Bucuria vine de departe. Interviu cu Prof. Otilia Kloos [1]

9 februarie, 2011 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș 3 comments

– Doamnă Otilia Kloos ați intrat în viața noastră și în ritmul de editare al platformei noastre Teologie pentru azi pe calea depărtării care ne apropie, adică la nivel online…venind cu o inimă prea deschisă și prea sinceră spre noi, față de care ne simțim datori să o cunoaștem și mai bine.

Iar acest interviu (a cărui propunere ați acceptat-o imediat și pentru care vă mulțumim) pe lângă faptul că e o cale onestă, deschisă de aprofundare a relației dintre noi, vrem să îl considerați și un mod de exprimare a bucuriei și a dragostei pe care v-o purtăm, născute din nenumărate scrisori și comentarii primite de la dumneavoastră.

Noi am devenit tot mai expliciți pentru dumneavoastră…și vrem ca și dumneavoastră să deveniți tot mai explicită, pentru noi și pentru cititorii noștri, prin biografia și experiența dumneavoastră.

De aceea vă propunem un dialog tihnit, odihnitor, pe care nimeni nu-l grăbește și nici nu-l limitează, despre persoana, viața dumneavoastră, modul în care ați trecut prin viață sau ați luat viața în propriile dumneavoastră mâini până acum.

Și începem cu începutul biografic: când, cum și unde ați venit pe lume? Adică lumea în care v-ați născut a fost prietenoasă sau mai puțin prietenoasă cu dumneavoastră?

– Scumpul meu părinte Dorin Picioruș, vă mulțumesc din inimă pentru şansa oferită prin intermediul acestui interviu!

Nu-mi pomenise nimeni de Sfinția voastră până-n luna aprilie 2009, când am dat, din întâmplare, la nivel online (cred că tot căutând scriitori români; nu-mi mai amintesc exact ce framântam pe-atunci în inima mea) peste platforma Teologie pentru azi.

V-am simţit imediat dorul din scris, dorința de-a zămisli curgeri de interpretare ale scrisului din România, cuprinderea necuprinsului din scrisul românesc de nepreţuit, cu acel suflet care nutreşte înlesniri de înţeles, adică cu o inimă care vede lucrurile pe măsură ce se curățește pe sine de patimi.

V-am simţit…şi m-am bucurat cu bucurie mare. Și asta mi-e de-ajuns pentru a-mi alina dorul meu de România.

Bineînțeles că mă bucur pe cât poate simţi inima mea şi ochiul din mine…

Căci ce este omul, mai întâi şi mai întâi? O fiinţă dia-logică, o fiinţă care se întrupează ca entitate tocmai pentru că e plasticizarea creaţiei de vârf a lui Dumnezeu. Din porunca Acestuia…

Vlăstar al Lui…continuu neliniştit până nu se odihneşte întru Dumnezeu. Căci Treimea a șoptit: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră!”.

Deci, încă odată, vă mulţumesc pentru invitaţia la dialog!

M-am născut în România, oraşul Petrila[1], judeţul Hunedoara, din părinţi moldoveni, Mihai şi Elena Palici. Părinţii încă îmi sunt în viaţă, și ei stau aici, cu mine, în SUA.

În Petrila, tăticu lucra ca maistru la mina de cărbuni. Eu m-am născut la fosta maternitate, o clădire care acum s-a transformat în actuala Casă Studenţească. Pe 28 august 1963, c-o zi înainte de Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul.

Tatăl meu, Mihai Palici, ducea cu el nostalgia cinematografiei, şi pentru acest lucru mi-a pus numele de Otilia, după un film pe care-l vizionase dumnealui.

De-aceea am socotit că Sfântul Ioan Botezătorul ştie să m-acopere, să înlăture vrajba socios-ului, care nu se pleacă sandalei lui Hristos, să înţeleagă smerirea Mântuitorului, Care plineşte Legea și să mă facă să înţeleg că lumenul în care ne naştem nu-şi caută lumina decât în metanoia gândului secundă de secundă.

Astfel, port numele Sfintei Otilia din Alsacia, apărătoarea orbilor, a necăjiţilor şi a celor suferinzi. Am văzut viaţă Sfintei editată pe blogul părintelui Gabriel Militaru[2].

Din 1963 până pe 19 decembrie 1964 familia noastră, care stătea în gazdă la Petrila, a obţinut bloc în Petroşani.

Pe lângă bloc curgea pârâul meu, cu care-mi mângâiam copilăria: îl străbăteam desculţă, încercam adesea să-i trec bolovanii, nu înţelegeam de ce curge mereu la vale.

E vorba de pârâul Maleia care se varsă în Jiu.

Ţin minte acest lucru, din cauză că acest universal solvent, în care ne cufundăm la Botez şi cu care ne sfinţim la Bobotează, ducea cu sine multe taine. Şi mintea mea nu pricepea, dar gusta taina, necuvântatul acela dintre solidaritatea fiinţei umane cu vârtejul apelor.

În bloc îmi făcusem o prietenă, pe Nicoleta. Nu mai reuşeam să mă desprind de ea, de păpuşile ei, de căruciorul ei cu zorzoane, de dezordinea din casa ei…

Simţeam că mă pot apuca de ceva, că puteam continua în a nu mă plictisi deloc.

Mă întrebați dacă lumea în care m-am născut a fost prietenoasă sau nu cu mine.

Iar eu m-am înțeles ca un copil, care nu ştie de vrăjmăşie, de comunism, adică de -isme de tot felul.

Și, tot la fel, care nu cunoșteam complexele, ieşirile de neieșit, problemele de tot felul ale vieții cotidiene…care nu îmi păsa de trecerea timpului, de grija de zi cu zi.

Pentru că eram copil și copilul se uită-n jur şi se bucură de imuabilul prezentului.

Trăiam fără frică şi angoase.

Staniolul de pe bomboanele de Crăciun purtau în ele minunea lumii și le colecţionam, pentru că îmi plăceau culorile lor.

Ouăle de Paşti erau bunătatea lumii, desăvârşirea proteinei dăruite de Domnul.

Afinele culese de pe la poalele munţilor miroseau a bunătate topită în toate. Erau de o dulceaţa de neatins…

Păturile din odăile momârlanilor[3] se-nălţau în răcoare, şi parcă nu-şi mai terminau din darul odihnei. Toate se revarsau nepământean, așa cum le vedeam eu cernindu-le prin ochiul limpede al copilui care eram.

Deci răspunsul meu la partea a două a întrebării Sfinției voastre e acesta: că totul ni se face prieten în copilărie.

– Din ceea ce îmi spuneți, doamnă Otilia, se revarsă bucuria și ingenuitatea copilăriei dumneavoastră, faptul că într-un oraș minier, cu mai multă pâine în comunism…dar cu oameni ieșiți din mină cu fețe negre, smolite de cenușă și sub amenințarea continuă a morții…dumneavoastră v-ați trăit copilăria frumos. Și asta vă face și acum să gândiți frumos și simplu viața, chiar dacă, de la un moment dat ați cunoscut și greul…

Ați început studiile în Petrila, probabil, le-ați continuat în Petroșani și asta…în plin comunism și trebuia să fiți o pionieră atentă la „politica partidului”.

Cum s-a întrepătruns copilăria și, mai apoi, adolescența dumneavoastră cu perioada comunistă? Ce înțelegeați că e bine și ce vă enerva în plină atmosferă muncitorească, care nu era prietenă cu gândirea…cu aspirațiile care trec dincolo de lopată, târnăcop…Și vă întreb asta pentru că ați devenit, mai apoi, profesoară…

– Studiile nu mi le-am început la Petrila, ci în Petroşani. Pe 19 noiembrie 1964 tăticu a reuşit să îşi găsească apartament în Petroşani.

Nu-mi amintesc din clasa întâi nimic altceva decît chipul învăţătoarei care-mi înmânează, la catedră, Abecedarul.

Ce ştiam eu de bucuria cărţii atunci? Doar că deschisesem ochii mari, mă holbam cu ochi mari, rotunzi, de copil mirat, în ochii învăţătoarei, fără să pricep nimic altceva. Am şi acum fotografia aceea. Sper să-nvaț de la cineva s-o editez pe blogul meu personal.

Mă fascina zâmbetul de lumină de pe fața învăţătoarei, aureola de sărbătoare în toate, plescăitul ploii care-mi purta paşii spre şcoală, vocea încurajatoare a tatălui meu ce mă însoţea. Eram în mijlocul a ceva ce pâlpâia printre picături de minune. Atât mi-amintesc.

Politică partidului? Habar n-aveam ce-i aia politică.

Mă speria doar blana[4] de pe gulerul paltonului tatălui meu. Aveam respect pentru cei mari, pentru musafirii ce veneau în familia noastră.

Noi, copiii, ne jucam pe jos[5], pe unde puteam, ne-nghesuiam una în alta, ne zgâiam[6] la vocile ce conversau într-o limbă ce-abia atunci se-nfiripa în memoria noastră.

O aveam pe mămica acasă mereu, pentru că mi se vor naşte alte cinci surori şi un frate: Magdalena, Mihaela, Mariana, Fernando, Livia, Diana.

Mai avusesem şi un alt frate, geamăn cu Livia, pe nume Liviu, însă acesta a murit la vârsta de un an. O injecţie făcută ori prea devreme ori în cantitate greşită de felcera[7] de la Vaslui.

Îmi plăcea să-l plimb prin Parcul Copou din Vaslui[8]. Era micuţ şi mă-ntreba de ce-ngalbenesc frunzele. Nu ştiu ce i-oi fi răspuns, dar parcă-şi presimţea sfârşitul.

E-ngropat în cimitirul Bisericii din deal, la Vaslui. Era-ntr-un costumaş albastru, împletit de mână[9].

Îl iubeam fără să ştiu de ce mă atrăgea grija cu care mă-nvaluia, atunci când mă-ntreba una sau alta. Simţeam că ştia răspunsul dinainte, şi că mă-ntreba aşa, într-o doară, să vadă de voiesc să mă adun la vorbă ori nu.

După accidentul tatei din mină, în 1971, accident fatal (căci nu va mai reuşi să lucreze de-atunci înainte), ne mutăm în satul Rediu, judeţul Vaslui[10].

Aici ne construim o casă în toată puterea cuvântului, dar vin alunecări de teren, şi ne trezim că trebuie să ne mutăm iarăşi.

Nu-mi amintesc din această perioadă decât nucul mare din grădină, petecul de umbră aruncat parcă din senin, felul cum ne puteam bucura de vecinii din jur, de fagurele de miere făcut de dascălul[11] Bisericii.

Lumânări…inundaţiile de prin anul 1971, cred, când Charles de Gaulle[12] venise într-o vizită în România şi-i recomandase lui Ceauşescu[13] să-şi gospodărească digurile mai bine…

Apoi îmi amintesc şesul din Rediu, cireşii de la Moş Botezatu, un vecin de-al nostru, tăcerea de pe ogorul cu pepeni, dealurile Rediului, peste care mă rostogoleam în voie bună, şi cu multe peripeţii.

Îmi amintesc limpede acea libertate pe care nu ţi-o poate lua nimeni, acea îngăduinţă a cosmosului ce ţi se oferea ca loc şi ca nume fiinţei tale, cu grijă de zâmbet, ca semn al locului ce îngăduie neistovirea în poveste.

Urcam dealuri fără frică. Mă jucăm la prietena mea Fusneica până mă lăsau balamalele, până venea tăticu la noi seara, cu varga[14], atenționându-mă că încă nu m-am întors acasă.

Parcă văd şi-acum casa uriaşă din deal, adăpostind unghere în odăi necercetate, ceva de vis, ceva ce n-am mai gustat de-atunci ‘nainte.

Primeam bătăi zdravene din cauza aceasta…Dar atunci simțeam că parcă toată lumea era a mea.

Tăcutele frunze ce le striveam cu paşii prin păduri… Foşnetul copacilor…Cerul ce îmi râdea cu senin blagoslovit, mişcatul norilor, toată orânduiala[15] din jur…

Adică tot ceea ce era lipsit de semnificaţie, poate, pentru un adult, dar constituia o lume de nestemate pentru un copil.

Apoi îmi aduc aminte de învăţătoarea Calu, de fețele copiilor din clasa a doua, a treia, de premiile primite, de glod[16], de salcâmi, de floarea îmbătătoare de salcâm, care înmiresma totul în jur.

Exista în toate acestea un anume ritm al lumii, ce odrăsleşte alte şi alte ritmuri, în mod necontenit. Ritmuri nevisate, şi parcă atunci şi numai atunci le puteai simţi balsamul.

Liniştea aceea anume, care se aşternea după inundaţiile amintite, îmi readuc şi-acum în minte un colţ înnegurat de lume, ce-şi aştepta limpezirea, pe când totul era încercuit de ape, de nepotolitul molcolm al efuziunii apei, venit ca ropot de apă neanunţat ce blestema.

Simt și astăzi mâlul făcut scoarţă, care te ustură până la tălpile sufletului, acea vraişte ponosită, de colţ de lume uitat de lumină, ce parcă-mi stă şi-acum în încheieturi.

E o imagine de cadru amplu, ce plânge cumva şi care „încearcă altoiri de mântuire”.

Am mai întâlnit ceva asemenea într-un articol al lui David Bentley Hart[17], în Religion in America: Ancient and Modern[18].

Cam la aceste leneşe contemplări se limita jivina[19] prezenţei mele în sat.

Mai era, tot în sat, vărul tatălui meu, Constantin Palici, originar tot din Bogdana, cu vreo trei copilaşi.

Munceau de dimineaţă până seara, aveau pământ de lucrat nu ştiu pe unde, apoi lucrau în gospodăria lor. Mă înţelegeam bine cu verişoarele mele. Și ele parcă prea mă ţineau în puf şi pene pe mine, care nu făceam altceva decât să dau târcoale prilejurilor de joacă cât mai dese, să mă ascund în tufele de popuşoi[20] şi să străbat lanurile de grâu în lung şi-n lat, să văd cum arşiţa soarelui trosneşte din samânţa grâului, larghețea cu care şoarecii de câmp se perindau nestingheriţi prin lan, perele care se lăfăiau în pom…

Poama ce se coace văzând cu ochii, busuioaca mea dragă[21], dealurile cu vie multă, tăcută, nepăzită, soarele dogoritor ce-mi era fârtat[22] de-acum.

Verde, mult verde, auriu, mult auriu, linişte din aia neleneșă. O linişte de liturghisitor ce slujeşte neştiut… Văpaia clipei ce aşterne nemaiauzitul.

La ţara, la bunicii mei după mamă, mergeam la Oprișița, jud. Vaslui[23].

Adăstam mai întâi în jos, la mătuşă-mea Maria Focșa: o femeie tăcută, miloasă, dragă inimii mele. Fiica Focșoaiei, Rariţa Focșa a lui Neculce, străbunica mea.

Am să merg la primărie la Laza[24], pentru ca să aflu de străbunii ei Neculce. Am pierdut firul arborelui genealogic, dar astfel voi afla exact şi de unde se trage această străbunică a mea.

Era înaltă, bălaie, cu ochi albaştri…Îşi rupsese şoldul şi piciorul drept, şi aşa i s-o tras sfârşitul…

Am învăţat de la ea cum să fii cumsecade, aşezat, dăltuind răspunsul faţă de cei mai în vârsta decât tine.

La Oprișița-n jos mă-ntimpinau, bleojdite[25], saltelele de paie[26] (mătuşă-mea, cât şi bunicii, părinţii, cu toţii ne treziserăm în putrigaiul sărăciei, şi nici nu ştiam a ne gâlcevi cu ea).

Şi astea se-ntorceau, şi-nfofoleau cu-andreaua, s-arate țanțoșe şi cu părută izbutire de saltea…

Mă obişnuisem cu ele, cu saltelele. Îmi dădeau senzaţia câmpului gata de cosit, a fânului în căpițe…Oricum nu era de mutra mea nimic mai breaz.

O răcoare mângâioasă în chiler[27]…Trupul străbunicii, întrolocat[28] cel mai adesea-n boală, mă făcea s-o mai tulesc[29] cu năzdrăvăniile mele din cirta[30] timpului copilăriei ştrengăreşti.

Plecam urechea la sumedenia[31] de tristeţi omeneşti din trupul străbunicii. Nu pricepeam mai nimic din crezământul bolii, al răzmeriţei din meteahnă ce-ţi joacă renghi[32].

Creşteam, mă primeneam în alte troglodiri[33] de sunete ale vieţii.

Iconiţe lângă ferestre. Prohodul Maicii Domnului îngânat împreună cu mătuşa.

Candela pâlpâind neîntârziat. Mușcate[34] ce-mi goneau gândul la mătăsarii[35] de-un roşu sângeriu de rege.

Cămăruţa cea bună a lui tanti Maria oploşea[36] fel de fel de odăjdii[37] de preoţi, la care lucra cu-ncumetare de artist, plapume ce procopseau[38] clienţi din sat în a asmuţi[39] din gerul iernii.

Acum totul e-un pustiu de netăgăduit: tanti Maria a murit, nenea Ion și el, celălat unchi, Ion, de la Constanţa, a murit și el, și tanti Ani…

Toţi s-au dus pe bungetul[40] de pădure presărat cu cruci. Dumnezeu să-i ierte!

Alături, în partea de vest a casei, locuia nenea Ion, unchiul meu, fratele lui tanti Maria, cu soţia sa, Sabina, cu care n-a avut niciun copil.

Tanti Sabina trăncănea[41] mereu, vrute şi nevrute. Îi sfârâiau călcâiele[42] pe la ferma CAP, la făcutul săpunului[43], asmuțindu-se în şiretenii[44] din ce în ce mai greu de bâjbâit[45].

Se dădea bine pe lângă toţi și torcea fuiorul duşmăniei de familia noastră[46]. Mereu ştiindu-se o venetică[47] a ţinut-o băierile inimii și până azi[48]: trăieşte de pe urmă tuturor, a smuls toată via din grădină, a doborât nucii, a nemernicit[49] chilerul cu boloboacele[50] din pod, cu toată arvuna de gospodărie pe care şi-o agonisise mătuşa mea cea bună.

Jigărită[51] pe timpul copilăriei mele, ne neghiobeşte[52] pe toţi acum, fără de frică, fără de cârtire-n nimicire[53]. Învăţ de la ea ce-nseamnă singurătatea în prosteală[54], ticăitul urii față de om.

Mă mir că n-a făcut tăticu atac de cord mai anul trecut, când a trecut prin România, văzând la ce jelire de-aşezare de om[55] ne-a ajuns acum.

[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Petrila.

[2] Idem:

http://prgabriel.wordpress.com/2009/11/16/sfântă-otilia-ocrotitoarea-celor-ce-nu-văd/

[3] Idem: http://www.evz.ro/detalii/stiri/lumea-momarlanilor-cu-barabe-momai-sterpari-si-sloi-de-oaie-914573.html.

[4] În timpul comunismului, în România se purta la reverele paltonului blană de vulpe (femeile) sau de iepure (bărbații). În cap: căciuli de vulpe sau de nutrii (femeile) sau de miel sau de iepure (bărbații).

[5] Prin fața blocului.

[6]A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/zg%C3%A2i.

[7] Idem: http://dexonline.ro/definitie/felcer/.

[8] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Copou,_Vaslui.

[9] În timpul comunismului, femeile preferau să facă haine la andrele pentru copiii lor, fapt pentru care, la școală, puteai să vezi de la ciorapi, căciuli sau mânuși la pantaloni, pulovăre și geci de iarnă făcute în casă. Asta însemna că femeile aveau știința să le facă și că ea se moștenise de la bunici.

[10] A se vedea: http://rediu-vaslui-vs.pe-harta.ro/.

[11] Cântărețul de la strană.

[12] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Charles_de_Gaulle.

[13] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Ceau%C8%99escu.

[14] Venea cu nuiaua…adică un mod de a spune că o lua cu forța de la joacă…pentru ca să meargă acasă…

[15] A se vedea: http://dexonline.ro/lexem/or%C3%A2nduial%C4%83/.

[16] Idem: http://dexonline.ro/definitie/glod.

[17] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/David_Bentley_Hart.

[18] Idem:

http://davidbhart.blogspot.com/2007/11/all-culture-arises-out-of-religion.html.

[19] Existența mea în sat. A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/jivina.

[20] Porumb, formă veche.