Cuvintele duhovnicești, vol. I (Jurnal 1999-2003) [13]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
Cuvintele duhovnicești
I
(Jurnal 1999-2003)
*
Paginile 265-276.
***
Sfintele Moaşte cheamă la imitare, adică la sfinţenie. Ele sunt privite de către cei credincioşi ca nişte comori de mare preţ, pentru că Dumnezeu a binevoit întru ele.
Sfinţii sunt în cer iar Sfintele lor Moaşte pe pământ. Dar şi din cer cât şi de pe pământ, atât sufletele Sfinţilor cât şi Sfintele lor Moaşte, dau ajutor creștinilor şi împărtăşesc binecuvântare dumnezeiască.
Te apropii de Sfintele Moaşte ca de florile cărora Dumnezeu le-a dat neputrezirea, darul facerii de minuni şi miros netrecător. Ele sunt florile de suflet şi de gând ale ortodocşilor.
Ortodocşii cinstesc Sfintele Moaşte pentru ca să-şi aducă aminte unde trebuie să ajungă, pentru ca să cinstească eforturile, ajutate de Duhul Sfânt, ale Sfinţilor, pe care le-au făcut pentru ei, pentru desăvârşirea lor şi, totodată, aduc slavă lui Dumnezeu, Cel ce este minunat întru Sfinţii Săi.
Te apropii cu sfială de ele dar şi cu dragoste. Îţi recunoşti păcătoşenia dar îi iubeşti şi pe aceia, pe care Dumnezeu îi iubeşte şi crezi în mijlocirea Sfântului sau a Sfintei pentru tine.
Tu te închini Sfintelor Moaşte şi crezi în Sfânta Treime, pentru că nu există Sfinte Moaşte decât în Biserica Ortodoxă, păstrătoarea adevăratei învăţături, înţelegeri și experiențe a comuniunii cu Dumnezeu.
Auzi viaţa lor, a Sfinţilor şi te umpli de râvna de a le urma. Acesta este scopul: să-ţi uiţi viaţa de mai înainte pentru a te gândi la adevărata viaţă creştin-ortodoxă.
*
Clopotele Bisericii – chemarea conştiinţei. Ele cheamă nu atât trupul, cât conştiinţa şi iubirea noastră.
Ele ne cheamă la iubire, la arătarea iubirii pentru Fiul lui Dumnezeu, Care în nemărginita Sa iubire S-a făcut om, pentru ca pe om să-l facă dumnezeu după har prin sângele Său.
Auziţi clopotele şi auziţi prin ele glasul lui Dumnezeu, Care vă strigă în inimă: „Pocăiţi-vă!”.
Pocăinţa e o lucrare continuă, una care nu se învecheşte niciodată.
Pocăinţa e o chemare la toacă.
Pentru că bătutul în toacă arată cum trebuie să ne lovim patimile din trup: repede şi în conformitate şi în Duhul Sfintei Evanghelii.
Batem cu două ciocănele într-o bucată de lemn: adică cu fapte şi cu nevoinţe trupeşti şi sufleteşti, pentru a ne subţia trupul şi sufletul, pentru ne face vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu.
Ciocănelele reprezintă nevoinţele noastre iar bucata de lemn reprezintă trupul şi sufletul nostru, care trebuie schimbate mereu prin rugăciune, post, milostenie, Sfânta Spovedanie, Sfânta Împărtăşanie, iertarea celor care ne-au greşit, alături de toate faptele bune în general.
Auzim clopotele bătând şi auzim sau trebuie să auzim în mintea noastră chemarea la trezirea din somn. Dar nu din cel trupesc ci din cel duhovnicesc.
Clopotele vorbesc inimii, sufletului nostru. Ele cheamă la Sfânta Biserică, care e icoană a Împărăţiei lui Dumnezeu.
În Sfânta Biserică ne întâlnim cu Hristos Domnul, cu Prea Curata Lui Maică, cu Sfinţii Îngeri şi cu toţi Sfinţii, adică cu cei care alcătuiesc Împărăţia lui Dumnezeu.
Cine nu vine la Sfânta Biserică nu-L iubeşte pe Dumnezeu. E ca un păgân, chiar dacă e botezat ortodox.
Pentru că e de neînchipuit ca un om să îşi iubească mama şi, în acelaşi timp, să nu vrea să o vadă. Sau un soţ să-şi iubească soţia, dar să dispreţuiască prezenţa ei.
Sfânta Biserică e Mama noastră spirituală, pentru că ea ne-a născut, ne creşte şi întru ea ne desăvârşim până la vârsta bărbatului desăvârşit, în Iisus Hristos, Domnul nostru.
Veniţi, iubitorilor de Dumnezeu, la Sfânta Biserică! Lăsaţi-vă aici păcatele voastre şi vă îmbrăcaţi cu hainele odihnei!
Căci Hristos nu dă o pace cum dau oamenii, ci o pace cerească, care te face liber de păcat şi de lumea aceasta.
Iar inima se înflăcărează de o dorire necontenită a lui Hristos, care nu cunoaşte odihnă şi care mereu arde, fără să se mistuie şi pe cât arde mai mult şi mai înflăcărat, pe atât inima se curăţeşte, se umple de focul Duhului Sfânt.
Iubiţi Sfânta Biserică!
Nu e nimic mai scump decât Sfânta Biserică!
Staţi în ea întăriţi întru adevărul ei şi niciun diavol şi nicio patimă şi nicio putere omenească nu vă va despărţi de ea, pentru că porţile Iadului nu o pot birui.
Iubiţi Sfânta Biserică şi Dumnezeu vă va binecuvânta în mod vădit, ştiut şi neştiut, călăuzindu-vă la mântuirea sufletelor voastre.
*
Dacă am vrea să ne privim în oglindă, într-o cameră întunecoasă, fără lumină, asta ne-ar fi imposibil. Dar dacă aprindem lumina atunci ne putem vedea în oglindă şi chiar foarte bine. Aşa e şi cu sufletul care vrea să se privească în oglinda conştiinţei sale!
Dacă stă în întunericul ereziei şi al neştiinţei, chiar dacă ştie că există conştiinţă, nu o poate cerceta, pentru că necredinţa şi erezia sunt întuneric gros, înăbuşitor, care nu te lasă să gândeşti şi să respiri firesc.
Dar dacă te luminezi prin adevărul dumnezeiesc şi lepezi păcatul de la tine, conştiinţa ta îţi va vorbi lămurit, mustrându-te şi arătându-ţi nebunia vieţii de până acum.
Ne trebuie luminarea Duhului Sfânt pentru ca să ne vedem şi să ne înţelegem păcatele.
Fără harul lui Dumnezeu nu ştim cât de păcătoşi suntem. Harul Său ne-o spune şi asta fără tăgadă şi foarte lămurit.
De aceea, cine refuză adevărul dumnezeiesc acela îl crede pe diavolul, care îi şopteşte la ureche să se împotrivească.
*
Într-o minune a Sfântului Ierarh Nicolae, Sfântul Nicolae îi dă bărbatului care vrea să-şi vândă covorul 6 galbeni pe covor. Iar ziua sa de pomenire este la 6 decembrie.
*
Prea Curata Fecioară Maria a fost născută de Dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana la 50 de ani după însoţirea lor iar timpul aşteptării Răscumpărătorului promis, adică al Mântuitorului Hristos a fost de 5500 şi ceva de ani.
*
Prea Curata Maică a Domnului Hristos, când a fost adusă la Templu, a suit singură cele 15 trepte ale Templului la vârsta de 3 ani.
Iar la 15 ani ai vieţii sale, fiind logodită cu Bătrânul şi Dreptul şi Sfântul Iosif, Îl naşte de la Duhul Sfânt, fără sămânţă bărbătească, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
*
Uneori nu poţi fi atent la cuvintele sfinte pentru că nesimţirea inimii te face să nu le simţi.
Degeaba cineva îţi vorbeşte, pentru că tu nu poţi accepta acele cuvinte. Pentru că duhul cel rău îţi stăpâneşte inima.
Când ne smerim inima, numai atunci putem înţelege simplitatea Sfintei Scripturi şi a oricărui cuvânt duhovnicesc.
Cuvintele duhovniceşti sunt simple pentru că ele se adresează inimii curate.
E foarte greu să-i convingi pe cei care uzează numai de intelect despre adevărurile vieții duhovnicești, care se simt cu o inimă și o minte curate, simplificate, smerite.
Pentru a trăi în harul lui Dumnezeu trebuie să fii smerit, iubitor, iertător, dezlipit cu mintea şi cu inima de cele pământeşti, mereu îndurerat de nepurtarea de grijă a oamenilor şi mult înţelegător al neputinţelor altora dar şi ale tale.
Dacă le vezi pe ale tale, poţi să le ierţi şi pe ale altora.
De multe ori oamenii cred că fac bine ceea ce fac, deşi ei greşesc mult.
Ei nu înţeleg, în primul rând, să fie subtili şi atenţi.
De aceea trebuie să ne comportăm cu mare atenţie faţă de oameni, pentru că au nevoie de ajutorul nostru spre a se înțelege pe ei înșiși.
O, Doamne, miluieşte lumea Ta! Dă lumii Tale să Te cunoască pe Tine! Ajută, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează-l pe el!
*
Cât de reci şi de rătăcite sunt cărţile care s-au scris fără Tine, Doamne! Câtă lipsă de viaţă, de adevărata viaţă se află în ele!
Aceste cărţi nu te umplu, nu-ţi spun decât date, nume, istorii mai mult sau mai puţin fără inimă. Însă nu-ţi spun bucuria pe care Tu o aduci celor ce Te cunosc pe Tine. Tu ne umpli de pace şi de dragoste, Mângâietorule Prea Bune, Duhule Sfinte.
Tu, Care viezi în Sfinţi, viezi şi în noi, păcătoşii, după mare mila Ta.
Ce merităm noi, păcătoşii, Doamne?! Şi cu toate acestea Tu ne iubeşti şi mereu ne arăţi dragostea Ta. Tu ne alini sufletele şi ne linişteşti.
Acum, în acest Sfânt şi Mare Post, Tu eşti cu noi şi ne ajuţi să postim şi să simţim căldura iubirii Tale şi cum Tu ne umpli inimile.
Mulţumim Ţie, Duhule Sfinte, Mângâietorule, Prea Bunule, şi îmi iartă neştiinţa şi mărginirea. Eu nu ştiu să mulţumesc şi nici să mă rog, pentru că sunt mare păcătos. Ajută-mi mie, ca să fac voia Ta!
Am observat că nu toţi se bucură în acest timp. Unora li se pare greu postul sau poate chiar nu îl înţeleg.
Dar Tu, Duhule Sfinte, luminezi mintea şi încălzeşti inima celor ce, cu adevărat, vor să postească.
Postul fără harul lui Dumnezeu nu e totală curăţie, nu e totală pace, nu e totală bucurie.
Ne apropiem de Sfântul Potir, de Hristos, dar prea puţini.
Simt să mă unesc mult mai des cu Hristos, dar sunt păcătos cât şi în imposibilitatea de a mă mărturisi înainte.
De aceea, când particip la Sfânta Liturghie şi nu mă împărtăşesc plec gol şi tânjind după El. Vreau să fiu cu Hristos și niciodată fără El.
Vreau să fiu cu El, deşi sunt păcătos şi cel mai nevrednic decât toţi!
Inima mea Te doreşte, Doamne, deşi prea puţin (sunt sigur de asta). Dar cu toate că Te doresc atât de puţin, fără Tine mă simt gol, pentru că Tu mă umpli cu totul, Hristoase, Dumnezeul meu!
Vreau să fiu cu Tine deşi trupul mă trage la necurăţie şi lenea îmi dă târcoale sau enervarea vrea să îşi facă loc în inima mea.
Scriu şi inima mea vrea să se împărtăşească cu Tine, pentru că fără Tine nu înţeleg nimic.
Am simţit la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite cum Tu eşti prezent între noi şi ne sfinţeşti minţile. Mă umple de dor iubirea Ta şi fără Tine sufletul meu e flămând şi însetat. Tu eşti Lumină, Viaţă, Nepătimire. Tu eşti curăţia sufletelor şi a trupurilor noastre. Noi nu ştim cum se fac toate acestea în noi…Dar trăim şi simţim asta, deşi eu sunt prea nevrednic.
Sfinţii Părinţi au ştiut ce au scris, pentru că au trăit ceea ce au scris.
Cei care vor să fie teologi ai timpului lor dar cărora nu le place viața sfântă sunt farsori, sunt scamatori. Ei vor doar să mimeze lucrurile mari și grele ale teologiei dumnezeiești.
Dacă nu simţi de la Dumnezeu să scrii nu poţi scrie, pentru că nu scrii duhovniceşte.
A scrie duhovniceşte înseamnă a scrie în Duhul Sfânt şi despre cele luminate de Dumnezeu şi nu a scrie cu „duh” sau „spiritual”.
Să ne ferim de luarea în batjocură a cărţilor sfinte! Astăzi se practică acest lucru cu multă abnegație demonică.
Se neagă versete şi cărţi din Sfânta Scriptură, Sfinţi şi învățături perene ale Tradiției, pentru că se neagă harul lui Dumnezeu care lucrează în oameni.
Și aceasta, pentru că acei oameni care neagă nu trăiesc o adevărată viaţă ortodoxă sau nici nu-i interesează adevărata viaţă ortodoxă.
Cel ce neagă într-un asemenea fel suferă de mândrie, de autosuficienţă, de îngâmfare, de necredinţă dar şi de multă prostie.
Sfinţii Părinţi au tâlcuit în amănunt Sfânta Scriptură pentru că au intuit adevărul, cum că şi cel mai mic fir de aur face parte tot din marea comoară, şi e, la rândul său, şi el o comoară.
Cine nu se uită la amănunt şi îl dispreţuieşte are numai părerea că ştie multe.
Omul duhovnicesc se cunoaște după atenția la detalii, după modul profund cum înțelege lucrurile, după pacea și dulceața înțelegerilor pe care le scrie.
Gesturile liturgice trebuie să fie clare, line, pline de viaţă şi sinceritate. Prin acestea, preoţii lui Dumnezeu se impun cu adevărat şi imprimă în sufletul credincioşilor adevărata evlavie.
Nimic nu trebuie să se facă ostentativ.
Nimic nu trebuie să se facă cu patimă.
Mai bine să pierzi un lucru decât liniştea sufletului.
Mai bine te rogi pentru cel care te priveşte de sus decât să îi atragi atenţia sau să îl iei la rost.
Sunt prea pătimaş. Mă aprind repede pentru lucruri trecătoare şi dispreţuiesc, cu această alipire pătimaşă, harul Duhului Sfânt.
Cât de nerecunoscător sunt! Am un suflet urât şi gol, pentru că sunt prea nerecunoscător!
O, de aş fi mai atent în fiecare moment al vieţii mele!
Simt necurăţia inimii mele şi asta mă îndurerează, mă umple de silă şi de dezgust.
O, Doamne, facă-se voia Ta şi cu mine, preapăcătosul!
Un frate a simţit ajutorul Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevasta Armeniei († 9 martie)[1] pe când le cânta acatistul. Acest lucru l-a umplut de bucurie şi de veselie dumnezeiască. A simţit cum ei se roagă împreună cu el deşi fratele acesta se crede mult păcătos şi spurcat.
Aşa-i miluieşte Dumnezeu pe cei care Îl iubesc pe El! El îi umple de pace, de bucurie, de înţelepciune, de linişte.
O, Doamne, miluieşte-mă şi pe mine, rătăcitul şi înşelatul de diavol!
Trebuie să ne rugăm pentru lume.
Sfântul Siluan Athonitul[2] spunea marele adevăr: „A te ruga pentru lume e totuna cu a-ţi vărsa sângele”.
A-ţi vărsa sângele înseamnă a vărsa multă sudoare, a pierde mult timp în rugăciunea pentru lume.
Înseamnă a te osteni din iubire pentru toţi, pentru că toţi sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu şi pentru că toţi trebuie să se mântuiască.
Dacă nu avem conştiinţa sobornicităţii mântuirii nu suntem ortodocşi adevăraţi.
Trebuie să ne rugăm pentru mântuirea tuturor dar să lăsăm totul la voia lui Dumnezeu.
Dumnezeu ştie ce trebuie să facă cu fiecare dintre noi.
Însă noi trebuie să ne rugăm pentru mântuirea întregii umanități, pentru că rugăciunea e dragoste.
Dacă nu iubeşti nu te poţi ruga.
Nu poţi simţi să te rogi dacă nu iubeşti din toată inima pe oricine şi în mod dezinteresat.
Nu trebuie să cunoşti pe cineva în amănunt ca să-l iubeşti. Când îl cunoşti în acest fel îl iubeşti şi mai mult şi mai desăvârşit.
Dacă-L iubeşti pe Hristos îi poţi iubi pe toţi oamenii, pentru că iubirea pe care o ai pentru El te învaţă să fii bun şi iertător ca şi El.
Simt să mă rog dar mă rog prea puţin.
Mă risipesc în multe şi uit să mă rog, pentru că mirajul acestei lumi îmi îmbată prea repede copilăreasca mea minte.
Doamne, nu mă uita şi pe mine, ticălosul şi mă miluieşte!
Când faci metanii mari sufletul îşi aminteşte că trupul va deveni pământ.
Metaniile mă trezesc.
Metaniile ne arată rolul activ şi viu pe care trebuie să-l aibă pocăinţa în viaţa noastră.
Oricând avem ce să ne reproşăm, pentru ce să ne tragem la rost, ce să plângem şi pentru ce să suspinăm.
Metaniile scot mintea din lâncezeală, o fac să gândească în mod realist şi cu toată fermitatea.
Fără să-ţi pui înfricoşata Judecată în faţa ochilor şi fără să te vezi pe tine acolo nu poţi fi sincer cu sufletul tău. Făcând acest lucru eşti constrâns să fii smerit, să fii sincer.
Smerenia înseamnă sinceritate.
Recunoşti cine eşti şi pentru ce eşti în acest fel. Recunoşti că eşti păcătos, că nu ai nimic bun, nicio faptă bună. Și eşti sincer, pentru că asta eşti tu: om păcătos.
Cel care zâmbeşte când aude cuvântul „păcătos” e un om mândru. E un om care nu ştie valoarea mântuitoare, reîntineritoare a pocăinţei.
Pocăinţa este o lucrare salvatoare, de fiecare dată salvatoare.
Cine se pocăieşte nu-și pierde decât păcatele. Însă niciodată nu pierdem iertarea lui Dumnezeu când încercăm să ne pocăim și când ne pocăim într-un anume fel.
El, Domnul, nu scoate pe nimeni afară. Nu respinge pe nimeni.
Nu spune niciodată Hristos: „Tu ai făcut păcate multe! Nu mai ai nicio şansă!”. Ci, dimpotrivă, El spune: „Iertate să-ţi fie păcatele tale!”, dacă te pocăieşti din toată inima.
Cine nu mai ştie care e adevărul are păcate multe şi mari. Pentru că sufletul smerit intuieşte ce e bine să facă.
O, dacă am cunoaşte frumuseţea, valoarea şi roadele Sfintei Liturghii! Am fi cei mai bogaţi. Am fi bogaţi în Hristos.
Iar cine e bogat în Hristos e cetăţean al cerului.
Sfânta Liturghie trebuie explicată cu de-amănuntul, cu simplitate, cu sfinţenie, aşa cum ne-au lăsat Sfinţii Părinţi înţelegerea ei.
Dar, mai ales, Sfânta Liturghie se înţelege prin împărtăşirea cu Hristos.
Fără Hristos, Sfânta Liturghie nu există. Fără Hristos, nimic nu există din ce există, pentru că El şi numai El e Viaţa lumii întregi.
Noi vream să părem deştepţi, înţelepţi, calculaţi…Dar fără El, toate sforţările minţii noastre sunt deşertăciune şi vorbărie goală.
Oamenii suferă dar nu suferă decât pentru că nu-L cunosc pe Hristos. Dacă L-ar cunoaşte cei care suferă, viaţa lor ar fi o sărbătoare continuă, după cum se bucură împreună cu El cei care-L cunosc pe El.
Cei care nu cunosc Sfânta Ortodoxie, poate cred că spunem „minciuni” şi „prostii”. Dar ştiu foarte bine că ei nu înţeleg iubirea lui Dumnezeu. Dacă ar cunoaşte-o, ar rămâne muţi de atâta iubire.
Dacă ar cunoaşte-o, viaţa lor de până atunci ar păli şi s-ar usca iar viaţa lor cea nouă, întru El, s-ar dezvolta ca un copac mult roditor pe zi ce-ar trece.
Facă-se voia Ta, Doamne, ca oamenii să cunoască iubirea Ta! Facă-se voia Ta, Doamne, în ei şi în mine, prea păcătosul!
*
„A supravieţui” înseamnă a avea sentimentul egoist, că prin tine însuţi ai scăpat şi scapi de ispitele şi greutăţile vieţii acesteia.
Acest cuvânt şi această atitudine nu sunt proprii unui creştin ortodox, pentru că un creştin ortodox simte şi crede că Dumnezeu l-a scăpat din toate cele rele şi că nimic nu se petrece cu el fără ca să vrea Dumnezeu.
Noi nu „supravieţuim” şi nici nu „vieţuim” precum un cal sau o pisică!
Noi trăim din mila lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, fiind convinşi că faptele pe care trebuie să le facem, trebuie să fie conforme cu voia Sa.
Când spui „am supravieţuit”, atunci Îl excluzi pe Dumnezeu.
„A supravieţui” înseamnă – nebuneşte vorbind – că tu eşti izvorul vieţii tale.
Dar nu noi suntem izvorul vieţii noastre, ci Dumnezeu! El este viaţa noastră şi fără El nu putem face nimic bun.
*
Necunoscând că gândurile Satanei nu sunt gândite de mintea lui ci sugerate de gândirea celui potrivnic, bietul păcătos ia de bună minciuna lipsindu-se de harul dumnezeiesc.
Trebuie să facem ascultare față de poruncile lui Dumnezeu, de cuvintele Sfinţilor Părinţi şi de duhovnicii noştri. Ei ne arată calea pe care să mergem, nelăsându-ne să ne împiedicăm şi să cădem, cu cădere rea şi pierzătoare de suflet.
[1] Idem:
http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmar/03-09-sf_40_mucenici_din_sevastia.html.