Zi: 10 februarie 2011

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 323-343.

***

Stăm la Sfânta Liturghie şi trebuie să stăm plini de dragoste. Trebuie să stăm precum stau Sfinţii Îngeri şi toate Puterile cereşti în faţa tronului Dumnezeirii.

Trebuie să participăm la Sfânta Liturghie într-o încordare plină de adoraţie, într-o continuă uitare de sine pentru Dumnezeu.

A iubi pe Dumnezeu înseamnă a te uita pe tine pentru a gândi, simţi şi trăi numai în Dumnezeu şi cu El.

A trăi în Dumnezeu înseamnă a trăi în iubire înflăcărată pentru El.

Credinţa adevărată naşte multă putere de nevoinţă şi de dăruire. Cine crede cu adevărat – şi tu cauţi să te convingi – acela te va convinge.

Credinţa vie convinge, pentru că ţi se impune cu multă seriozitate şi totală ataşare față de ceea ce propovăduieşte.

Când îţi vorbeşte un astfel de ortodox, el e, cu totul, ceea ce-ţi spune.

Căutând în viaţa lui împlinirea voii lui Dumnezeu, parfumul ei, acesta te bineînmiresmează şi pe tine.

Simţi iradierea frumuseţii lui duhovniceşti şi te bucuri, pentru că bucuria se naşte din adevăr, din curăţia sufletului.

Mă întorc iarăşi la parabolă. Definiţia Sfintei Biserici în acest capitol 10 al Sfântului Luca e aceea de : „casă de oaspeţi” (Lc. 10, 34).

Ea e precum un han sau un hotel sau un apartament care îi ţine pentru 10 ani, 20 de ani, 70 de ani pe oameni, pentru ca, prin moarte, aceştia să meargă la casa din cer (II Cor. 5, 1).

Acolo e casa nefăcută de mână şi veşnică. Aici e casa trecătoare dar în care Hristos ne îngrijeşte.

Dar compararea Sfintei Biserici cu o casă de oaspeţi ne mai poate învăţa şi faptul, că toţi suntem oaspeţi, că toți suntem bineveniţi dar şi aceea, că şederea noastră e scurtă aici, pentru că la hotel nu poți să stai prea mult.

Stăm puţin aici dar facem multe rele.

Aparatura noastră recentă ne dezvoltă foarte mult imaginaţia în defavoarea rugăciunii şi a vieţii noastre lăuntrice. Ea ne iradiază secetă şi pustiire duhovnicească.

Obsesia O.Z.N.-urilor, a filmelor de groază, a bolilor, a războiului, precum şi stresul, lipsa de timp, patimile ne întorc pe toate părţile şi ne îmbâcsesc mintea.

Imaginaţia noastră debordează de atâtea luciferisme.

Desenele şi imaginile pe care le vedem sunt făcute pentru ca să ne şocheze, să ne atragă şi ele ni se întipăresc adânc în suflet.

Reclamele ne supralicitează atenţia iar singurătatea oamenilor, însingurarea lor, închiderea lor în sine, inabordabilitatea lor mă îndurerează.

Devenim din ce în ce mai singuri şi mai suspicioşi.

Ne e teamă. Închidem uşa, o baricadăm, dar nu ne baricadăm mintea şi la gânduri. Gândurile sunt lăsate să zburde, să se prostitueze.

Cumpărăm, mereu cumpărăm. Consumăm foarte mult iar trupurile noastre sunt bolnave de atâta îmbuibare. Mâncarea multă ne face dizgraţioşi. La fel şi luxul.

Am transformat trupul într-un idol, pentru că, mai mult sau mai puţin, nu credem în suflet, în existenţa lui.

Dacă am înţelege că sănătatea sufletului este extrem de importantă nu ne-am mai împopoţona atâta.

Ne e teamă de moarte dar suntem morţi sufleteşte. Și nu ne place mizeria, putregaiul, boala dar suntem plini de împuţiciuni, căci patimile sunt împuţiciuni.

Fugim, alergăm toată ziua. Uneori ne dăm seama că nu ne-am rugat deloc într-o zi întreagă şi că, într-o zi întreagă, nu ne-am ocupat deloc de suflet, ci doar de trup.

Pentru trup cumpărăm haine, pentru el şi mâncare, pentru el mergem la frizer, la cârciumă, la fotbal…Dar pentru suflet, nu vedem Sfânta Biserică.

O, de am vedea-o! Ea ne-ar lumina viaţa, sufletul, inima. Ne-ar face vii, oameni duhovniceşti.

*

Păcatul însingurează. El te goleşte. Fără credinţă în Dumnezeu şi fără iubirea Lui am fi întotdeauna trişti, cu o tristeţe adâncă.

Păcatul e o mare oboseală.

O, sunt foarte păcătos! Şi cu toate acestea nu-mi văd păcatele. Sunt foarte orb. Nu-mi văd păcatele.

Doamne, Dumnezeul meu, dă-mi să-mi văd păcatele mele, ca să mă mântuiesc şi eu!

Când te apropii de lume, de păcatele ei, devii lax, nestăpânit. Atracţia lumii te poate îmbăta foarte grav.

Te poţi îndoi chiar şi în credinţa ta sau râvna ţi se poate stinge. Atunci eşti în mare impas şi nu mai ştii cum să-ţi găseşti pacea. Dumnezeu însă nu te lasă! El te urmăreşte pas cu pas şi fiecare clipă e o înţelegere a prezenţei Lui.

Omul de azi aleargă mult şi visează mult. Doreşte „noul” cu orice chip, o schimbare…Dar nu vrea să-şi schimbe viaţa după Sfânta Evanghelie.

Încearcă multe lucruri care îi strică sufletul, multe perversităţi. E mereu agitat, pentru că trăieşte în afara lui şi nu în el. I se pare că nu are timp, dar îl pierde prosteşte.

Ascunderea lui în spatele cuvintelor te îndurerează. Mereu vrea să pară altul deşi nu s-a schimbat deloc.

O, progresule în rău! Ce pare a ne ajuta, ne îndepărtează şi mai mult de mântuirea sufletului.

Tehnologia de ultimă oră şi confortul par a ne ajuta dar nu e adevărat. Afli unele informaţii folositoare – dar puţine – pe când lucruri rele, destule.

Şi cu toate acestea, trebuie să trăim ca nişte creştini ortodocşi în orice secol. Pe cei de lângă noi trebuie să-i înţelegem şi nu să le justificăm păcatele!

Înţelegem neputinţele şi ne rugăm pentru ele, dar nu le ajutăm să se dezvolte.

Sunt gol. Mi-e sufletul gol. Sunt un nenorocit. Demenţa păcatului mi-a stricat toată viaţa. Dar Ţie mă rog: miluieşte-mă! Miluieşte-mă, Dumnezeul meu! Tu poţi să învii sufletul meu cu Duhul Tău cel Sfânt!

În Sfânta Biserică ne dăm seama de responsabilitatea noastră pentru sufletul nostru. Când suntem în afara ei, sufletul e doar o vorbă. Dar ca membrii vii şi activi ai ei, înţelegem că ne-am născut pentru a nu ne mai întoarce niciodată la nefiinţă.

La sfintele slujbe auzim de multe ori că se cere iertare a păcatelor. Iertarea e o necesitate. De ea avem nevoie ca de aer. Dacă stăm fără iertarea lui Dumnezeu, arătăm că suntem nesimţitori.

Pentru că oricine stă fără mustrare de cuget dispreţuieşte şi iertarea Lui.

El ne iartă, mereu ne iartă. Dacă nu mai ştiu de câte ori m-am spovedit, cum să mai ştiu câte păcate am mărturisit până acum? Multe păcate, înfiorător de multe păcate…

El m-a iertat şi eu am rămas tot îngâmfat. Îngâmfarea aceasta mă va duce în Iad. O, dureroasă învârtoşare!

Trăind în păcat avem sentimentul irealităţii: acela că trăim dar nu la propriu. Înăuntrul nostru ne simţim goi, neîmpliniţi.

Dacă L-am iubi pe Dumnezeu, o, dacă L-am iubi! Viaţa noastră ar fi plină, vie, plină de Duhul Sfânt. Iartă-ne, Doamne, şi ne ajută!

*

Momentele în care ne dăm seama cel mai bine de noi înşine sunt momentele de neputinţă şi slăbiciune intensă, în care simţim totul greu, aproape imposibil de rezolvat de către noi înşine.

Uneori simt că mă preling în pământ de atâta oboseală. E o oboseală extremă.

În acele momente nu mai pot face nici cele mai simple gesturi. Şi tocmai de aceea mă bucur şi laud pe Dumnezeu Cel prea bun.

Câtă grijă are El de noi! Ne ajută oricând, şi în cele mai simple mişcări ale noastre.

Cea mai mare bucurie e să Îl lauzi pe Dumnezeu. El mi-a dat să trăiesc aceasta. Când Îl lauzi pe El, totul se îmbracă în lumină, în bucurie. Inima ta trebuie să i-o dai lui Dumnezeu.

Iubirea pentru Dumnezeu mistuie inima.

A iubi pe Dumnezeu înseamnă a avea foc ceresc în inimă. Fără harul Duhului Sfânt totul e rece, e fad, e fără viaţă. Mă doare că nu toţi înţeleg bucuria Duhului Sfânt şi a rugăciunii din inimă.

Ne e teamă să vorbim despre lucrurile cele mai sfinte, când tocmai despre ele trebuie să vorbim.

Prea multe lucruri banale în discuţiile noastre.

Suntem huliţi de toţi dar la noi e harul Său. Vieţile Sfinţilor noştri ne relevă acest fapt.

Câtă durere în lume din cauza păcatelor! Dacă ne-am înţelege duşmanul – adică păcatul – am renunţa la toată civilizaţia, ştiinţa, arta, cultura, confortul pentru a ne plânge păcatele.

Lacrimile curăţitoare sunt esenţiale.

A nins mult. Dumnezeu ne-a binecuvântat din belşug iar ninsoarea e un chip al curăţiei duhovniceşti.

Trebuie să ne curăţim inimile şi minţile.

Astăzi, în tren, nu puteam vedea soarele datorită faptului că geamul era îngheţat. Dar când gheaţa s-a topit, soarele ne-a încălzit trupurile şi inimile.

O, tot la fel şi Hristos! Cât avem inimile îngheţate nu putem să ne bucurăm. Avem nevoie de El mereu. Ne împărtăşim mereu cu El, căci avem mereu nevoie de El, mare nevoie.

Şi dacă îl ai pe El nu-ţi trebuie nici mese scumpe, nici călătorii extravagante, nici case spaţioase şi pustii. El îţi ajunge. El te umple. El e totul, tot ce-ţi trebuie.

Mulţi fraţi vor să citească cuvinte duhovniceşti dar nu vor să le şi aplice în viaţa lor.

Citirile însă nu ţin de foame!

Faptele bune ţin de foame. Ele te hrănesc, te ajută.

A asculta e una iar a înţelege ce asculţi e alta. Trebuie să înţelegem voia lui Dumnezeu, după cum vrea El și nu după cum vrem noi.

Am sufletul îmbâcsit de rele…

Oboseala prea mare este extrem de periculoasă și de ea trebuie să ne ferim. Ea ne face incapabili de nevoinţă şi de rugăciune.

Excesul e dăunător, chiar dacă pare bun. Să fugim de el!

Presupunerile minţii noastre sunt bizareriile care ne strică liniştea, dacă le luăm de reale. Trebuie să nu acceptăm aceste imaginaţii neroade.

Mulţi încurcă înţelepciunea duhovnicească cu înţelepciunea de pe urma vârstei şi asta e o mare greşeală.

Trebuie să-i ascultăm pe toţi chiar dacă nu vrem.

O, ce greu e să repari ceea ce ai stricat! Cât de greu e să reiei cu cineva o relaţie abandonată! Asta pentru că eu sunt un mare netrebnic şi nu iert. Neiertarea mă va duce în Iad. Vai mie!

Conştiinţa care nu te mustră are o inimă care nu palpită în fața judecății. O, dulce e o asemenea stare! Dă-mi, Iisuse Doamne, şi mie, ticălosului, o asemenea mare dulceaţă dumnezeiască!

Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!

*

Îmi pare rău de tot ceea ce am greşit în ticăloasa mea viaţă. Regret multe, foarte multe. Îmi pare rău pentru toate păcatele şi neorânduielile pe care le-am provocat şi le provoc din multă prostie şi infatuare.

Mă simt un rebut nefolositor. Sunt un ticălos, un prăpădit, un mare orb. Acestea toate mă dor, mă fac nefericit, trist.

Îmi pare rău că iubesc puţin. Îmi pare rău că mă rog puţin şi citesc foarte puţin. Sunt foarte leneş. Nu mă nevoiesc deloc. Şi astăzi aş putea să mă nevoiesc atât de mult!…

Nu-mi dau seama că îmbătrânesc.

Nu aştept moartea şi de aceea sunt vrednic de plâns.

Cine iubeşte gândul la moarte îşi iubeşte sufletul.

Eu nu am grijă de suflet. O, vai mie!

Iartă-mă, Doamne şi mă miluieşte!

*

E o mare înşelare să păcătuieşti de dragul altora pentru ca să-i câştigi pe aceştia. Nu câştigăm nimic cu păcatul! Ajungem ca şi aceia – poate şi mai rău – dar nu-i mântuim.

Rugăciunea şi asceza îi mântuiesc pe ceilalţi dar, mai ales, smerenia.

Uneori simţim să predicăm numai ca să rostim cuvinte „frumoase”. Ne place să vorbim dar nu să învăţăm, să salvăm oameni de la păcate, din neştiinţă. E un mare rău.

Căutăm să plăcem numai oamenilor şi nu lui Dumnezeu. Dar dacă Lui nu-I plăcem, ne ostenim în zadar.

Trebuie să discutăm cu oamenii – dacă ne cer sfatul şi ajutorul – cerând luminarea Domnului. Domnul îi ascultă pe cei ce se smeresc. Să ne rugăm Lui! Să ne rugăm cu toată inima. El ascultă o astfel de rugăciune pentru că e sinceră.

Cred că e greu să predici în Sfânta Biserică. Trebuie să spui mereu şi mereu ceva nou, ceva viu, tu însuți fiind nou și foarte viu, plin de har.

Repetiţiile plictisesc. Repetiţiile goale de conţinut.

Forţa predicii e încrederea în ceea ce spui.

Pe unii ne omoară stilul de a predica, pe alţii frica de a nu greşi. Dar ar trebui să ne înfricoşeze, în primul și în primul rând, viaţa noastră păcătoasă, pentru că din cauza ei nu știm să vorbim pentru și despre Dumnezeu.

Dacă ne ascundem rănile de oamenii duhovniceşti nu facem decât să ne prelungim bolile sufletului. Sfatul lor ne poate vindeca, pentru că e sfat dumnezeiesc.

Uneori, putem să credem că suntem sănătoşi, când bolim adânc. Uneori vorbim despre lucruri mari iar noi suntem ispitiţi de multe patimi. O, ce rău ne facem singuri!

În răbdare, constă sănătatea vieţii duhovniceşti! Trebuie să răbdăm mult, să răbdăm toate.

*

Pareneza[1] cred că trebuie să fie un cuvânt viu, care să nu recapituleze evenimentele ci să le explice. Trebuie să explicăm, mereu să explicăm şi să explicăm duhovniceşte.

Ne trebuie un limbaj care să se impună în fața credincioşilor.

Fraze scurte dar concise.

Trebuie să lovim credincioşii direct în inimă cu gloanţele iubirii dumnezeieşti.

Ţinta trebuie să fie sigură: inima, în care a coborât puterea de discernere a minţii!

Să punem accentul pe cuvinte, pe înţelesul lor. Să le explicăm fraţilor noştri cum se înţelege, în harul lui Dumnezeu, tot ceea ce există.

E neortodoxă imitarea şi intuirea rece a realităţii.

Trebuie să vorbeşti cu focul dragostei dumnezeieşti, încât toţi să tacă mâlc, fascinaţi de căldura, sinceritatea şi puterea ta de înţelegere, care e, de fapt, darul lui Dumnezeu.

Să vorbim cu dragoste! Dragostea face, prin cuvinte, inimi tinere.

Tinereţea duhovnicească apare în suflet şi la vârsta de o sută de ani, dacă vrei să primeşti bucuria Duhului Sfânt.

Pareneza e o vorbire în Duhul lui Dumnezeu.

Trebuie să ne instruim mereu mintea şi inima dar să nu confundăm instruirea cu luminarea dumnezeiască, pentru că aceasta e o hulă împotriva Sfântului Duh.

Avem nevoie de episcopi, preoţi şi diaconi harismatici. O, ce mare nevoie avem de ei! Ne trebuie glasul inimii lor curate.

Pareneza vine şi satură inima. După ce ascultăm o pareneză trebuie să simţim că abia atunci ne-am întors pe pământ.

Inimile oamenilor aşteaptă cuvinte vii, clare, puternice, dumnezeieşti.

Oamenii vor să audă glasul Domnului, glasul Său lin şi îmbucurător.

A predica – pentru acestea toate – e o harismă. Să nu ne îmbătăm cu apă!

Omilia, pareneza, necrologul, orice cuvântare bisericească trebuie rostite cu sfinţenie. Nu numai că trebuie să crezi în ceea ce spui dar trebuie să şi convingi asupra faptului, că ceea ce spui tu şi vrei să se petreacă cu tine.

Ne uităm – atunci când vorbim – la cine ne ascultă şi prin asta păcătuim. Trebuie să vorbim în elanul dragostei de Dumnezeu şi nu după feţele oamenilor!

Să nu-i trecem cu vederea pe cei care ne par nouă a fi „simpli”. E o mare greşeală. Bogăţia nu aduce şi înţelepciune iar sărăcia nu e un mod de a fi al proştilor şi al ignoranţilor.

Cuvintele trebuie să aprindă foc în inimile tuturor. Ele sunt „cuvintele vieţii veşnice”.

La toţi trebuie să privim cu mare cuviinţă, cu smerenie profundă şi cu multă dragoste.

Predica nu e un spectacol dar ea trebuie să fie mereu un prilej pentru o nouă orientare a vieţii noastre. Ea trebuie să ne ducă la Hristos, căci El e sensul vieţii noastre. El e sensul unic, în sensul de unic cu adevărat.

Să avem pauze edificatoare în vorbire! Gesturile noastre trebuie să vorbească şi să ajute cuvintele mai presus de cuvinte.

Ochii şi gura noastră trebuie să înspăimânte de dragoste pe toţi. Ei, ochii şi ea, gura, trebuie să fie ale Domnului.

Poţi să spui multe cuvinte care să nu-ţi aparţină şi de el să nu-ţi pară rău. Dar când spui cuvinte din inimă, atunci inima spune cuvinte adânci, foarte adânci.

Ferice de ascultătorii smeriţi ai cuvintelor adânci!

Ei, pe lângă cuvinte, simt şi puterea cuvintelor, care declanşează în ei dorinţa după pocăinţă, după curăţire.

Doamne, dă-ne cuvinte pentru ca să vorbim întru dragostea Ta! Fără Tine, totul e fad și nu avem bucurie!

*

Mila Domnului e foarte mare cu noi păcătoşii. El ne rabdă multe. Ne scoate din multe căderi, din multe păcate.

Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!

Astăzi am descoperit că Sfântul Augustin are un comentariu complet la cartea Psalmilor[2].

Gianina [Picioruș] mi-a tradus primele patru versete comentate şi mi-am dat seama că primul psalm e înţeles de acesta ca fiind eminamente hristologic.

„Bărbatul” e Hristos şi El nu a avut păcat. El e „ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor” iar apele sunt cei care cred sau vor crede în El iar „frunza lui” sunt cuvintele Lui, care nu cad niciodată.

Mi-a plăcut ceea ce am citit până acum.

Până nu citim ceva şi nu aprofundăm subiectul ca atare avem păreri greşite despre lucruri.

Spre exemplu, despre cele 95 de teze[3] ale lui Martin Luther[4], nu ştiam decât în treacăt…şi asta din Seminar.

Fără să le citesc, din spusele altora, mi se păreau nişte problematici interesante. Dar acum, după ceea ce le-am cunoscut conţinutul în integralitate, am înţeles cât de unilaterală era poziţia lui.

El avea ce avea cu cei care predicau eficienţa indulgenţelor şi apoi cu papa, care dorea să ridice bazilica Sfântul Petru.

Pomeneşte la un moment dat de un cuvânt al Sfântului Laurenţiu („cei săraci sunt comoara Bisericii”, teza 59) dar îşi dă în petec în teza 75 printr-o blasfemie la adresa Prea Curatei.

Citind şi din cele două Catehisme ale lui (mare și mic), mi-am dat seama cât de departe era de dreapta înţelegere a lucrurilor.

Dumnezeu ne învaţă, prin toate câte ne dă să trăim, cum să ne smerim sufletul. El ne spune, pe fiecare zi, că fără El bâjbâim, că fără El viaţa noastră e un chin imens.

O, Doamne, ajută-mi mie păcătosului! Nu lăsa lumea Ta, Iubite Doamne şi ne iartă!

Dacă am studia cu atenţie Sfânta Scriptură, dacă am citi-o rugându-ne, contemplând înţelesurile ei am învăţa multe lucruri care acum ni se par grele, imposibil de înțeles.

Cuvântul dumnezeiesc nu e greu, ci inima noastră e rece şi grea! Nu mai înţelegem, pentru că ne-am lenevit peste măsură.

*

În viaţa după Dumnezeu, totul e să iei aminte şi să nu crezi că e vreun lucru simplu sau uşor. Cei smeriţi văd cum nu pot face nimic fără sfat, pe când ceilalţi nici nu vor să audă de părerea altora.

Suferim mult din cauza autosuficienţei noastre şi a răutăţii. Ne facem rău crezând că suntem fericiţi şi că totul  e bine în viaţa noastră.

*

Recitind paginile Fericitului Dumitru Stăniloae[5] despre persoana Domnului Hristos din volumul al treilea al Dogmaticii sale, am ajuns astăzi la un pasaj, care mi-a reamintit de o ispită, din trecut, a Satanei.

Glasul Satanei îmi striga în mine: „Hristos era Sfânt, El nu putea păcătui. Tu nu poţi să te mântuieşti, pentru că El nu a avut firea ta, puterea ta de a învinge ispitele”.

M-a chinuit mult acest glas satanic…

Împotriva lui, Fericitul Dumitru a scris: „El a dat…firii şi voinţei Sale umane, adeseori, numai atâta putere câtă avea să fie necesară şi celorlalţi oameni pentru a ţine aceste afecte în limitele trebuinţelor firii”.[6]

Îmi „părea rău” pe Dumnezeu; că El e „mai tare, mai puternic” decât mine. Cât întuneric sufletesc! Acest fapt, îmi luase dorinţa de a mai crede, de a mai nădăjdui în Dumnezeu.

Facem multe greşeli, dacă Dumnezeu nu ne luminează mintea în legătură cu acest fel de gânduri.

Cunoscând trei perioade mari de înşelare drăcească în viaţa mea, din îngăduința lui Dumnezeu, pentru ca să înțeleg să mă smeresc tot timpul, indiferent de câte aș trăi și aș înțelege, mă cutremur la gândul de unde m-a scos mila şi iubirea lui Dumnezeu.

Nici nu mai vreau să vorbesc despre acele stări pline de neorânduială, de satanism, de înfumuare, de părere de sine, de mândrie luciferică…

Sunt înşelat de Satana în multe lucruri dar nu-mi dau seama. Luminează-mi mintea mea, Prea Curată Stăpână!

Nu mai îmi place să dau detalii despre ticăloasa mea viaţă. Consider că acele lucruri au fost şterse de mila şi iubirea lui Dumnezeu. Deşi sunt ticălos, am conştiinţa că  Dumnezeu Prea Bunul m-a iertat pentru toate ticăloşiile mele. Și asta numai din mila Lui și nu pentru durerea inimii mele.

Am văzut mila lui Dumnezeu cu multă bogăţie. Mă minunez de cât de slabi suntem noi şi păcătoşi, şi totuşi: Dumnezeu nu ne ia harul Său. El e cu noi.

Sfinţii Părinţi erau atât de smeriţi, de curajoşi, de puternici duhovniceşte, încât eu mă văd în faţa lor mai praf decât praful.

Ajută-ne, Iubite Doamne, şi smereşte sufletul meu!  Ai milă faţă de netrebnicul Tău rob şi mă miluieşte!

Satana îmi aprinde trupul şi sufletul uneori încât sunt nevoit să cad la pământ, să suspin din tot sufletul şi să mă rog cu smerenie ca să pot să continui să citesc. Eu vreau să citesc, să aprofundez dumnezeieştile dogme iar el îmi trimite enervare, plictiseală, mâncărime pe corp, dorinţa de a sta degeaba.

Sunt nevoit să citesc unele cărţi teologice, pentru care nu am o stare propice iar demonii mă fac să am silă de cele sfinte.

Uneori am lipsit de la Dumnezeiasca Liturghie, pentru că eram prea obosit de atâta citire sau pentru că m-aş fi simţit nervos la slujbă şi aş fi intrat în panică datorită pierderii timpului pentru învăţătură iar demonii mi-au spus, prin impulsurile lor, să nu mă mai duc deloc acolo.

Vor să uit de cele sfinte, de rugăciune, de linişte, de contemplare, de frumuseţea comuniunii şi a dragostei.

Mă asaltează şi cu frica de moartea bunicului meu şi cu frica de pierderea examenelor pe care le am de dat, într-un cuvânt: cu frica viitorului.

O, cum luptă el, împotriva providenţei dumnezeieşti!

Vor să te facă să crezi că eşti singur şi că nimeni nu te poate ajuta. Dar acest lucru e o minciună. Căci Prea Sfânta Treime şi tot cerul e cu noi şi pentru noi.

Ajută-mă, Prea Sfântă Treime şi de toate cele rele, de păcate şi de căderi cumplite, izbăveşte-mă! Ai milă de ticăloasa şi înfumurata mea viaţă. Ai milă de toată lumea Ta şi ne miluieşte.

*

Cine se poate pregăti vreodată, cu adevărat, ca să-L primească pe Domnul? Întotdeauna simt că nu pot să fac nimic pentru acest moment, decât să mă las în voia Lui, să mă dau cu totul Lui.

Ce iubire trebuie să ai pentru Hristos? Cum trebuie să-L simţi pe El? Cum trebuie să trăieşti înaintea Lui? Mă simt mic şi prost şi nu ştiu să-L iubesc pe El cu adevărat.

Dar de El am cea mai mare nevoie şi apoi de Prea Curata Sa Maică. Vreau să mă împărtăşesc cu El. Inima şi trupul meu tânjesc întotdeauna după iubirea Lui, după curăţia Lui, după sfinţenia Lui, după dumnezeirea Lui.

El e viaţa mea, deşi sunt păcătos şi neisprăvit. Pe măsură ce îmi dau seama de cât mă iubeşte Dumnezeu, mă văd şi mai negru şi mai spurcat şi mai ticălos. Iubirea Sa îmi arată neiubirea mea şi lipsa mea de ruşine.

Slăbiciunile ne arată nimicnicia vieţii noastre. Când suntem slabi şi neputincioşi, atunci ne dăm seama de cât de puţin suntem pe pământ, cât suntem de trecători.

Te simţi din ce în ce mai mic şi descoperi atotputernicia Prea Sfintei Treimi cu mare uimire şi bucurie.

Când ni se ascultă rugăciunile, inima ne e zâmbitoare şi fericită. Dar când rămânem în aşteptarea împlinirii lor, ar trebui să ne pocăim. E foarte necesar. Dumnezeu ştie de ce avem nevoie iar dacă nu ne ascultă înseamnă că nu avem nevoie acum sau niciodată de lucrul pe care îl cerem.

Ar trebui să mă rog mai mult. Sunt delăsător şi foarte mincinos. Îmi găsesc scuze, pentru ca să nu mă nevoiesc.

Nevoinţa e o ştiinţă duhovnicească unică.

Cine a gustat măcar puţin din harul ei se bucură nevoindu-se.

Îndrăzneala păcătoasă strică evlavia, aşezarea liniştită a ortodoxului.

Când ne permitem mai mult decât e cuviincios devenim urâţi şi respingători.

Doamne Iisuse întăreşte în dreapta credinţă pe cei care Te iubesc pe Tine! Ai milă de mădularele Trupului Tău, de robii Tăi şi îi călăuzeşte pe calea mântuirii. Ei au nevoie mereu de mila şi de ajutorul Tău.

Ai milă şi de cei care Te caută pe Tine şi încă nu Te-au găsit dar şi de aceia, care cred că Te-au găsit dar Îţi neagă dumnezeieştile-Ți cuvinte. Toţi avem nevoie de Tine, Iisuse Domne, miluieşte-ne!

Cel mai mare adăpost al nostru e Sfânta Biserică. Aici stăm sub acoperământul harului dumnezeiesc. Aici ne odihnim noi, ortodocşii.

Cei care nu cunosc dumnezeiasca noastră credinţă, vorbesc uşor despre ea, pentru că nu ştiu că e adevărata viaţă. Dacă ar şti de cine râd, ar plânge cu amar.

S-au înmulţit hulitorii şi necredincioşii. Aceştia ne îndurerează continuu. Ei calcă toată sfinţenia în picioare. Le place să se sinucidă sufletește şi nici măcar nu ştiu că fac acest lucru.

Creştinii noştri ar trebui să-şi ştie bine credinţa ortodoxă. Dar pentru că mulţi nu ştiu de ce sunt ortodocşi, de aceea și duc o viaţă nesimţitoare şi păcătoasă. Mă îndurerează mult această situaţie!

Ei, cei care ar trebui să fie Sfinţi, Îngeri pe pământ nu ştiu nici cele mai generale lucruri ale credinţei.

Şi de aceea sunt amăgiţi de secte. Sunt atraşi cu bani, cu lucruri de îmbrăcat, cu filme şi cărţi sau chiar cu forţa.

Şi merg, sărmanii, ca nişte vite spre junghiere! Merg spre moarte, crezând că au găsit „adevărul”. Dar adevărul nu stă la eretici ci în Sfânta Biserică Ortodoxă, Care este „stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. 3, 15).

Suntem în Postul Mare. Postul e un timp aparte, un timp plin de har. Simţi că trăieşti, că trăieşti duhovniceşte.

O, ce bucurii imense! Nimeni nu se poate bucura ca noi. Şi asta, pentru că ne bucurăm în Hristos Domnul: Bucuria şi Viaţa lumii.

Ceea ce pare de nedepăşit, trece. Dumnezeu ne poartă întotdeauna de grijă, El, Mult Iubitorul de oameni!

Din mâna Lui, nu ne poate lua nimeni. El e cu noi şi nimeni împotriva noastră.

Sminteala e cel mai mare rău pe care îl facem aproapelui nostru. În loc să-l zidim, îl îndurerăm, îi aruncăm apa delăsării pe focul râvnei. Să nu fim sminteală nimănui! Dacă se poate, să nu îndurerăm pe nimeni.

O, Doamne, iartă-mă pentru multele mele sminteli! Sunt un mare ticălos, miluieşte-mă!

Desăvârşirea e un chin şi o oboseală imensă dar şi multă bucurie duhovnicească. Simt, presimt acest lucru deşi nu cunosc starea de fapt.

Slavă Ţie, Doamne, pentru multa Ta iubire de oameni! Îţi mulţumesc Ţie, Prea Curată Stăpână, pentru darul şi bucuria pe care mi le dai deplin. Nu le merit şi nu le voi merita niciodată.

*

Deşi am fost ostenit şi întristat cu inima în adâncul sufletului meu m-am bucurat nespus de praznicul Învierii Domnului.

Hristos Domnul a înviat din morţi şi ne-a arătat că vom învia şi noi. El ne-a arătat că nu vom sta pentru totdeauna în morminte, ci mormintele sunt numai săli de aşteptare ale celei de-a doua veniri a Sa.

Învierea Domnului ne-a arătat frumuseţea firii umane desăvârşite. Ne-a arătat cât de nemaipomenit de curată şi de duhovnicească o face lumina dumnezeiască.

Ne-a umplut de o bucurie negrăită, dumnezeiască. Ne-a umplut de pacea cerului, de liniştea îngerească. Şi chiar dacă am fost întristaţi de oameni – pentru păcatele noastre – Dumnezeu ne-a bucurat şi ne bucură.

Citesc Dumnezeieştile cărţi şi mă veselesc negrăit.

Când cauţi să exprimi ceea ce înţelegi, te vezi un rău vorbitor, căci înţelegerile vor să se exprime smerit, după cum se şi întipăresc în suflet.

Avem nevoie de minte şi inimă smerită pentru ca să ne lumineze Dumnezeu iar cine nu ştie şi nu vrea să fie smerit, nu poate înţelege aceste comori duhovniceşti.

Observ cum cuvântul dumnezeiesc nu are sfârşit. Cu cât te scufunzi în el, cu atât te simplifici şi cu atât înţelegi taine nebănuite.

Minţile mândre şi înfumurate dispreţuiesc vorbele smerite pentru că nu ştiu înţelepciunea şi măreţia smereniei.

Dacă ar şti ce e smerenia nu ar mai dori cuvinte mari şi goale. Dar pentru că nu ştiu, de aceea umplu văzduhul de vorbe şi inimile care îi ascultă de nesimţire şi necunoştinţă.

Trebuie să fim în toate recunoscători lui Dumnezeu.

Recunoştinţa e dragoste şi adoraţie din belşug.

Trebuie să-I mulţumim cu toată fiinţa noastră pentru ca să avem sănătate duhovnicească.

Te bucuri când Dumnezeu îţi descoperă sufletele oamenilor dar mai mult te bucuri când te smereşti şi îţi vezi neputinţele. Te bucuri nu pentru că vezi păcate grele, ci pentru că smerenia te umple de har, de pace.

Avem nevoie de Părinţi. Avem nevoie de oameni Sfinţi cu care să vorbim, lângă care să trăim, de care să ne săturăm sufletul.

Sunt buni învăţătorii, foarte buni, dar Părinţii sunt neapăraţi. Fără ei ne-am pierde cu totul în această lume.

Cine nu a respirat harul lui Dumnezeu lângă un om dumnezeiesc nu cunoaşte ce e Sfânta Ortodoxie. Au pierdut mult, foarte mult.

Schemele mentale aiuritoare şi ideile greşite în cele ale teologiei ale multora au luat naştere, tocmai pentru că nu au stat în imediata apropiere a oamenilor duhovniceşti, trăitori în Duhul Sfânt și care să fie și niște mari teologi.

Dacă ar fi cunoscut astfel de oameni, s-ar fi izbăvit de nebunia de care sunt purtaţi.

Cei care au forţă duhovnicească astăzi, care pot să se exprime cu autoritate harică în Sfânta Biserică, sunt ucenicii Părinţilor. Și asta pentru că au fost crescuţi în libertatea Duhului Sfânt şi nu cu o mentalitate scolastică.

Aceştia, ca şi Părinţii lor, vorbesc din experienţă autentică şi de aceea nu pot fi biruiţi de nimeni.

Sfântul Macarie de la Optina scria: „Neliniştea şi deznădejdea din lupta cu patimile duc la mândria sufletească”[7]. Și ar putea să ne mire această însemnare.

Dacă socotim că mândria vine numai din virtuţi multe şi mari, greşim din neştiinţă. Căci mândria vine şi din aceea, că omul se vede gol şi singur dar nu acceptă acest lucru.

Mulţi oameni de litere şi ai artei – pe care îi numim „genii” – dar şi mulţi creştini, pe care i-a învins Satana din cauza infatuării lor, au căzut într-o asemenea stare de deznădejde.

Ei au socotit că disperarea e mai reconfortantă decât pacea Duhului Sfânt. Ei au socotit că mândria îi înalţă în ochii celorlalţi şi de aceea au preferat-o pe duşmancă în locul prietenei.

Vai de noi, dacă credem că putem lupta împotriva lui Dumnezeu!

Iscodirile minţii întunecate de păcat aduc o slavă trecătoare.

Arta, oricât de frumoasă şi de fabuloasă ar părea ea, e o nimica toată pe lângă o singură foaie a Sfintei Scripturi, dacă înţelegi duhovniceşte Scriptura.

Ştiu că nu pot fi crezut de mulţi. Ştiu că pare „absurd” ce spun eu dar e foarte adevărat.

Hristos e mai frumos decât orice şi mai scump decât oricine. El e totul pentru ortodocşi. Noi nu avem altă bucurie, altă cinste, iubire, pace, adevăr decât pe El.

Aşa-zişii „creştini” catolici, protestanţi sau neoprotestanţi nu vorbesc despre Hristos, ci despre o fantasmă a minţii lor, pe care au numit-o cu numele Preadumnezeiescului nostru Mântuitor.

Ei stau rupţi de El. Nu-L cunosc! Dacă L-ar cunoaşte, iubirea Lui i-ar sfinţi şi i-ar umple de toată bucuria.

Observ pe mulţi fraţi de-ai mei cum au pierdut sensul adevărat al cuvintelor, sensul ortodox şi plin al cuvintelor, şi cu toate acestea se consideră ortodocşi.

În şcolile noastre de teologie sunt devieri mari de la Ortodoxia autentică, pentru că multora li se par insignifiante diferenţele dintre noi şi unii eterodocși. Lucru care este o mare orbire.

Am ajuns la un limbaj teologic care nu ne caracterizează, pentru că nu trăim smeriţi şi nu-i mai iubim pe Sfinţii Părinţi.

Atâta timp cât nu ne sfinţim viaţa, nu suntem ortodocşi, ci apostaţi. Cădem de la Hristos dacă nu mai suntem cu El şi fără El nu mai înţelegem care este acrivia duhovnicească care ne mântuie.

Doamne, Dumnezeule Prea Bun, nu ne uita până în sfârşit! Ai milă de orbirea noastră şi ne smereşte. Fă-ne să înţelegem. Fă-ne să intuim adevărul acestei vieţi duhovniceşti şi ne miluieşte.

„Sfinţii Părinţi în învăţătura lor nu sunt abstracţi şi meditativi, ci foarte practici”[8]. Ei nu abstractizează ceea ce spun pentru că nu-şi imaginează ceea ce spun. Ei vorbesc pentru toţi, pentru mântuirea tuturor.

Când nu ştii despre ce e vorba vorbeşti în general. Dar credincioşii noştri au nevoie de lucruri particulare, de lucruri subtile, de lucruri trăite efectiv.

Pentru că nu poți să ajuți pe nimeni, dacă tu nu știi spre ce să îi îndrepți pe ei, dacă tu nu ai trecut pe acolo în viața ta duhovnicească.

Trebuie să explici mult, detaliat, adevărul dumnezeiesc pentru a fi înţeles de către alții iar noi alocăm prea puţin timp învăţării, educării, luminării poporului lui Dumnezeu.

E mult lucru dar lucrătorii sunt puţini.

E greu lucrul, cerinţele sunt mari iar ofertele duhovniceşti sunt puţine.

Până când ne vom mai minţi? Până când vom mai flămânzi şi înseta cu toţii?

Mă doare neevlavia şi indiferenţa dar eu sunt primul neevlavios şi indiferent, nesimţitor cu totul.

Mă dor păcatele altora dar eu am cele mai mari păcate. Cu cât încercăm să ne disculpăm cu atât ne facem mai vinovaţi. Tânjim după curăţie şi ne înnămolim în fiece secundă.

Tăiem lucrarea unei patimi şi vedem alte zeci de patimi în noi, de care nu ne-am ocupat deloc. Tot timpul am avea cu ce ne lupta în sufletul nostru, dacă n-am fi atât de indiferenţi.

Un părinte profesor[9] ne spunea într-o zi: „citim absenţi de noi înşine” rugăciunile la slujbă sau acasă. Aşa se întâmplă de multe ori!

Uităm că stăm în faţa lui Dumnezeu şi ne risipim la cele lumeşti. Ne pierdem prin lume. Uităm de El pentru te miri ce…

Oboseala şi surmenajul afectează direct viaţa duhovnicească. Datorită oboselii pătrunde în suflet lehamitea de cele sfinte şi nepăsarea. Mari rele!

Nervozitatea şi saturarea în timpul cititului te fac să nu mai suporţi dumnezeieştile cuvinte.

Urâtă e şi sila de nevoinţă, care este cauzată de slăbirea trupului şi a puterii de judecată a minţii.

Oboseala te face să uiţi, să fii neatent, să te enervezi repede.

Mulţi nu-şi dau seama că au ticuri nefireşti şi apucături grosolane.

Dacă nu ne suspectăm clipă de clipă, atât interiorul cât şi exteriorul nostru, nu ne putem da seama de aceste anomalii pe care ni le-am însuşit cu timpul.

Cântările noastre cultice sunt unice, pline de aroma sfinţeniei. Ele te desfată dar te şi smeresc, te cutremură și te umplu de lacrimi dulci.

Să le iubim, fraţii mei! Să le cântăm şi să umblăm în ele: mereu adâncind înţelesul lor.

Ele sunt ca apa cristalină: curate şi pure.

O, Doamne, ce frumoasă e Biserica Ta! Ce frumos, ce prea minunat e Trupul Tău cel tainic!

*

Am citit, spre seară, vedeniile Fericitului Filotei Zervakos şi m-am cutremurat.

În a 6-a scria: „Şi Biserica şi statul, împreună cu mai-marii lor, sunt adormite, în vicleniile vremurilor de astăzi, în adâncul somn al indiferenţei şi al trândăviei”[10].

O, Doamne, ai milă de noi, păcătoşii! Cuvintele sale m-au făcut să mă cutremur de ticăloasa mea viaţă.

La ce bună atâta distracţie? Voi muri şi în Iad mă voi duce. Toate fumurile vieţii mele se vor sfârşi odată cu moartea.

Când simţi că nu mai poţi, că nu mai suporţi, pocăieşte-te, plângi, descarcă-te în faţa Blândului Iisus! Varsă înaintea Lui durerea Ta!

Doamne, ştii că n-am făcut niciun bine şi că sunt un ticălos. Tu ştii că mă suporţi din milă prea multă. Iartă-mă!

Tot ce îţi cer e să mă ierţi, pe mine, netrebnicul. Fără iertarea Ta mă simt greu, împovărat. Grele îmi sunt păcatele! Iartă-mă şi mă miluieşte, Iubitorule de oameni!

Când ne dăm seama de cât de mult am păcătuit numai atunci începe pocăinţa noastră. Dacă ascultăm şi primim laudele care ni se aduc avem o părere falsă despre noi.

Numai aspra privire a păcatelor noastre ne mângâie.

O, ce greu e să faci un lucru bun! E greu să urci muntele nevoinţei ortodoxe!

Sfânta Ortodoxie nu e politeţe şi zâmbete uşoare ci nevoinţă aspră, continuă, plină de sacrificii, de chinuri, de renunţări şi greutăţi.

Cei care se nevoiesc duhovnicește suportă multe dureri de la draci şi de la oameni. Dacă nu reuşesc oamenii să te enerveze, încearcă dracii.

O, cât ne luptă Satana! Dacă nu ne-ar ajuta Domnul, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Sale, ale tuturor Sfinţilor şi ale Sfinţilor Îngeri n-am putea birui toate aceste bariere care ni se pun în faţă. Ajută-ne, Doamne, după mare mila Ta şi ne miluieşte!

Sfinţii au fost prigoniţi întotdeauna de oamenii acestei lumi.

Au fost publicate în limba română Acatistul şi Slujba Sfântului Simeon Noul Teolog[11] şi, în curând, va fi publicată şi sfânta sa viaţă scrisă de Sfântul Nichita Stithatul[12].

Câtă suferinţă a îndurat! Câte suferinţe au îndurat toţi!

Nu există altă cale decât suferinţa şi multa răbdare cu mulţumire.

---

[1] Despre acest gen de cuvântare bisericească a se vedea: Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în Omiletică, cap. Privire de ansamblu asupra genurilor propovăduirii.

În PDF, p. 6-8: http://ebooks.unibuc.ro/Teologie/omiletica/23.pdf.

[2] Opera sa:

http://www.documentacatholicaomnia.eu/20_40_0354-0430-_Augustinus,_Sanctus.html.

[3] În română: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cele_95_de_teze.

[4] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Martin_Luther.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dumitru_St%C4%83niloae.

[6] Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă (siglă: TDO), vol. 2, ed. a II-a, Ed. IBMBOR, București, 1997, p. 66.

[7] *** Patericul de la Optina, trad. de Cristea Florentina, Ed. Bunavestire, Bacău, 2002, p. 89.

[8] ÎPS Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă – continuare şi dezbateri, trad. din limba greacă de prof. Ion Diaconescu şi prof. Nicolae Ionescu, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, p. 18.

[9] Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă:

http://www.ftoub.ro/index.php?view=article&id=41%3Apr-prof-dr-vasile-rduc&option=com_content&Itemid=276.

[10] *** Călător către cer. Viaţa şi predicile Fericitului Filotei Zervakos, trad. de Pr. Şerban Tica, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2002, p. 247.

[11] În 2002. A se vedea:

http://edituradeisis.ro/opencart/index.php?route=product/product&keyword=Acatistul&product_id=151.

[12] În 2006. A se vedea:

http://edituradeisis.ro/opencart/index.php?route=product/product&path=36&product_id=170.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 300-323.

***

O, dacă n-aş fi ştiut mila lui Dumnezeu şi dacă nu m-aş fi bucurat din plin de ea aş fi fost sufletul cel mai de piatră! Dar mila Ta, Doamne, mi-a zdrobit nesimţirea. A făcut o rană dulce în piatra nesimţirii mele, deşi piatra e tot întreagă în mare parte.

Sunt gol, mă simt gol. Mă simt putred şi ticălos. Un suflet plin de singurătate şi dezamăgire ticăloasă.

Sunt gol dar Tu mă umpli, Doamne! Tu îmi arăţi bucuria Ta şi mă umpli de veselie. Căci pe Tine Te primesc – deşi cu multă nevrednicie – ca să-mi sfinţeşti sufletul şi trupul şi viaţa mea cea foarte ticăloasă.

Tu mi Te dai mie şi eu sorb sfinţita linguriţă cu mare dor. Te primesc. Te simt în mine. Simt cum luminezi şi sfinţeşti cele din lăuntru ale mele. Simt acestea şi atunci prăznuiesc. Atunci e sărbătoare.

Fără Tine sunt trist: trist după Tine.

Azi nu m-am împărtăşit cu Tine şi Te doresc pe Tine. Te doresc în trupul meu, Doamne, ca pe Lumina care luminezi întunericul, ca pe Focul care arzi vreascurile păcatului, ca pe Hrana care saturi pururea.

Deşi vorbesc ca un nebun şi ca un stricat, spun adevărul. Deşi – poate nu sunt crezut – acestea simt eu, înşelatul şi spurcatul şi netrebnicul robul Tău: Te doresc mai mult decât orice.

L-am întrebat pe un frate – pe un om cu mare dor de Hristos dar şi erudit iubitor de Sfinţi Părinţi – de modul cum se împărtăşeşte şi mi-a spus că se împărtăşeşte de mai multe ori cu aceeaşi Sfântă Spovedanie.

Face aceasta cu conştiinţa faptului, că Sfânta Împărtăşanie îl curăţeşte micile abateri şi că atunci când face un păcat mare, merge să se mărturisească.

Eu am alt tipic, deşi mi-aş dori şi eu să fiu de mai multe ori cu Hristos Domnul într-o săptămână.

Mă mărturisesc – chiar şi la ceea ce pare „mic” – şi apoi mă împărtăşesc, dacă Părintele îmi dă voie.

O, deşi mi-aş dori de mai multe ori pe săptămână aceasta, mi-e frică să nu fiu crezut nu ştiu cum şi să nu mai fiu împărtăşit nici la o săptămână cu Dulcele Iisus.

Doamne, învaţă-mă ce să fac şi iartă-mă!

Iartă-mi puţina credinţă şi frica copilărească pe care o am.

Îmi dau seama – din mila Domnului – că fără dreaptă cugetare – şi asta din ce în ce mai mult – nu poţi face nimic mântuitor.

Cuvintele duhovniceşti trebuie înţelese şi aplicate în funcţie de om, de context, de acţiune.

Dacă spui cuvinte sfinte unui frate, fără a şti în mod concret – din mlădierea Sfântului Duh – despre ceea ce îi trebuie nu faci decât să iei în deşert cuvintele Sale.

De aceea, trebuie viaţă curată şi mult discernământ atunci când sfătuieşti pe cineva.

Trebuie să vezi, să simţi, să înţelegi viaţa şi nevoile sale.

Un sfat bun e un sfat care are grijă de toate detaliile.

O, Doamne, învaţă-mă să fiu smerit şi să împlinesc dumnezeieştile Tale porunci!

Nu iert din toată inima. Asta mă doare. Mă ţine egoismul pe loc. O, de-aş fi puţin mai atent la sufletul meu! E ca un pământ nemuncit, plin de bălării şi mărăcini. E ca un om mort, care nu simte şi nu aude nimic.

Încep să se coacă strugurii sau, mai bine zis, încep să se culeagă viile.

Culesul viilor e aidoma Înfricoşatei Judecăţi. Acum se culeg boabe de struguri, atunci boabele răbdării şi ale umilinţei noastre sau boabele acre ale aguridei noastre.

Unii vor culege strugurii Duhului Sfânt iar alţii agurida păcatelor de tot felul. Vai nouă! Vai nouă, dacă nu vom avea roade de pocăinţă!

Nu păcatul trebuie arătat, ci roadele pocăinţei. Dacă vom arăta păcate, vom primi pedepsele veşnice.

O, vai nouă! Cine ne va scăpa de focul acela? Cine ne va fi nouă ajutător?

Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu ajută-ne nouă! Fii scăparea noastră, Prea Milostivă Maică!

Copiii sunt frumoşi. O, Doamne, ai milă de ei! Ei sunt plini de viaţă iar eu plin de păcate.

Un frate mi-a spus, că e „fariseism” să spun că sunt păcătos. Dar eu asta sunt: un mare păcătos. Nu pot să spun că sunt altceva, dacă acesta sunt și așa mă simt.

Ai milă de mine, Doamne, de mine, prea păcătosul!

Sunt şi mă simt un mare păcătos, cel mai mare dintre păcătoşi deşi, uneori, uit acest lucru. Îl uit dar tot acesta sunt: un mare păcătos, cel mai mare păcătos.

Nu mă uita, Doamne, şi pe mine necuratul şi blestematul! Ai milă de mine şi mă iartă, Sfinte Doamne!

E mare diferenţă între cântecele aşa-zis „evlavioase” şi cântările de cult ale Sfintei Biserici Ortodoxe: singura şi adevărata Sfântă Biserică. Numai acestea din urmă te umplu de bucurie sfântă şi adevărată.

Cântecele făcute pătimaş, chiar dacă par „bune”, sunt foarte departe de liniştea şi bucuria Duhului Sfânt. E o mare durere, când astfel de cântece sunt cântate şi de fraţi de-ai noştri prea puţin cunoscători.

Ajută-ne, Doamne, ca să înţelegem tot ce trăim şi tot ce vedem după voia Ta! Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!

*

Mulţumesc Ţie, Născătoare de Dumnezeu Prea Curată, că ai auzit netrebnica mea rugăciune, a păcătosului, şi nu ai trecut cu vederea inima îngrijorată şi singură, care ți se mărturiseşte ție, Stăpână!

Cine nu cunoaşte milele cele mari şi neîntrecute ale Maicii lui Dumnezeu nu ştie faptul, că nu există cuvinte îndeajuns de multe, pentru ca să o lăudăm pe Prea Sfinţia sa.

Ajutorul ei întrece gândul.

Mila ei e plină de îndurare.

Acoperământul ei cel stăpânesc ne scapă de tot războiul sufletesc.

Prea Curata Stăpână îi ajută pe cei care se roagă ei cu credinţă şi cu dragoste nebiruită. Ea îi ascultă pe păcătoşi. Asta am înţeles din plin! De acest lucru mă bucur! Ea îi ascultă şi pe cei care nu au decât rugăciune umilită.

O, Stăpână, nădejdea ortodocşilor, nu ne uita pe noi! Tu eşti cu noi şi suntem apăraţi de toate relele. Îţi mulţumim ție pentru toate!

Laud şi mă bucur şi fericesc postul. O, fericit şi dumnezeiesc mijloc al mântuirii! Câtă fericire şi frumuseţe ne aduci în suflet! Cât de folositor ne eşti, cât de grabnic folositor ne eşti!

Tu cobori harul lui Dumnezeu în noi.

Tu ne subţiezi mintea dar şi trupul.

Tu stingi focul cel ruşinos din coapsele noastre iar pe balaurii, care ne sălbăticesc, tu îi ţii la depărtare.

Tu ne faci să călătorim cu bucurie pe cale. Căci furtuna patimilor încetează când tu eşti căpitanul vasului nostru.

Tu eşti doctorul care extirpezi patimile.

Tu eşti focul care aprinzi tămâia rugăciunii în inimă.

Prin tine mintea se face văzătoare a celor de taină, căci tu alungi vălul de pe sufletul nostru, post binecuvântat, o, învăţător al nevoinţei!

Domnul ni te-a dat împreună cu sfinţita rugăciune ca arme împotriva diavolului, ale celui ce ne pierde prin înşelarea adusă de viclenia sa.

Tu, fericite post, curăţeşti casa sufletului, pentru ca rugăciunea să picteze în el – plină de har – chipul Domnului Hristos.

Tu eşti cel care arzi mărăcinii şi ciulinii, pentru ca rugăciunea continuă să aducă rod însutit şi înmiit în ogorul inimii.

Tu eşti arma ortodocşilor!

Tu eşti arma care-i scoţi afară pe soldaţii nelegiuirii şi umpli sufletul de pace şi de bucurie cerească.

O, mult ne ajuţi tu! Mult ne ajuţi tu, sfinţite post şi tu, binecuvântată rugăciune!

Unii lucrează cu bisturiul iar alţii cu plugul. Unii lucrează cu ciocanul iar alţii cu foarfecele.

Noi, creştinii ortodocşi, pentru mântuirea sufletului nostru, lucrăm cu postul, cu rugăciunea, cu smerirea minţii, cu prihănirea de sine, cu privegherea neîncetată asupra noastră.

Pentru cei rătăciţi e „bună” zbenguiala; pentru noi, nu. Pentru cei care dezertează din Sfânta Biserică sau trăiesc fără luare aminte, în gânduri rele şi păcătoase, e „bun” tot ce e rău.

*

Să nu-l socotim pe om după faţa lui! Ea ne poate înşela. Aşa mă înşală pe mine faţa omului întotdeauna.

Astăzi un bărbat mi-a cerut să citească volumul al III-lea din cărţile apărute în română ale Sfântului Ignatie Briancianinov. Eram vizavi de el în tren, întorcându-mă de la Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu.

M-a văzut citind şi mi-a cerut să citească şi el. M-a surprins cererea lui şi m-am bucurat să-i dau cartea, deşi crezusem, că un om ca el nu vrea să citească o asemenea carte.

După mintea mea, socotisem că el nu ar fi dorit să citească cărţi ortodoxe dar m-am înşelat.

O, judecare a aproapelui! Multe păcate mai fac din părerea de sine! Iartă-mă, Sfinte Doamne, că sunt nevrednic!

Acum îmi pare rău, că nu ştiu mai multe despre acest om dar şi de faptul că am ezitat și nu i-am dăruit lui cartea, nu i-am lăsat-o. Egoismul meu şi-a spus încă o dată cuvântul.

Mă laud cu multe dar nu fac nimic. Îmi place să pierd timpul în defavoarea mântuirii mele.

O, de-aş înţelege cum să-mi mântuiesc sufletul meu! Pentru că nu simt, în mod real, valoarea sufletului îmi place să filosofez ca să treacă timpul. Rău mă voi chinui! Vai mie! Vai mie, spurcatului şi blestematului! Vai mie, celui necredincios şi ticălos!

Sora E. repetă mereu: „În Iad o să mergi!”. Iar eu sunt nesimţitor ca o piatră. Văzându-mi păcatele, ea îmi spune că sunt egoist.

O, Doamne, cel mai ticălos sunt! Sunt mai ticălos decât toţi!

Un cerşetor binecuvântat de Dumnezeu, fără ambele picioare de la genunchi în jos, vine nu ştiu câte sute de metri ca să cerşească în metrou iar eu, care am picioare încă bune – din mila lui Dumnezeu – nu alerg în fiecare zi la Biserică.

Mă lenevesc. Sunt leneş. El se trezeşte de dimineaţă, de foarte de dimineaţă, pentru că ştie că îi trebuie mult timp ca să străbată distanţa până la metrou.

Dar eu, ce fac? Eu trândăvesc. Eu sunt leneş şi plictisit. O, vai mie!

Toţi sunt Sfinţi, numai eu sunt păcătos. Acesta este un mare adevăr! Când uit acest adevăr sunt ca frunzele de porumb, pe care le-am văzut azi spulberate de viteza trenului. Sunt un fulg atunci: un fulg pe care îl poartă vântul unde vrea.

Cei care au patima băuturii merg de multe ori la bar, dar eu merg de prea puţine ori în faţa Domnului prin rugăciune umilită.

Ei mă întrec prin voinţa lor, pe mine, care trebuie să mă pocăiesc de păcatele mele. Nici cât fac ei pentru a bea, nu fac eu ca să mă pocăiesc. O, vai mie! Sunt mai de plâns decât toţi oameni.

Unii oameni muncesc de dimineaţă până seara, muncă grea, pentru ca să-şi câştige existenţa lor şi a familiilor lor iar eu nu mă ostenesc nici măcar puţin ca să scap de Iadul chinurilor mele veşnice. Nu îmi dau seama. Nu îmi dau seama cât de prost şi nesimţitor sunt!

Iadul e chin, e chin veşnic. În el voi fi aruncat eu. Acolo mi-e locul! Dar dacă Tu vei voi, Doamne, mă vei feri de acesta! Facă-se voia Ta, a-toate-iertătorule Doamne!

Sunt nesimţitor. Prea milostivul Dumnezeu îmi trimite în fiecare zi şi noapte scrisorile milei Sale. Fără mila Sa n-aş fi existat deloc.

Mila Sa m-a ţinut şi mă ţine, pentru că Domnul îl iubeşte nespus pe om, pe făptura mâinilor Sale.

Sunt orb, prea orb. Dacă mi-aş da seama cât de mult greşesc aş amuţi de uimire.

Dumnezeu rabdă îndelung! Nu putem păcătui noi, cât poate răbda şi îndura Dumnezeu. El întrece orice aşteptare a noastră. El ne doreşte fericirea în ciuda modului nostru iresponsabil.

De aceea aşteaptă îndelung lacrimile noastre, pocăinţa noastră. O, El aşteaptă să ne venim în fire!

Dacă începem să simţim că suntem păcătoşi, suntem pe drumul cel bun.

Dumnezeu aşteaptă pocăinţa noastră. El nu are mitralieră ci braţe deschise, braţe iubitoare, îndelung iubitoare. El nu ne pune la zid ori de câte ori noi păcătuim ci ne cheamă la El, pentru ca să nu scăpăm în groapa avidă a Iadului.

Cine nu înţelege, că Bunul Dumnezeu tot ceea ce face pentru noi face din iubire şi grijă mare pentru noi, n-a înţeles ce trebuie.

El vrea să ne mântuim, nu pentru că aşa vrea El, adică cu forţa, ci pentru că El ne iubeşte şi ştie că mântuirea e adevărata noastră traiectorie. El ştie unde trebuie să mergem, căci pentru aceasta S-a întrupat.

O, Doamne, dă-ne să înţelegem ce să facem! Tu ştii neputinţa noastră, ajută-ne!

În ciorile care ne furau nucile din nuc i-am văzut pe diavolii care îmi fură rugăciunea şi rodurile ei. În muştele care nu mă lasă să mă concentrez când citesc sau scriu i-am văzut tot pe aceştia.

Viermele din măr sau din gutuie e patima ce îmi strică inima. Ferestrele murdare şi îmbâcsite sunt ochii întunecaţi ai inimii mele.

Jaluzelele de la geam, netrase la vederea priveliştilor păcătoase, sunt pleoapele mele, care nu se închid ca să nu văd ceea ce mă va tulbura amarnic.

Aud greierii cântând în noapte. Aşa ar trebui să mă rog şi eu: tot cu aceeaşi străduinţă şi durere în suflet!

Iarba, acum toamna, se usucă. Şi eu mă voi usca în curând, în curând! În clipa în care n-am să gândesc, îmi voi lua la revedere de la această lume. Voi rămâne un hoit prăpădit. Voi rămâne o mână de oase.

De ce atâta mândrie?

De ce atâtea laude?

De ce atâta dezmierdare?

Ele nu-mi vor mai folosi atunci…Pentru că acestea nu folosesc niciodată. Eu cred că-mi folosesc dar mă înşel. O, crunt mă înşel!

Nu aud clopotul cum mă cheamă.

Nu îl aud pe preot prohodindu-mă.

Nu aud sunetul pământului căzând pe tronul meu (dacă voi avea aşa ceva!).

O, nemernic sunt! Om ticălos şi putred de atâta vanitate.

Trec pe lângă preoţi ca un înfumurat. Nu mă aplec smerit ca să iau binecuvântare! Trec pe lângă cei care cerşesc și sunt nemilostiv.

Trec nepăsător prin viaţă. Trec ca un om nesimţitor.

Nu privesc cerul şi nici pământul.

Nu mă minunez de atâta frumuseţe câtă există.

Citesc cărțile în grabă. Mă rog în grabă. Mă pregătesc pentru mărturisire şi împărtăşire în grabă, în foarte mare grabă.

O, unde mi-e capul! Păcatul m-a rătutit de tot. M-a înnebunit cu totul. Dezmeticeşte-mă, Doamne, şi scapă-mă de această mare boală!

Câinii apără curtea dar gândurile mele mă jefuiesc. Apa spală paharele dar din ochii mei lacrimi nu curg, căci mi-e inima împietrită. Păsările zboară în văzduh dar mintea mea nu se înalţă la Dumnezeu.

Merg, târându-mă precum râma pe pământ. Mă târăsc, nu trăiesc! Mă târăsc printr-o mulţime de murdării.

Florile te bineînmiresmează cu mirosul lor. În schimb, eu împut totul în jurul meu! Mă mândresc mereu.

Mândria e ca mirosul puturos al veceului. Gândurile părerii de sine sunt precum viermii necurăţiei.

Burta mea e întotdeauna nesătulă. Limba mea slobozeşte cuvintele precum avioanele bombele şi apoi regretă.

De ce nu te-ai gândit cu o secundă mai înainte?! De ce nu te-ai oprit la timp?!!

I se pare că merge înainte, când ea merge ca şi racul. Mintea mea merge astfel. Îmi propun multe şi fac puţine sau aproape deloc.

Ambiţia de a face mereu planuri îmi consumă toată ziua, ba chiar şi noaptea.

Nu priveghez noaptea dar îmi fac griji. Nu mă rog dar mă pierd în visări despre rugăciune. Mi se pare că mă rog – auzi înşelare! – când abia mă rog două minute într-o zi întreagă.

O, ce neisprăvit sunt! O, ce fariseu spurcat! Sunt o mortăciune împuţită.

Ajută-mi, Doamne, că în fărădelegi mi-am trăit viaţa! Miluieşte-mă şi mă iartă!

*

Vieţile Sfinţilor lui Dumnezeu te umplu de lacrimi oricând. De lacrimi pline de iubire. De lacrimile dulci ale iubirii de Dumnezeu. Ele te învaţă oricând ceva nou, ceva care îţi trebuie, ceva de care ai nevoie.

Lacrimile unei mame, care îşi iubeşte cele patru fiice pe care nu le mai are, ne învaţă cu ce foc trebuie să ne plângem şi noi păcatele. Dacă nu ne plângem păcatele suntem morţi încă în viaţă!

Soarele răsare dimineaţa şi astfel începe o nouă zi. Mai trăiesc încă! Dar cât? Păcate am multe. Multe, prea multe. Pocăinţă nu am. Gânduri bune nu am. Mă văd trăind dar nu mă gândesc că o să şi mor.

O, ce netrebnic! Pentru toţi sunt un ticălos şi un spurcat, pentru că m-am netrebnicit ca nimeni altul. Am inima îngreunată. Mintea mea e nesimţitoare şi rece. Ajută-mi mie, ticălosului, Doamne! Luminează-mi mintea, pentru ca să fac voia Ta întotdeauna cu inimă curată!

*

După ce se culege via, ai vrea să mai mănânci struguri. Cei pe care îi găseşti – uneori câteva boabe ici şi acolo – ţi se par mai dulci decât toţi pe care i-ai mâncat vreodată.

Tot aşa e şi viaţa omului pe patul morţii: o viaţă care are nevoie de pocăinţă. Clipele acelea – dacă îţi plângi viaţa – sunt mai bune decât toate zilele păcătoase pe care le-ai trăit. O, să ne plângem păcatele!

Vârtejul vieţii noastre vrea să ne facă uituci cu totul. Dacă uităm să ne plângem păcatele, uităm că există judecată dreaptă.

Văd oameni cărora nu le place cum trăiesc. Care nu se simt liniştiţi. Nu le place viaţa lor…dar continuă pe acelaşi ton păcătos.

Trebuie să ne rugăm pentru ei, pentru ca să ne rugăm şi pentru noi. Rugându-ne pentru ei, înţelegem de câtă rugăciune e nevoie ca să ne îndreptăm şi noi înşine.

Deşi suntem păcătoşi, trebuie să ne rugăm pentru mântuirea tuturor, pentru ca toţi să înţeleagă iubirea lui Dumnezeu, cea fără margini, faţă de poporul Său.

O, Doamne, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale, miluieşte-mă şi pe mine, păcătosul!

O soră mi-a spus că ocupaţia ei este plânsul. O, ce lucrare minunată!

Dacă ne plângem păcatele, ne curăţim întinăciunea cea mare a vieţii noastre. Plânsul cel bun e baie curăţitoare.

Îndreptăţirea de sine e o mare urâciune.

Dacă vrei să-ţi faci un bine trebuie să te autocondamni şi nu să te „autoabsolvi”.

Pentru că nu te poţi „ierta” pe tine însuţi. Numai preotul lui Dumnezeu te iartă şi te dezleagă cu puterea dată lui de către Hristos Domnul.

O, trebuie să cunoaştem şi să iubim liniştea Sfintelor Biserici! Sfintele noastre locaşuri de rugăciune sunt oaze de linişte şi de har în mijlocul zgomotelor acestei lumi.

În cârciumi e hărmălaie. La piaţă, aidoma. Pe stadioane şi pe străzi, zarva oamenilor şi a maşinilor, te tulbură şi te năuceşte.

Dar când intri în locaşul dumnezeiesc, intri în locul unde inima ţi se umple de bucurie iar mintea ți se luminează de înţelegeri dumnezeiești.

În faţă ai Sfântul Altar. De când intri în Sfânta Biserică te îndrepţi spre Tronul lui Dumnezeu. Vezi înalta şi duhovniceasca înălţime teologică a catapetesmei. Paşii tăi trebuie să fie smeriţi, îmbrăcaţi în sfiiciune. De pe pereţii din dreapta şi din stânga dar şi de deasupra te privesc Sfinţii lui Dumnezeu.

Tu ai venit să te închini Împăratului cerului şi al pământului, lui Hristos, şi Împărătesei celei prea bune şi prea milostive, Prea Curatei Stăpâne Maria.

Cu ce inimă ai venit? Care sunt gândurile tale? Oare ai venit ca un fur, ca un tâlhar sau ca o oaie smerită şi ascultătoare?

Trebuie să ştii, iubite, că lui Dumnezeu nu-i plac cei care vin ca să se afle în treabă. Dacă nu ai venit cu inimă bună, atunci nu te poţi folosi.

Inima smerită şi duhul umilit şi înfrânt nu sunt scoase afară dar inima de piatră şi mintea trufaşă, care nu aduc rod, chiar dacă sunt aduse cu forţa, nu simt nimic plăcut în Sfânta Biserică.

Dacă poţi căsca la dumnezeieştile noastre slujbe, înseamnă că eşti nesimţitor cu inima. Cântările pe care le auzi sunt pline de harul Duhului Sfânt. Dar dacă tu nu le simţi, datorită păcatelor tale și ale negrijii tale, asta nu înseamnă că ele nu pot bineînmiresma pe cei curaţi cu inima.

Mergi mai departe. Vii la Sfânta Icoană din dreapta şi te închini. O săruţi cu evlavie. Prin faţa Sfintelor uşi treci făcând o metanie, pentru ca Icoana Prea Curatei, de la masa prinoaselor, să fie şi aceasta sărutată de tine.

O, urmează Icoanele împărăteşti! Le săruţi cu multă simţire, la fel ca şi pe Icoana hramului, cât şi pe Icoana Sfântului iubit mai mult de comunitate.

Săruţi mâinile şi picioarele Sfinţilor. Ce e mai mult decât atât e necuviinţă.

Îţi găseşti locul tău în Biserică şi asculţi. Asculţi şi nu discuţi! Şi ce asculţi? Cuvinte dumnezeieşti, adânci, pline de har, pline de sfinţenie.

Nicăieri în lume nu vei mai găsi cuvinte ca acestea. Cuvintele acestea sunt cuvintele vieţii veşnice.

Crede-mă, iubitule, cuvintele acestea sunt mai folositoare decât orice lucru de pe lumea aceasta!

Vezi deasupra policandrul. El e plin de lumini. El reprezintă lumina multă şi mare a Sfintei Evanghelii, care s-a pogorât din cer pentru noi.

Policandrul luminează lumii celei binecredincioase. El stă deasupra ei, pentru ca să îi ridice mintea de la pământ la cer. Stă suspendat în aer, pentru ca să ne arate că trebuie să avem minte duhovnicească, luminată, care nu se înnoroieşte în lumea aceasta.

O, la strană se cântă pentru Dumnezeu! Aici se cântă dumnezeieşte.

Fiecare Sfânt e lăudat şi pomenit cu cuviință iar Dumnezeu e arătat ca fiind întreit în persoane – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – căci fiinţa Sa e una, nedespărţită şi neîmpărţită.

Cântările închinate Prea Curatei Stăpâne sunt pline de dulceaţă şi de dragoste dumnezeiască. Trebuie să ai glas de Înger ca să cânţi asemenea cântări.

Sfânta Liturghie e comoară ascunsă pentru unii iar pentru alţii bogăţie neîmpuţinată. Unii nu-i cunosc binefacerile iar alţii le doresc mai presus decât orice altceva.

Peste tot numai frumuseţe!

Preoţii lui Dumnezeu ies să cădească şi tot sfântul locaş se umple de bună mireasmă. O, mireasmă înălţătoare!

Tămâia aceasta e simbolul rugăciunilor pline de dragoste, pe care trebuie să le facem noi dar şi un mijloc de intuire a cât de plăcute sunt rugăciunile Sfinţilor în faţa lui Dumnezeu.

Stăm în faţa lui Dumnezeu. Cum trebuie să stăm? Ca nişte robi smeriţi. Aşa trebuie să stăm! Să nu ni se pară că suntem buni de ceva.

Hainele de pe noi trebuie să fie cuviincioase şi simple. Lănţişoare la gât sau ghiuluri la mâni nu trebuie să existe. Numai capul plecat şi inima simplă şi rugătoare sunt bineplăcute Lui. Suntem în faţa lui Dumnezeu.

Să stăm cu frică şi să luăm aminte cu cutremur! Acest lucru ni se spune la un moment dat.

O, dacă am lua aminte! Ni se reaminteşte cine trebuie să mănânce Trupul Domnului şi cine trebuie să bea Sângele Său cel prea sfânt. Aceia suntem noi.

Ne plecăm genunchii cu toţii.

Chemăm pe harul Prea Sfântului Duh să se pogoare la noi și să sfințească Darurile, pe preoți și pe credincioși.

O, prea mare minune! Cea mai dumnezeiască minune a lumii se săvârşeşte acum! Cinstitele Daruri devin Sfintele Taine ale Domnului și Mântuitorului și Dumnezeului nostru.

Pâinea şi vinul devin Hristos, Dulcele nostru Mântuitor.

El e mântuirea lumii. Prin El ne mântuim noi, păcătoşii.

Ne ridicăm şi o lăudăm pe Prea Curata Stăpână a lumii. O, axioanele sunt tresăltări dumnezeieşti!

Mai apoi cântăm Tatăl nostru. Ne regăsim toţi de fraţi şi de fii ai aceluiaşi Părinte Ceresc.

Cerem să vină Împărăţia Sa dar dorim şi Pâinea cea cerească. Dorim să ne umplem de slava Sa, pentru ca să ne împărtăşim cu Domnul slavei.

O, se deschid uşile cerului!

Apare Sfântul Potir în ochii noștri, prea dorit și prea frumos…şi preotul lui Dumnezeu îi împărtăşeşte din el pe cei vrednici de mila Domnului, care sunt împreună frați.

Aceia mănâncă şi beau pe Fiul lui Dumnezeu întrupat şi proslăvit prin învierea Sa din morți.

Nespusă bucurie!

Necercetată adâncime!

Omul se uneşte cel mai intim cu Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Apolisul îndurerează oarecum. Se sfârşeşte Sfânta Liturghie şi ne pare rău. Trebuie să plecăm acasă…Dar aici, aici, în casa lui Dumnezeu e cel mai frumos.

O, cât de minunată e Sfânta Ta Biserică, Doamne, Dumnezeul meu! Sunt prea rece şi totuşi mă umplu de darurile Bisericii Tale, de darurile Mamei noastre duhovnicești.

O, când o să-mi vin în fire?! O, când o să-mi dau seama că viaţa nu e un joc?!

Zilele vieţii noastre se scurg cu repeziciune. Sunt ca şi copacii, pe care nu-i mai vedem în viteza mare a maşinii.

Punem muzică în timp ce şofăm şi asta înseamnă plăcerile păcătoase. Dacă nu suntem atenţi sau dacă aţipim la volanul vieţii noastre, ne accidentăm de moarte.

Căci păcatul înseamnă moarte.

Orice moment de neatenţie ne costă. Ne costă prea mult, mult prea mult.

Credem că trebuie să ne grăbim, dar smerenia e cea necesară.

Credem că trebuie să ne răzbunăm – pentru că aşa credem că e „ mai bine” – dar Sfânta Scriptură ne spune să iubim și să lăsăm răzbunarea Domnului.

El nu ne spune să-i iubim numai pe-ai noştri, ci pe orice om. Dacă am merge mai des într-un cimitir, am vedea pe cine urâm noi degeaba. Urâm la urma urmei un mormânt, căci omul se sălăşluieşte în mormânt. Un mormânt rece.

La unele morminte nu mai vine nimeni…Iar la altele, din când în când, mai vine câte o bătrânică sau câte o fiică evlavioasă sau câte un fiu ascultător şi înlăcrimat.

Pun flori, lumânări aprinse şi lacrimi…

Lacrimile se pierd primele…apoi luminile aprinse…şi, în cele din urmă, şi florile. Florile se usucă.

O floare ruptă putrezeşte aidoma omului. O floare uscată, nu ne mai dă să înţelegem mai nimic din frumuseţea ei de odinioară.

Putrezim. Ne mănâncă viermii. Unora nu le place această realitate. Le e teamă să o şi audă.

Dar dacă ne plângem păcatele, mormântul ne e un prieten devotat, pentru că ne ajută acţiunea noastră binecuvântată. El ne îndeamnă să plângem. El ne dă voie să plângem. El ne începe plânsul, mormântul, pentru ca tot el, să ni-l sprijine.

Mormântul ne îmbrăţişează durerea. El ne-o alină.

Ni se spune, uneori, că am rămas „singuri”…Dar asta e doar o părere.

Ni se spune, că „nu mai putem suporta” viaţa pe care o ducem…Dar ne înşelăm.

Ni se par oamenii „răi” şi „vicleni”…Dar noi suntem aşa.Pentru că suntem o oglindă care reflectă defectuos imaginile.

Ne schimbăm în rău, pentru că nu vrem să ne întărim în virtuţi. Virtutea e o întărire în bine. Cine face binele, cunoaşte ce înseamnă liniştea.

O, nu e bine să te lauzi! Nu e bine să îți facă plăcere lauda inconsistentă. E o pierdere de timp acest lucru.

Umplem văzduhul de vorbe şi doar atât.

Tăcerea e mai bună decât vorba.

Tăcerea naşte rugăciune şi gândire umilicioasă.

*

Oamenii au nevoie de multă dragoste şi sinceritate. Avem nevoie de iertare. De aceea şi simţim iertarea ca pe o descătuşare, ca pe o liniştire a sufletului.

Dumnezeu ne iartă. E îndelung iertător şi tocmai de aceea mergem cu dragoste la El, în faţa Lui. Lui Îi spunem ceea ce ne doare. Lui Îi spunem cu putere, din tot sufletul,  cuvintele inimii noastre.

Celui care vine la noi şi ne întreabă, trebuie să-i dăm curaj, încredere în iertarea lui Dumnezeu.

Trebuie să-i învăţăm – pe cei care ne întreabă – milele Sale cele bogate, multa Sa iubire de oameni cu care ne-a iubit şi ne iubeşte. Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi iubit, nu ne-ar mai fi creat. Existenţa noastră dovedeşte marea Sa iubire de oameni.

El l-a făcut pe om. Omul nu e o creatură spontană, care a apărut și s-a dezvoltat haotic, la întâmplare. Omul e făptura lui Dumnezeu şi e făcut pentru a fi împreună cu El.

De aceea venim în Sfânta Biserică: pentru ca să fim cu El, să trăim vecinătatea lui Dumnezeu.

Dar nu numai atât! Noi nu venim numai ca să-L vedem pe Dumnezeu şi să plecăm. Noi venim şi ca să-L luăm pe Dumnezeu cu noi, în sufletele şi în trupurile noastre.

Aceasta este iubirea cea mare a lui Dumnezeu: că intră în casa noastră cea spurcată, fără să ne ceară mai mult decât putem noi să facem!

El ne cere inima, ne cere voinţa noastră, ne cere timpul nostru, ne cere moartea noastră. El ne vrea cu totul ai Lui. Tocmai de aceea ne umple de atâta milă: pentru ca să ne umplem şi mai mult de smerenie!

Sfintele noastre Biserici sunt pline de mila Sa. În ele aflăm căldura şi îmbrăţişarea Duhului Sfânt.

La noi nimic nu te stinghereşte.

Totul e lin, plăcut, plin de nădejde, de multă pace sufletească.

Iubim mai mult pacea decât gâlceava cuvintelor.

Dacă te pierzi în multe, te osândeşti singur la neorânduială interioară.

Dumnezeu lucrează tainic.

Faci un anumit lucru sau te afli în acel loc unde se folosește sufletul tău.

Nu te întreba dacă e bine să fii acolo unde eşti! Acolo unde eşti, eşti bine. Dumnezeu rânduieşte fiecărui om locul şi mijloacele mântuirii sale. Numai smerenie să existe.

Dacă sufletul se pocăieşte şi se smereşte, roadele se văd imediat. Căci şi focul face imediat căldură. Fiindcă roadele pocăinţei sunt căldura îndreptării pe calea cea bună.

Renunţi la ce ai fost din dor, din dragoste de Dumnezeu. Dragostea de Dumnezeu îi îmbată dumnezeieşte sufletul celui credincios.

Trebuie să te rogi cu tărie, din adâncul inimii tale şi să nu te îndoieşti pentru ceea ce te-ai rugat.

Rugăciunea e încredere desăvârşită în ajutorul lui Dumnezeu.

Dacă te rogi înseamnă că aştepţi de la Dumnezeu să ţi Se facă prezent prin mila Sa, prin purtarea Sa de grijă, prin dragostea Sa.

Dumnezeu e aproape de tine, lângă tine.

Tu iubitule, trebuie să înţelegi maxima ta păcătoşenie, pentru ca să-l primeşti pe Hristos, Cel care a venit să îl vindece pe om de boala păcatului.

Păcatul – e clar! – e o boală. E boala bolilor. Nu SIDA[1] e boala prin excelenţă, ci păcatul.

Oricum s-ar numi acest păcat el e boală imensă. De păcat a venit să ne vindece Iisus Hristos, Domnul nostru şi de urmările păcatului.

Coborârea Sa la noi a făcut posibilă urcarea noastră de-a dreapta Tatălui. Înălţarea Domnului la cer – datorită Întrupării Sale – e şi ridicare noastră la cer.

El S-a întrupat nu pentru a renunţa apoi la trupul pe care L-a asumat, ci pentru a-l îndumnezei, pentru a-l transfigura.

Trupul Său a devenit mâncarea noastră cea mai importantă, mâncarea esenţială. Sângele Său a devenit băutura cea prea limpede şi însufleţitoare, care ne îndumnezeieşte.

Mama noastră ne dă din trupul ei un trup. Sufletul e de la Dumnezeu și nu de la părinții noștri. Însă Hristos ni Se dă cu totul. El nu ne dă puţin din Sine. El ni Se dă cu totul nouă. De aceea ne şi cere un răspuns total la iubirea Lui.

O, prea mare, prea imensă, neînțeleasă și neajunsă iubire a lui Dumnezeu! Cine poate înţelege, Dumnezeule, marea Ta iubire de oameni? Mintea mea e firavă şi ticăloasă.

Înţelegerea Ta ne umple de uimire şi de dragoste şi de aceea nu avem cuvinte pentru a Te lăuda.

A vorbi despre Dumnezeu înseamnă a ne umple de dragostea Lui. El e cu noi! Acest lucru e cel mai important.

Dacă El e cu noi şi noi trebuie să fim ajutători la neputinţele tuturora.

Cel de lângă noi, ne aparţine.

El aparţine iubirii noastre.

Nu ni-l facem sclav, ci iubit.

Îl iubim pentru Dumnezeu. Și trebuie să îl iubim după cum ne-a iubit pe noi Dumnezeu.

Sfânta Ortodoxie e viaţa pentru Dumnezeu, trăită în iubire faţă de toţi. Dacă nu-i iubim pe toţi, nu iubim pe niciunul cu adevărat.

În pomelnicul pentru Sfânta Liturghie ne scriem dragostea de fraţi. Rugăciunea e o declaraţie de dragoste sfântă. Îi scriem pe cei pe care-i iubim, pentru că îi avem înscrişi în inimă.

Foaia cu nume demonstrează rugăciunea noastră tainică pentru aceia, neuitarea lor, grija noastră pentru ei, legătura noastră interioară nestricată cu ei.

Această foaie se aduce la Sfântul Altar pentru ca să o vadă Hristos, Cel care ştie cum să preţuiască dragostea. Hristos, Care-i iubeşte pe aceia, îi strânge în braţe: pentru că împlinirea dragostei este primirea ei de cea mai mare dragoste, de dragostea lui Dumnezeu!

Pe cei vii, cât şi pe cei morţi îi aducem dragostei Lui şi El nu scoate pe nimeni afară. El îi primeşte pe toţi şi-i iartă pe toţi.

O, dacă ar şti acest mare adevăr tot pământul! Toţi oamenii trebuie să cunoască dragostea lui Dumnezeu, pentru că au cea mai mare nevoie de ea.

La El trebuie să venim cu cea mai mare încredere.

Dacă te îndoieşti, Îl faci pe Dumnezeu „neputincios”.

Iar dacă-I ceri lucruri care nu-ți trebuie, Îl consideri pe El „neştiutor” a inimii tale.

E mare lucru să înţelegi, să respecţi şi să iubeşti – cu minte duhovnicească – întreaga creaţie, întreaga zidire a lui Dumnezeu.

Dacă loveşti un câine – fără ca să-ţi facă nimic – nu cunoşti compătimirea şi nici conştiinţa neputinţei.

Dacă baţi, cu duşmănie, calul care te trage după el şi, odată cu tine, şi o căruţă plină cu lemne, nu cunoşti durerea muncii, a efortului prelungit, a epuizări subite.

Te crezi „stăpânul invincibil” şi uiţi că eşti mult mai neputincios decât multe dintre animale şi păsări.

O, de-am sta cu mai multă băgare de seamă în mijlocul naturii! Dacă am observa totul cu minuţiozitate, am vedea ce minuni de frumuseţe şi de măreţie ne-a lăsat Dumnezeu în jurul nostru.

Omul nu e pus să dărâme, ci să protejeze, să îngrijească creația lui Dumnezeu.

E uşor să tai o pădure întreagă dar e mult mai greu să sădeşti o pădure întreagă.

Frumuseţea unei mici flori e mult mai încântătoare decât orice produs al croitoriei.

Totul e minunat! Totul e făcut cu mare grijă!

Dacă nu suntem atenţi la amănunte, ni se pare că ştim multe. Dar dacă ne luăm la bani mărunţi, atunci observăm multe lacune în gândirea, în înţelegerea noastră vizavi de noi, de oameni, de Dumnezeu, de istorie, de lumea din jur…

Nu eşti frumos cânt te lauzi, ci când recunoşti, în mod smerit, că ai multe de învăţat.

Smerenia e plină de frumuseţe, e răpitoare, e dumnezeiască.

Haina lui Dumnezeu e haina smereniei. El a venit ca un Rob, deşi era Stăpân. Nu a vrut să I se slujească, ci a vrut ca El să slujească.

El a spălat picioarele Ucenicilor şi nu Ucenicii, Lui. El S-a plecat asupra picioarelor lor. Și asta pentru ca să le spună – în mod fizic – că smerenia, numai ea, te poate învăţa cum să mergi.

El S-a plecat şi le-a spălat picioarele, le-a făcut picioarele să fie curate. El le-a spălat picioarele, adică sufletul.

Sufletul nostru s-a simţit curat după Sfântul Botez,  nu pentru că şi-a închipuit că e curat, ci pentru că a devenit curat.

Îi desconsiderăm pe unii fraţi datorită sărăciei lor considerându-i nişte „gunoaie” dar ne înşelăm amarnic.

Uneori, ei sunt mult mai de preţ pentru Dumnezeu, decât mulţi dintre cei lăudaţi şi apreciaţi. Ni se pare că aici nu mai e nicio „surpriză plăcută”…Dar tocmai aici – pentru că Dumnezeu vrea inimă smerită – sunt, de multe ori, cele mai frumoase şi sfinte suflete ale omenirii.

Puteţi să mă acuzaţi de „idealism”…Însă, iubiții mei, adevărul strigă cu putere!

Să nu ne uităm la haină şi – mai ales – la jegul hainei lor, ci la inimă! Acolo priveşte şi Dumnezeu.

Fumurile noastre neroade nu ne pot ajuta.

În fața Iadului nu ne ajută nici poziția socială, nici facultățile făcute, nici aprecierile primite.

Grosolănia noastră ne condamnă!

Cu cât credem că suntem „mai frumoşi” cu atât ne urâţim înaintea lui Dumnezeu.

Părerea de sine, care mereu se justifică, se îndreptăţeşte, e o mare urâciune.

E foarte urât să vedem bătrâni îmbrăcaţi ca cei tineri şi crezându-se tineri. Aşa ceva nu se face! Trebuie să ne conştientizăm vârsta pe care o avem şi să ne comportăm ca atare.

Nu e frumoasă o bătrână cu părul alb văzută mergând cu capul gol. Dar nicio tânără nu e cuviincioasă cu fustă scurtă şi machiată în chip şi fel.

Cerceii n-au ce căuta nici la femei şi nici la bărbaţi.

Brăţările şi lănţişoarele fără Sfântă Cruce nu sunt pentru creştinii ortodocşi.

Aurul şi argintul la gât sunt incompatibile cu pocăinţa şi viaţa smerită.

O, dacă am înţelege odată acestea! O, dacă am renunţa la toate podoabele Satanei!

Inconştienţa e mare printre noi.

Ajută-ne, Doamne, nouă neputincioşilor şi ne miluieşte! Ai milă de noi, că rătăcim ca nişte orbi, fără să ştim ce trebuie să facem!

Cuvintele sfinte sunt ca şi iluminatul stradal pe timp de noapte. El înlătură întunericul gros al păcatelor.

Când auzim cuvântul lui Dumnezeu, auzim cuvintele vieţii veșnice. De aceea, trebue să ne bucurăm!

Creştinii ortodocşi se bucură mereu. Bucuria e modul de a-ţi exprima mulţumirea și pacea inimii.

*

Astăzi au fost mulţi, foarte mulţi credincioşi la Sfântul Dimitrie Basarabov († 27 octombrie)[2]. Au stat ore întregi ca să-i sărute Sfintele Moaşte. Era o coadă imensă. Aceşti oameni m-au smerit profund.

Eu n-am fost în stare – şi nici nu sunt – să stau atâta timp numai ca să sărut, pentru câteva clipe, sfânta lui mână…dar ei au stat. Ei au stat cu credinţă.

O, aceştia sunt adevăraţii credincioşi! Ei cred, cred cu tărie! Eu sunt slab. Sunt puţin credincios.

Doamne, pentru rugăciunile lor cele sfinte, miluieşte-mă şi pe mine şi pe mine, păcătosul!

Tăria lor demonstrează tăria credinţei noastre. Dacă nu credeau – tot la fel de puternic – şi străbunii noştri, ne-am fi pierdut de mult. O, Doamne, să nu ne laşi niciodată!

Rugăciunea e respiraţia Sfintei Biserici.

Noi ne rugăm mereu. Preoţii se roagă mereu şi ne îndeamnă continuu la rugăciune. Orice slujbă a noastră e rugăciune şi e rugăciune pentru noi.

Uneori credem că putem trăi fără rugăciune. Însă viaţa sufletului e rugăciunea. Nu putem trăi fără ea, pentru că ea, rugăciunea, e iubire de Dumnezeu.

Nu ne aducem aminte de Dumnezeu rugându-ne, ci ne adresăm Lui, Celui de lângă noi. Ne adresăm oamenilor prin cuvinte, prin gesturi dar şi prin glasul inimii. Aşa facem şi în relația cu Dumnezeu!

Cuvintele rugăciunii, închinăciunile şi metaniile dar şi dragostea inimii noastre sunt un dialog cu El sau cer un dialog cu El pentru totdeauna.

Mergem la Dumnezeu pentru că vrem să fim cu El mereu. O clipă fără El e un Iad, e o singurătate covârşitoare. Fără El, toată fiinţa mea s-ar nimici imediat.

Dar Hristos nu ne lasă din mâna Sa! Prin El, întru Duhul, suntem bineplăcuţi Tatălui. Fiul ne duce la Tatăl, prin Duhul iubirii şi al comuniunii. Întru Duhul, Îl vedem pe Hristos ca trimis al Tatălui pentru noi.

Trăim în Duhul Sfânt, vedem cum Hristos ia chip în noi şi cum noi devenim ai Lui. Trăim şi trăim împărtăşindu-ne cu Hristos, întru Care Se odihneşte Duhul Sfânt.

O, ce lucrări dumnezeieşti! Uneori, tot ceea ce văd, mă umple de bucurie.

Smerindu-te, începi să-i înţelegi şi să-i iubeşti pe oameni.

Dacă nu-ţi zdrobeşti mintea, dacă nu-ţi omori înfumurarea cugetului, nu poţi să priveşti nepătimaş.

Credem că ştim multe, dar ne înşelăm. Nu ştim nimic. Suntem prea obtuzi. Dumnezeu Se vede cu ochi de copil. Ca să-L înţelegi pe El, trebuie să devii ca El.

Citim atâtea şi le uităm în mare parte. Uităm oameni, obiecte, evenimente, clipe. Dar faptul disconfortului sufletesc, neîmplinirea sufletească n-o uităm, căci ea ne însoţeşte mereu. Regretăm multe. Pentru toate ne trebuie pocăinţă şi lacrimi. Uneori vrem să plângem şi nu putem. Suntem ca de plumb. Niciun strop, nici măcar unul. O, ce dureroasă e această stare!

Ca să înţelegi imnele Sfintei Biserici îţi trebuie multă smerenie şi mult timp pentru a le pătrunde înțelesurile.

Uneori simţi că ţi „se blochează mintea” când le gândești. Nu poţi mai mult. Aceasta e cât poţi. Trebuie să te smereşti! Trebuie să ceri ajutor Prea Curatei Stăpâne!

Neputinţele te ajută să fii mulţumitor mereu. Dacă vezi că nu poţi, atunci nu te mai încrezi în tine ci în Dumnezeu.

Credem de multe ori, că ceea ce am făcut a fost din cauza noastră, pe când adevărul e acela, că am făcut un lucru bun pentru rugăciunile Sfinţilor Săi.

Ajutorul Sfinţilor Lui e o permanenţă în viaţa creştinilor ortodocşi. Noi trăim din rugăciunile Sfinţilor şi pentru rugăciunile lor.

Cei care stau departe de viaţa Bisericii, numesc asta „nebunie” şi „închinare la oameni”. Dar ei nu ştiu ce spun.

Noi vedem în Sfinţi pe Dumnezeu, pe Prea Sfânta Treime, căci Hristos, în Duhul Sfânt, a locuit şi locuieşte în ei iar unde sunt Aceştia e şi Tatăl.

De ce nu toate trupurile devin Sfinte Moaşte? Pentru că nu locuieşte întru ei harul Prea Sfintei Treimi.

Harul dumnezeiesc izvorăşte din Sfintele Moaşte. E vizibil duovnicește. Sufletul îl simte, îl gustă, se bucură de el, se odihneşte prin el şi în el. Harul dumnezeiesc e vizibil pentru sufletul curat.

În Sfintele Moaşte nu este putreziciune, pentru că harul dumnezeiesc le conservă, le păstrează ca mărturie a iubirii lor pentru Dumnezeu, a iubirii continue, pentru că în Raiul Său Sfinții lui Dumnezeu, ale căror trupuri sunt pe pământ, sunt vii și plini de slava Sa.

O, Sfintele Moaşte sunt frumuseţi sufleteşti! Ele împarfumează respiraţia noastră sufletească şi atmosfera de rugăciune a Sfintei Biserici.

În Sfintele noastre Biserici poţi să te rogi, pentru că simţi să te rogi.

Într-o casă oarecare, fără Icoana Sfântă a Stăpânei, fără pictură evlavioasă, fără Sfânta Cruce, fără Sfânta Împărtăşanie, aşa cum sunt aşa-zisele „case de rugăciune” neoprotestante, nu poţi să te rogi, pentru că te simţi străin şi singur.

Între pereţii albi, ca de spital, nimeni nu te vrea. Nu e loc de rugăciune, ci grajd.

Dar în Sfintele noastre Biserici,  frumuseţea liturgică, adică Icoanele, fresca Bisericii, tămâia cădelniței, mirul de mirungere după Sfânta Liturghie, veșmintele strălucite ale preoților sunt o trimitere expresă la frumuseţea sufletului.

Așa trebuie să fim de frumoși după cum vedem că e frumoasă, cu frumusețe duhovnicească, Biserica Sa.

Dacă în tine e frumuseţe, o vei transmite şi în jurul tău fără doar şi poate.

Am înţeles, că a predica înseamnă a-ţi vărsa sângele.

Trebuie să saturi, să saturi mereu.

Trebuie să ai cuvinte. Dar cuvinte vii, adevărate, pline de teologie.

Şi, mai ales, trebuie să fii dumnezeieşte de sincer în modul cum vorbeşti şi în ceea ce spui.

Predica e o încordare a tăriei dragostei, o revărsare bine drămuită a dragostei noastre.

Ca să iubeşti, trebuie să faci dovada înţelegerii şi aceasta ţi se cere în orice clipă.

Trebuie să te afunzi în smerenie când vorbeşti.

Trebuie să vorbeşti multora ca şi când ai vorbi cu tine însuţi sau ca şi când ai vorbi numai cu tine.

Când vorbeşti, simţi că-ţi sfâşii inima, că rupi din propria-ţi inimă, pentru a oferi, pentru a împărţi şi altora.

Predica e un dar din darurile lui Dumnezeu.

Dacă am primit în dar, tot în dar trebuie şi noi să oferim.

Predica nu se plăteşte! Ea se primeşte sau se respinge. Dar dacă e primită, plata predicii e bucuria înţelegerii, care s-a născut în cel care a ascultat-o.

*

Am înţeles că Sfinţii sunt lângă noi când ne rugăm. Îi simţi! Sunt lângă tine.

Când suntem tulburaţi, ni se pare că nimic nu are sens. Dar luminarea Domnului ne limpezeşte, ne arată direcţia cea bună. Trece tulburarea şi vine pacea, pacea care covârşeşte orice înţelegere a minţii.

O, ce dulce e această pace!

Profunzimea ei nu o poate înţelege biata noastră minte. Dorim să pricepem, să înţelegem cât mai multe. Dar dacă dorim aceasta egoist, atunci intrăm şi mai mult în întuneric.

Ne simţim neputincioşi când vrem să facem răul, chiar dacă suntem beţi din cauza lui. Beţia dorinţei de a face bine, această binecuvântată dorinţă a virtuţii însă, ne dă putere, ne dă forţă, ne dă energie ca să ne jertfim pentru ceilalţi.

Când îi dorim pe ceilalţi în Hristos, îi dorim cu adevărat, pentru că îi dorim Sfinţi în Hristos.

Umanitarismul nu e tot una cu milostenia.

Uneori ni se pare că suntem „oameni buni”, pentru că dăm cuiva ceva în numele nostru. Aceia ne laudă, ne mulţumesc, pentru că noi nu-i dorim schimbaţi, înnoiţi în Hristos, ci doar mai bine hrăniţi sau mai bine îmbrăcaţi.

În celălalt trebuie să-L vedem pe Hristos şi Lui să-I facem toate.

Dacă îl vezi în Ion pe Ion, te raportezi faţă de el ca faţă de un om ca şi tine. Dar dacă în Ion, în fratele Ion, îl vezi pe Hristos, atunci lui Ion trebuie să îi dai tot ce i-ai da lui Hristos dacă ar fi în faţa ta.

Sfânta Ortodoxie nu ne învaţă să facem cadouri fără inimă, ci milostenie cu inima răstignită, cu inima suferindă din cauza iubirii faţă de oameni.

A-i iubi pe oameni înseamnă a suferi pentru ei şi din cauza lor.

A iubi înseamnă a răbda rugându-te, jertfindu-te.

În Parabola Samariteanului milostiv, Domnul l-a adus pe cel rănit de păcat la casa de oaspeţi (Lc. 10, 34), adică în Sfânta Biserică.

Dar aici nu l-a lăsat pur şi simplu, ci „a purtat grijă de el” (ibidem). L-a îngrijit pe acela. Adică pe fiecare dintre noi.

Domul ne-a adunat de pe cărările morţii în Sfânta Biserică şi poartă grijă de noi, pentru că ne hrăneşte cu Sine, cu dumnezeieştile Sale cuvinte, cu daruri prea multe şi binecuvântate.

Această dumnezeiască parabolă e un abis de lumină dumnezeiască. M-a bucurat Domnul cu această vedere!

Mă bucur şi mă cutremur de bogăţia de har a Sfintei Scripturi. Ni se pare că ştim multe…Dar dacă ne apropiem în mod concret de text, căutarea sensului şi înţelegerea lui ne epuizează, pentru că înţelegerea necesită multă căutare, comparare, pătrundere şi, mai ales, totul se rezolvă şi mai greu, dacă luminarea Domnului nu ne ajută imediat.

Înţelegerea Sfintei Scripturi e o suferinţă, o crucificare, o înaintare dureroasă.

Nu poţi citi şi înţelege Sfânta Scriptură stând comod!

Nici a predica, nu e o comoditate!

Totul se face prin renunţare, prin multă rugăciune şi nevoinţă interioară şi exterioară.

---

[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/SIDA.

[2] Idem:

http://www.teologiepentruazi.ro/2010/10/26/predica-la-pomenirea-sfantului-dimitrie-basarabov-27-octombrie-2010/.