Înalt ca un antidepresiv

  1. Dumitru Micu: „Eu am impresia azi că toată lumea scrie şi nimeni nu mai citeşte. Există o tendinţă în rândul intelectualilor de a dispreţui tot ce e românesc sau de inspiraţie rurală, şi pe Sadoveanu îl consideră complet depăşit. Dar un consumator de artă care n-are prejudecăţi nici estetice, nici ideologice, nici naţionale, nici politice, nici religioase – şi un asemenea consumator mă pretind – nu poate judeca aşa”.
  2. Dorin Tudoran se pricepe la muzica timpului: „alegerile [electorale n. n.] se câştigă cu Lady Gaga, nu cu Tiri Te Kanawa. Nepotul meu, Toma, în vârstă de numai doi ani, este îndrăgostit lulea de cea dintâi. Nu-şi poate lua ochii de la televizor, când o vede, în vreme ce la cea de a doua nu a fost încă expus”. Deci trebuie să te îndrăgostești devreme…dar să nu votezi prost la scrutinurile electorale.
  3. Ruxandra Cesereanu ne invită la Irreversible (2002): un film franțuzesc experimental, care te face să te doară ochii de la atâta imagine abracadabrantă, în urma căruia rămâi cu sunete în cap, o vezi pe Belluci violată în mod atroce…și care se termină în verde de Beethoven. Ții minte, în primul rând, că societatea în care trăiești e autistă și, în al doilea rând, că poți să suferi de la vreun nebun cele mai teribile chinuri…fără ca să te cunoască și fără să îi pese de tine…Dacă vreți să vă doară capul…cu umări benefice…îl puteți downloada de aici.
  4. Un pastor baptist (probabil) căruia nu îi plac băieții…De ce? Pentru că are 10 fete: „Iulia, Eliza, Cristiana, Eveline, Alexandra, Josefina, Alina, Laura, Angela și Nadia”. Nu ne-a convins cu scrisul în online…dar cu fetele ne-a pus la pământ
  5. Doamna Cesereanu cunoaște doar 4 disidenți de marcă (pe alt blog, asumat cu propriul nume): „Vasile Paraschiv a fost unul din cei patru dizidenţi de marcă ai României ceauşiste, alături de Paul Goma, Doina Cornea şi Radu Filipescu”. Cei fără marcă sunt…mai mulți? De ce autoarea nu a încercat să fie o disidentă de marcă? De ce nu au încercat mai mulți…o asemenea marcă? Probabil: vom afla răspunsuri imediate
  6. Transmiteți-i lui Victor Roncea, că httpurile articolelor lui sunt de 100 de ori mai mari decât httpul blogului, care e format din 8 litere. Dacă nu vrea să le facă mai mici…îi propun să transforme articolele în titlu. Adică să pună tot articolul în titlu, ca la nebuni…Sfat gratuit! Următorul e cu „bani masonici”…
  7. Am o certitudine: Vladimir Tismăneanu nu are diacritice acasă, în computer. Vă rog frumos, inițiem o chetă…pentru a-l întrajutora. Dăm diacritice de la noi…pentru articole citibile în limba română, care, încă, nu s-a internaționalizat
  8. Dragi creatori de online, dacă vreți să fiți publici…nu uitați că s-ar putea să fiți și citiți de unul sau altul! De aceea, încercați, ca pe lângă a vorbi despre ceea ce știți cel mai bine, despre profesia, cultura și experiența dumneavoastră, să scrieți și îngrijit, cu bun simț, cu atenție sporită…pentru ca oamenii nu doar să vă prețuiască…ci să vă și iubească
  9. Faceți un bine onlineului românesc: lăsați-i în pace pe cei care vor să facă bani din mersul vostru la ei…și frecventați-i pe cei care vă inspiră la lucruri frumoase și mari! Dacă nu salvați acum onlineul, copiii dumneavoastră or să aibă parte numai de creatori de online dilăi, proxeneți și căsăpitori în serie. Adică faceți ceva pe termen lung, pe lângă prezevarea credinței, a culturii, a patrimoniului mobil și imobil, dintre care mediul ambiant e prioritar.
  10. Dacă comunici ca un domn…or să te placă mai multe feluri de doamne! O să îți dai seama care e înaltă și care e antidepresivă

Rândurile de deasupra sunt reclamă gratuită!

La ieșire…puteți să spuneți o rugăciune pentru cei care rămân aici, pe mai departe…

Cuvintele duhovnicești, vol. I (Jurnal 1999-2003) [14]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 276-300.

***

Dacă stăm şi cugetăm bine vedem cât de mult ne-a iubit Dumnezeu pe noi.

Ce s-ar fi întâmplat, dacă am fi murit când aveam nu ştiu câte păcate de moarte?

Ce s-ar fi întâmplat dacă ne-ar fi lăsat prea mult în deznădejdea, în care, de multe ori, am căzut?

Ce s-ar fi întâmplat, dacă ispitele pe care le-a îngăduit pentru noi, ţineau dublu decât au ţinut?

Nici nu îmi pot închipui…

Suntem slabi iar Dumnezeu e prea milostiv.

Noi nu ştim ce ne trebuie şi El ni le rânduieşte foarte bine pe toate.

Trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu întotdeauna. Să-L slujim fără încetare. De la El e tot binele.

De la El vine bucuria şi viaţa, pacea, binecuvântarea, mântuirea şi sfinţirea noastră.

Trebuie să răbdăm tot ce vine asupra noastră şi să ne punem nădejdea numai în El.

Cine nădăjduieşte numai în Dumnezeu nu are de cine să se teamă.

Ceea ce se repetă în Sfânta Scriptură trebuie să ţinem minte neapărat. Dumnezeu ne vorbeşte de multe ori despre acelaşi lucru, pentru că ştie că suntem uituci şi delăsători şi uităm ceea ce trebuie să facem sau de ceea ce trebuie să ne ferim.

Să ascultăm cu frică dar şi cu dragoste! Dumnezeu ne vrea binele veşnic. De aceea ne lasă să suferim. Prin puţină suferinţă câştigăm împreuna bucurie şi veselie cu Sfinţii.

Cine nu vrea acest lucru? Cine nu ar renunţa la toate pentru o asemenea promisiune adevărată?

Credeţi Lui şi faceţi fapte bune, odihnind pe fraţi şi surori cu cuvintele şi faptele voastre.

Cu omul bun şi plăcut lui Dumnezeu sufletul ţi se odihneşte. Când vezi oameni ai lui Dumnezeu bucuria dă pe afară, te inundă.

Nu poţi să nu plângi, când vezi cât de mult ne iubeşte Dumnezeu. Dacă facem voia lui Dumnezeu inima noastră e un locaş ceresc, o binecuvântare pentru întreaga lume.

Rugăciunea nu trebuie să se stingă! Ea trebuie să ardă mereu în noi. Ea trebuie să fie o lumină vie.

Dumnezeu e iubire, pentru ca şi noi să fim flăcări vii de iubire.

Gustaţi iubirea lui Dumnezeu şi veţi fi vii!

Când o veţi face, aveţi să daţi slavă lui Dumnezeu!

Mergeţi la sfinte slujbe ale Sfintei Biserici pentru ca să vedeţi cât de mult ne doreşte Dumnezeu, cât de mult ne iubeşte El!

Dragostea Lui nu are odihnă. Ea ne caută, ne cheamă, ne strigă. Dacă El n-ar fi făcut aceasta n-am fi ştiut că existăm. Am fi privit numai la păcatele acestui pământ păcătos şi împuţit care suntem.

Sfânta Biserică Ortodoxă e stâlpul şi temelia adevărului, singura şi unica, sfântă şi mântuitoare.

A căuta Sfânta Biserică în afara Sfintei Biserici Ortodoxe e ca şi cum ai căuta lumina soarelui prin nămol.

Fericiţi sunt cei care s-au născut ortodocşi! Sunt cei mai fericiţi dar şi cei mai responsabili.

Din cauza noastră, numele lui Dumnezeu sau se va preaslăvi sau se va blestema de gurile şi de ochii care ne văd şi de urechile care ne ascultă.

*

Mulţumesc Ţie, Doamne, pentru toate! Primăvara, prin înverzirea şi înflorirea pomilor, a florilor, a ierbii, te cheamă la bucurie, la dragostea lui Dumnezeu. Simţi cum Dumnezeu ne învaţă să iubim, să fim sinceri cu noi înşine şi cu El sau, mai bine zis, cu El şi apoi cu noi.

Sfântul Simeon Noul Teolog scria: „Cum ne arzi cu dorul Tău, cum ne străpungi fără suliţă?” (Imnul al 6-lea). Căci dragostea dumnezeiască ne curăţeşte, ne arde necurăţia sufletului.

El trăia împreună cu Dumnezeu şi această iubire îi străpungea inima.

O, Doamne, facă-se voia Ta şi cu noi, robii Tăi! Învaţă-ne să Te iubim, Doamne şi, pentru iubirea Ta, să renunţăm la tot păcatul care ne întinează!

Mă simt liniştit în camera de la stradă[1]. Aici mă pot ruga înlăuntrul inimii, cu multă tânjire după Dumnezeu.

Dumnezeu este toată comoara noastră. Trebuie să ne dăm seama cât mai curând de acest lucru.

*

Doamne, Îţi mulţumesc Ţie, eu, netrebnicul, că ai intrat în casa sufletului meu, Cel care, astăzi, ai intrat în Ierusalim întru binecuvântarea robilor Tăi!

Îţi mulţumesc Ţie, Stăpâne, că nu pentru faptele mele cele rele Te-ai milostivit de mine, ci pentru mila şi iubirea Ta, Tu, Cel care îi faci vii pe cei care Te iubesc pe Tine.

Mă bucur şi mă veselesc când trăiesc cu Tine, căci Tu îmi dai să cunosc sfinţenia şi dragostea Ta.

Sunt tare netrebnic, dat Tu umpli de bucurie inima mea şi îmi dai să-Ți cânt Ţie cu dragoste.

Doamne, nu-i uita pe cei care Te-au cunoscut pe Tine cu adevărat şi care nu ştiu cum Te pogori Tu la cei păcătoşi şi le sfinţeşti viaţa.

Tu Te laşi mâncat de cei păcătoşi şi Te uneşti intim cu ei, cum nici ei nu înţeleg dar se bucură de împreuna vieţuire cu Tine.

Tu ne înveţi să fim iertători, pentru că Tu îi ierţi pe cei care se pocăiesc din toată inima.

Tu ne umpli, Doamne, de dragostea Ta, pentru că Tu eşti dragoste plină de milă şi de iertare.

*

Când văd o sinagogă sau un locaş de adunare protestant sau catolic văd ziduri ale necredinţei.

Sinagoga Îl aşteaptă pe Mesia, pe Cel care a venit deja. Catolicismul crede că a venit Hristos dar vrea Unul care să fie Domn al lumii de azi, un Stăpân lumesc şi cât se poate de emancipat. Iar protestantismul susţine că Hristos a venit dar că nu trebuie să facă El legile lumii, ci ei să-I facă legile Lui.

Fiecare „vrea”. Nici unul nu Îl primeşte smerit.

Numai ortodoxul cel adevărat se bucură duhovniceşte de Iisus Hristos, Mântuitorul lumii şi el Îi spune Domnului: „Nu voia mea, Doamne, ci voia Ta să se facă întru mine!”

Evreul, chemat să afle cât de Bun este Domnul, a refuzat şi refuză invitaţia cea plină de iubire şi Cinei celei de Taină nu i se face părtaş ci vrăjmaş, pentru că nu crede în Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut din Fecioară, din Sfânta Fecioară Maria, în Fratele nostru mai mare, prin faptul că El a fost Iubirea cu care ne-a iubit pe noi Dumnezeu Tatăl.

Îşi astupă urechile şi ochii inimii. Nu vrea să audă, aidoma părinţilor lui cei tari la cerbice, care sunt mânjiţi pe mâini de sângele Prorocilor.

El se împotriveşte după ce-L ucide pe Cel Nevinovat. După ce mii, zeci de mii, milioane de oameni s-au mântuit, sfinţindu-şi viaţa prin numele Aceluia, în faţa Căruia tot genunchiul se pleacă, „al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filip. 2,10).

Cum îţi e milă de un om orb, care vrea să treacă strada dar nu ştie în ce parte este, tot la fel îmi e milă de acest evreu, care vrea să meargă la Hristos în timp ce fuge de El.

O realitate dureroasă. O realitate care îţi sfâşie inima, pentru că pe Sfânta Cruce a Golgotei Hristos Domnul Şi-a întins sfintele Sale mâini pentru toţi şi nu numai pentru unii.

Şi pentru acest amărât şi nefericit evreu s-a vărsat sfântul şi scumpul sânge al lui Hristos!

Orbirea lui nu îl lasă să-L vadă pe Soarele cel adevărat, Care a strălucit pe pământ cu putere şi chiar lângă el şi pentru el mai întâi.

Fiii Împărăţiei nu au vrut un loc în sânul Sfântului Patriarh Avraam ai cărui urmași vrednici trebuiau să fie.

Dar noi, cei care stăteam departe, am dat buzna şi am umplut locurile goale. Fapt pentru care s-a împlinit prorocia, cum că fiii celei sterpe s-au făcut mai mulţi decât ai celei ce rodea mereu.

Sinagoga arată jalnic, pentru că ea propovăduieşte o nălucă, un viitor iluzoriu, o fericire care nu va avea niciodată concreteţe.

Ea cheamă dar nu poate umple inima.

Ea îşi flutură stindardul ca o fată pletele, dar nefericirea ei se coboară în Iad, pentru că e o fată ucigaşă, o fată urâtă şi plină de blestem. Pentru că a luat asupra sa blestemul cel din sfânta Vinere Mare.

Ce să-i spun acestei clădiri?! Să-i spun că nu va fi niciodată fericită şi că niciodată nu va sălta de bucurie?

Să-i spun că e o ruşine şi o ridicare de turn babilonic, dorind o slavă ce piere ca floarea şi ca iarba?

Să-i spun, o, că ea e glasul acelei mulţimi care striga: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” şi care, şi acum, strigă la fel?

I-aş spune aceste lucruri dar mă tem că va rămâne tot mută şi surdă şi că îndurerarea mea şi tristeţea mea în ceea ce o priveşte nu se va putea alina nici de astă dată.

Ea rămâne cu ziduri prăfuite şi adună, ca o statuie, sub ea, frunzele uscate pe care le bântuie vântul ce suflă din Iad.

Mai departe găsesc infatuarea catolică. Măreaţă, impunătoare, strivitoare de suflet şi în vârf…crucea. Dar nu pare a fi Sfânta Cruce, pentru că nu te atrage, nu te umple de bucuria de a o săruta şi venera.

Ceea ce văd acum e o siluire.

Din trupul dat de la Dumnezeu, catolicul a ajustat ochii, nasul, mâinile, picioarele, degetele de la mâini şi de la picioare în aşa fel încât omul nu mai arată normal, ci o caricatură.

Căci credinţa, căreia i-au luat unele lucruri şi le-au înlocuit cu altele, arată ca şi cum am pune gura pe tălpi şi nasul pe spinare şi am desfiinţa capul, pentru că e nefolositor pentru noi.

Cântarea ortodoxă e dulce, e lină, e cutremurare sfântă. Ea îţi umple ochii de lacrimi pentru că îţi umple inima de iubire.

Cântarea ortodoxă e un pământ cu flori răpitoare, care te fac să uiţi că eşti pământ şi să te crezi în cer.

Când se începe missa însă, ca un lătrat de fiare, auzi orga. Sufletul omului nu mai ştie aici să cânte şi pentru că nu mai ştie, ştie orga, ca şi cum orga ar avea nevoie de mântuire.

Frumoasa icoană ortodoxă lipseşte şi apare statuia. Duritatea formelor ei, cât şi nepăsarea cu care piatra te priveşte te fac să te simţi singur şi chinuit.

Ceva, în aer, te umple de o dulceaţă păcătoasă, de o patimă fină a dulceţii şi de slavă deşartă datorită căreia au renunţat la harul lui Dumnezeu pentru ca nimeni să nu-i mai mângâie.

Tirajul tipăriturilor e mare.

Misiunile de caritate sunt multe ca firele de telefon sau ca becurile electrice.

Au vrut stăpânirea lumii şi, prin multe tertipuri, o au din plin sau se zbat să o aibă.

Dar ce folos este să-ţi pierzi sufletul ca să câştigi lumea întreagă? Dar ce folos este să te crezi al lui Hristos şi, în acelaşi timp, să-L negi.

Căci „de la Tatăl şi de la Fiul” e o negare a Prea Sfintei Treimi şi, prin urmare, şi a Domnului Hristos.

Spun „Iisus” dar nu vorbesc despre Iisus Hristos Mântuitorul viilor şi al morţilor.

Spun de „Fecioara Maria” dar nu vorbesc de Prea Curata Fecioară, pentru că ce vor ei să fie înălţare e coborâre a acesteia.

Spun „Spiritul Sfânt” sau „Paracletul”…Dar nu e vorba de Duhul Sfânt, de Mângâietorul, de Duhul Adevărului ci de o plăsmuire filosofică, de o învăţătură a acestei lumi, în care Satana i-a amăgit împotriva lor.

Deasupra ei, a acestei clădiri şi a tuturor celorlalte ca ea, stă o mână omenească ca o fantasmă, ca o ultimă nebunie care le încoronează pe toate celelalte, care au fost spuse sau nu au fost amintite.

Această fantasmă e papa. Pentru că au eliminat Capul Trupului, adică pe Hristos, Capul Sfintei Biserici.

În locul lui Hristos a ajuns omul, desfiinţând astfel totul, pentru a se idolatriza un sac cu viermi sau cum spune Scriptura: pământul. „Căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”.

Să nu credeţi că o spun ca să râd ci o spun ca să mă întristez.

Şi pe acest om, pe catolic, îl deplâng, pentru că el e ca o ramură oarecând verde, care, crezându-se copac, s-a dezlipit de trunchi şi a sfârşit prin a fi călcată în picioare de porcii aceia, pe care fiul cel risipitor îi păzea şi îi hrănea cu roşcove.

Când nu mai vrei să faci ascultare devii rob părerii de sine şi când nu mai vrei să miroşi aer curat şi duhovnicesc, atunci începi să te crezi înţelept şi drept.

Pentru că atunci uiți, că înţelepciunea lumii acesteia e nebunie în faţa lui Dumnezeu şi că cine se înalţă pe sine se va smeri cu desăvârşire, atunci când Dumnezeu îi va judeca pe toţi cu nepărtinire.

Dacă locaşul evreului era prăfuit din cale-afară, locaşul catolicului e un mormânt văruit, frumos spoit pe afară, ca să pară că aşa sunt de frumoase şi oasele urât mirositoare dinăuntru.

E ca atunci când vrei să mănânci miezul unei nuci, spargi nuca şi găseşti în ea ceva tocmai bun de aruncat.

Ceea ce pare pe dinafară frumos nu e şi pe dinăuntru. Pentru că acest om a vrut să câştige de pe urma Hristosului plăsmuit de el stăpânirea şi slava acestei lumi şi de aceea e deşert şi gol.

Are mânuşi în mâini dar merge desculţ prin zăpadă.

Are ochelari la ochi dar ochelarii sunt făcuţi în aşa fel încât îi arată lucrurile distorsionat şi el nu prea înţelege multe.

Ei, catolicii, L-au primit pe Hristos – pentru că dintre noi au plecat – dar au renunţat la El – pentru că nu erau unii de-ai noştri.

Dacă ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi. Dar pentru că nu erau de-ai noştri, de aceea au şi plecat.

Stau liniştiţi, sărmanii, când ar trebui să se înspăimânte. Au o linişte de piatră, pentru că inima le-a ajuns de piatră. Încearcă să zâmbească dar au zâmbetul unui mort. Vor să spună că sunt vii. Însă, fraţilor, nu sunt semne ale vieţii în voi!!!

Dacă îi pui faţă în faţă cu Sfinţii Părinţi, de care se tem şi pe care-i renegă, le vezi înşelarea, care ție îți sare în ochi şi în care ei stau ca într-un fotoliu. Deşi fotoliul acesta, în realitate, e flacăra nestinsă a Iadului.

Creştinule ortodox, ai auzit? Ai auzit, fratele meu, pentru ce trebuie să-I mulţumeşti lui Dumnezeu?

Tu le ai pe toate: Îl ai pe Hristos, o ai pe Prea Curata Fecioară, îi ai pe Sfinţi şi pe Îngeri. Pentru că tu te închini Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Sfintei şi Celei deofiinţă şi de-viaţă-făcătoarei Treimi.

Păstrează acestea şi nu stinge Duhul şi te vei mântui.

Plec de aici şi privesc spre locaşul protestant sau spre zecile de locaşuri, care interpretează Scriptura Preasfântă după cum vor.

Şi ce văd? Văd că, aici, Hristos e un subiect de discuţie sau un bun motiv pentru a-ţi arăta mândria şi nebunia. Văd toată frumuseţea şi sfinţenia călcate în picioare.

Pentru că aceştia sunt dintre fiii celor care au eliminat Capul Bisericii pentru a umfla propria minte omenească cu ateismul.

Din mamă atee au ieşit fii fără de lege.

Din mamă nebună au ieşit fii cu totul degenerați, care nu mai suferă doar de nebunie ci de satanism feroce.

Dacă mamei îi e încă ruşine să îşi vândă toate hainele cele vechi, ortodoxe, care mai au ceva cu sfinţenia de altădată, copiii ei depravați au desfiinţat tot veşmântul bunei cuviinţe şi preferă goliciunea care se ascunde în spatele frunzelor ruşinii.

Aş putea să spun mai multe şi despre aceştia, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, dar mi-aş îndurera inima şi mai mult.

Zidurile necredinţei pe care le văd mă chinuie în fiecare zi şi, mai mult de acestea, mă dor zidurile care se ridică în inimi şi între fraţii cei împreună cu mine, care sunt fii ai lui Dumnezeu prin înfierea Botezului.

Dacă acolo se ridică ziduri din ce în ce mai tari şi mai reci, aici ar trebui să se sfărâme pe fiecare zi.

Rugaţi-vă şi pentru mine, păcătosul şi mă iertaţi, dacă prin durerea mea v-am atins propria voastră durere.

Facă-se voia Ta, Doamne, precum în cer aşa şi pe pământ. Amin!

*

Văietarea păcătosului

Vai celui ce păcătuieşte fără frică de Dumnezeu, care este momit de poftă păcătoasă!

Vai celui ce uită rostul faptelor bune şi, mai ales, starea celor osândiţi!

Îl plâng pe acesta, pentru că eu sunt.

Eu sunt păcătosul care încurc pofta cu ideea şi fapta virtuţii şi mă scald în fapte de ruşine ca un dobitoc uitând amara osândă pe care o voi primi.

Amară e soarta vieţii mele. Voi fi trimis în Iad, pentru că uit şi uit să fac binele. Aceasta e uitarea pierzării: să uiţi că trebuie să faci binele.

Când nu sunt ispitit mă încred şi mă fălesc. Când nu sunt ispitit, cred – în nebunia mea – că fac mari lucruri.

Dar eu sunt înşelat de diavol.

Eu doar mă încred prosteşte în mine însumi, făcându-mi o părere falsă despre viaţa mea.

Sunt păcătos dar, uneori, mi-e ruşine să o spun. Mă ascund dar Dumnezeu mă vede şi mă ştie.

Vai mie: încerc să mă ascund de ochii atotvăzători ai lui Dumnezeu!

Păcătuiesc fără ruşine şi fără sfială, păcătuiesc greu. Și totuşi, Dumnezeu nu pogoară foc din cer şi nici nu deschide pământul ca să mă înghită ci, din contră: El mă îndeamnă la pocăinţă, pentru că El e milostiv şi de oameni iubitor.

Eu păcătuiesc cu trupul, cu fapta, cu gândul, cu cuvântul, cu mişcările inimii.

Păcatul e lucrarea vieţii mele celei sterpe, deşi nu-l doresc şi vreau să scap de el. Vreau să termin cu păcatul şi să fac fapte bune şi sfinte. Dar, totuşi, fac ceea ce urăsc şi nu fac ceea ce mă odihneşte.

Vai ţie, păcătosului!

Ţie îţi spune Domnul să nu pui vinul nou, al înţelegerii evanghelice în burdufuri vechi, adică într-o inimă veche, păcătoasă, stricată de patimi.

Tu nu te pleci şi de aceea cazi.

Cazi ca o pană de pasăre, care s-a desprins de aripă şi pluteşte prin aer căzând în noroi.

Noroiul patimilor tale, ticălosule, e mare!

Ochii tăi s-au stricat de poftă nesăţioasă.

Mâinile tale sunt pline de fărădelegi.

Urechile tale surprind numai răutăţi, numai blasfemii, numai ticăloşii drăceşti.

Ai picioare încă sănătoase. Dar ce folos? Cu ele alergi spre păcate, spre răutate.

O, amară e viaţa ta! Păcatul pe care tu îl placi, el, îţi desfigurează viaţa. El te secătuieşte, te îmbătrâneşte înainte de vreme, îţi strică liniştea, te omoară, te scoate din legătura ta cu Dumnezeu.

Tu arunci mila şi iubirea lui Dumnezeu şi te închini la idoli, deşi nu eşti idolatru ci creştin-ortodox. Domnul a făcut totul pentru tine…Tu ce faci pentru El?

El ţi-a dat viaţă. Ți-a dat Însuşi Trupul şi Sângele Său şi ţie, nemernicule, puţin îţi pasă! Vei merge în Iad!! Vrednic eşti de osândă!!!

Păcătuieşti şi nu te pocăieşti. Nu-ţi plângi fărădelegile. Nu îţi plângi neputinţele şi căderile. Aştepţi să fii iertat dar nu ierţi, pentru că eşti neîndurător.

Cândva, meşterului aceluia vestit[2], ceea ce zidea ziua i se fărâma noaptea. Dar mie, ce să mi se sfărâme, dacă nu lucrez?! Eu doar mă ascund, trufindu-mă ca un balon de săpun fără consistenţă.

Ar trebui să mă vaiet, să îmi plâng sufletul în fiecare zi, să mă tânguiesc, să-mi recunosc nemernicia. Dar cu grijile vieţii mă umplu, uitând că eu sunt „blestematul”, pe care Dreptul Judecător îl va arunca de la faţa Sa.

Ca o fecioară nebună nu pot fi, pentru că eu sunt una desfrânată, care nu am nici fapte, nici roadele Duhului Sfânt. Vai mie! Vai sufletului meu! Sunt o panoramă a deşertăciunilor.

Viermii păcatelor colcăie în inima mea şi de veninul patimilor sunt plin ochi.

Pentru cel care nu-şi vede păcatele e uşoară viaţa. Dar pentru cel care le vede e plângere.

Dă-mi să plâng, Doamne! Dă-mi să plâng! Căci eu sunt ticălosul, eu sunt orbul, eu sunt pătimaşul, eu sunt lucrătorul răutăţii şi a toată patima.

Nu am linişte. Păcătoşii sunt neliniştiţi pentru că conştiinţa îi mustră continuu.

Nu am odihnă. Pentru că odihna e venirea harului dumnezeiesc în inima smerită şi curată.

Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi şi ruşinea care mă încearcă când e vorba de viaţa mea, acestea toate mă mustră cu asprime şi îmi arată nespusa mărime şi gravitate a petelor spirituale ale sufletului meu. Vai mie!

Cu păcatele mele îi smintesc pe toţi. Și de aceea nu le spun pe fiecare în parte, pentru că au o duhoare satanică mare, care nelinişteşte.

Cei curaţi cu inima se îndurerează de viaţa mea nebună. Ca un cal sălbatic fiind, nu doresc zăbala ascultării şi alerg de capul meu prin toate gropile morţii.

Orbirea minţii şi infatuarea mea mă duc să mă tăvălesc prin multe mlaştini. În trupul meu e foc drăcesc şi alunec uşor în păcat ca un prunc de niciun an.

Vreau să mă împotrivesc patimilor dar uit împotriva cui lupt şi mă dedau la plăceri şi fapte de ruşine.

Rău am ajuns şi rău mă fac pe fiecare zi. În loc să mă debarasez de apucăturile vechi, învăţ şi altele noi, şi în loc să mă simplific, mă complic ca un dement refuzând sfatul cel bun şi înţelept.

Cine e de vină?! Eu şi voinţa mea cea rea!

Nu e de vină diavolul: el decât mă îndeamnă.

Eu duc păcatul până la capăt, pentru că tot eu accept să-l fac.

Sunt naiv. Sunt buimăcit de iluzii. Fug după fantasme şi năluciri ca un om beat.

Refuz adevărul şi prefer minciuna deşi ştiu, foarte bine ştiu, că aceea e minciună.

Omul înţelept vede focul şi trece pe lângă el. Eu cad în el şi mă pârjolesc în el.

Mă mărturisesc şi iarăşi mă întunec.

Făgăduiesc şi iarăşi mint, sfidând îndurerarea şi mila lui Dumnezeu.

Faptele mele mă împing să mărturisesc: sunt vrednic de osândă şi de tot chinul. Dar tot eu, tot eu strig: „Doamne, fie-Ţi milă de mine şi mă scapă de Iad, pe mine, păcătosul şi necuratul!”.

Sunt negru: dar nu la trup, ci la suflet.

Sufletul mi-e negru.

Sufletul mi-e păgân de atâtea răutăţi şi fărădelegi.

Am făgăduit să mă unesc cu Hristos şi m-am întors la diavol.

Am făgăduit să mă unesc cu Bucuria a toată lumea şi – lucru neînţeles – aleg tristeţea, crunta tristeţe a păcatului.

Vai mie: sunt trist! Nu de o tristeţe care se poate alina de oameni, ci numai de către Duhul Sfânt.

Numai Duhul Sfânt îi mângâie pe robii Săi.

Numai el ne umple de bucurie şi face să se spulbere şi să se împrăştie norii cei negri ai tristeţii şi ai deznădejdii noastre.

Vai celui care se desparte de viaţa neprihănită şi alege prihănirea!

Acela alege întunericul în locul luminii, moartea în locul vieţii, tristeţea în locul bucuriei.

Vai celui care uită să se pocăiască şi se încrede în faptele pe care le face!

Păcătosul acesta va fi dispreţuit de Dumnezeu şi de El vor râde vrăjmaşii Lui. Dumnezeu îl va depărta de la El şi duşmanii lui îl vor lua ca trofeu în Iadul cel mai de jos.

Plâng pe acest păcătos nenorocit şi mă rog de el să se îndrepte.

Îi spun lui să se pocăiască şi să facă fapte vrednice de pocăinţă.

Îi spun lui să nu refuze mila lui Dumnezeu.

„Scoală-te tu, cel ce dormi, şi te va lumina Hristos!” (Efes. 5, 14). Ridică-te dintre cei morți, dintre cei nepocăiți și pocăiește-te de relele tale, pentru ca să fii viu!

Dumnezeu nu vrea moartea ta, păcătosule, ci El vrea ca tu să fii viu întru El!

Şi dacă păcătosul va înţelege acest glas înţelept atunci va face aceasta şi bine îi va fi. Din rodul mâinilor lui va mânca şi în lăcaşurile cele cereşti se va sălăşlui.

Doamne, fie voia Ta şi cu el, cu robul Tău şi mântuieşte sufletul lui în vecii vecilor. Amin!

*

Iartă-mă, Doamne, pe mine, preapăcătosul şi ajută-mă să iert întotdeauna aproapelui meu, pentru că ştiu că de nu voi ierta, nici Tu nu mă vei ierta.

Iartă-mă, căci m-am făcut judecător al aproapelui meu, o, eu, cel condamnat deja pentru multele mele păcate!

Tu eşti Judecătorul tuturor iar eu un încrezut.

Tu îi vei judeca pe toţi. Dar până atunci Tu eşti mult milostiv faţă de toţi şi de mine, prea netrebnicul.

Şi pentru că văd păcatele aproapelui meu cu îngâmfare, de aceea nu mai mi le văd pe ale mele pentru ca să le plâng pe ele.

Nu-mi da, Doamne, ochi pentru alţii, ci numai pentru murdăria mea. Căci, cu adevărat, a mea e mai mare şi mai urâtă. E plină de împuţiciune şi de necurăţie.

O, Doamne, dă-mi inimă smerită! Umple inima mea de milă faţă de toţi dar faţă de Tine plină de pocăinţă.

Pocăinţă dă-mi mie, Mult Milostive, căci ea trebuie să-mi curăţească mintea şi inima.

Aud cuvintele Tale şi pe ele le citesc dar sunt surd şi împietrit. Le citesc şi mi se pare că le împlinesc –  o, nebunie ultimă! – dar eu stau prea departe de folosul lor dumnezeiesc.

A citi nu e tot una cu a înfăptui.

Citirea doar te umflă în pene şi te face să te crezi „înţelept”. Dar ce înţelepciune e asta?

O, nu e înţelepciune ci nebunie! Pentru că poruncile Tale trebuie să devină viața mea pentru ca să le înțeleg.

Aud cuvintele Tale şi mi se par „prea grele”. Dar asta, pentru că sunt leneş şi iubitor de desfătare.

Veacul acesta petrecăreţ şi care dormitează mi-a luat cu totul minţile şi sunt lipsit şi de cel mai mic rod mântuitor.

O, vai mie, celui netrebnic! Aud cum Tu ne spui: „Nu judecaţi” (Mt. 7, 1)! Și eu fac contrariul, neluând în seamă şi cealaltă parte a versetului: căci cei ce judecă, vor fi judecaţi şi osândiţi şi ei.

Eu îl judec pe aproapele meu şi asta mă arată mai rău decât el. Tu ne judeci pe amândoi. Dar şi mie, ca şi lui, ne dai mila Ta. Deşi trăiesc din mila Ta şi datorită milei Tale – o, eu nerecunoscătorul! – îl insult pe aproapele meu în loc să mă păzesc pe mine însumi. Căci pot cădea oricând în păcate şi mai grele decât el.

Presupun de multe ori cu păcat.

Presupun că un frate îmi vrea răul.  Dar asta e numai în mintea mea.

Eu visez himere şi le cred adevărate şi asta mă mâhneşte mult. O, Doamne, în loc să fac voia Ta, fac voia celui viclean!

Ce nu-mi place din cuvintele Tale – datorită năravului meu de fiară – le trec cu vederea şi bat apropo la cele pe care cred că le fac. Dar eu mă înşel. Eu sunt înşelat de Satana şi doar mă închipui a fi cineva.

Mi se pare că sunt „drept” dar sunt cel mai păcătos şi spurcat dintre toţi.

Iartă-mă, Doamne, că nu ştiu să-Ţi fiu recunoscător!

Iartă-mă că nu ştiu să-Ţi mulţumesc pentru toate câte îmi dai şi pentru cât mă rabzi!

O, sunt mai rău decât fariseul din templu!

Eu cred, ca şi el, „că nu sunt ca ceilalţi oameni” (Lc. 18,11). Dar ceilalţi oameni sunt mai buni decât mine.

Ai milă de mine, Doamne şi iartă-mă!

Iartă-mă pe mine, cel ce nu iert.

Iartă-mă pe mine mult păcătosul.

Vreau să mă îndrept şi sunt totuşi fără râvnă.

Tu ai spus să ne împăcăm cu toţi şi să-i iertăm pe toţi iar eu mă cert şi nu-i iert pe cei care mă clevetesc.

Pe drept cuvânt mă clevetesc! Eu sunt de vină!

Eu sunt de vină, pentru că sunt cel mai păcătos.

Mă port ca unul care făţărnicesc fapta cea bună.

Sunt plin de neomenie, de cruzime. De slavă deşartă sunt mereu biruit. Imaginaţia mea e plină de întinăciunea ce sunt. Ca să mă arăt „drept”, îi fac pe alţii nedrepţi. Îi vorbesc de rău spre murdărirea auzului celor care mă ascultă. Sunt un vierme, un ticălos. Mă mir că mă mai ţine pământul cu atâtea răutăţi câte fac.

Sunt leneş, prea leneş. Și, la rugăciune, şi mai leneş.

Delăsarea mea e ştiută de toţi. Dar eu mă încumet să spun lucruri mari despre mine.

O, iartă-mă, Ştiutorule de inimi!

Iartă-mă, Doctorule al sufletelor şi al trupurilor!

Iartă-mă şi dă-mi să-mi spăl inima cu lacrimi.

E prea neagră inima mea!

E cumplit de urâtă. Pentru că stau în bezna păcatului, în acea beznă, unde niciodată nu ajunge lumina Ta.

O, stau departe de Tine, Lumina lumii! Nici măcar o mică rază a slavei Tale nu văd. Pentru că, cum să vadă cel necurat pe Cel mai presus de toată curăţia şi sfinţenia? Aceasta nu se poate!

Iartă-mă şi mă miluieşte, căci mincinoasă e limba mea şi viaţa mea! Cu totul mincinoasă şi păgână.

Deşi de Tine mă apropii cu făgăduinţe înfricoşate, Iisuse Doamne, mai rău decât o fiară. Căci nu iert ci îl judec pe aproapele meu.

Îndreaptă aceste neputinţe ale mele şi ticăloşia mea, Doamne, Dumnezeul meu!

Dă-mi să Te văd pe Tine în aproapele meu şi să nu mai îndrăznesc vreodată a judeca, a minţi sau a vorbi de rău! Dă-mi să fac voia Ta, căci ea e mântuitoare!

O, iartă-mă, pe mine nesătulul de mâncare şi de băutură şi de vorbe!

O, iartă-mă şi nu mă pedepsi, căci Iadul mă mănâncă!

Ai milă de mine şi învaţă-mă să fiu şi eu milostiv, Iubitorule de oameni!

Ajută-mi, ca să se slăvească numele Tău și de mine, netrebnicul, acum şi-n vecii vecilor. Amin!

*

„Postul e sabia care taie toată răutatea de la inimă”. Găsim aceste cuvinte (aici sunt aranjate ca să fie o propoziţie) în cântarea a doua de la Laudele Vecerniei Duminicii izgonirii Sfântului Adam din Rai.

Câtă simplitate şi câtă realitate!

Postul taie răutatea pentru că o împuţinează. Nu mai dă materie patimilor ca să se răscoale împotriva noastră.

El e o sabie pentru cine îl mânuieşte după Dumnezeu, o sabie virtuoasă dar şi un motiv de îmbolnăvire, pentru cine crede că e numai suflet.

Ca să ştii cât trebuie să posteşti îţi trebuie exerciţiu. În timp ce postim aflăm cât putem să postim şi cât trebuie să postim.

Dar asta aflăm în timp, nu deodată. În ani la rând…

Dacă forţăm lucrurile ne alegem numai cu boli şi neputinţe fizice și mentale.

*

Uneori încercăm să sfătuim pe cineva şi auzim următoarea replică: „Termină, mi-ai făcut capul calendar!”

Cine ne spune aceste cuvinte e de multe ori un frate care nu vine la Sfânta Biserică şi pe care îl enervează sfătuirea despre pocăinţă.

Dar dacă privim cu atenţie replica ea ne-ar putea învăţa multe, ne-ar putea spune multe şi, în primul rând, că are multă ură faţă de Sfânta Biserică unul ca acesta.

„Termină! Nici nu vreau să aud! Mă enervează!”.

Și amintesc de calendar nu pentru ca să ne spună că-l cunosc sau că-l apreciază măcar ci, dimpotrivă: pentru ei calendarul e ceva foarte încurcat, un labirint, o enigmă…

Orice credincios ortodox însă vede în calendar o orânduire firească a zilelor de sărbătorire ale Sfinţilor cât şi sărbătorile „cu ţinere” – cum sunt numite – şi care sunt însemnate cu litere roşii.

Duminicile şi sărbătorile de peste săptămână, în care se face Sfânta Liturghie – şi nu mă refer la tipicul Sfintelor Mănăstiri – fiind însemnate cu roşu, îl atenţionează pe orice ortodox că nu e bine să stea acasă, ci să ardă, ca o lumină vie, aprinsă, în Sfintele Biserici.

În popor, marile sărbători sunt numite şi „zile cu cruce roşie”. Pentru că o cruce roşie e tipărită în faţa numelor sărbătorilor respective.

Însă pentru aceşti răutăcioşi, care nu vin la Sfânta Biserică şi care se tem de ea ca dracul de Sânta Cruce, calendarul e o neorânduială. Și asta pentru a ne arăta, prin însuşi cuvântul lor, că mintea lor e o mare neorânduială şi nu sfântul calendar.

Calendarul e sfânt pentru că ne vorbeşte despre Sfinţi, după cum Scriptura e sfântă nu pentru că are foaie bună şi coperți negre, ci pentru că în ea se cuprinde Revelaţia dumnezeiască, cuvântul lui Dumnezeu.

Aşa că expresia: „mi-ai făcut capul calendar” vrea să ne spună, că am dorit să-i scoatem din neorânduiala minţii lor la o înţelegere dreaptă a vieţii acesteia, dar că această dorinţă a noastră, exprimată prin cuvinte folositoare, nu le-a făcut un bine, pentru că ei nu doresc binele şi, în consecinţă, nici nu vor să trăiască precum Sfinţii lui Dumnezeu din calendar, ci într-o viaţă strâmbă şi plină de păcate.

Însă eu spun, că e un bine să ai capul ca un calendar. Adică logic, binecuvântat, plin de gânduri sfinte!

E o mare bucurie să ai viața și mintea și inima ca la calendar, adică să fii plin de experiența și bucuria Sfinților din calendar!

Însă celui netrebnic i se pare „un chin” viața evlavioasă, smerită, mântuitoare, pentru că nu doreşte să se liniştească prin pocăinţă.

Aşadar, expresia de față, dacă e privită după înţelegerea celor ce-o folosesc împotriva noastră, ea e o hulă împotriva Sfinţilor.

Fapt pentru care, vă rog, să nu o mai folosiţi, căci e una plină de venin şi de răutate!

*

Mulţi dintre credincioşii ortodocşi cred, din neştiinţă, că zicerile poporului pot fi comparate cu acele cuvinte ale înţelepciunii sfinte aflate în Sfânta Scriptură. Dar asta e o înşelare drăcească.

Spre exemplu: „Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge”, spune, pentru mulţi, o mare filosofie. Dar să o cercetăm şi să vedem dacă e aşa.

Pentru mine însă, expresia de față mi se pare a fi scornită de o minte neortodoxă. Mulţi se scoală de dimineaţă dar nu se scoală cu Dumnezeu, adică cu rugăciune şi încredere în Acela, ci cu sudalme şi cu griji multe, pentru ca să ajungă „departe” – zic ei.

Pentru un avar, „departe” înseamnă să strângă şi azi ceva bani, dar nu puţini, ci mulţi.

Pentru un agricultor necredincios, cuvântul „departe” înseamnă să fugă cât mai repede la câmp, fără să se mai gândească la Dumnezeu şi la sufletul său, şi să sape floarea soarelui sau să culeagă porumbul ori de frica râsului lumii, ori de frica hoţilor.

Pentru cineva care vinde – pentru un vânzător sau un patron – „departe” e cât mai multă marfă vândută, pe când, pentru o femeie uşoară – pentru că vedem cum se înmulţesc datorită „noilor legi” nechibzuite – „departe” reprezintă vinderea trupului său de cât mai multe ori pentru nişte amărâte hârtii blestemate.

Aşa că nu e de niciun folos trezitul de dimineaţă, dacă vrei să ajungi „departe” cu păcatele.

Mai bine spunem: „Cine se trezeşte de dimineaţă împreună cu Dumnezeu, cu mila Sa, ajunge să meargă departe de rău atât pe lumea aceasta, cât şi pe cealaltă”.

Dar să luăm o altă zicere, pe care o auzim de prea multe ori. Să luăm zicerea: „Când pisica nu-i acasă, joacă şoarecii pe masă”.

Ar părea, pentru început, o „parabolă bine aleasă”. Dar e oare aşa?

În locul „pisicii” suntem noi, care ne părăsim casa iar „şoarecii” ar fi duşmanii noştri, care se bucură nestingheriţi de „masă”, adică de casa noastră.

Însă creştinul ortodox nu se gândeşte în primul rând la rău ci la bine. El o lasă acasă pe Prea Curata Stăpână şi pe toţi Sfinţii şi aceia îi păzesc locuinţa, cum nu i-o pot păzi câţiva câini cât viţeii, pe care îi vedem la cei de bani gata în zilele noastre.

Să privim la înţelesul lor şi nu la cuvinte! Cuvintele par bune dar înţelesul lor e rău şi plin de frică şi îndoială păcătoasă.

Cine stă cu frica permanentă că i se vor fura bunurile şi că i se va sparge casa e legat strâns de iubirea de bani şi de aceea tremură tot timpul ca şi frunza în vânt.

Ce a spus Sfântul Iov când i s-a luat totul? A binecuvântat pe Dumnezeu. Ce face un om, care spune că cei care îl fură sunt ca şoarecii? Îi dispreţuieşte şi îi vorbeşte de rău, pentru că el se crede „inteligent”, adică o bună pisică.

Dar iată, altă zicere: „Munca e brăţară de aur”. Mulţi laudă această propoziţie…Însă nu orice fel de muncă aduce aur sufletesc.

Munca, nevoinţa duhovnicească ne umple de aurul faptelor bune, pe când împărţitul cărţilor sectare sau alba-neagra sau muncitul cu ziua pentru băutură nu sunt eforturi care ne umplu de binecuvântare, ci de osândă.

Dacă luăm aceste ziceri, aşa cum sunt ele, nu ne învaţă nicio înţelepciune, ci o viclenie şi o aruncare demonică după fapte şi lucruri potrivnice voii lui Dumnezeu.

De aceea, iubiţilor, dacă doriți să aflaţi cuvinte de înţelepciune, citiţi dar Sfânta Scriptură şi nu vă mai pierdeţi vremea cu ceea ce nu vă foloseşte!

Mergeţi la izvorul cristalin şi cu apa cea mai înviorătoare din câte există şi lăsaţi apa clocită a şanţurilor şi a gropilor.

Beţi din ceea ce vă face bine: din apa Duhului Sfânt şi aceasta vă va astâmpăra setea oricând!

*

Acum, spre seară, m-am apucat să citesc din Lavsaicon…Și la pagina a 24-a (ediţia Alba Iulia, 1994) am găsit cuvintele: „să cerceteze pe Cuviosul”…

Cuvinte care, din luminare dumnezeiască, m-au oprit ca să le înţeleg. Ce înseamnă a cerceta, de fapt?

A căuta cu de-amănuntul, a studia o carte, spre exemplu, cu multă atenţie şi încordare.

Acei oameni veniseră la Cuviosul Amun ca să-l cerceteze, să-l cunoască în cele de taină ale sufletului.

Ei veniseră, poate, să-l descoase sau să-l încerce,  am putea gândi noi la prima vedere. Dar a cerceta înseamnă a cunoaşte în urma unei vederi profunde, a privi pentru a lua aminte.

De aceea, când spunem că „cercetăm Sfânta Biserică” trebuie să fim acei creştini ortodocşi, care nu vin să se delecteze la Sfânta Biserică ci să se pocăiască și să se umple de teologia dumneaziscă, cea de multe feluri, a Bisericii.

Deci a cerceta înseamnă a cunoaşte în amănunt pe Sfinţii Părinţi tocmai pentru că le urmezi frumoasa icoană a vieţii lor.

*

La pagina a 28-a însă, în mica naraţiune despre Avva Pior, ceea ce iese în evidenţă sunt cuvintele: „Ca să nu-ţi fac supărare”.

Sfântul Pior îl vizitează pe Sfântul Pamvo şi vine cu pâine pentru sine spunându-i cuvintele de mai sus.

Aceleaşi cuvinte i le spune şi Sfântul Pamvo când îl vizitează pe Sfântul Pior, pentru ca să-i arate aceeaşi dragoste.

Dacă am privi cu o minte neduhovnicească cuvintele ni s-ar părea că sunt „cuvinte egoiste”. Dar, cu mila Domnului, dacă le înțelegem pe acestea, ne umplem de lacrimi dulci, când vedem câtă delicateţe, atenţie şi iubire existau în persoanele Sfinţilor Părinţi.

Ei nu doreau să facă nimeni vreun efort pentru ei, ci numai ei pentru alţii.

Nu doreau să supere pe nimeni cu nimic. Și de aceea gândeau foarte bine, cu multă trezvie, tot ceea ce făceau, pentru ca nu cumva să fie poveri pe capul celor care-i iubeau pe ei.

*

Nepătrunse sunt, Doamne, gândurile Tale şi purtarea Ta de grijă este plină de mare milă! Adevărat e cuvântul: nu e bine să judeci după ce se vede, ci după ce e omul.

Iartă-mă, Doamne, că l-am judecat greşit pe robul Tău şi am spus despre el ceea ce mi se „părea” mie a fi şi nu adevărul!

Am spus despre un frate ceva şi acum îmi pare rău. Eu îl socoteam într-un fel – nu bine – şi el a dat dovadă de multă înţelepciune şi chibzuinţă. Înţelepciunea lui m-a bucurat dar gândurile mele m-au ruşinat. Și asta: pentru că eu îl vorbisem de rău.

El nu ştia gândurile mele…Dar el s-a arătat – prin faptă şi nu prin presupunerimai înţelept decât mine, trufaşul şi osânditorul ce sunt.

Am greşit faţă de fratele…Dar el nu a ştiut asta. Însă Domnul ştie fiecare păcat al meu. El va judeca toate gândurile şi faptele noastre.

Iartă-mă, Doamne, pentru aceste gânduri rele şi pentru toate gândurile rele, pe care le-am gândit vreodată împotriva aproapelui meu.

Conştiinţa mă mustră, căci sunt multe astfel de gânduri.

El a venit – acest frate pe care eu l-am osândit – şi ne-a tăiat lemnele – foarte frumos şi foarte repede – şi ne-a cerut şi bani puţini iar eu l-am judecat. Îl judecasem greșit.

Pe mine trebuia să mă judec și nu pe el.

Dacă m-aş fi judecat, n-aş mai fi judecat pe altul, după cuvântul cel scris. Dar pentru că judec pe aproapele meu şi eu voi fi judecat şi voi fi găsit putred de păcate.

O, câte păcate am! Cine le poate număra? Cine le poate descrie cu de-amănuntul? Cine le poate înţelege toată grozăvia şi înverşunarea?

Abia mă scol şi mă dedau la rele. Până noaptea târziu – şi chiar şi în somn – Îl mânii pe Dumnezeu cu mii de păcate.

Mă rog dar mintea îmi e împrăştiată şi plină de griji şi spun cuvinte pe care nu le înţeleg şi nici nu le aud măcar.

Pofta de a mânca se aprinde imediat. Mă îngrijesc de stomac dar nu mă îngrijesc niciodată de suflet.

Doresc pâine curată şi proaspătă dar de cuvintele dumnezeieşti mă apropii cu nepăsare şi trebuie să mă silesc mult ca să fac ceva bun.

Totul vreau să fie servit bine şi la timp iar aproapelui meu nu-i dau nici măcar o privire bună. Fratelui meu lipsit şi nevoiaş, care nu mănâncă cu zilele ceva bun.

Mă îmbrac bine dar nu şi pe el. Pe el îl las să sufere de frig, adică pe Hristos.

Hristos cere mâncare, cere haine, cere apă, puţină apă iar eu îi spun lui Hristos – adică fratelui meu – că are păduchi şi e nespălat.

Da, fratele meu cel sărac şi cerşetor – care e Hristos – are păduchi şi e nespălat şi hainele sunt ferfeniţă pe el, pentru că el nu are detergent şi pe cineva care să i le spele.

El e bolnav iar eu gras de sănătate. Și nici aşa nu zic: „Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!”.

Mă privesc în oglindă – vai mie! – şi-mi pare că mâncarea viermilor e frumoasă. O, ce nebun sunt! Cum să fie frumoasă putreziciunea? Cum să miroase frumos hoitul, bălegarul, împuţiciunea?

Sunt mai orb decât orbii, pentru că mulţi văd mai bine decât mine cum să facă voia Domnului.

Înghit în sec în zi de post, pentru că îmi doresc îmbuibarea.

Mă aprind ca focul de poftă păcătoasă şi asta mă clatină ca şi furtuna pe vapor.

O, dacă nu m-ai fi ajutat Tu, Doamne! Tu ai fost ajutorul meu, braţul meu, întărirea mea! Tu m-ai scăpat de moarte de atâtea ori şi eu tot nepăsător sunt!

Sunt delăsător din cale-afară. Mă mişc ca un melc la bine şi ca un animal de pradă la rău.

O, eu sunt vrednic de plâns mai mult decât toţi! Dă-mi, Doamne, ca să-mi văd păcatele mele! O, dacă n-aş uita rugăciunea asta! Dă-mi să mi le văd pe toate – unul câte unul – pentru ca niciodată să nu mai zic, că sunt bun de ceva. Nu sunt bun de nimic! Trebuie să-mi intre în cap, bine de tot, acest adevăr.

Sunt nerespectuos pentru că sunt mândru.

Nu mă aplec să iau o binecuvântare de la un preot şi – mai mult – îi vorbesc de rău pe preoţii lui Dumnezeu.

Vai mie! În Iadul cel groaznic voi fi aruncat eu, cu toţi dracii şi cu toţi ereticii!

Râd de oameni şi de neputinţele lor. Ar trebui să mă rog pentru ei. Ar trebui să-i compătimesc.

Inima mea împietrită însă nu are lacrimi. Şi cum să existe lacrimi la cei ce nu au milă?

Dacă nu e dragoste, nu poate să fie nici milă în inima ta.

Sunt rău, rău şi răzbunător. Mă răzbun până şi pe o muscă, care nu mă lasă să scriu sau să mă rog. Mi se pare că toată lumea „trebuie” să mă asculte, când eu sunt cel mai prost şi analfabet om din câţi există.

Mă supăr repede.

O, iuţime necontrolată!

O, tinereţe neroadă!

Răbdarea mi-e la fel de străină ca atmosfera de pe lună. Mă agit şi mă vaiet la orice lucru datorită puţinei credinţe.

O, rău om ce sunt! O, rău suflet! Cuget puţin şi slab şi tocmai de aceea şi păcătuiesc atât.

Bietul meu Duhovnic e plin până peste cap de păcatele mele! Îl amărăsc mult cu ele dar, mai ales, cu nesupunerea şi egoismul meu.

Sunt tare egoist. Mă gândesc numai la mine. Am ajuns un idol pentru mine însumi.

O, rău nărav! O, ticăloasă socotinţă!

Îi văd pe oameni şi în loc să-i văd pe toţi buni, le găsesc tuturor „defecte” închipuite. Pun beţe în roate tuturor şi tocmai de aceea nu sunt plăcut de nimeni.

O, ce nenorocit sunt! O, ce spurcăciune! Sunt foarte păcătos, mai păcătos decât toţi.

În loc să mă rog, sunt leneş.

În loc să învăţ, dispreţuiesc sfatul.

Doamne, nu mă lăsa să mor aşa! Dă-mi să mă îndrept şi să mă pocăiesc, căci sunt tare mândru şi îngâmfat!

Ai milă de mine, care nu am milă de nimeni.

Fratele a plecat şi eu nici nu i-am mulţumit.

Pentru rugăciunile lui, Dumnezeul meu, miluieşte-mă şi pe mine, păcătosul! Ai milă de el şi sfinţeşte viaţa lui. Amin!

*

Slavă Ţie, Doamne, pentru toate! Azi e ziua adormirii Sfântului Patriarh, mult prea iubit de noi, Ioan Gură de Aur († 13 septembrie și e pomenit pe 13 noiembrie)[3].

Prea Fericirea sa spunea mereu aceste cuvinte cu care eu am început însemnările de acum şi, aidoma lui, şi Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov.

Ajutaţi-ne şi pe noi, Sfinţilor mult prea iubiţi, că avem nevoie de sprijinul şi ajutorul vostru permanent!

Soarele încălzeşte cu putere. Însă sunt puţin răcit. Nu ştiu să mă bucur de mila lui Dumnezeu şi de iubirea oamenilor.

Astăzi m-am îndurerat la sfânta slujbă, pentru că nu cultiv gânduri bune ci gânduri potrivnice iubirii de fraţi. Când mi se spune adevărul bubelor mele, nu-l recunosc, nu-l accept. Sunt egoist, mândru şi îngâmfat.

Sora E. – un mare suflet – mi-a spus lucruri adevărate iar eu m-am împotrivit ei în cuvânt. Acum îmi pare rău. Îmi pare rău…

Însă mă bucur de un frate. Acesta s-a închinat la mormântul Sfântului Mucenic şi Domnitor Constantin Brâncoveanu şi a tras în el, ca o răsuflare prea înveselitoare, mireasma Duhului Sfânt. Acest lucru s-a petrecut cu el de mai multe ori.

O, se ruga şi respira dulceaţa şi răcorirea Duhului Sfânt!

Slavă Ţie, Doamne, pentru toate! Tu ne porţi de grijă atât de minunat încât rămânem fără glas.

*

Astăzi a fost înălțată Sfânta Cruce[4]. Ca o stea mult prea luminoasă ne-a veselit şi ca un soare unic ne-a umplut de bucurie.

Îmi pare rău că nu toţi se bucură şi, mai ales, nu toţi ortodocşii. Aceasta e o durere mare a mea.

Și alta şi mai mare decât aceasta a lipsei de bucurie e aceasta: că ne mâncăm unii pe alţii. Mă îndurerează foarte, foarte mult acest fapt.

Soarele ne îmbrăţişează pe toţi. La fel şi harul dumnezeiesc. Ar trebui să fim plini de bucurie adevărată şi nu de închipuirea bucuriei.

Citesc Dumnezeieştile cărţi ale Sfinţilor Părinţi şi mă bucur nespus.

Îmi pare rău că nu citesc şi mai mult, că nu mă rog şi mai mult, că nu iubesc şi mai mult.

Fac metanii prea puţine şi prea puţin mă străpung cu frica de Iad.

O, nu am înrădăcinată adânc icoana Înfricoşatei Judecăţi!

Acestea sunt o parte dintre durerile mele, dintre realele mele dureri.

Nu ştiu să mă rog. Da, e tare adevărat! Nu ştiu să mă rog din toată inima şi din toată puterea mea.

Oamenii, numai privindu-i, te pot învăţa multe.

La sfintele slujbe aflăm lucruri pe care nimeni nu ni le poate da în altă parte.

Mireasma tămâiei şi mireasma Duhului Sfânt sunt numai aici: în Sfânta Biserică Ortodoxă.

Te simţi acasă. Te simţi într-un loc dumnezeiesc, unde poţi respira duhovniceşte.

Sfintele Icoane nu sunt stridente. Ele te îmbrăţişează cu dragoste. Ele sunt bucurii neaşteptate, gânduri evlavioase, cuminţi, pline de sinceritate şi, mai ales, de milă.

În faţa lor simţi să fii bun şi să cauţi bunătatea.

Păcătosul ca mine vine în faţa lor ca să afle milă. La fel vine şi în faţa Duhovnicului.

Mi-e frică de pedeapsă şi de aceea fug la milă.

Milă voiesc iar nu jertfă!” (Os. 6, 6 / Mt. 9, 13). Aceste cuvinte mă încălzesc, îmi dau curaj.


[1] Acasă, la Scrioaștea, în camera mea cu ferestrele spre stradă…

[2] Meșterul Manole. A se vedea: http://www.romanianvoice.com/poezii/balade/mesterul_manole.php.

[3] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Ioan_Gur%C4%83_de_Aur.

[4] E vorba de praznicul de pe 14 septembrie: Înălțarea Sfintei Cruci. A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/%C3%8En%C4%83l%C5%A3area_Sfintei_Cruci.

Despre brânză în zi de miercuri

RSS-uri de la Adi Hădean…Deschid articolul și dau peste Năsal

Caut…și găsesc satul, în jud. Cluj.

A doua referință în Google este despre cașul despre care vorbim.

A treia referință e articolul acesta. Prima propoziție din articol: „Brânza Năsal se maturează în grota naturală de la Ţaga (judetul Cluj)” a fost preluată de Hădean la el în articol fără citare, ca și când ar fi știut-o de când lumea:

Thumbnail

La fel scriu unii articole, alții cărți…iar alții cunosc orice știință a lumii: prin copy paste.

Nu îl moralizez pe Hădean. El e o paradigmă de lucru.

Pentru că așa nu mai știi cine de la cine a preluat informația, cine a zis-o primul și câți au copiat-o de la primul.

În munca de cercetare, în jurnalism, în creația online e cel mai neproductiv mod de a te propune.

Nu copia…ceea ce nu înțelegi!

Bucuria vine de departe. Interviu cu Prof. Otilia Kloos [1]

–  Doamnă Otilia Kloos ați intrat în viața noastră și în  ritmul de editare al platformei noastre Teologie pentru azi pe calea depărtării care ne apropie, adică la nivel online…venind cu o inimă prea deschisă și prea sinceră spre noi, față de care ne simțim datori să o cunoaștem și mai bine.

Iar acest interviu (a cărui propunere ați acceptat-o imediat și pentru care vă mulțumim) pe lângă faptul că e o cale onestă, deschisă de aprofundare a relației dintre noi, vrem să îl considerați și un mod de exprimare a bucuriei și a dragostei pe care v-o purtăm, născute din nenumărate scrisori și comentarii primite de la dumneavoastră.

Noi am devenit tot mai expliciți pentru dumneavoastră…și vrem ca și dumneavoastră să deveniți tot mai explicită, pentru noi și pentru cititorii noștri, prin biografia și experiența dumneavoastră.

De aceea vă propunem un dialog tihnit, odihnitor, pe care nimeni nu-l grăbește și nici nu-l limitează, despre persoana, viața dumneavoastră, modul în care ați trecut prin viață sau ați luat viața în propriile dumneavoastră mâini până acum.

Și începem cu începutul biografic: când, cum și unde ați venit pe lume? Adică lumea în care v-ați născut a fost prietenoasă sau mai puțin prietenoasă cu dumneavoastră?

–  Scumpul meu părinte Dorin Picioruș, vă mulțumesc din inimă pentru şansa oferită prin intermediul acestui interviu!

Nu-mi pomenise nimeni de Sfinția voastră până-n luna aprilie 2009, când am dat, din întâmplare, la nivel online (cred că tot căutând scriitori români; nu-mi mai amintesc exact ce framântam pe-atunci în inima mea) peste platforma Teologie pentru azi.

V-am simţit imediat dorul din scris, dorința de-a zămisli curgeri de interpretare ale scrisului din România, cuprinderea necuprinsului din scrisul românesc de nepreţuit, cu acel suflet care nutreşte înlesniri de înţeles, adică cu o inimă care vede lucrurile pe măsură ce se curățește pe sine de patimi.

V-am simţit…şi m-am bucurat cu bucurie mare. Și asta mi-e de-ajuns pentru a-mi alina dorul meu de  România.

Bineînțeles că mă bucur pe cât poate simţi inima mea  şi ochiul din mine…

Căci ce este omul, mai întâi şi mai întâi? O fiinţă dia-logică, o fiinţă care se întrupează ca entitate tocmai pentru că e plasticizarea creaţiei de vârf a lui Dumnezeu. Din porunca Acestuia…

Vlăstar al Lui…continuu neliniştit până nu se odihneşte întru Dumnezeu. Căci Treimea a șoptit: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră!”.

Deci, încă odată, vă mulţumesc pentru invitaţia la dialog!

M-am născut în România, oraşul Petrila[1], judeţul Hunedoara, din părinţi moldoveni, Mihai şi Elena Palici. Părinţii încă îmi sunt în viaţă, și ei stau aici, cu mine, în SUA.

În Petrila, tăticu lucra ca maistru la mina de cărbuni. Eu m-am născut la fosta maternitate, o clădire care acum s-a transformat în actuala Casă Studenţească. Pe 28 august 1963, c-o zi înainte de Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul.

Tatăl meu, Mihai Palici, ducea cu el nostalgia cinematografiei, şi pentru acest lucru mi-a pus numele de Otilia, după un film pe care-l vizionase dumnealui.

De-aceea am socotit că Sfântul Ioan Botezătorul ştie să m-acopere, să înlăture vrajba socios-ului, care nu se pleacă sandalei lui Hristos, să înţeleagă smerirea Mântuitorului, Care plineşte Legea și să mă facă să înţeleg că lumenul în care ne naştem nu-şi caută lumina decât în metanoia gândului secundă de secundă.

Astfel, port numele Sfintei Otilia din Alsacia, apărătoarea orbilor, a necăjiţilor şi a celor suferinzi. Am văzut viaţă Sfintei editată pe blogul părintelui Gabriel Militaru[2].

Din 1963 până pe 19 decembrie 1964 familia noastră, care stătea în gazdă la Petrila, a obţinut bloc în Petroşani.

Pe lângă bloc curgea pârâul meu, cu care-mi mângâiam copilăria: îl străbăteam desculţă, încercam adesea să-i trec bolovanii, nu înţelegeam de ce curge mereu la vale.

E vorba de pârâul Maleia care se varsă în Jiu.

Ţin minte acest lucru, din cauză că acest universal solvent, în care ne cufundăm la Botez şi cu care ne sfinţim la Bobotează, ducea cu sine multe taine. Şi mintea mea nu pricepea, dar gusta taina, necuvântatul acela dintre solidaritatea fiinţei umane cu vârtejul apelor.

În bloc îmi făcusem o prietenă, pe Nicoleta. Nu mai reuşeam să mă desprind de ea, de păpuşile  ei, de căruciorul ei cu zorzoane, de dezordinea din casa ei…

Simţeam că mă pot apuca de ceva, că puteam continua în a nu mă plictisi deloc.

Mă întrebați dacă lumea în care m-am născut a fost prietenoasă sau nu cu mine.

Iar eu m-am înțeles ca un copil, care nu ştie de vrăjmăşie, de comunism, adică de -isme de tot felul.

Și, tot la fel, care nu cunoșteam complexele, ieşirile de neieșit, problemele de tot felul ale vieții cotidiene…care nu îmi păsa de trecerea timpului, de grija de zi cu zi.

Pentru că eram copil și copilul se uită-n jur şi se bucură de imuabilul prezentului.

Trăiam fără frică şi angoase.

Staniolul de pe bomboanele de Crăciun purtau în ele minunea lumii și le colecţionam, pentru că îmi plăceau culorile lor.

Ouăle de Paşti erau bunătatea lumii, desăvârşirea proteinei dăruite de Domnul.

Afinele culese de pe la poalele munţilor miroseau a bunătate topită în toate. Erau de o dulceaţa de neatins

Păturile din odăile momârlanilor[3] se-nălţau în răcoare, şi parcă nu-şi mai terminau din darul odihnei. Toate se revarsau nepământean, așa cum le vedeam eu cernindu-le prin ochiul limpede al copilui care eram.

Deci răspunsul meu la partea a două a întrebării Sfinției voastre e acesta: că totul ni se face prieten în copilărie.

–  Din ceea ce îmi spuneți, doamnă Otilia, se revarsă bucuria și ingenuitatea copilăriei dumneavoastră, faptul că într-un oraș minier, cu mai multă pâine în comunism…dar cu oameni ieșiți din mină cu fețe negre, smolite de cenușă și sub amenințarea continuă a morții…dumneavoastră v-ați trăit copilăria frumos. Și asta vă face și acum să gândiți frumos și simplu viața, chiar dacă, de la un moment dat ați cunoscut și greul

Ați început studiile în Petrila, probabil, le-ați continuat în Petroșani și asta…în plin comunism și trebuia să fiți o pionieră atentă la „politica partidului”.

Cum s-a întrepătruns copilăria și, mai apoi, adolescența dumneavoastră cu perioada comunistă? Ce înțelegeați că e bine și ce vă enerva în plină atmosferă muncitorească, care nu era prietenă cu gândirea…cu aspirațiile care trec dincolo de lopată, târnăcop…Și vă întreb asta pentru că ați devenit, mai apoi, profesoară

– Studiile nu mi le-am început la Petrila, ci în Petroşani. Pe 19 noiembrie 1964 tăticu a reuşit să îşi găsească apartament în Petroşani.

Nu-mi amintesc din clasa întâi nimic altceva decît chipul învăţătoarei care-mi înmânează, la catedră, Abecedarul.

Ce ştiam eu de bucuria cărţii atunci? Doar că deschisesem ochii mari, mă holbam cu ochi mari, rotunzi, de copil mirat, în ochii învăţătoarei, fără să pricep nimic altceva. Am şi acum fotografia aceea. Sper să-nvaț de la cineva s-o editez pe blogul meu personal.

Mă fascina zâmbetul de lumină de pe fața învăţătoarei, aureola de sărbătoare în toate, plescăitul ploii care-mi purta paşii spre şcoală, vocea încurajatoare a tatălui meu ce mă însoţea. Eram în mijlocul a ceva ce pâlpâia printre picături de minune. Atât mi-amintesc.

Politică partidului? Habar n-aveam ce-i aia politică.

Mă speria doar blana[4] de pe gulerul paltonului tatălui meu. Aveam respect pentru cei mari, pentru musafirii ce veneau în familia noastră.

Noi, copiii, ne jucam pe jos[5], pe unde puteam, ne-nghesuiam una în alta, ne zgâiam[6] la vocile ce conversau într-o limbă ce-abia atunci se-nfiripa în memoria noastră.

O aveam pe mămica acasă mereu, pentru că mi se vor naşte alte cinci surori şi un frate: Magdalena, Mihaela, Mariana, Fernando, Livia, Diana.

Mai  avusesem  şi un alt frate, geamăn cu Livia, pe nume Liviu, însă acesta a murit la vârsta de un an. O injecţie făcută ori prea devreme ori în cantitate greşită de felcera[7] de la Vaslui.

Îmi plăcea să-l plimb prin Parcul Copou din Vaslui[8]. Era micuţ şi mă-ntreba de ce-ngalbenesc frunzele. Nu ştiu ce i-oi fi răspuns, dar parcă-şi presimţea sfârşitul.

E-ngropat în cimitirul Bisericii din deal, la Vaslui. Era-ntr-un costumaş albastru, împletit de mână[9].

Îl iubeam fără să ştiu de ce mă atrăgea grija cu care mă-nvaluia, atunci când mă-ntreba una sau alta. Simţeam că ştia răspunsul dinainte, şi că mă-ntreba aşa, într-o doară, să vadă de voiesc să mă adun la vorbă ori nu.

După accidentul tatei din mină, în 1971, accident fatal (căci nu va mai reuşi să lucreze de-atunci înainte), ne mutăm în satul Rediu, judeţul Vaslui[10].

Aici ne construim o casă în toată puterea cuvântului, dar vin alunecări de teren, şi ne trezim că trebuie să ne mutăm iarăşi.

Nu-mi amintesc din această perioadă decât nucul mare din grădină, petecul de umbră aruncat parcă din senin, felul cum ne puteam bucura de vecinii din jur, de fagurele de miere făcut de dascălul[11] Bisericii.

Lumânări…inundaţiile de prin anul 1971, cred, când Charles de Gaulle[12] venise într-o vizită în România şi-i recomandase lui Ceauşescu[13] să-şi gospodărească digurile mai bine…

Apoi îmi amintesc şesul din Rediu, cireşii de la Moş Botezatu, un vecin de-al nostru, tăcerea de pe ogorul cu pepeni, dealurile Rediului, peste care mă rostogoleam în voie bună, şi cu multe peripeţii.

Îmi amintesc limpede acea libertate pe care nu ţi-o poate lua nimeni, acea îngăduinţă a cosmosului ce ţi se oferea ca loc şi ca nume fiinţei tale, cu grijă de zâmbet, ca semn al locului ce îngăduie neistovirea în poveste.

Urcam dealuri fără frică. Mă jucăm la prietena mea Fusneica până mă lăsau balamalele,  până venea tăticu la noi seara, cu varga[14], atenționându-mă că încă nu m-am întors acasă.

Parcă văd şi-acum casa uriaşă din deal, adăpostind unghere în odăi necercetate, ceva de vis, ceva ce n-am mai gustat de-atunci ‘nainte.

Primeam bătăi zdravene din cauza aceasta…Dar atunci simțeam că parcă toată lumea era a mea.

Tăcutele frunze ce le striveam cu paşii prin păduri… Foşnetul copacilor…Cerul ce îmi râdea cu senin blagoslovit, mişcatul norilor,  toată  orânduiala[15] din jur…

Adică tot ceea ce era lipsit de semnificaţie, poate, pentru un adult, dar constituia o lume de nestemate pentru un copil.

Apoi îmi aduc aminte de învăţătoarea Calu, de fețele copiilor din clasa a doua, a treia, de premiile primite, de glod[16], de salcâmi, de floarea îmbătătoare de salcâm, care înmiresma totul în jur.

Exista în toate acestea un anume ritm al lumii, ce odrăsleşte alte şi alte ritmuri, în mod necontenit. Ritmuri nevisate, şi parcă atunci şi numai atunci le puteai simţi balsamul.

Liniştea aceea anume, care se aşternea după inundaţiile amintite, îmi readuc şi-acum în minte un colţ înnegurat de lume, ce-şi aştepta limpezirea, pe când totul era încercuit de ape, de nepotolitul molcolm al efuziunii apei, venit ca  ropot de apă neanunţat ce blestema.

Simt și astăzi mâlul făcut scoarţă, care te ustură până la tălpile sufletului, acea vraişte  ponosită, de colţ de lume uitat de lumină, ce parcă-mi stă şi-acum în încheieturi.

E o imagine de cadru amplu, ce plânge cumva şi care „încearcă altoiri de mântuire”.

Am mai întâlnit ceva asemenea într-un articol al lui David Bentley Hart[17],  în Religion in America: Ancient and Modern[18].

Cam la aceste leneşe contemplări se limita  jivina[19] prezenţei mele în sat.

Mai era, tot în sat, vărul tatălui meu, Constantin Palici, originar tot din Bogdana, cu vreo trei copilaşi.

Munceau de dimineaţă până seara, aveau pământ de lucrat nu ştiu pe unde, apoi lucrau în gospodăria lor. Mă înţelegeam bine cu verişoarele mele. Și ele parcă prea mă ţineau în puf şi pene pe mine, care nu făceam altceva decât să dau târcoale prilejurilor de joacă cât mai dese, să mă ascund în tufele de popuşoi[20] şi să străbat lanurile de grâu în lung şi-n lat, să văd cum arşiţa soarelui trosneşte din  samânţa grâului, larghețea  cu care şoarecii de câmp se perindau nestingheriţi prin lan, perele care se lăfăiau în pom…

Poama ce se coace văzând cu ochii, busuioaca mea dragă[21], dealurile cu vie multă, tăcută, nepăzită, soarele dogoritor ce-mi era fârtat[22] de-acum.

Verde, mult verde, auriu, mult auriu, linişte din aia neleneșă. O linişte de liturghisitor ce slujeşte neştiut… Văpaia clipei ce aşterne nemaiauzitul.

La ţara, la bunicii mei după mamă, mergeam la Oprișița, jud. Vaslui[23].

Adăstam mai întâi în jos,  la mătuşă-mea  Maria Focșa: o femeie tăcută, miloasă, dragă inimii mele. Fiica Focșoaiei, Rariţa Focșa a lui Neculce, străbunica mea.

Am să merg la primărie la Laza[24], pentru ca să aflu de străbunii ei Neculce. Am pierdut firul arborelui genealogic, dar astfel voi afla  exact şi de unde se trage această străbunică a mea.

Era înaltă, bălaie, cu ochi albaştri…Îşi rupsese şoldul şi piciorul drept, şi aşa i s-o tras sfârşitul…

Am învăţat de la ea cum să fii cumsecade, aşezat, dăltuind răspunsul faţă de cei mai în vârsta decât tine.

La Oprișița-n jos mă-ntimpinau, bleojdite[25], saltelele de paie[26] (mătuşă-mea, cât şi bunicii, părinţii, cu toţii ne treziserăm în putrigaiul sărăciei, şi nici nu ştiam a ne gâlcevi cu  ea).

Şi astea se-ntorceau, şi-nfofoleau cu-andreaua, s-arate țanțoșe şi cu părută izbutire de saltea…

Mă obişnuisem cu ele, cu saltelele. Îmi dădeau senzaţia câmpului gata de cosit, a fânului în căpițe…Oricum  nu era de mutra mea nimic mai breaz.

O răcoare mângâioasă în chiler[27]…Trupul străbunicii, întrolocat[28] cel mai adesea-n boală, mă făcea s-o mai tulesc[29] cu năzdrăvăniile mele din cirta[30] timpului copilăriei ştrengăreşti.

Plecam urechea  la sumedenia[31] de tristeţi omeneşti din trupul străbunicii. Nu pricepeam mai nimic din crezământul bolii, al răzmeriţei din meteahnă ce-ţi joacă renghi[32].

Creşteam, mă primeneam în alte troglodiri[33] de sunete ale vieţii.

Iconiţe lângă ferestre. Prohodul Maicii Domnului îngânat împreună cu mătuşa.

Candela pâlpâind neîntârziat. Mușcate[34] ce-mi goneau gândul la  mătăsarii[35] de-un roşu sângeriu de rege.

Cămăruţa cea bună a lui tanti Maria oploşea[36] fel de fel de odăjdii[37] de preoţi, la care lucra cu-ncumetare de artist, plapume ce procopseau[38] clienţi din sat în a asmuţi[39] din gerul iernii.

Acum totul e-un pustiu de netăgăduit: tanti Maria a murit, nenea Ion și el, celălat unchi, Ion, de la Constanţa, a murit și el, și tanti Ani…

Toţi s-au dus pe bungetul[40] de pădure presărat cu cruci. Dumnezeu să-i ierte!

Alături, în partea de vest a casei, locuia nenea Ion, unchiul meu, fratele lui tanti Maria, cu soţia sa, Sabina, cu care n-a avut niciun copil.

Tanti Sabina trăncănea[41] mereu, vrute şi nevrute. Îi sfârâiau călcâiele[42] pe la ferma CAP, la făcutul săpunului[43], asmuțindu-se în şiretenii[44] din ce în ce mai greu de bâjbâit[45].

Se dădea bine pe lângă toţi și torcea fuiorul duşmăniei de familia noastră[46]. Mereu ştiindu-se o venetică[47] a ţinut-o băierile inimii și până azi[48]: trăieşte de pe urmă tuturor, a smuls toată via din grădină, a doborât nucii, a nemernicit[49] chilerul cu boloboacele[50] din pod, cu toată arvuna de gospodărie pe care şi-o agonisise mătuşa mea cea bună.

Jigărită[51] pe timpul copilăriei mele, ne neghiobeşte[52] pe toţi acum, fără de frică, fără de cârtire-n nimicire[53]. Învăţ de la ea ce-nseamnă singurătatea în prosteală[54], ticăitul urii față de om.

Mă mir că n-a făcut tăticu atac de cord mai anul trecut, când a trecut prin România, văzând la ce jelire de-aşezare de om[55] ne-a ajuns acum.


[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Petrila.

[2] Idem:

http://prgabriel.wordpress.com/2009/11/16/sfântă-otilia-ocrotitoarea-celor-ce-nu-văd/

[3] Idem: http://www.evz.ro/detalii/stiri/lumea-momarlanilor-cu-barabe-momai-sterpari-si-sloi-de-oaie-914573.html.

[4] În timpul comunismului, în România se purta la reverele paltonului blană de vulpe (femeile) sau de iepure (bărbații). În cap: căciuli de vulpe sau de nutrii (femeile) sau de miel sau de iepure (bărbații).

[5] Prin fața blocului.

[6]A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/zg%C3%A2i.

[7] Idem: http://dexonline.ro/definitie/felcer/.

[8] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Copou,_Vaslui.

[9] În timpul comunismului, femeile preferau să facă haine la andrele pentru copiii lor, fapt pentru care, la școală, puteai să vezi de la ciorapi, căciuli sau mânuși la pantaloni, pulovăre și geci de iarnă făcute în casă. Asta însemna că femeile aveau știința să le facă și că ea se moștenise de la bunici.

[10] A se vedea: http://rediu-vaslui-vs.pe-harta.ro/.

[11] Cântărețul de la strană.

[12] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Charles_de_Gaulle.

[13] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Ceau%C8%99escu.

[14] Venea cu nuiaua…adică un mod de a spune că o lua cu forța de la joacă…pentru ca să meargă acasă…

[15] A se vedea: http://dexonline.ro/lexem/or%C3%A2nduial%C4%83/.

[16] Idem: http://dexonline.ro/definitie/glod.

[17] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/David_Bentley_Hart.

[18] Idem:

http://davidbhart.blogspot.com/2007/11/all-culture-arises-out-of-religion.html.

[19] Existența mea în sat. A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/jivina.

[20] Porumb, formă veche.

A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/p%C4%83pu%C8%99oi.

[21] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Busuioac%C4%83_de_Bohotin.

[22] Prieten nedespărțit…

[23] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Opri%C8%99i%C8%9Ba,_Vaslui.

[24] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Laza,_Vaslui.

[25] Lăsate în jos, pleoștite. A se vedea sensul al doilea:

http://dexonline.ro/definitie/bleojdit.

[26] Saltelele, umplute cu paie, ale patului.

[27] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/chiler.

[28] Idem: http://dexonline.ro/definitie/%C3%AEntrolocat.

[29] Să ies în grabă…

[30] Clipa. A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/cirt%C4%83.

[31] Mulțimea.

[32] O farsă. A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/renghi.

[33] Experiențe genuine.

[34] Flori. A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/mu%C8%99cat%C4%83.

[35] Păsări. A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/m%C4%83t%C4%83sar.

[36] Acoperea. A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/oplo%C8%99i.

[37] Veșminte preoțești.

[38] Îi ajutau pe clienții din sat.

[39] În a goni, a alunga de la ei gerul iernii.

[40] Crângul de pădure. A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/bunget.

[41] Vorbea mult. Era slobodă la gură…

[42] Mergea mult și repede…pentru că muncea mult…

[43] Acasă, în curte, la căldare…

[44] Născocind tot felul de păcăleli.

[45] De înțeles.

[46] Încerca să producă aversiune față de noi…

[47] O străină.

[48] Trăiește și azi.

[49] A lăsat să se părăginească, să se ruineze…

[50] Boloboc e sinonim cu poloboc.  E vorba de butoaiele din pod.

[51] Săracă.

[52] Ne prostește în față, ne minte în față, se comportă cu noi execrabil.

[53] Fără să se gândească că o să moară mâine-poimâine.

[54] În înșelare/amăgire de sine.

[55] Modul cum arată casa și curtea în care ea stă acum.

Te uiți la ceas degeaba

Prea lenți la gesturi…pentru că sunt prea lenți la minte. Nu gândesc în flux rapid

Goluri de memorie…goluri de opțiune…goluri de reacții.

Nu pot să formuleze…pentru că nu știu cuvinte, nu sunt cuvinte, nu sunt în cuvinte

Unii uită din prea mult…alții nu au ce uita…pentru că nu au ce să uite

Când ai de-a face cu oameni pe fiecare zi înțelegi câte nu știu, cât de previzibili sunt, cât de incapabili să se schimbe…

Nu să-și schimbe ciorapii…ci sufletul

Adică să gândească și mai profund lucrurile decât ieri.

*

Frica de schimbare: o frică a omului calat doar pe o problemă, fațetă, profesie. Nu știe să facă altceva pentru că nu a vrut să învețe altceva. Se simte descoperit când e lăsat fără servici, când e pensionat pe nepusă masă, când e pus în situații noi…

*

Prea puțin flexibili. Nu știu să lase de la ei.

E o mare diferență totuși între compromis…și omenie.

Iar dacă ai turnat la Securitate și acum vrei să pari Albă ca zăpada…nu e totuși ridicol, că nu îți pare răuai mâncat bine…în locul zeghiilor altora?

*

Cine nu are coloană vertebrală în comunism…nu are nicidecum în democrație.

Iar o populație fără coloană vertebrală e doar o groapă de gunoi pentru alții.

*

Mă oripilează: nici într-un caz în loc de în niciun caz.

Și odată cu astfel de curioase alocuțiuni și înălțarea botului ca să spui trei mărunțișuri cu o emfază de desen animat.

Gura devine bot…când spui baliverne.

Pentru că botul e luarea în râs a celui din fața ta, adică comportarea nefirească cu celălalt.

*

Pedanteria însă enervează într-o discuție intimă. E de prost gust. E în afara eleganței sufletești.

Un intelectual nu are voie să îi atragă atenția unui prieten, confident că acela a greșit un cuvânt, că nu l-a zis bine…E ca și cum ți-ai bate mama cu dragoste.

E mai important să greșești un cuvânt decât să fii neam prost.

*

Am aversiune la mirosul de benzină în mașină…Îmi vine să vomit dacă merg mai mult de o oră cu mașina fără ca să luăm pauză…

Aceeași aversiune am la băutura în exces. O vomit…

Și asta din cauza unei atente și continue bucurii de mirosurile naturale și de lucrurile cuminți.

*

Am trecut de mai multe ori pe lângă anumiți domni, care mă cunoșteau, și s-au făcut că se uită la ceas…Sau că vorbesc la telefon.

Nu le-a trecut ceva mai „subtil” prin minte…

Dacă ziceau o vorbă de duh, ceva memorabil ar fi fost un lucru mai inteligent…mai ales cu unul ca mine, care îmi notez pentru neuitare tot felul de amănunte de peste zi…și de peste noapte…

Așa, să te uiți degeaba la ceas…e o soluție pentru curci!

De aici expresia: se uită ca curca-n creci! Adică: din proastă…direcționare a atenției…

*

Rugăciunea, scrisul și pocăința zilnică sunt soluțiile de întreținere ale frumuseții sufletului.

Dacă te rogi mult vezi mult.

Dacă vezi mult scrii multe.

Dacă scrii multe ți se descoperă în tine noi și noi trepte de conștientizare de sine…și de dorință de transfigurare, adică de pocăință.

*

Pocăința e modul simplu de a-ți zâmbi atenția față de alții. Pentru tine ești lacrimi…pentru ca să înveți să zâmbești, dintre lacrimi, către fețele altora.

*

Cine ne îmbrățișează cu tot spamul lor

Spamul nu e de bine!

E o agasare continuă…pe care nici n-o ceri și nici nu te interesează.

Deci: cine ne spamează?

Doar câteva exemple:

B2B Search Engine: B2BSearchEngine@ientrynetwork.net

Esther Benson: estherbenson@att.net

Diallo Kabiru: diallokabiru01@gmail.com

Daniel Dogulas: daniel.dogulas001@live.fr

Guarantee Trust Bank Nigeria Plc: affafa——1613@att.net

megan-f-curry-ep01@hotmail.com

+

alte 2457…

Habar nu am cine sunt…

Ce vor?

Vor să îmi vândă medicamente de slăbit, pilule de potență, căști de copiat la examen, DVD-uri, filme porno, cărți, tot felul de produse.

Sunt invitat să mă abonez la RSS-uri de bloguri sau sunt cerut în căsătorie.

Mi se propune un loc de muncă…pe care nu l-am solicitat…sau mi se cere o favoare…fără să fim prieteni, cunoscuți, amici, adică să ne fi văzut la față în vreun fel.

De unde au toți aceștia emailul meu? De pe TPA.

Cum au ajuns să îl aibă? Cu siguranță: pentru că au venit la noi…

Însă nu încearcă niciunul să mă comenteze…ci să îmi vândă.

Dacă fac mâine un spațiu online cu vânzări…o să vină să mă comenteze?

Cine mai știe…