Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 276-300.

***

Dacă stăm şi cugetăm bine vedem cât de mult ne-a iubit Dumnezeu pe noi.

Ce s-ar fi întâmplat, dacă am fi murit când aveam nu ştiu câte păcate de moarte?

Ce s-ar fi întâmplat dacă ne-ar fi lăsat prea mult în deznădejdea, în care, de multe ori, am căzut?

Ce s-ar fi întâmplat, dacă ispitele pe care le-a îngăduit pentru noi, ţineau dublu decât au ţinut?

Nici nu îmi pot închipui…

Suntem slabi iar Dumnezeu e prea milostiv.

Noi nu ştim ce ne trebuie şi El ni le rânduieşte foarte bine pe toate.

Trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu întotdeauna. Să-L slujim fără încetare. De la El e tot binele.

De la El vine bucuria şi viaţa, pacea, binecuvântarea, mântuirea şi sfinţirea noastră.

Trebuie să răbdăm tot ce vine asupra noastră şi să ne punem nădejdea numai în El.

Cine nădăjduieşte numai în Dumnezeu nu are de cine să se teamă.

Ceea ce se repetă în Sfânta Scriptură trebuie să ţinem minte neapărat. Dumnezeu ne vorbeşte de multe ori despre acelaşi lucru, pentru că ştie că suntem uituci şi delăsători şi uităm ceea ce trebuie să facem sau de ceea ce trebuie să ne ferim.

Să ascultăm cu frică dar şi cu dragoste! Dumnezeu ne vrea binele veşnic. De aceea ne lasă să suferim. Prin puţină suferinţă câştigăm împreuna bucurie şi veselie cu Sfinţii.

Cine nu vrea acest lucru? Cine nu ar renunţa la toate pentru o asemenea promisiune adevărată?

Credeţi Lui şi faceţi fapte bune, odihnind pe fraţi şi surori cu cuvintele şi faptele voastre.

Cu omul bun şi plăcut lui Dumnezeu sufletul ţi se odihneşte. Când vezi oameni ai lui Dumnezeu bucuria dă pe afară, te inundă.

Nu poţi să nu plângi, când vezi cât de mult ne iubeşte Dumnezeu. Dacă facem voia lui Dumnezeu inima noastră e un locaş ceresc, o binecuvântare pentru întreaga lume.

Rugăciunea nu trebuie să se stingă! Ea trebuie să ardă mereu în noi. Ea trebuie să fie o lumină vie.

Dumnezeu e iubire, pentru ca şi noi să fim flăcări vii de iubire.

Gustaţi iubirea lui Dumnezeu şi veţi fi vii!

Când o veţi face, aveţi să daţi slavă lui Dumnezeu!

Mergeţi la sfinte slujbe ale Sfintei Biserici pentru ca să vedeţi cât de mult ne doreşte Dumnezeu, cât de mult ne iubeşte El!

Dragostea Lui nu are odihnă. Ea ne caută, ne cheamă, ne strigă. Dacă El n-ar fi făcut aceasta n-am fi ştiut că existăm. Am fi privit numai la păcatele acestui pământ păcătos şi împuţit care suntem.

Sfânta Biserică Ortodoxă e stâlpul şi temelia adevărului, singura şi unica, sfântă şi mântuitoare.

A căuta Sfânta Biserică în afara Sfintei Biserici Ortodoxe e ca şi cum ai căuta lumina soarelui prin nămol.

Fericiţi sunt cei care s-au născut ortodocşi! Sunt cei mai fericiţi dar şi cei mai responsabili.

Din cauza noastră, numele lui Dumnezeu sau se va preaslăvi sau se va blestema de gurile şi de ochii care ne văd şi de urechile care ne ascultă.

*

Mulţumesc Ţie, Doamne, pentru toate! Primăvara, prin înverzirea şi înflorirea pomilor, a florilor, a ierbii, te cheamă la bucurie, la dragostea lui Dumnezeu. Simţi cum Dumnezeu ne învaţă să iubim, să fim sinceri cu noi înşine şi cu El sau, mai bine zis, cu El şi apoi cu noi.

Sfântul Simeon Noul Teolog scria: „Cum ne arzi cu dorul Tău, cum ne străpungi fără suliţă?” (Imnul al 6-lea). Căci dragostea dumnezeiască ne curăţeşte, ne arde necurăţia sufletului.

El trăia împreună cu Dumnezeu şi această iubire îi străpungea inima.

O, Doamne, facă-se voia Ta şi cu noi, robii Tăi! Învaţă-ne să Te iubim, Doamne şi, pentru iubirea Ta, să renunţăm la tot păcatul care ne întinează!

Mă simt liniştit în camera de la stradă[1]. Aici mă pot ruga înlăuntrul inimii, cu multă tânjire după Dumnezeu.

Dumnezeu este toată comoara noastră. Trebuie să ne dăm seama cât mai curând de acest lucru.

*

Doamne, Îţi mulţumesc Ţie, eu, netrebnicul, că ai intrat în casa sufletului meu, Cel care, astăzi, ai intrat în Ierusalim întru binecuvântarea robilor Tăi!

Îţi mulţumesc Ţie, Stăpâne, că nu pentru faptele mele cele rele Te-ai milostivit de mine, ci pentru mila şi iubirea Ta, Tu, Cel care îi faci vii pe cei care Te iubesc pe Tine.

Mă bucur şi mă veselesc când trăiesc cu Tine, căci Tu îmi dai să cunosc sfinţenia şi dragostea Ta.

Sunt tare netrebnic, dat Tu umpli de bucurie inima mea şi îmi dai să-Ți cânt Ţie cu dragoste.

Doamne, nu-i uita pe cei care Te-au cunoscut pe Tine cu adevărat şi care nu ştiu cum Te pogori Tu la cei păcătoşi şi le sfinţeşti viaţa.

Tu Te laşi mâncat de cei păcătoşi şi Te uneşti intim cu ei, cum nici ei nu înţeleg dar se bucură de împreuna vieţuire cu Tine.

Tu ne înveţi să fim iertători, pentru că Tu îi ierţi pe cei care se pocăiesc din toată inima.

Tu ne umpli, Doamne, de dragostea Ta, pentru că Tu eşti dragoste plină de milă şi de iertare.

*

Când văd o sinagogă sau un locaş de adunare protestant sau catolic văd ziduri ale necredinţei.

Sinagoga Îl aşteaptă pe Mesia, pe Cel care a venit deja. Catolicismul crede că a venit Hristos dar vrea Unul care să fie Domn al lumii de azi, un Stăpân lumesc şi cât se poate de emancipat. Iar protestantismul susţine că Hristos a venit dar că nu trebuie să facă El legile lumii, ci ei să-I facă legile Lui.

Fiecare „vrea”. Nici unul nu Îl primeşte smerit.

Numai ortodoxul cel adevărat se bucură duhovniceşte de Iisus Hristos, Mântuitorul lumii şi el Îi spune Domnului: „Nu voia mea, Doamne, ci voia Ta să se facă întru mine!”

Evreul, chemat să afle cât de Bun este Domnul, a refuzat şi refuză invitaţia cea plină de iubire şi Cinei celei de Taină nu i se face părtaş ci vrăjmaş, pentru că nu crede în Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut din Fecioară, din Sfânta Fecioară Maria, în Fratele nostru mai mare, prin faptul că El a fost Iubirea cu care ne-a iubit pe noi Dumnezeu Tatăl.

Îşi astupă urechile şi ochii inimii. Nu vrea să audă, aidoma părinţilor lui cei tari la cerbice, care sunt mânjiţi pe mâini de sângele Prorocilor.

El se împotriveşte după ce-L ucide pe Cel Nevinovat. După ce mii, zeci de mii, milioane de oameni s-au mântuit, sfinţindu-şi viaţa prin numele Aceluia, în faţa Căruia tot genunchiul se pleacă, „al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filip. 2,10).

Cum îţi e milă de un om orb, care vrea să treacă strada dar nu ştie în ce parte este, tot la fel îmi e milă de acest evreu, care vrea să meargă la Hristos în timp ce fuge de El.

O realitate dureroasă. O realitate care îţi sfâşie inima, pentru că pe Sfânta Cruce a Golgotei Hristos Domnul Şi-a întins sfintele Sale mâini pentru toţi şi nu numai pentru unii.

Şi pentru acest amărât şi nefericit evreu s-a vărsat sfântul şi scumpul sânge al lui Hristos!

Orbirea lui nu îl lasă să-L vadă pe Soarele cel adevărat, Care a strălucit pe pământ cu putere şi chiar lângă el şi pentru el mai întâi.

Fiii Împărăţiei nu au vrut un loc în sânul Sfântului Patriarh Avraam ai cărui urmași vrednici trebuiau să fie.

Dar noi, cei care stăteam departe, am dat buzna şi am umplut locurile goale. Fapt pentru care s-a împlinit prorocia, cum că fiii celei sterpe s-au făcut mai mulţi decât ai celei ce rodea mereu.

Sinagoga arată jalnic, pentru că ea propovăduieşte o nălucă, un viitor iluzoriu, o fericire care nu va avea niciodată concreteţe.

Ea cheamă dar nu poate umple inima.

Ea îşi flutură stindardul ca o fată pletele, dar nefericirea ei se coboară în Iad, pentru că e o fată ucigaşă, o fată urâtă şi plină de blestem. Pentru că a luat asupra sa blestemul cel din sfânta Vinere Mare.

Ce să-i spun acestei clădiri?! Să-i spun că nu va fi niciodată fericită şi că niciodată nu va sălta de bucurie?

Să-i spun că e o ruşine şi o ridicare de turn babilonic, dorind o slavă ce piere ca floarea şi ca iarba?

Să-i spun, o, că ea e glasul acelei mulţimi care striga: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” şi care, şi acum, strigă la fel?

I-aş spune aceste lucruri dar mă tem că va rămâne tot mută şi surdă şi că îndurerarea mea şi tristeţea mea în ceea ce o priveşte nu se va putea alina nici de astă dată.

Ea rămâne cu ziduri prăfuite şi adună, ca o statuie, sub ea, frunzele uscate pe care le bântuie vântul ce suflă din Iad.

Mai departe găsesc infatuarea catolică. Măreaţă, impunătoare, strivitoare de suflet şi în vârf…crucea. Dar nu pare a fi Sfânta Cruce, pentru că nu te atrage, nu te umple de bucuria de a o săruta şi venera.

Ceea ce văd acum e o siluire.

Din trupul dat de la Dumnezeu, catolicul a ajustat ochii, nasul, mâinile, picioarele, degetele de la mâini şi de la picioare în aşa fel încât omul nu mai arată normal, ci o caricatură.

Căci credinţa, căreia i-au luat unele lucruri şi le-au înlocuit cu altele, arată ca şi cum am pune gura pe tălpi şi nasul pe spinare şi am desfiinţa capul, pentru că e nefolositor pentru noi.

Cântarea ortodoxă e dulce, e lină, e cutremurare sfântă. Ea îţi umple ochii de lacrimi pentru că îţi umple inima de iubire.

Cântarea ortodoxă e un pământ cu flori răpitoare, care te fac să uiţi că eşti pământ şi să te crezi în cer.

Când se începe missa însă, ca un lătrat de fiare, auzi orga. Sufletul omului nu mai ştie aici să cânte şi pentru că nu mai ştie, ştie orga, ca şi cum orga ar avea nevoie de mântuire.

Frumoasa icoană ortodoxă lipseşte şi apare statuia. Duritatea formelor ei, cât şi nepăsarea cu care piatra te priveşte te fac să te simţi singur şi chinuit.

Ceva, în aer, te umple de o dulceaţă păcătoasă, de o patimă fină a dulceţii şi de slavă deşartă datorită căreia au renunţat la harul lui Dumnezeu pentru ca nimeni să nu-i mai mângâie.

Tirajul tipăriturilor e mare.

Misiunile de caritate sunt multe ca firele de telefon sau ca becurile electrice.

Au vrut stăpânirea lumii şi, prin multe tertipuri, o au din plin sau se zbat să o aibă.

Dar ce folos este să-ţi pierzi sufletul ca să câştigi lumea întreagă? Dar ce folos este să te crezi al lui Hristos şi, în acelaşi timp, să-L negi.

Căci „de la Tatăl şi de la Fiul” e o negare a Prea Sfintei Treimi şi, prin urmare, şi a Domnului Hristos.

Spun „Iisus” dar nu vorbesc despre Iisus Hristos Mântuitorul viilor şi al morţilor.

Spun de „Fecioara Maria” dar nu vorbesc de Prea Curata Fecioară, pentru că ce vor ei să fie înălţare e coborâre a acesteia.

Spun „Spiritul Sfânt” sau „Paracletul”…Dar nu e vorba de Duhul Sfânt, de Mângâietorul, de Duhul Adevărului ci de o plăsmuire filosofică, de o învăţătură a acestei lumi, în care Satana i-a amăgit împotriva lor.

Deasupra ei, a acestei clădiri şi a tuturor celorlalte ca ea, stă o mână omenească ca o fantasmă, ca o ultimă nebunie care le încoronează pe toate celelalte, care au fost spuse sau nu au fost amintite.

Această fantasmă e papa. Pentru că au eliminat Capul Trupului, adică pe Hristos, Capul Sfintei Biserici.

În locul lui Hristos a ajuns omul, desfiinţând astfel totul, pentru a se idolatriza un sac cu viermi sau cum spune Scriptura: pământul. „Căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”.

Să nu credeţi că o spun ca să râd ci o spun ca să mă întristez.

Şi pe acest om, pe catolic, îl deplâng, pentru că el e ca o ramură oarecând verde, care, crezându-se copac, s-a dezlipit de trunchi şi a sfârşit prin a fi călcată în picioare de porcii aceia, pe care fiul cel risipitor îi păzea şi îi hrănea cu roşcove.

Când nu mai vrei să faci ascultare devii rob părerii de sine şi când nu mai vrei să miroşi aer curat şi duhovnicesc, atunci începi să te crezi înţelept şi drept.

Pentru că atunci uiți, că înţelepciunea lumii acesteia e nebunie în faţa lui Dumnezeu şi că cine se înalţă pe sine se va smeri cu desăvârşire, atunci când Dumnezeu îi va judeca pe toţi cu nepărtinire.

Dacă locaşul evreului era prăfuit din cale-afară, locaşul catolicului e un mormânt văruit, frumos spoit pe afară, ca să pară că aşa sunt de frumoase şi oasele urât mirositoare dinăuntru.

E ca atunci când vrei să mănânci miezul unei nuci, spargi nuca şi găseşti în ea ceva tocmai bun de aruncat.

Ceea ce pare pe dinafară frumos nu e şi pe dinăuntru. Pentru că acest om a vrut să câştige de pe urma Hristosului plăsmuit de el stăpânirea şi slava acestei lumi şi de aceea e deşert şi gol.

Are mânuşi în mâini dar merge desculţ prin zăpadă.

Are ochelari la ochi dar ochelarii sunt făcuţi în aşa fel încât îi arată lucrurile distorsionat şi el nu prea înţelege multe.

Ei, catolicii, L-au primit pe Hristos – pentru că dintre noi au plecat – dar au renunţat la El – pentru că nu erau unii de-ai noştri.

Dacă ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi. Dar pentru că nu erau de-ai noştri, de aceea au şi plecat.

Stau liniştiţi, sărmanii, când ar trebui să se înspăimânte. Au o linişte de piatră, pentru că inima le-a ajuns de piatră. Încearcă să zâmbească dar au zâmbetul unui mort. Vor să spună că sunt vii. Însă, fraţilor, nu sunt semne ale vieţii în voi!!!

Dacă îi pui faţă în faţă cu Sfinţii Părinţi, de care se tem şi pe care-i renegă, le vezi înşelarea, care ție îți sare în ochi şi în care ei stau ca într-un fotoliu. Deşi fotoliul acesta, în realitate, e flacăra nestinsă a Iadului.

Creştinule ortodox, ai auzit? Ai auzit, fratele meu, pentru ce trebuie să-I mulţumeşti lui Dumnezeu?

Tu le ai pe toate: Îl ai pe Hristos, o ai pe Prea Curata Fecioară, îi ai pe Sfinţi şi pe Îngeri. Pentru că tu te închini Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Sfintei şi Celei deofiinţă şi de-viaţă-făcătoarei Treimi.

Păstrează acestea şi nu stinge Duhul şi te vei mântui.

Plec de aici şi privesc spre locaşul protestant sau spre zecile de locaşuri, care interpretează Scriptura Preasfântă după cum vor.

Şi ce văd? Văd că, aici, Hristos e un subiect de discuţie sau un bun motiv pentru a-ţi arăta mândria şi nebunia. Văd toată frumuseţea şi sfinţenia călcate în picioare.

Pentru că aceştia sunt dintre fiii celor care au eliminat Capul Bisericii pentru a umfla propria minte omenească cu ateismul.

Din mamă atee au ieşit fii fără de lege.

Din mamă nebună au ieşit fii cu totul degenerați, care nu mai suferă doar de nebunie ci de satanism feroce.

Dacă mamei îi e încă ruşine să îşi vândă toate hainele cele vechi, ortodoxe, care mai au ceva cu sfinţenia de altădată, copiii ei depravați au desfiinţat tot veşmântul bunei cuviinţe şi preferă goliciunea care se ascunde în spatele frunzelor ruşinii.

Aş putea să spun mai multe şi despre aceştia, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, dar mi-aş îndurera inima şi mai mult.

Zidurile necredinţei pe care le văd mă chinuie în fiecare zi şi, mai mult de acestea, mă dor zidurile care se ridică în inimi şi între fraţii cei împreună cu mine, care sunt fii ai lui Dumnezeu prin înfierea Botezului.

Dacă acolo se ridică ziduri din ce în ce mai tari şi mai reci, aici ar trebui să se sfărâme pe fiecare zi.

Rugaţi-vă şi pentru mine, păcătosul şi mă iertaţi, dacă prin durerea mea v-am atins propria voastră durere.

Facă-se voia Ta, Doamne, precum în cer aşa şi pe pământ. Amin!

*

Văietarea păcătosului

Vai celui ce păcătuieşte fără frică de Dumnezeu, care este momit de poftă păcătoasă!

Vai celui ce uită rostul faptelor bune şi, mai ales, starea celor osândiţi!

Îl plâng pe acesta, pentru că eu sunt.

Eu sunt păcătosul care încurc pofta cu ideea şi fapta virtuţii şi mă scald în fapte de ruşine ca un dobitoc uitând amara osândă pe care o voi primi.

Amară e soarta vieţii mele. Voi fi trimis în Iad, pentru că uit şi uit să fac binele. Aceasta e uitarea pierzării: să uiţi că trebuie să faci binele.

Când nu sunt ispitit mă încred şi mă fălesc. Când nu sunt ispitit, cred – în nebunia mea – că fac mari lucruri.

Dar eu sunt înşelat de diavol.

Eu doar mă încred prosteşte în mine însumi, făcându-mi o părere falsă despre viaţa mea.

Sunt păcătos dar, uneori, mi-e ruşine să o spun. Mă ascund dar Dumnezeu mă vede şi mă ştie.

Vai mie: încerc să mă ascund de ochii atotvăzători ai lui Dumnezeu!

Păcătuiesc fără ruşine şi fără sfială, păcătuiesc greu. Și totuşi, Dumnezeu nu pogoară foc din cer şi nici nu deschide pământul ca să mă înghită ci, din contră: El mă îndeamnă la pocăinţă, pentru că El e milostiv şi de oameni iubitor.

Eu păcătuiesc cu trupul, cu fapta, cu gândul, cu cuvântul, cu mişcările inimii.

Păcatul e lucrarea vieţii mele celei sterpe, deşi nu-l doresc şi vreau să scap de el. Vreau să termin cu păcatul şi să fac fapte bune şi sfinte. Dar, totuşi, fac ceea ce urăsc şi nu fac ceea ce mă odihneşte.

Vai ţie, păcătosului!

Ţie îţi spune Domnul să nu pui vinul nou, al înţelegerii evanghelice în burdufuri vechi, adică într-o inimă veche, păcătoasă, stricată de patimi.

Tu nu te pleci şi de aceea cazi.

Cazi ca o pană de pasăre, care s-a desprins de aripă şi pluteşte prin aer căzând în noroi.

Noroiul patimilor tale, ticălosule, e mare!

Ochii tăi s-au stricat de poftă nesăţioasă.

Mâinile tale sunt pline de fărădelegi.

Urechile tale surprind numai răutăţi, numai blasfemii, numai ticăloşii drăceşti.

Ai picioare încă sănătoase. Dar ce folos? Cu ele alergi spre păcate, spre răutate.

O, amară e viaţa ta! Păcatul pe care tu îl placi, el, îţi desfigurează viaţa. El te secătuieşte, te îmbătrâneşte înainte de vreme, îţi strică liniştea, te omoară, te scoate din legătura ta cu Dumnezeu.

Tu arunci mila şi iubirea lui Dumnezeu şi te închini la idoli, deşi nu eşti idolatru ci creştin-ortodox. Domnul a făcut totul pentru tine…Tu ce faci pentru El?

El ţi-a dat viaţă. Ți-a dat Însuşi Trupul şi Sângele Său şi ţie, nemernicule, puţin îţi pasă! Vei merge în Iad!! Vrednic eşti de osândă!!!

Păcătuieşti şi nu te pocăieşti. Nu-ţi plângi fărădelegile. Nu îţi plângi neputinţele şi căderile. Aştepţi să fii iertat dar nu ierţi, pentru că eşti neîndurător.

Cândva, meşterului aceluia vestit[2], ceea ce zidea ziua i se fărâma noaptea. Dar mie, ce să mi se sfărâme, dacă nu lucrez?! Eu doar mă ascund, trufindu-mă ca un balon de săpun fără consistenţă.

Ar trebui să mă vaiet, să îmi plâng sufletul în fiecare zi, să mă tânguiesc, să-mi recunosc nemernicia. Dar cu grijile vieţii mă umplu, uitând că eu sunt „blestematul”, pe care Dreptul Judecător îl va arunca de la faţa Sa.

Ca o fecioară nebună nu pot fi, pentru că eu sunt una desfrânată, care nu am nici fapte, nici roadele Duhului Sfânt. Vai mie! Vai sufletului meu! Sunt o panoramă a deşertăciunilor.

Viermii păcatelor colcăie în inima mea şi de veninul patimilor sunt plin ochi.

Pentru cel care nu-şi vede păcatele e uşoară viaţa. Dar pentru cel care le vede e plângere.

Dă-mi să plâng, Doamne! Dă-mi să plâng! Căci eu sunt ticălosul, eu sunt orbul, eu sunt pătimaşul, eu sunt lucrătorul răutăţii şi a toată patima.

Nu am linişte. Păcătoşii sunt neliniştiţi pentru că conştiinţa îi mustră continuu.

Nu am odihnă. Pentru că odihna e venirea harului dumnezeiesc în inima smerită şi curată.

Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi şi ruşinea care mă încearcă când e vorba de viaţa mea, acestea toate mă mustră cu asprime şi îmi arată nespusa mărime şi gravitate a petelor spirituale ale sufletului meu. Vai mie!

Cu păcatele mele îi smintesc pe toţi. Și de aceea nu le spun pe fiecare în parte, pentru că au o duhoare satanică mare, care nelinişteşte.

Cei curaţi cu inima se îndurerează de viaţa mea nebună. Ca un cal sălbatic fiind, nu doresc zăbala ascultării şi alerg de capul meu prin toate gropile morţii.

Orbirea minţii şi infatuarea mea mă duc să mă tăvălesc prin multe mlaştini. În trupul meu e foc drăcesc şi alunec uşor în păcat ca un prunc de niciun an.

Vreau să mă împotrivesc patimilor dar uit împotriva cui lupt şi mă dedau la plăceri şi fapte de ruşine.

Rău am ajuns şi rău mă fac pe fiecare zi. În loc să mă debarasez de apucăturile vechi, învăţ şi altele noi, şi în loc să mă simplific, mă complic ca un dement refuzând sfatul cel bun şi înţelept.

Cine e de vină?! Eu şi voinţa mea cea rea!

Nu e de vină diavolul: el decât mă îndeamnă.

Eu duc păcatul până la capăt, pentru că tot eu accept să-l fac.

Sunt naiv. Sunt buimăcit de iluzii. Fug după fantasme şi năluciri ca un om beat.

Refuz adevărul şi prefer minciuna deşi ştiu, foarte bine ştiu, că aceea e minciună.

Omul înţelept vede focul şi trece pe lângă el. Eu cad în el şi mă pârjolesc în el.

Mă mărturisesc şi iarăşi mă întunec.

Făgăduiesc şi iarăşi mint, sfidând îndurerarea şi mila lui Dumnezeu.

Faptele mele mă împing să mărturisesc: sunt vrednic de osândă şi de tot chinul. Dar tot eu, tot eu strig: „Doamne, fie-Ţi milă de mine şi mă scapă de Iad, pe mine, păcătosul şi necuratul!”.

Sunt negru: dar nu la trup, ci la suflet.

Sufletul mi-e negru.

Sufletul mi-e păgân de atâtea răutăţi şi fărădelegi.

Am făgăduit să mă unesc cu Hristos şi m-am întors la diavol.

Am făgăduit să mă unesc cu Bucuria a toată lumea şi – lucru neînţeles – aleg tristeţea, crunta tristeţe a păcatului.

Vai mie: sunt trist! Nu de o tristeţe care se poate alina de oameni, ci numai de către Duhul Sfânt.

Numai Duhul Sfânt îi mângâie pe robii Săi.

Numai el ne umple de bucurie şi face să se spulbere şi să se împrăştie norii cei negri ai tristeţii şi ai deznădejdii noastre.

Vai celui care se desparte de viaţa neprihănită şi alege prihănirea!

Acela alege întunericul în locul luminii, moartea în locul vieţii, tristeţea în locul bucuriei.

Vai celui care uită să se pocăiască şi se încrede în faptele pe care le face!

Păcătosul acesta va fi dispreţuit de Dumnezeu şi de El vor râde vrăjmaşii Lui. Dumnezeu îl va depărta de la El şi duşmanii lui îl vor lua ca trofeu în Iadul cel mai de jos.

Plâng pe acest păcătos nenorocit şi mă rog de el să se îndrepte.

Îi spun lui să se pocăiască şi să facă fapte vrednice de pocăinţă.

Îi spun lui să nu refuze mila lui Dumnezeu.

„Scoală-te tu, cel ce dormi, şi te va lumina Hristos!” (Efes. 5, 14). Ridică-te dintre cei morți, dintre cei nepocăiți și pocăiește-te de relele tale, pentru ca să fii viu!

Dumnezeu nu vrea moartea ta, păcătosule, ci El vrea ca tu să fii viu întru El!

Şi dacă păcătosul va înţelege acest glas înţelept atunci va face aceasta şi bine îi va fi. Din rodul mâinilor lui va mânca şi în lăcaşurile cele cereşti se va sălăşlui.

Doamne, fie voia Ta şi cu el, cu robul Tău şi mântuieşte sufletul lui în vecii vecilor. Amin!

*

Iartă-mă, Doamne, pe mine, preapăcătosul şi ajută-mă să iert întotdeauna aproapelui meu, pentru că ştiu că de nu voi ierta, nici Tu nu mă vei ierta.

Iartă-mă, căci m-am făcut judecător al aproapelui meu, o, eu, cel condamnat deja pentru multele mele păcate!

Tu eşti Judecătorul tuturor iar eu un încrezut.

Tu îi vei judeca pe toţi. Dar până atunci Tu eşti mult milostiv faţă de toţi şi de mine, prea netrebnicul.

Şi pentru că văd păcatele aproapelui meu cu îngâmfare, de aceea nu mai mi le văd pe ale mele pentru ca să le plâng pe ele.

Nu-mi da, Doamne, ochi pentru alţii, ci numai pentru murdăria mea. Căci, cu adevărat, a mea e mai mare şi mai urâtă. E plină de împuţiciune şi de necurăţie.

O, Doamne, dă-mi inimă smerită! Umple inima mea de milă faţă de toţi dar faţă de Tine plină de pocăinţă.

Pocăinţă dă-mi mie, Mult Milostive, căci ea trebuie să-mi curăţească mintea şi inima.

Aud cuvintele Tale şi pe ele le citesc dar sunt surd şi împietrit. Le citesc şi mi se pare că le împlinesc –  o, nebunie ultimă! – dar eu stau prea departe de folosul lor dumnezeiesc.

A citi nu e tot una cu a înfăptui.

Citirea doar te umflă în pene şi te face să te crezi „înţelept”. Dar ce înţelepciune e asta?

O, nu e înţelepciune ci nebunie! Pentru că poruncile Tale trebuie să devină viața mea pentru ca să le înțeleg.

Aud cuvintele Tale şi mi se par „prea grele”. Dar asta, pentru că sunt leneş şi iubitor de desfătare.

Veacul acesta petrecăreţ şi care dormitează mi-a luat cu totul minţile şi sunt lipsit şi de cel mai mic rod mântuitor.

O, vai mie, celui netrebnic! Aud cum Tu ne spui: „Nu judecaţi” (Mt. 7, 1)! Și eu fac contrariul, neluând în seamă şi cealaltă parte a versetului: căci cei ce judecă, vor fi judecaţi şi osândiţi şi ei.

Eu îl judec pe aproapele meu şi asta mă arată mai rău decât el. Tu ne judeci pe amândoi. Dar şi mie, ca şi lui, ne dai mila Ta. Deşi trăiesc din mila Ta şi datorită milei Tale – o, eu nerecunoscătorul! – îl insult pe aproapele meu în loc să mă păzesc pe mine însumi. Căci pot cădea oricând în păcate şi mai grele decât el.

Presupun de multe ori cu păcat.

Presupun că un frate îmi vrea răul.  Dar asta e numai în mintea mea.

Eu visez himere şi le cred adevărate şi asta mă mâhneşte mult. O, Doamne, în loc să fac voia Ta, fac voia celui viclean!

Ce nu-mi place din cuvintele Tale – datorită năravului meu de fiară – le trec cu vederea şi bat apropo la cele pe care cred că le fac. Dar eu mă înşel. Eu sunt înşelat de Satana şi doar mă închipui a fi cineva.

Mi se pare că sunt „drept” dar sunt cel mai păcătos şi spurcat dintre toţi.

Iartă-mă, Doamne, că nu ştiu să-Ţi fiu recunoscător!

Iartă-mă că nu ştiu să-Ţi mulţumesc pentru toate câte îmi dai şi pentru cât mă rabzi!

O, sunt mai rău decât fariseul din templu!

Eu cred, ca şi el, „că nu sunt ca ceilalţi oameni” (Lc. 18,11). Dar ceilalţi oameni sunt mai buni decât mine.

Ai milă de mine, Doamne şi iartă-mă!

Iartă-mă pe mine, cel ce nu iert.

Iartă-mă pe mine mult păcătosul.

Vreau să mă îndrept şi sunt totuşi fără râvnă.

Tu ai spus să ne împăcăm cu toţi şi să-i iertăm pe toţi iar eu mă cert şi nu-i iert pe cei care mă clevetesc.

Pe drept cuvânt mă clevetesc! Eu sunt de vină!

Eu sunt de vină, pentru că sunt cel mai păcătos.

Mă port ca unul care făţărnicesc fapta cea bună.

Sunt plin de neomenie, de cruzime. De slavă deşartă sunt mereu biruit. Imaginaţia mea e plină de întinăciunea ce sunt. Ca să mă arăt „drept”, îi fac pe alţii nedrepţi. Îi vorbesc de rău spre murdărirea auzului celor care mă ascultă. Sunt un vierme, un ticălos. Mă mir că mă mai ţine pământul cu atâtea răutăţi câte fac.

Sunt leneş, prea leneş. Și, la rugăciune, şi mai leneş.

Delăsarea mea e ştiută de toţi. Dar eu mă încumet să spun lucruri mari despre mine.

O, iartă-mă, Ştiutorule de inimi!

Iartă-mă, Doctorule al sufletelor şi al trupurilor!

Iartă-mă şi dă-mi să-mi spăl inima cu lacrimi.

E prea neagră inima mea!

E cumplit de urâtă. Pentru că stau în bezna păcatului, în acea beznă, unde niciodată nu ajunge lumina Ta.

O, stau departe de Tine, Lumina lumii! Nici măcar o mică rază a slavei Tale nu văd. Pentru că, cum să vadă cel necurat pe Cel mai presus de toată curăţia şi sfinţenia? Aceasta nu se poate!

Iartă-mă şi mă miluieşte, căci mincinoasă e limba mea şi viaţa mea! Cu totul mincinoasă şi păgână.

Deşi de Tine mă apropii cu făgăduinţe înfricoşate, Iisuse Doamne, mai rău decât o fiară. Căci nu iert ci îl judec pe aproapele meu.

Îndreaptă aceste neputinţe ale mele şi ticăloşia mea, Doamne, Dumnezeul meu!

Dă-mi să Te văd pe Tine în aproapele meu şi să nu mai îndrăznesc vreodată a judeca, a minţi sau a vorbi de rău! Dă-mi să fac voia Ta, căci ea e mântuitoare!

O, iartă-mă, pe mine nesătulul de mâncare şi de băutură şi de vorbe!

O, iartă-mă şi nu mă pedepsi, căci Iadul mă mănâncă!

Ai milă de mine şi învaţă-mă să fiu şi eu milostiv, Iubitorule de oameni!

Ajută-mi, ca să se slăvească numele Tău și de mine, netrebnicul, acum şi-n vecii vecilor. Amin!

*

„Postul e sabia care taie toată răutatea de la inimă”. Găsim aceste cuvinte (aici sunt aranjate ca să fie o propoziţie) în cântarea a doua de la Laudele Vecerniei Duminicii izgonirii Sfântului Adam din Rai.

Câtă simplitate şi câtă realitate!

Postul taie răutatea pentru că o împuţinează. Nu mai dă materie patimilor ca să se răscoale împotriva noastră.

El e o sabie pentru cine îl mânuieşte după Dumnezeu, o sabie virtuoasă dar şi un motiv de îmbolnăvire, pentru cine crede că e numai suflet.

Ca să ştii cât trebuie să posteşti îţi trebuie exerciţiu. În timp ce postim aflăm cât putem să postim şi cât trebuie să postim.

Dar asta aflăm în timp, nu deodată. În ani la rând…

Dacă forţăm lucrurile ne alegem numai cu boli şi neputinţe fizice și mentale.

*

Uneori încercăm să sfătuim pe cineva şi auzim următoarea replică: „Termină, mi-ai făcut capul calendar!”

Cine ne spune aceste cuvinte e de multe ori un frate care nu vine la Sfânta Biserică şi pe care îl enervează sfătuirea despre pocăinţă.

Dar dacă privim cu atenţie replica ea ne-ar putea învăţa multe, ne-ar putea spune multe şi, în primul rând, că are multă ură faţă de Sfânta Biserică unul ca acesta.

„Termină! Nici nu vreau să aud! Mă enervează!”.

Și amintesc de calendar nu pentru ca să ne spună că-l cunosc sau că-l apreciază măcar ci, dimpotrivă: pentru ei calendarul e ceva foarte încurcat, un labirint, o enigmă…

Orice credincios ortodox însă vede în calendar o orânduire firească a zilelor de sărbătorire ale Sfinţilor cât şi sărbătorile „cu ţinere” – cum sunt numite – şi care sunt însemnate cu litere roşii.

Duminicile şi sărbătorile de peste săptămână, în care se face Sfânta Liturghie – şi nu mă refer la tipicul Sfintelor Mănăstiri – fiind însemnate cu roşu, îl atenţionează pe orice ortodox că nu e bine să stea acasă, ci să ardă, ca o lumină vie, aprinsă, în Sfintele Biserici.

În popor, marile sărbători sunt numite şi „zile cu cruce roşie”. Pentru că o cruce roşie e tipărită în faţa numelor sărbătorilor respective.

Însă pentru aceşti răutăcioşi, care nu vin la Sfânta Biserică şi care se tem de ea ca dracul de Sânta Cruce, calendarul e o neorânduială. Și asta pentru a ne arăta, prin însuşi cuvântul lor, că mintea lor e o mare neorânduială şi nu sfântul calendar.

Calendarul e sfânt pentru că ne vorbeşte despre Sfinţi, după cum Scriptura e sfântă nu pentru că are foaie bună şi coperți negre, ci pentru că în ea se cuprinde Revelaţia dumnezeiască, cuvântul lui Dumnezeu.

Aşa că expresia: „mi-ai făcut capul calendar” vrea să ne spună, că am dorit să-i scoatem din neorânduiala minţii lor la o înţelegere dreaptă a vieţii acesteia, dar că această dorinţă a noastră, exprimată prin cuvinte folositoare, nu le-a făcut un bine, pentru că ei nu doresc binele şi, în consecinţă, nici nu vor să trăiască precum Sfinţii lui Dumnezeu din calendar, ci într-o viaţă strâmbă şi plină de păcate.

Însă eu spun, că e un bine să ai capul ca un calendar. Adică logic, binecuvântat, plin de gânduri sfinte!

E o mare bucurie să ai viața și mintea și inima ca la calendar, adică să fii plin de experiența și bucuria Sfinților din calendar!

Însă celui netrebnic i se pare „un chin” viața evlavioasă, smerită, mântuitoare, pentru că nu doreşte să se liniştească prin pocăinţă.

Aşadar, expresia de față, dacă e privită după înţelegerea celor ce-o folosesc împotriva noastră, ea e o hulă împotriva Sfinţilor.

Fapt pentru care, vă rog, să nu o mai folosiţi, căci e una plină de venin şi de răutate!

*

Mulţi dintre credincioşii ortodocşi cred, din neştiinţă, că zicerile poporului pot fi comparate cu acele cuvinte ale înţelepciunii sfinte aflate în Sfânta Scriptură. Dar asta e o înşelare drăcească.

Spre exemplu: „Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge”, spune, pentru mulţi, o mare filosofie. Dar să o cercetăm şi să vedem dacă e aşa.

Pentru mine însă, expresia de față mi se pare a fi scornită de o minte neortodoxă. Mulţi se scoală de dimineaţă dar nu se scoală cu Dumnezeu, adică cu rugăciune şi încredere în Acela, ci cu sudalme şi cu griji multe, pentru ca să ajungă „departe” – zic ei.

Pentru un avar, „departe” înseamnă să strângă şi azi ceva bani, dar nu puţini, ci mulţi.

Pentru un agricultor necredincios, cuvântul „departe” înseamnă să fugă cât mai repede la câmp, fără să se mai gândească la Dumnezeu şi la sufletul său, şi să sape floarea soarelui sau să culeagă porumbul ori de frica râsului lumii, ori de frica hoţilor.

Pentru cineva care vinde – pentru un vânzător sau un patron – „departe” e cât mai multă marfă vândută, pe când, pentru o femeie uşoară – pentru că vedem cum se înmulţesc datorită „noilor legi” nechibzuite – „departe” reprezintă vinderea trupului său de cât mai multe ori pentru nişte amărâte hârtii blestemate.

Aşa că nu e de niciun folos trezitul de dimineaţă, dacă vrei să ajungi „departe” cu păcatele.

Mai bine spunem: „Cine se trezeşte de dimineaţă împreună cu Dumnezeu, cu mila Sa, ajunge să meargă departe de rău atât pe lumea aceasta, cât şi pe cealaltă”.

Dar să luăm o altă zicere, pe care o auzim de prea multe ori. Să luăm zicerea: „Când pisica nu-i acasă, joacă şoarecii pe masă”.

Ar părea, pentru început, o „parabolă bine aleasă”. Dar e oare aşa?

În locul „pisicii” suntem noi, care ne părăsim casa iar „şoarecii” ar fi duşmanii noştri, care se bucură nestingheriţi de „masă”, adică de casa noastră.

Însă creştinul ortodox nu se gândeşte în primul rând la rău ci la bine. El o lasă acasă pe Prea Curata Stăpână şi pe toţi Sfinţii şi aceia îi păzesc locuinţa, cum nu i-o pot păzi câţiva câini cât viţeii, pe care îi vedem la cei de bani gata în zilele noastre.

Să privim la înţelesul lor şi nu la cuvinte! Cuvintele par bune dar înţelesul lor e rău şi plin de frică şi îndoială păcătoasă.

Cine stă cu frica permanentă că i se vor fura bunurile şi că i se va sparge casa e legat strâns de iubirea de bani şi de aceea tremură tot timpul ca şi frunza în vânt.

Ce a spus Sfântul Iov când i s-a luat totul? A binecuvântat pe Dumnezeu. Ce face un om, care spune că cei care îl fură sunt ca şoarecii? Îi dispreţuieşte şi îi vorbeşte de rău, pentru că el se crede „inteligent”, adică o bună pisică.

Dar iată, altă zicere: „Munca e brăţară de aur”. Mulţi laudă această propoziţie…Însă nu orice fel de muncă aduce aur sufletesc.

Munca, nevoinţa duhovnicească ne umple de aurul faptelor bune, pe când împărţitul cărţilor sectare sau alba-neagra sau muncitul cu ziua pentru băutură nu sunt eforturi care ne umplu de binecuvântare, ci de osândă.

Dacă luăm aceste ziceri, aşa cum sunt ele, nu ne învaţă nicio înţelepciune, ci o viclenie şi o aruncare demonică după fapte şi lucruri potrivnice voii lui Dumnezeu.

De aceea, iubiţilor, dacă doriți să aflaţi cuvinte de înţelepciune, citiţi dar Sfânta Scriptură şi nu vă mai pierdeţi vremea cu ceea ce nu vă foloseşte!

Mergeţi la izvorul cristalin şi cu apa cea mai înviorătoare din câte există şi lăsaţi apa clocită a şanţurilor şi a gropilor.

Beţi din ceea ce vă face bine: din apa Duhului Sfânt şi aceasta vă va astâmpăra setea oricând!

*

Acum, spre seară, m-am apucat să citesc din Lavsaicon…Și la pagina a 24-a (ediţia Alba Iulia, 1994) am găsit cuvintele: „să cerceteze pe Cuviosul”…

Cuvinte care, din luminare dumnezeiască, m-au oprit ca să le înţeleg. Ce înseamnă a cerceta, de fapt?

A căuta cu de-amănuntul, a studia o carte, spre exemplu, cu multă atenţie şi încordare.

Acei oameni veniseră la Cuviosul Amun ca să-l cerceteze, să-l cunoască în cele de taină ale sufletului.

Ei veniseră, poate, să-l descoase sau să-l încerce,  am putea gândi noi la prima vedere. Dar a cerceta înseamnă a cunoaşte în urma unei vederi profunde, a privi pentru a lua aminte.

De aceea, când spunem că „cercetăm Sfânta Biserică” trebuie să fim acei creştini ortodocşi, care nu vin să se delecteze la Sfânta Biserică ci să se pocăiască și să se umple de teologia dumneaziscă, cea de multe feluri, a Bisericii.

Deci a cerceta înseamnă a cunoaşte în amănunt pe Sfinţii Părinţi tocmai pentru că le urmezi frumoasa icoană a vieţii lor.

*

La pagina a 28-a însă, în mica naraţiune despre Avva Pior, ceea ce iese în evidenţă sunt cuvintele: „Ca să nu-ţi fac supărare”.

Sfântul Pior îl vizitează pe Sfântul Pamvo şi vine cu pâine pentru sine spunându-i cuvintele de mai sus.

Aceleaşi cuvinte i le spune şi Sfântul Pamvo când îl vizitează pe Sfântul Pior, pentru ca să-i arate aceeaşi dragoste.

Dacă am privi cu o minte neduhovnicească cuvintele ni s-ar părea că sunt „cuvinte egoiste”. Dar, cu mila Domnului, dacă le înțelegem pe acestea, ne umplem de lacrimi dulci, când vedem câtă delicateţe, atenţie şi iubire existau în persoanele Sfinţilor Părinţi.

Ei nu doreau să facă nimeni vreun efort pentru ei, ci numai ei pentru alţii.

Nu doreau să supere pe nimeni cu nimic. Și de aceea gândeau foarte bine, cu multă trezvie, tot ceea ce făceau, pentru ca nu cumva să fie poveri pe capul celor care-i iubeau pe ei.

*

Nepătrunse sunt, Doamne, gândurile Tale şi purtarea Ta de grijă este plină de mare milă! Adevărat e cuvântul: nu e bine să judeci după ce se vede, ci după ce e omul.

Iartă-mă, Doamne, că l-am judecat greşit pe robul Tău şi am spus despre el ceea ce mi se „părea” mie a fi şi nu adevărul!

Am spus despre un frate ceva şi acum îmi pare rău. Eu îl socoteam într-un fel – nu bine – şi el a dat dovadă de multă înţelepciune şi chibzuinţă. Înţelepciunea lui m-a bucurat dar gândurile mele m-au ruşinat. Și asta: pentru că eu îl vorbisem de rău.

El nu ştia gândurile mele…Dar el s-a arătat – prin faptă şi nu prin presupunerimai înţelept decât mine, trufaşul şi osânditorul ce sunt.

Am greşit faţă de fratele…Dar el nu a ştiut asta. Însă Domnul ştie fiecare păcat al meu. El va judeca toate gândurile şi faptele noastre.

Iartă-mă, Doamne, pentru aceste gânduri rele şi pentru toate gândurile rele, pe care le-am gândit vreodată împotriva aproapelui meu.

Conştiinţa mă mustră, căci sunt multe astfel de gânduri.

El a venit – acest frate pe care eu l-am osândit – şi ne-a tăiat lemnele – foarte frumos şi foarte repede – şi ne-a cerut şi bani puţini iar eu l-am judecat. Îl judecasem greșit.

Pe mine trebuia să mă judec și nu pe el.

Dacă m-aş fi judecat, n-aş mai fi judecat pe altul, după cuvântul cel scris. Dar pentru că judec pe aproapele meu şi eu voi fi judecat şi voi fi găsit putred de păcate.

O, câte păcate am! Cine le poate număra? Cine le poate descrie cu de-amănuntul? Cine le poate înţelege toată grozăvia şi înverşunarea?

Abia mă scol şi mă dedau la rele. Până noaptea târziu – şi chiar şi în somn – Îl mânii pe Dumnezeu cu mii de păcate.

Mă rog dar mintea îmi e împrăştiată şi plină de griji şi spun cuvinte pe care nu le înţeleg şi nici nu le aud măcar.

Pofta de a mânca se aprinde imediat. Mă îngrijesc de stomac dar nu mă îngrijesc niciodată de suflet.

Doresc pâine curată şi proaspătă dar de cuvintele dumnezeieşti mă apropii cu nepăsare şi trebuie să mă silesc mult ca să fac ceva bun.

Totul vreau să fie servit bine şi la timp iar aproapelui meu nu-i dau nici măcar o privire bună. Fratelui meu lipsit şi nevoiaş, care nu mănâncă cu zilele ceva bun.

Mă îmbrac bine dar nu şi pe el. Pe el îl las să sufere de frig, adică pe Hristos.

Hristos cere mâncare, cere haine, cere apă, puţină apă iar eu îi spun lui Hristos – adică fratelui meu – că are păduchi şi e nespălat.

Da, fratele meu cel sărac şi cerşetor – care e Hristos – are păduchi şi e nespălat şi hainele sunt ferfeniţă pe el, pentru că el nu are detergent şi pe cineva care să i le spele.

El e bolnav iar eu gras de sănătate. Și nici aşa nu zic: „Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!”.

Mă privesc în oglindă – vai mie! – şi-mi pare că mâncarea viermilor e frumoasă. O, ce nebun sunt! Cum să fie frumoasă putreziciunea? Cum să miroase frumos hoitul, bălegarul, împuţiciunea?

Sunt mai orb decât orbii, pentru că mulţi văd mai bine decât mine cum să facă voia Domnului.

Înghit în sec în zi de post, pentru că îmi doresc îmbuibarea.

Mă aprind ca focul de poftă păcătoasă şi asta mă clatină ca şi furtuna pe vapor.

O, dacă nu m-ai fi ajutat Tu, Doamne! Tu ai fost ajutorul meu, braţul meu, întărirea mea! Tu m-ai scăpat de moarte de atâtea ori şi eu tot nepăsător sunt!

Sunt delăsător din cale-afară. Mă mişc ca un melc la bine şi ca un animal de pradă la rău.

O, eu sunt vrednic de plâns mai mult decât toţi! Dă-mi, Doamne, ca să-mi văd păcatele mele! O, dacă n-aş uita rugăciunea asta! Dă-mi să mi le văd pe toate – unul câte unul – pentru ca niciodată să nu mai zic, că sunt bun de ceva. Nu sunt bun de nimic! Trebuie să-mi intre în cap, bine de tot, acest adevăr.

Sunt nerespectuos pentru că sunt mândru.

Nu mă aplec să iau o binecuvântare de la un preot şi – mai mult – îi vorbesc de rău pe preoţii lui Dumnezeu.

Vai mie! În Iadul cel groaznic voi fi aruncat eu, cu toţi dracii şi cu toţi ereticii!

Râd de oameni şi de neputinţele lor. Ar trebui să mă rog pentru ei. Ar trebui să-i compătimesc.

Inima mea împietrită însă nu are lacrimi. Şi cum să existe lacrimi la cei ce nu au milă?

Dacă nu e dragoste, nu poate să fie nici milă în inima ta.

Sunt rău, rău şi răzbunător. Mă răzbun până şi pe o muscă, care nu mă lasă să scriu sau să mă rog. Mi se pare că toată lumea „trebuie” să mă asculte, când eu sunt cel mai prost şi analfabet om din câţi există.

Mă supăr repede.

O, iuţime necontrolată!

O, tinereţe neroadă!

Răbdarea mi-e la fel de străină ca atmosfera de pe lună. Mă agit şi mă vaiet la orice lucru datorită puţinei credinţe.

O, rău om ce sunt! O, rău suflet! Cuget puţin şi slab şi tocmai de aceea şi păcătuiesc atât.

Bietul meu Duhovnic e plin până peste cap de păcatele mele! Îl amărăsc mult cu ele dar, mai ales, cu nesupunerea şi egoismul meu.

Sunt tare egoist. Mă gândesc numai la mine. Am ajuns un idol pentru mine însumi.

O, rău nărav! O, ticăloasă socotinţă!

Îi văd pe oameni şi în loc să-i văd pe toţi buni, le găsesc tuturor „defecte” închipuite. Pun beţe în roate tuturor şi tocmai de aceea nu sunt plăcut de nimeni.

O, ce nenorocit sunt! O, ce spurcăciune! Sunt foarte păcătos, mai păcătos decât toţi.

În loc să mă rog, sunt leneş.

În loc să învăţ, dispreţuiesc sfatul.

Doamne, nu mă lăsa să mor aşa! Dă-mi să mă îndrept şi să mă pocăiesc, căci sunt tare mândru şi îngâmfat!

Ai milă de mine, care nu am milă de nimeni.

Fratele a plecat şi eu nici nu i-am mulţumit.

Pentru rugăciunile lui, Dumnezeul meu, miluieşte-mă şi pe mine, păcătosul! Ai milă de el şi sfinţeşte viaţa lui. Amin!

*

Slavă Ţie, Doamne, pentru toate! Azi e ziua adormirii Sfântului Patriarh, mult prea iubit de noi, Ioan Gură de Aur († 13 septembrie și e pomenit pe 13 noiembrie)[3].

Prea Fericirea sa spunea mereu aceste cuvinte cu care eu am început însemnările de acum şi, aidoma lui, şi Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov.

Ajutaţi-ne şi pe noi, Sfinţilor mult prea iubiţi, că avem nevoie de sprijinul şi ajutorul vostru permanent!

Soarele încălzeşte cu putere. Însă sunt puţin răcit. Nu ştiu să mă bucur de mila lui Dumnezeu şi de iubirea oamenilor.

Astăzi m-am îndurerat la sfânta slujbă, pentru că nu cultiv gânduri bune ci gânduri potrivnice iubirii de fraţi. Când mi se spune adevărul bubelor mele, nu-l recunosc, nu-l accept. Sunt egoist, mândru şi îngâmfat.

Sora E. – un mare suflet – mi-a spus lucruri adevărate iar eu m-am împotrivit ei în cuvânt. Acum îmi pare rău. Îmi pare rău…

Însă mă bucur de un frate. Acesta s-a închinat la mormântul Sfântului Mucenic şi Domnitor Constantin Brâncoveanu şi a tras în el, ca o răsuflare prea înveselitoare, mireasma Duhului Sfânt. Acest lucru s-a petrecut cu el de mai multe ori.

O, se ruga şi respira dulceaţa şi răcorirea Duhului Sfânt!

Slavă Ţie, Doamne, pentru toate! Tu ne porţi de grijă atât de minunat încât rămânem fără glas.

*

Astăzi a fost înălțată Sfânta Cruce[4]. Ca o stea mult prea luminoasă ne-a veselit şi ca un soare unic ne-a umplut de bucurie.

Îmi pare rău că nu toţi se bucură şi, mai ales, nu toţi ortodocşii. Aceasta e o durere mare a mea.

Și alta şi mai mare decât aceasta a lipsei de bucurie e aceasta: că ne mâncăm unii pe alţii. Mă îndurerează foarte, foarte mult acest fapt.

Soarele ne îmbrăţişează pe toţi. La fel şi harul dumnezeiesc. Ar trebui să fim plini de bucurie adevărată şi nu de închipuirea bucuriei.

Citesc Dumnezeieştile cărţi ale Sfinţilor Părinţi şi mă bucur nespus.

Îmi pare rău că nu citesc şi mai mult, că nu mă rog şi mai mult, că nu iubesc şi mai mult.

Fac metanii prea puţine şi prea puţin mă străpung cu frica de Iad.

O, nu am înrădăcinată adânc icoana Înfricoşatei Judecăţi!

Acestea sunt o parte dintre durerile mele, dintre realele mele dureri.

Nu ştiu să mă rog. Da, e tare adevărat! Nu ştiu să mă rog din toată inima şi din toată puterea mea.

Oamenii, numai privindu-i, te pot învăţa multe.

La sfintele slujbe aflăm lucruri pe care nimeni nu ni le poate da în altă parte.

Mireasma tămâiei şi mireasma Duhului Sfânt sunt numai aici: în Sfânta Biserică Ortodoxă.

Te simţi acasă. Te simţi într-un loc dumnezeiesc, unde poţi respira duhovniceşte.

Sfintele Icoane nu sunt stridente. Ele te îmbrăţişează cu dragoste. Ele sunt bucurii neaşteptate, gânduri evlavioase, cuminţi, pline de sinceritate şi, mai ales, de milă.

În faţa lor simţi să fii bun şi să cauţi bunătatea.

Păcătosul ca mine vine în faţa lor ca să afle milă. La fel vine şi în faţa Duhovnicului.

Mi-e frică de pedeapsă şi de aceea fug la milă.

Milă voiesc iar nu jertfă!” (Os. 6, 6 / Mt. 9, 13). Aceste cuvinte mă încălzesc, îmi dau curaj.


[1] Acasă, la Scrioaștea, în camera mea cu ferestrele spre stradă…

[2] Meșterul Manole. A se vedea: http://www.romanianvoice.com/poezii/balade/mesterul_manole.php.

[3] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Ioan_Gur%C4%83_de_Aur.

[4] E vorba de praznicul de pe 14 septembrie: Înălțarea Sfintei Cruci. A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/%C3%8En%C4%83l%C5%A3area_Sfintei_Cruci.

Did you like this? Share it: