înţelegerea Sfintei Scripturi și o tălmăcire a Scripturii în acord cu Sfinții care ne-au precedat.

Dacă oricine poate interpreta Sfânta Scriptură înseamnă că Sfânta Scriptură a fost scrisă „oricum” şi de „oricine”, ceea ce e o blasfemie. Căci Sfânta Scriptură a fost scrisă de oameni Sfinţi şi în momente speciale.

Cum să înţelegi tu, vicleanule frate, care te-ai depărtat de sânul Sfintei Biserici şi o renegi, sfinţenia Sfintei Scripturi, dacă nu eşti împreună cu Hristos şi eşti fără Duhul Sfânt și fără Tatăl, fără Treimea cea deoființă și nedespărțită?

Cum ai dreptul să te pronunţi, când tu nu ai adevărul, ci eşti lucrător al Satanei, care seamănă în semănătura bună, neghina răutăţii şi a separatismului?

Când vine sectarul, el vrea să-l convingă oricum, prin orice mijloace pe adevăratul ortodox, pentru că aşa face şi Satana: vrea să te convingă, prin orice metodă, că adevărul nu e mai bun decât minciuna, când lucrurile stau tocmai invers: minciuna e cea care falsifică adevărul şi îl renegă.

Trebuie să-i vedem pe eretici ca pe nişte ramuri tăiate din copacul cel unul al Bisericii şi care latră, precum câinii necuvântători, adevărata cuvântare despre Dumnezeu, Cel în Treime mărit şi închinat.

Sfânta Scriptură s-a scris prin harulul lui Dumnezeu. Și trebuie să ai harul lui Dumnezeu în tine, viind în tine, atunci când vrei să înţelegi Sfânta Scriptură.

Şi harul lui Dumnezeu este numai în Biserica Ortodoxă şi tot aici e înţelegerea Sfintei Scripturi.

*

Într-o seară, venind spre casă cu autobuzul, un bărbat care se căsătorise pentru a doua oară mi-a mărturisit faptul, că primul copil pe care l-a avut cu a doua sa soţie i-a murit.

Și când l-a îngropat, pentru că nu era botezat, a început să râdă în hohote – după sfatul unor oameni necredincioşi – pentru ca să mai aibă şi alţi copii.

M-am uitat la el îndelung…şi am suspinat.

Ce rău înfricoșător e să nu ştii adevărul dumnezeiesc!

Cum să râzi în hohote, iubitul meu, pentru un copil nebotezat?! Pentru el trebuie să plângi şi să faci milostenie.

Nu din râs se nasc copiii! Asta o ştim cu toţii. Numai că superstiţiile, pentru unii, sunt mai puternice decât raţiunea sănătoasă.

Dacă nu putem să ajungem cu pruncul la Sfânta Biserică, pentru că el e pe moarte, poate să-l boteze orice ortodox care e prin preajmă, afundându-l de trei ori în apă curată sau în Sfânta Aghiasmă şi rostind formula Sfântului Botez: Se botează robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!

Doamne, luminează poporul cel neştiutor şi iartă-l pe el! Ajută-i lui întru toate!

*

După Sfânta Liturghie (continuare):

Când te trezeşti din somn, când faci orice ai face peste zi şi când adormi un singur lucru trebuie să doreşti: mântuirea. Acesta este ţelul vieţii noastre. Acesta este ţelul creştinului ortodox.

A fi cu Hristos și cu Tatăl în Duhul Sfânt e bucuria tainică şi plenară, vie şi covârşitoare a acestei vieţi, care te face să nu simţi amărăciunea acestei lumi.

Vrăjmaşii văzuţi sau nevăzuţi sunt nefericiţi dar tu te bucuri. Ei îţi vor răul dar tu îi ierţi.

Cunosc un frate care poate să-i ierte şi pe diavoli pentru ceea ce i-au făcut şi îi fac, și poate să se roage pentru ei, pentru că a înţeles că sunt nefericiţi.

Păcatul e nefericire. E singura nefericire.

Când îţi iubeşti vrăjmaşii, atunci aprinzi foc nestins asupra capului lor, pentru că le arăţi să se pocăiască.

Domnul ne-a învăţat să iertăm şi iertăm pentru că-L iubim pe Dumnezeu. Și iubindu-L pe Dumnezeu înţelegem cât de mult trebuie să-i iubim pe oameni.

Dumnezeu S-a jertfit pentru oameni şi ne-a învăţat şi pe noi să ne jertfim unii pentru alţii.

Când auzim la Sfânta Liturghie: „Iubiţi-vă unii pe alţii”, atunci auzim glasul Domnului, Care ne cere să iertăm şi nu numai să iertăm, ci să şi iubim. Dar nu după ce îi alegem pe cei pe care trebuie să-i iubim, ci îi iubim pe toţi, pe toţi deopotrivă.

Iubirea nu alege.

Iubirea nu separă.

Iubirea nu jenează cu prezenţa ei, ci atrage.

Iubirea nu e decât mâini întinse care vin să îmbrăţişeze.

Tocmai de aceea iartă iubirea: pentru că nu poate să ţină supărare.

Ea e veşnică bucurie. Căci bucuria e semnul iubirii şi tot semn al iubirii e şi iertarea.

Dumnezeu ne iartă mult pe noi. De aceea trebuie ca şi noi să iertăm mult. Vrăjmaşii, dacă am privi mai bine, nu ne fac rău, ci bine. Ei ne scot la iveală păcate reale sau închipuite, ne fac să suferim, ne fac să ne îndurerăm dar, în acelaşi timp, ne fac răbdători, iubitori, înţelegători, mulţumitori tot timpul.

Când nu-L lauzi pe Dumnezeu pentru toate nu poţi să te bucuri.

Bucuria e mulţumirea adusă lui Dumnezeu.

Bucuria e semnul vieţii duhovniceşti adevărate.

Cine nu se bucură nu Îl are pe Hristos şi nici pe Duhul Sfânt și nici pe Tatăl.

Cine nu se bucură vrea să rămână în păcat.

Dar bucuria despre care vorbesc acum nu e din lumea aceasta, ci din cea viitoare, pentru că ea se naşte din curăţie, din smerenie, din iertare, din evlavie sinceră şi adevărată.

Dacă cercetăm mai bine, nimic din lumea aceasta nu e prieten cu creştinii ortodocşi.

Nici slava, nici bogăţia, nici neamul bun, nici frumuseţea exterioară nu îl desemnează pe un creştin ortodox. Toată bogăţia lui e înăuntrul lui, în inima lui. De aceea, comoara lui e ascunsă în vasul trupului lui şi ea e şi făclie şi râu nesecat şi pace adâncă şi iubire…

Dumnezeu e iubire şi ne învaţă să iubim, să iubim mereu.

Cine iubeşte, nu ştie pe unde trece timpul, pentru că toată inima lui arde pentru Dumnezeu şi pentru oameni.

O, ce minunaţi sunt creştinii!

Toţi oamenii au duh dar nu ştiu să-l hrănească. Creştinii își hrănesc duhul lor cu harul lui Dumnezeu și cu unirea cu Trupul şi cu Sângele Domnului, cu rugăciune şi cu dragoste şi cu multe alte fapte bune.

Când intri în Sfânta Biserică, intri în locul cel sfânt al pământului, în locul unde nu numai Îngeri se coboară ci şi Domnul Îngerilor.

Intrăm în faţa ochilor lui Dumnezeu, în faţa iubirii Sale de oameni.

Peste tot găsim Sfinte Icoane: semne ale iubirii Sale acceptate până la capăt. Fiecare ne învaţă cum să ne îmbrăcăm, cum să ne purtăm, cum să ne trăim viaţa. Ele ne povăţuiesc ca nişte fiinţe vii – căci Sfinţii sunt vii – şi noi ştim că ei ne ascultă.

Îngenunchem în faţa Sfintelor Icoane şi ştim că îngenunchem în faţa Sfântului care e zugrăvit pe Sfânta Icoană.

Ne închinăm Sfintelor Icoane şi mintea ne-o înălţăm la acela care e zugrăvit acolo.

Sfintele Icoane nu sunt idoli, cum spun mulţi neisprăviţi de astăzi. Noi nu ne închinăm lemnului, ci Sfântului, care e viu, în cer, şi ne aude.

Sărutăm cu dor Sfintele Icoane, pentru că vrem ca şi noi să mergem în cer și să fim în mod veșnic împreună cu toţi Sfinţii.

Cine sărută cu dor aprins Sfintele Icoane, acela îşi arată dragostea pentru Dumnezeu, având nădejdea că şi el va fi primit în Rai, dacă vrea Bunul Dumnezeu.

Creştinii ortodocşi cred cu cea mai mare tărie în vrerea lui Dumnezeu, pentru că ei depind numai de ea.

Ei nu-I impun lui Dumnezeu condiţii.

Ei nu cer de la Dumnezeu să le răsplătească faptele bune.

Ei cer să se facă voia Sa, „precum în cer, aşa şi pe pământ”.

Ei fac fapte bune pentru că Îl iubesc pe Hristos, pe Maica Domnului, pe toţi Sfinţii şi Sfinţii Îngeri. Ei fac fapte bune din bucurie duhovnicească şi nu pentru că sunt forţaţi de împrejurări sau din politeţe lumească.

Hristos e totul. Aici, în Hristos, e începutul şi sfârşitul. Cine iubeşte pe Hristos nu mai vrea nimic cu adevărat. El se lipseşte de toate, pentru ca să fie cu El.

O, cine nu e creştin ortodox nu înţelege bucuria de care vorbesc acum şi de care nu mă mai satur!

Iartă-ne, Doamne, neştiinţa şi dă-ne să înţelegem, că Tu eşti viaţa noastră! Dă-ne să Te iubim pe Tine şi nimic altceva şi ne miluieşte!

*

Atacurile drăceşti cele mai puternice intervin la patimi, care te stăpânesc cel mai mult şi greu, în momentul când vrei să te curăţeşti de ele. Dracii vor să te îndepărteze atunci de cărţile şi oamenii care te-ar mustra spre îndreptare, arătându-ţi răul acolo unde el nu e.

Nu credeţi frica aceea drăcească, ci înfruntaţi-o! Ea nu aduce neliniştea cea bună, a pocăinței fericite ci pe cea rea, care duce la deznădejde şi lăsare totală în voia patimii.

Citiţi cărţile dumnezeieşti care vă vindecă şi-i cercetaţi pe oamenii, care ştiu să vă scape, prin experienţa lor duhovnicească, de aceste lanţuri ale robiei cu care Satana vă ţine legaţi.

Frica aceasta încetează, când înţelegeţi de unde vine!

*

L-am auzit pe un părinte care spunea, că Hristos, ca Pantocrator, de aceea e pictat pe turla Bisericii, pentru ca să arate că El îi trage la înălţime pe cei credincioşi.

M-a bucurat această vedere duhovnicească, pentru că, cu adevărat, Cel care ne trage la înălţime, dar Care, în acelaşi timp, ne şi ţine în sporirea duhovnicească e Dumnezeu. Pentru că noi n-am putea rămâne în bine, fără ajutorul dumnezeiesc, nici măcar o singură clipă.

El e Atotţiitorul, pentru că prin El s-a făcut tot ce s-a făcut din ce s-a făcut şi se ţin tot prin El.

El e ultima ţintă, ultima bucurie, ultima împlinire.

Turla Sfintei Biserici e ca o ridicare a minţii la Dumnezeu pentru a-L vedea pe Dumnezeu în vedere dumnezeiască.

Ea e dreaptă, pentru că Dumnezeu Se vede prin urmarea învăţăturii celei drepte.

Mintea nu se poate ridica mai mult decât poate înţelege și primi prin vederea luminii dumnezeieşti.

De aceea, Hristos e pictat în turlă mai presus de cât orice iar afară, pe turlă, se află Sfânta Cruce. Adică ceea ce poate vedea lumea dar nu poate înţelege fără Hristos.

„Necazurile” mântuirii nu sunt înţelese de lume, pentru că ea nu iubeşte necazurile care ne mântuiesc.

Sfânta Cruce de pe turla Sfintei Biserici ne aminteşte mereu cuvintele Domnului: „În lume necazuri veţi avea”.

Ea arată creştinilor ortodocşi starea în care se trăiește mântuirea: continua crucificare.

Mântuitorul Hristos a sfinţit Sfânta Cruce prin sfânt sângele Său, pentru ca noi să ne sfinţim viaţa răstignindu-ne patimile şi poftele trupului şi ale sufletului.

Astfel, Sfânta Cruce ne invită la renunţarea la noi din iubire față de El. Te laşi de păcat pentru că iubeşti pe Hristos şi virtutea.

Orice substrat al renunţării e oarecum pătat de îndoială şi de puţinătatea înţelegerii.

Sfânta Cruce stă pe turlă, în afara Sfintei Biserici. Însă pictarea lui Hristos ca Pantocrator e în Sfânta Biserică, adică numai spre vederea celor binecredincioşi.

Sfânta Cruce reprezintă „răutatea zilei”, pe când Hristos ca Pantocrator: iubirea care nu ne uită.

Şi pentru cei din afara Sfintei Biserici, Sfânta Cruce arată greutatea vieţii omeneşti, pe când pentru cei credincioşi: greutatea asumată.

Aceia pătimesc greutăţi pentru păcatele şi învârtoşarea lor. Cei credincioşi: pentru mântuirea lor.

Cei care nu se uitau la şarpele de aramă erau omorâţi de veninul şarpelui, pe când cei care se uitau cu credinţă, scăpau. Pentru că Sfânta Cruce mântuieşte atunci când o accepţi ca făcând parte din tine, din viaţa ta, când ea se contopeşte cu iubirea vieţii tale pentru Hristos.

Din mâinile lui Hristos nu ne poate lua diavolul, pentru că de iubirea pentru El nimeni nu ne poate despărţi.

El ne cheamă mereu la înălţime, adică la o viaţă şi la o înţelegere tot mai înalte.

El, Pantocratorul, nu e jos, ci sus.

El nu e văzut cu minte pătimaşă, ci cu minte întraripată de dumnezeiasca dragoste.

Jos sunt patimile.

Sus e sufletul care Îl vede pe Dumnezeu în extaz dumnezeiesc, în vedere duhovnicească.

O, câte putem înţelege, cu mila lui Dumnezeu, dacă aruncăm norul patimilor de la noi!

Miluieşte-mă şi pe mine, ticălosul, Doamne şi mă iartă, că sunt cel mai pătimaş dintre toţi!

Când recunoşti că nu ai nimic, te îmbogăţeşti în harul Lui. Când admiţi că ştii ceva, atunci nu mai vrei să primeşti darurile lui Dumnezeu. Și astfel, după cum ți-o dorești, Dumnezeu Îşi închide mâna Sa cea prea milostivă și îți lasă sărăcia ca să te umilească.

*

Dacă Dumnezeu nu ne-ar lumina asupra a ceea ce trebuie să facem, ne-am trăi viaţa ca într-un somn adânc.

Am colinda lumea fără să înţelegem rostul nostru pe acest pământ. Ar fi vai de noi, dar noi n-am şti acest lucru cât am trăi, ci numai la sfârşitul vieţii noastre, când Iadul şi-ar deschide larg gura sa pentru ca să ne înghită.

Slavă Ţie, Doamne, pentru că ne luminezi pe noi şi ne arăţi ce e plăcut Ţie şi sfânt! Mulţumesc Ţie, pentru că nu ne răsplăteşti răul cu rău, ci ca un Părinte iubitor, Care ştii prostia şi ticăloşia noastră, nu ne omori, ci ne învii prin harul Tău.

Dumnezeu vrea să răbdăm ispitele şi necazurile şi prigonirile cu credinţă tare în El. El vrea să ştim că e cu noi şi ne ajută, numai noi să nu ne pierdem cu firea şi să răbdăm ispitele cu tărie.

Pentru că nu e ispita mai mare ca puterea răbdării noastre.

Cea mai mare ştiinţă stă în răbdare.

Trebuie să te chinui să rabzi pentru ca să învingi patimile care s-au înfipt, ca nişte ghimpi mari şi dureroşi, în mod adânc în carnea noastră.

Acul răbdării ne scapă de ghimpi dar cu durere, cu sforţare, cu multă transpiraţie, încordare şi neodihnă.

Calea e strâmtă – prescrie numai răbdarea, fără să păcătuieşti – şi este cu chinuri – pentru că trupul şi sufletul se împotrivesc, fiindu-ţi duşmani din cauza legăturii lor nelegitime cu păcatul din obișnuință. Căci ele au început să iubească păcatul mai mult decât virtutea.

Urmarea răbdării e pacea duhovnicească. Și pacea nu ruşinează.

Păcatul te umple de ruşine, pe când răbdarea te scapă de ruşine.

Sfinţii Părinţi ne învaţă să fim nepăsători la ce ne spune ispita, să îi stăm împotrivă, să lucrăm cu trupul dar şi cu mintea, rugându-ne şi aşteptând izbăvirea de ea.

Pentru că izbăvirea vine de la Domnul.

Nu ceda ispitei ce-ţi spune: păcătuieşte şi vei scăpa de ispită! Acela e glasul diavolului.

Căderea în păcat adânceşte rana, te robeşte şi mai mult. Dacă te împotriveşti, diavolul cedează. Cu puţină osteneală scapi de chinul cel prezent dar şi de cel veşnic.

Dumnezeu e cu noi şi El aşteaptă să ne încununeze.

Păcatul nostru Îl întristează pentru că El ne iubeşte mult şi vrea ca noi să fim biruitori ai diavolului şi nu diavolul să ne biruie pe noi.

Noi am păcătuit fără ajutorul cuiva, dar nu putem să facem binele fără ajutorul lui Dumnezeu.

Păcătuim de unii singuri, dar ca să facem fapte bune, trebuie să fim ajutați de harul dumnezeiesc.

Fără Dumnezeu nu putem să facem decât păcate.

De aceea, trebuie să ne rugăm Prea Milostivului Dumnezeu ca să ne înţelepţească spre tot lucrul bun şi creştinesc, căci de El avem nevoie pentru a ne mântui.