Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 300-323.

***

O, dacă n-aş fi ştiut mila lui Dumnezeu şi dacă nu m-aş fi bucurat din plin de ea aş fi fost sufletul cel mai de piatră! Dar mila Ta, Doamne, mi-a zdrobit nesimţirea. A făcut o rană dulce în piatra nesimţirii mele, deşi piatra e tot întreagă în mare parte.

Sunt gol, mă simt gol. Mă simt putred şi ticălos. Un suflet plin de singurătate şi dezamăgire ticăloasă.

Sunt gol dar Tu mă umpli, Doamne! Tu îmi arăţi bucuria Ta şi mă umpli de veselie. Căci pe Tine Te primesc – deşi cu multă nevrednicie – ca să-mi sfinţeşti sufletul şi trupul şi viaţa mea cea foarte ticăloasă.

Tu mi Te dai mie şi eu sorb sfinţita linguriţă cu mare dor. Te primesc. Te simt în mine. Simt cum luminezi şi sfinţeşti cele din lăuntru ale mele. Simt acestea şi atunci prăznuiesc. Atunci e sărbătoare.

Fără Tine sunt trist: trist după Tine.

Azi nu m-am împărtăşit cu Tine şi Te doresc pe Tine. Te doresc în trupul meu, Doamne, ca pe Lumina care luminezi întunericul, ca pe Focul care arzi vreascurile păcatului, ca pe Hrana care saturi pururea.

Deşi vorbesc ca un nebun şi ca un stricat, spun adevărul. Deşi – poate nu sunt crezut – acestea simt eu, înşelatul şi spurcatul şi netrebnicul robul Tău: Te doresc mai mult decât orice.

L-am întrebat pe un frate – pe un om cu mare dor de Hristos dar şi erudit iubitor de Sfinţi Părinţi – de modul cum se împărtăşeşte şi mi-a spus că se împărtăşeşte de mai multe ori cu aceeaşi Sfântă Spovedanie.

Face aceasta cu conştiinţa faptului, că Sfânta Împărtăşanie îl curăţeşte micile abateri şi că atunci când face un păcat mare, merge să se mărturisească.

Eu am alt tipic, deşi mi-aş dori şi eu să fiu de mai multe ori cu Hristos Domnul într-o săptămână.

Mă mărturisesc – chiar şi la ceea ce pare „mic” – şi apoi mă împărtăşesc, dacă Părintele îmi dă voie.

O, deşi mi-aş dori de mai multe ori pe săptămână aceasta, mi-e frică să nu fiu crezut nu ştiu cum şi să nu mai fiu împărtăşit nici la o săptămână cu Dulcele Iisus.

Doamne, învaţă-mă ce să fac şi iartă-mă!

Iartă-mi puţina credinţă şi frica copilărească pe care o am.

Îmi dau seama – din mila Domnului – că fără dreaptă cugetare – şi asta din ce în ce mai mult – nu poţi face nimic mântuitor.

Cuvintele duhovniceşti trebuie înţelese şi aplicate în funcţie de om, de context, de acţiune.

Dacă spui cuvinte sfinte unui frate, fără a şti în mod concret – din mlădierea Sfântului Duh – despre ceea ce îi trebuie nu faci decât să iei în deşert cuvintele Sale.

De aceea, trebuie viaţă curată şi mult discernământ atunci când sfătuieşti pe cineva.

Trebuie să vezi, să simţi, să înţelegi viaţa şi nevoile sale.

Un sfat bun e un sfat care are grijă de toate detaliile.

O, Doamne, învaţă-mă să fiu smerit şi să împlinesc dumnezeieştile Tale porunci!

Nu iert din toată inima. Asta mă doare. Mă ţine egoismul pe loc. O, de-aş fi puţin mai atent la sufletul meu! E ca un pământ nemuncit, plin de bălării şi mărăcini. E ca un om mort, care nu simte şi nu aude nimic.

Încep să se coacă strugurii sau, mai bine zis, încep să se culeagă viile.

Culesul viilor e aidoma Înfricoşatei Judecăţi. Acum se culeg boabe de struguri, atunci boabele răbdării şi ale umilinţei noastre sau boabele acre ale aguridei noastre.

Unii vor culege strugurii Duhului Sfânt iar alţii agurida păcatelor de tot felul. Vai nouă! Vai nouă, dacă nu vom avea roade de pocăinţă!

Nu păcatul trebuie arătat, ci roadele pocăinţei. Dacă vom arăta păcate, vom primi pedepsele veşnice.

O, vai nouă! Cine ne va scăpa de focul acela? Cine ne va fi nouă ajutător?

Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu ajută-ne nouă! Fii scăparea noastră, Prea Milostivă Maică!

Copiii sunt frumoşi. O, Doamne, ai milă de ei! Ei sunt plini de viaţă iar eu plin de păcate.

Un frate mi-a spus, că e „fariseism” să spun că sunt păcătos. Dar eu asta sunt: un mare păcătos. Nu pot să spun că sunt altceva, dacă acesta sunt și așa mă simt.

Ai milă de mine, Doamne, de mine, prea păcătosul!

Sunt şi mă simt un mare păcătos, cel mai mare dintre păcătoşi deşi, uneori, uit acest lucru. Îl uit dar tot acesta sunt: un mare păcătos, cel mai mare păcătos.

Nu mă uita, Doamne, şi pe mine necuratul şi blestematul! Ai milă de mine şi mă iartă, Sfinte Doamne!

E mare diferenţă între cântecele aşa-zis „evlavioase” şi cântările de cult ale Sfintei Biserici Ortodoxe: singura şi adevărata Sfântă Biserică. Numai acestea din urmă te umplu de bucurie sfântă şi adevărată.

Cântecele făcute pătimaş, chiar dacă par „bune”, sunt foarte departe de liniştea şi bucuria Duhului Sfânt. E o mare durere, când astfel de cântece sunt cântate şi de fraţi de-ai noştri prea puţin cunoscători.

Ajută-ne, Doamne, ca să înţelegem tot ce trăim şi tot ce vedem după voia Ta! Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!

*

Mulţumesc Ţie, Născătoare de Dumnezeu Prea Curată, că ai auzit netrebnica mea rugăciune, a păcătosului, şi nu ai trecut cu vederea inima îngrijorată şi singură, care ți se mărturiseşte ție, Stăpână!

Cine nu cunoaşte milele cele mari şi neîntrecute ale Maicii lui Dumnezeu nu ştie faptul, că nu există cuvinte îndeajuns de multe, pentru ca să o lăudăm pe Prea Sfinţia sa.

Ajutorul ei întrece gândul.

Mila ei e plină de îndurare.

Acoperământul ei cel stăpânesc ne scapă de tot războiul sufletesc.

Prea Curata Stăpână îi ajută pe cei care se roagă ei cu credinţă şi cu dragoste nebiruită. Ea îi ascultă pe păcătoşi. Asta am înţeles din plin! De acest lucru mă bucur! Ea îi ascultă şi pe cei care nu au decât rugăciune umilită.

O, Stăpână, nădejdea ortodocşilor, nu ne uita pe noi! Tu eşti cu noi şi suntem apăraţi de toate relele. Îţi mulţumim ție pentru toate!

Laud şi mă bucur şi fericesc postul. O, fericit şi dumnezeiesc mijloc al mântuirii! Câtă fericire şi frumuseţe ne aduci în suflet! Cât de folositor ne eşti, cât de grabnic folositor ne eşti!

Tu cobori harul lui Dumnezeu în noi.

Tu ne subţiezi mintea dar şi trupul.

Tu stingi focul cel ruşinos din coapsele noastre iar pe balaurii, care ne sălbăticesc, tu îi ţii la depărtare.

Tu ne faci să călătorim cu bucurie pe cale. Căci furtuna patimilor încetează când tu eşti căpitanul vasului nostru.

Tu eşti doctorul care extirpezi patimile.

Tu eşti focul care aprinzi tămâia rugăciunii în inimă.

Prin tine mintea se face văzătoare a celor de taină, căci tu alungi vălul de pe sufletul nostru, post binecuvântat, o, învăţător al nevoinţei!

Domnul ni te-a dat împreună cu sfinţita rugăciune ca arme împotriva diavolului, ale celui ce ne pierde prin înşelarea adusă de viclenia sa.

Tu, fericite post, curăţeşti casa sufletului, pentru ca rugăciunea să picteze în el – plină de har – chipul Domnului Hristos.

Tu eşti cel care arzi mărăcinii şi ciulinii, pentru ca rugăciunea continuă să aducă rod însutit şi înmiit în ogorul inimii.

Tu eşti arma ortodocşilor!

Tu eşti arma care-i scoţi afară pe soldaţii nelegiuirii şi umpli sufletul de pace şi de bucurie cerească.

O, mult ne ajuţi tu! Mult ne ajuţi tu, sfinţite post şi tu, binecuvântată rugăciune!

Unii lucrează cu bisturiul iar alţii cu plugul. Unii lucrează cu ciocanul iar alţii cu foarfecele.

Noi, creştinii ortodocşi, pentru mântuirea sufletului nostru, lucrăm cu postul, cu rugăciunea, cu smerirea minţii, cu prihănirea de sine, cu privegherea neîncetată asupra noastră.

Pentru cei rătăciţi e „bună” zbenguiala; pentru noi, nu. Pentru cei care dezertează din Sfânta Biserică sau trăiesc fără luare aminte, în gânduri rele şi păcătoase, e „bun” tot ce e rău.

*

Să nu-l socotim pe om după faţa lui! Ea ne poate înşela. Aşa mă înşală pe mine faţa omului întotdeauna.

Astăzi un bărbat mi-a cerut să citească volumul al III-lea din cărţile apărute în română ale Sfântului Ignatie Briancianinov. Eram vizavi de el în tren, întorcându-mă de la Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu.

M-a văzut citind şi mi-a cerut să citească şi el. M-a surprins cererea lui şi m-am bucurat să-i dau cartea, deşi crezusem, că un om ca el nu vrea să citească o asemenea carte.

După mintea mea, socotisem că el nu ar fi dorit să citească cărţi ortodoxe dar m-am înşelat.

O, judecare a aproapelui! Multe păcate mai fac din părerea de sine! Iartă-mă, Sfinte Doamne, că sunt nevrednic!

Acum îmi pare rău, că nu ştiu mai multe despre acest om dar şi de faptul că am ezitat și nu i-am dăruit lui cartea, nu i-am lăsat-o. Egoismul meu şi-a spus încă o dată cuvântul.

Mă laud cu multe dar nu fac nimic. Îmi place să pierd timpul în defavoarea mântuirii mele.

O, de-aş înţelege cum să-mi mântuiesc sufletul meu! Pentru că nu simt, în mod real, valoarea sufletului îmi place să filosofez ca să treacă timpul. Rău mă voi chinui! Vai mie! Vai mie, spurcatului şi blestematului! Vai mie, celui necredincios şi ticălos!

Sora E. repetă mereu: „În Iad o să mergi!”. Iar eu sunt nesimţitor ca o piatră. Văzându-mi păcatele, ea îmi spune că sunt egoist.

O, Doamne, cel mai ticălos sunt! Sunt mai ticălos decât toţi!

Un cerşetor binecuvântat de Dumnezeu, fără ambele picioare de la genunchi în jos, vine nu ştiu câte sute de metri ca să cerşească în metrou iar eu, care am picioare încă bune – din mila lui Dumnezeu – nu alerg în fiecare zi la Biserică.

Mă lenevesc. Sunt leneş. El se trezeşte de dimineaţă, de foarte de dimineaţă, pentru că ştie că îi trebuie mult timp ca să străbată distanţa până la metrou.

Dar eu, ce fac? Eu trândăvesc. Eu sunt leneş şi plictisit. O, vai mie!

Toţi sunt Sfinţi, numai eu sunt păcătos. Acesta este un mare adevăr! Când uit acest adevăr sunt ca frunzele de porumb, pe care le-am văzut azi spulberate de viteza trenului. Sunt un fulg atunci: un fulg pe care îl poartă vântul unde vrea.

Cei care au patima băuturii merg de multe ori la bar, dar eu merg de prea puţine ori în faţa Domnului prin rugăciune umilită.

Ei mă întrec prin voinţa lor, pe mine, care trebuie să mă pocăiesc de păcatele mele. Nici cât fac ei pentru a bea, nu fac eu ca să mă pocăiesc. O, vai mie! Sunt mai de plâns decât toţi oameni.

Unii oameni muncesc de dimineaţă până seara, muncă grea, pentru ca să-şi câştige existenţa lor şi a familiilor lor iar eu nu mă ostenesc nici măcar puţin ca să scap de Iadul chinurilor mele veşnice. Nu îmi dau seama. Nu îmi dau seama cât de prost şi nesimţitor sunt!

Iadul e chin, e chin veşnic. În el voi fi aruncat eu. Acolo mi-e locul! Dar dacă Tu vei voi, Doamne, mă vei feri de acesta! Facă-se voia Ta, a-toate-iertătorule Doamne!

Sunt nesimţitor. Prea milostivul Dumnezeu îmi trimite în fiecare zi şi noapte scrisorile milei Sale. Fără mila Sa n-aş fi existat deloc.

Mila Sa m-a ţinut şi mă ţine, pentru că Domnul îl iubeşte nespus pe om, pe făptura mâinilor Sale.

Sunt orb, prea orb. Dacă mi-aş da seama cât de mult greşescamuţi de uimire.

Dumnezeu rabdă îndelung! Nu putem păcătui noi, cât poate răbda şi îndura Dumnezeu. El întrece orice aşteptare a noastră. El ne doreşte fericirea în ciuda modului nostru iresponsabil.

De aceea aşteaptă îndelung lacrimile noastre, pocăinţa noastră. O, El aşteaptă să ne venim în fire!

Dacă începem să simţim că suntem păcătoşi, suntem pe drumul cel bun.

Dumnezeu aşteaptă pocăinţa noastră. El nu are mitralieră ci braţe deschise, braţe iubitoare, îndelung iubitoare. El nu ne pune la zid ori de câte ori noi păcătuim ci ne cheamă la El, pentru ca să nu scăpăm în groapa avidă a Iadului.

Cine nu înţelege, că Bunul Dumnezeu tot ceea ce face pentru noi face din iubire şi grijă mare pentru noi, n-a înţeles ce trebuie.

El vrea să ne mântuim, nu pentru că aşa vrea El, adică cu forţa, ci pentru că El ne iubeşte şi ştie că mântuirea e adevărata noastră traiectorie. El ştie unde trebuie să mergem, căci pentru aceasta S-a întrupat.

O, Doamne, dă-ne să înţelegem ce să facem! Tu ştii neputinţa noastră, ajută-ne!

În ciorile care ne furau nucile din nuc i-am văzut pe diavolii care îmi fură rugăciunea şi rodurile ei. În muştele care nu mă lasă să mă concentrez când citesc sau scriu i-am văzut tot pe aceştia.

Viermele din măr sau din gutuie e patima ce îmi strică inima. Ferestrele murdare şi îmbâcsite sunt ochii întunecaţi ai inimii mele.

Jaluzelele de la geam, netrase la vederea priveliştilor păcătoase, sunt pleoapele mele, care nu se închid ca să nu văd ceea ce mă va tulbura amarnic.

Aud greierii cântând în noapte. Aşa ar trebui să mă rog şi eu: tot cu aceeaşi străduinţă şi durere în suflet!

Iarba, acum toamna, se usucă. Şi eu mă voi usca în curând, în curând! În clipa în care n-am să gândesc, îmi voi lua la revedere de la această lume. Voi rămâne un hoit prăpădit. Voi rămâne o mână de oase.

De ce atâta mândrie?

De ce atâtea laude?

De ce atâta dezmierdare?

Ele nu-mi vor mai folosi atunci…Pentru că acestea nu folosesc niciodată. Eu cred că-mi folosesc dar mă înşel. O, crunt mă înşel!

Nu aud clopotul cum mă cheamă.

Nu îl aud pe preot prohodindu-mă.

Nu aud sunetul pământului căzând pe tronul meu (dacă voi avea aşa ceva!).

O, nemernic sunt! Om ticălos şi putred de atâta vanitate.

Trec pe lângă preoţi ca un înfumurat. Nu mă aplec smerit ca să iau binecuvântare! Trec pe lângă cei care cerşesc și sunt nemilostiv.

Trec nepăsător prin viaţă. Trec ca un om nesimţitor.

Nu privesc cerul şi nici pământul.

Nu mă minunez de atâta frumuseţe câtă există.

Citesc cărțile în grabă. Mă rog în grabă. Mă pregătesc pentru mărturisire şi împărtăşire în grabă, în foarte mare grabă.

O, unde mi-e capul! Păcatul m-a rătutit de tot. M-a înnebunit cu totul. Dezmeticeşte-mă, Doamne, şi scapă-mă de această mare boală!

Câinii apără curtea dar gândurile mele mă jefuiesc. Apa spală paharele dar din ochii mei lacrimi nu curg, căci mi-e inima împietrită. Păsările zboară în văzduh dar mintea mea nu se înalţă la Dumnezeu.

Merg, târându-mă precum râma pe pământ. Mă târăsc, nu trăiesc! Mă târăsc printr-o mulţime de murdării.

Florile te bineînmiresmează cu mirosul lor. În schimb, eu împut totul în jurul meu! Mă mândresc mereu.

Mândria e ca mirosul puturos al veceului. Gândurile părerii de sine sunt precum viermii necurăţiei.

Burta mea e întotdeauna nesătulă. Limba mea slobozeşte cuvintele precum avioanele bombele şi apoi regretă.

De ce nu te-ai gândit cu o secundă mai înainte?! De ce nu te-ai oprit la timp?!!

I se pare că merge înainte, când ea merge ca şi racul. Mintea mea merge astfel. Îmi propun multe şi fac puţine sau aproape deloc.

Ambiţia de a face mereu planuri îmi consumă toată ziua, ba chiar şi noaptea.

Nu priveghez noaptea dar îmi fac griji. Nu mă rog dar mă pierd în visări despre rugăciune. Mi se pare că mă rog – auzi înşelare! – când abia mă rog două minute într-o zi întreagă.

O, ce neisprăvit sunt! O, ce fariseu spurcat! Sunt o mortăciune împuţită.

Ajută-mi, Doamne, că în fărădelegi mi-am trăit viaţa! Miluieşte-mă şi mă iartă!

*

Vieţile Sfinţilor lui Dumnezeu te umplu de lacrimi oricând. De lacrimi pline de iubire. De lacrimile dulci ale iubirii de Dumnezeu. Ele te învaţă oricând ceva nou, ceva care îţi trebuie, ceva de care ai nevoie.

Lacrimile unei mame, care îşi iubeşte cele patru fiice pe care nu le mai are, ne învaţă cu ce foc trebuie să ne plângem şi noi păcatele. Dacă nu ne plângem păcatele suntem morţi încă în viaţă!

Soarele răsare dimineaţa şi astfel începe o nouă zi. Mai trăiesc încă! Dar cât? Păcate am multe. Multe, prea multe. Pocăinţă nu am. Gânduri bune nu am. Mă văd trăind dar nu mă gândesc că o să şi mor.

O, ce netrebnic! Pentru toţi sunt un ticălos şi un spurcat, pentru că m-am netrebnicit ca nimeni altul. Am inima îngreunată. Mintea mea e nesimţitoare şi rece. Ajută-mi mie, ticălosului, Doamne! Luminează-mi mintea, pentru ca să fac voia Ta întotdeauna cu inimă curată!

*

După ce se culege via, ai vrea să mai mănânci struguri. Cei pe care îi găseşti – uneori câteva boabe ici şi acolo – ţi se par mai dulci decât toţi pe care i-ai mâncat vreodată.

Tot aşa e şi viaţa omului pe patul morţii: o viaţă care are nevoie de pocăinţă. Clipele acelea – dacă îţi plângi viaţa – sunt mai bune decât toate zilele păcătoase pe care le-ai trăit. O, să ne plângem păcatele!

Vârtejul vieţii noastre vrea să ne facă uituci cu totul. Dacă uităm să ne plângem păcatele, uităm că există judecată dreaptă.

Văd oameni cărora nu le place cum trăiesc. Care nu se simt liniştiţi. Nu le place viaţa lor…dar continuă pe acelaşi ton păcătos.

Trebuie să ne rugăm pentru ei, pentru ca să ne rugăm şi pentru noi. Rugându-ne pentru ei, înţelegem de câtă rugăciune e nevoie ca să ne îndreptăm şi noi înşine.

Deşi suntem păcătoşi, trebuie să ne rugăm pentru mântuirea tuturor, pentru ca toţi să înţeleagă iubirea lui Dumnezeu, cea fără margini, faţă de poporul Său.

O, Doamne, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale, miluieşte-mă şi pe mine, păcătosul!

O soră mi-a spus că ocupaţia ei este plânsul. O, ce lucrare minunată!

Dacă ne plângem păcatele, ne curăţim întinăciunea cea mare a vieţii noastre. Plânsul cel bun e baie curăţitoare.

Îndreptăţirea de sine e o mare urâciune.

Dacă vrei să-ţi faci un bine trebuie să te autocondamni şi nu să te „autoabsolvi”.

Pentru că nu te poţi „ierta” pe tine însuţi. Numai preotul lui Dumnezeu te iartă şi te dezleagă cu puterea dată lui de către Hristos Domnul.

O, trebuie să cunoaştem şi să iubim liniştea Sfintelor Biserici! Sfintele noastre locaşuri de rugăciune sunt oaze de linişte şi de har în mijlocul zgomotelor acestei lumi.

În cârciumi e hărmălaie. La piaţă, aidoma. Pe stadioane şi pe străzi, zarva oamenilor şi a maşinilor, te tulbură şi te năuceşte.

Dar când intri în locaşul dumnezeiesc, intri în locul unde inima ţi se umple de bucurie iar mintea ți se luminează de înţelegeri dumnezeiești.

În faţă ai Sfântul Altar. De când intri în Sfânta Biserică te îndrepţi spre Tronul lui Dumnezeu. Vezi înalta şi duhovniceasca înălţime teologică a catapetesmei. Paşii tăi trebuie să fie smeriţi, îmbrăcaţi în sfiiciune. De pe pereţii din dreapta şi din stânga dar şi de deasupra te privesc Sfinţii lui Dumnezeu.

Tu ai venit să te închini Împăratului cerului şi al pământului, lui Hristos, şi Împărătesei celei prea bune şi prea milostive, Prea Curatei Stăpâne Maria.

Cu ce inimă ai venit? Care sunt gândurile tale? Oare ai venit ca un fur, ca un tâlhar sau ca o oaie smerită şi ascultătoare?

Trebuie să ştii, iubite, că lui Dumnezeu nu-i plac cei care vin ca să se afle în treabă. Dacă nu ai venit cu inimă bună, atunci nu te poţi folosi.

Inima smerită şi duhul umilit şi înfrânt nu sunt scoase afară dar inima de piatră şi mintea trufaşă, care nu aduc rod, chiar dacă sunt aduse cu forţa, nu simt nimic plăcut în Sfânta Biserică.

Dacă poţi căsca la dumnezeieştile noastre slujbe, înseamnă că eşti nesimţitor cu inima. Cântările pe care le auzi sunt pline de harul Duhului Sfânt. Dar dacă tu nu le simţi, datorită păcatelor tale și ale negrijii tale, asta nu înseamnă că ele nu pot bineînmiresma pe cei curaţi cu inima.

Mergi mai departe. Vii la Sfânta Icoană din dreapta şi te închini. O săruţi cu evlavie. Prin faţa Sfintelor uşi treci făcând o metanie, pentru ca Icoana Prea Curatei, de la masa prinoaselor, să fie şi aceasta sărutată de tine.

O, urmează Icoanele împărăteşti! Le săruţi cu multă simţire, la fel ca şi pe Icoana hramului, cât şi pe Icoana Sfântului iubit mai mult de comunitate.

Săruţi mâinile şi picioarele Sfinţilor. Ce e mai mult decât atât e necuviinţă.

Îţi găseşti locul tău în Biserică şi asculţi. Asculţi şi nu discuţi! Şi ce asculţi? Cuvinte dumnezeieşti, adânci, pline de har, pline de sfinţenie.

Nicăieri în lume nu vei mai găsi cuvinte ca acestea. Cuvintele acestea sunt cuvintele vieţii veşnice.

Crede-mă, iubitule, cuvintele acestea sunt mai folositoare decât orice lucru de pe lumea aceasta!

Vezi deasupra policandrul. El e plin de lumini. El reprezintă lumina multă şi mare a Sfintei Evanghelii, care s-a pogorât din cer pentru noi.

Policandrul luminează lumii celei binecredincioase. El stă deasupra ei, pentru ca să îi ridice mintea de la pământ la cer. Stă suspendat în aer, pentru ca să ne arate că trebuie să avem minte duhovnicească, luminată, care nu se înnoroieşte în lumea aceasta.

O, la strană se cântă pentru Dumnezeu! Aici se cântă dumnezeieşte.

Fiecare Sfânt e lăudat şi pomenit cu cuviință iar Dumnezeu e arătat ca fiind întreit în persoane – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – căci fiinţa Sa e una, nedespărţită şi neîmpărţită.

Cântările închinate Prea Curatei Stăpâne sunt pline de dulceaţă şi de dragoste dumnezeiască. Trebuie să ai glas de Înger ca să cânţi asemenea cântări.

Sfânta Liturghie e comoară ascunsă pentru unii iar pentru alţii bogăţie neîmpuţinată. Unii nu-i cunosc binefacerile iar alţii le doresc mai presus decât orice altceva.

Peste tot numai frumuseţe!

Preoţii lui Dumnezeu ies să cădească şi tot sfântul locaş se umple de bună mireasmă. O, mireasmă înălţătoare!

Tămâia aceasta e simbolul rugăciunilor pline de dragoste, pe care trebuie să le facem noi dar şi un mijloc de intuire a cât de plăcute sunt rugăciunile Sfinţilor în faţa lui Dumnezeu.

Stăm în faţa lui Dumnezeu. Cum trebuie să stăm? Ca nişte robi smeriţi. Aşa trebuie să stăm! Să nu ni se pară că suntem buni de ceva.

Hainele de pe noi trebuie să fie cuviincioase şi simple. Lănţişoare la gât sau ghiuluri la mâni nu trebuie să existe. Numai capul plecat şi inima simplă şi rugătoare sunt bineplăcute Lui. Suntem în faţa lui Dumnezeu.

Să stăm cu frică şi să luăm aminte cu cutremur! Acest lucru ni se spune la un moment dat.

O, dacă am lua aminte! Ni se reaminteşte cine trebuie să mănânce Trupul Domnului şi cine trebuie să bea Sângele Său cel prea sfânt. Aceia suntem noi.

Ne plecăm genunchii cu toţii.

Chemăm pe harul Prea Sfântului Duh să se pogoare la noi și să sfințească Darurile, pe preoți și pe credincioși.

O, prea mare minune! Cea mai dumnezeiască minune a lumii se săvârşeşte acum! Cinstitele Daruri devin Sfintele Taine ale Domnului și Mântuitorului și Dumnezeului nostru.

Pâinea şi vinul devin Hristos, Dulcele nostru Mântuitor.

El e mântuirea lumii. Prin El ne mântuim noi, păcătoşii.

Ne ridicăm şi o lăudăm pe Prea Curata Stăpână a lumii. O, axioanele sunt tresăltări dumnezeieşti!

Mai apoi cântăm Tatăl nostru. Ne regăsim toţi de fraţi şi de fii ai aceluiaşi Părinte Ceresc.

Cerem să vină Împărăţia Sa dar dorim şi Pâinea cea cerească. Dorim să ne umplem de slava Sa, pentru ca să ne împărtăşim cu Domnul slavei.

O, se deschid uşile cerului!

Apare Sfântul Potir în ochii noștri, prea dorit și prea frumos…şi preotul lui Dumnezeu îi împărtăşeşte din el pe cei vrednici de mila Domnului, care sunt împreună frați.

Aceia mănâncă şi beau pe Fiul lui Dumnezeu întrupat şi proslăvit prin învierea Sa din morți.

Nespusă bucurie!

Necercetată adâncime!

Omul se uneşte cel mai intim cu Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Apolisul îndurerează oarecum. Se sfârşeşte Sfânta Liturghie şi ne pare rău. Trebuie să plecăm acasă…Dar aici, aici, în casa lui Dumnezeu e cel mai frumos.

O, cât de minunată e Sfânta Ta Biserică, Doamne, Dumnezeul meu! Sunt prea rece şi totuşi mă umplu de darurile Bisericii Tale, de darurile Mamei noastre duhovnicești.

O, când o să-mi vin în fire?! O, când o să-mi dau seama că viaţa nu e un joc?!

Zilele vieţii noastre se scurg cu repeziciune. Sunt ca şi copacii, pe care nu-i mai vedem în viteza mare a maşinii.

Punem muzică în timp ce şofăm şi asta înseamnă plăcerile păcătoase. Dacă nu suntem atenţi sau dacă aţipim la volanul vieţii noastre, ne accidentăm de moarte.

Căci păcatul înseamnă moarte.

Orice moment de neatenţie ne costă. Ne costă prea mult, mult prea mult.

Credem că trebuie să ne grăbim, dar smerenia e cea necesară.

Credem că trebuie să ne răzbunăm – pentru că aşa credem că e „ mai bine” – dar Sfânta Scriptură ne spune să iubim și să lăsăm răzbunarea Domnului.

El nu ne spune să-i iubim numai pe-ai noştri, ci pe orice om. Dacă am merge mai des într-un cimitir, am vedea pe cine urâm noi degeaba. Urâm la urma urmei un mormânt, căci omul se sălăşluieşte în mormânt. Un mormânt rece.

La unele morminte nu mai vine nimeni…Iar la altele, din când în când, mai vine câte o bătrânică sau câte o fiică evlavioasă sau câte un fiu ascultător şi înlăcrimat.

Pun flori, lumânări aprinse şi lacrimi…

Lacrimile se pierd primele…apoi luminile aprinse…şi, în cele din urmă, şi florile. Florile se usucă.

O floare ruptă putrezeşte aidoma omului. O floare uscată, nu ne mai dă să înţelegem mai nimic din frumuseţea ei de odinioară.

Putrezim. Ne mănâncă viermii. Unora nu le place această realitate. Le e teamă să o şi audă.

Dar dacă ne plângem păcatele, mormântul ne e un prieten devotat, pentru că ne ajută acţiunea noastră binecuvântată. El ne îndeamnă să plângem. El ne dă voie să plângem. El ne începe plânsul, mormântul, pentru ca tot el, să ni-l sprijine.

Mormântul ne îmbrăţişează durerea. El ne-o alină.

Ni se spune, uneori, că am rămas „singuri”…Dar asta e doar o părere.

Ni se spune, că „nu mai putem suporta” viaţa pe care o ducem…Dar ne înşelăm.

Ni se par oamenii „răi” şi „vicleni”…Dar noi suntem aşa.Pentru că suntem o oglindă care reflectă defectuos imaginile.

Ne schimbăm în rău, pentru că nu vrem să ne întărim în virtuţi. Virtutea e o întărire în bine. Cine face binele, cunoaşte ce înseamnă liniştea.

O, nu e bine să te lauzi! Nu e bine să îți facă plăcere lauda inconsistentă. E o pierdere de timp acest lucru.

Umplem văzduhul de vorbe şi doar atât.

Tăcerea e mai bună decât vorba.

Tăcerea naşte rugăciune şi gândire umilicioasă.

*

Oamenii au nevoie de multă dragoste şi sinceritate. Avem nevoie de iertare. De aceea şi simţim iertarea ca pe o descătuşare, ca pe o liniştire a sufletului.

Dumnezeu ne iartă. E îndelung iertător şi tocmai de aceea mergem cu dragoste la El, în faţa Lui. Lui Îi spunem ceea ce ne doare. Lui Îi spunem cu putere, din tot sufletul,  cuvintele inimii noastre.

Celui care vine la noi şi ne întreabă, trebuie să-i dăm curaj, încredere în iertarea lui Dumnezeu.

Trebuie să-i învăţăm – pe cei care ne întreabă – milele Sale cele bogate, multa Sa iubire de oameni cu care ne-a iubit şi ne iubeşte. Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi iubit, nu ne-ar mai fi creat. Existenţa noastră dovedeşte marea Sa iubire de oameni.

El l-a făcut pe om. Omul nu e o creatură spontană, care a apărut și s-a dezvoltat haotic, la întâmplare. Omul e făptura lui Dumnezeu şi e făcut pentru a fi împreună cu El.

De aceea venim în Sfânta Biserică: pentru ca să fim cu El, să trăim vecinătatea lui Dumnezeu.

Dar nu numai atât! Noi nu venim numai ca să-L vedem pe Dumnezeu şi să plecăm. Noi venim şi ca să-L luăm pe Dumnezeu cu noi, în sufletele şi în trupurile noastre.

Aceasta este iubirea cea mare a lui Dumnezeu: că intră în casa noastră cea spurcată, fără să ne ceară mai mult decât putem noi să facem!

El ne cere inima, ne cere voinţa noastră, ne cere timpul nostru, ne cere moartea noastră. El ne vrea cu totul ai Lui. Tocmai de aceea ne umple de atâta milă: pentru ca să ne umplem şi mai mult de smerenie!

Sfintele noastre Biserici sunt pline de mila Sa. În ele aflăm căldura şi îmbrăţişarea Duhului Sfânt.

La noi nimic nu te stinghereşte.

Totul e lin, plăcut, plin de nădejde, de multă pace sufletească.

Iubim mai mult pacea decât gâlceava cuvintelor.

Dacă te pierzi în multe, te osândeşti singur la neorânduială interioară.

Dumnezeu lucrează tainic.

Faci un anumit lucru sau te afli în acel loc unde se folosește sufletul tău.

Nu te întreba dacă e bine să fii acolo unde eşti! Acolo unde eşti, eşti bine. Dumnezeu rânduieşte fiecărui om locul şi mijloacele mântuirii sale. Numai smerenie să existe.

Dacă sufletul se pocăieşte şi se smereşte, roadele se văd imediat. Căci şi focul face imediat căldură. Fiindcă roadele pocăinţei sunt căldura îndreptării pe calea cea bună.

Renunţi la ce ai fost din dor, din dragoste de Dumnezeu. Dragostea de Dumnezeu îi îmbată dumnezeieşte sufletul celui credincios.

Trebuie să te rogi cu tărie, din adâncul inimii tale şi să nu te îndoieşti pentru ceea ce te-ai rugat.

Rugăciunea e încredere desăvârşită în ajutorul lui Dumnezeu.

Dacă te rogi înseamnă că aştepţi de la Dumnezeu să ţi Se facă prezent prin mila Sa, prin purtarea Sa de grijă, prin dragostea Sa.

Dumnezeu e aproape de tine, lângă tine.

Tu iubitule, trebuie să înţelegi maxima ta păcătoşenie, pentru ca să-l primeşti pe Hristos, Cel care a venit să îl vindece pe om de boala păcatului.

Păcatul – e clar! – e o boală. E boala bolilor. Nu SIDA[1] e boala prin excelenţă, ci păcatul.

Oricum s-ar numi acest păcat el e boală imensă. De păcat a venit să ne vindece Iisus Hristos, Domnul nostru şi de urmările păcatului.

Coborârea Sa la noi a făcut posibilă urcarea noastră de-a dreapta Tatălui. Înălţarea Domnului la cer – datorită Întrupării Sale – e şi ridicare noastră la cer.

El S-a întrupat nu pentru a renunţa apoi la trupul pe care L-a asumat, ci pentru a-l îndumnezei, pentru a-l transfigura.

Trupul Său a devenit mâncarea noastră cea mai importantă, mâncarea esenţială. Sângele Său a devenit băutura cea prea limpede şi însufleţitoare, care ne îndumnezeieşte.

Mama noastră ne dă din trupul ei un trup. Sufletul e de la Dumnezeu și nu de la părinții noștri. Însă Hristos ni Se dă cu totul. El nu ne dă puţin din Sine. El ni Se dă cu totul nouă. De aceea ne şi cere un răspuns total la iubirea Lui.

O, prea mare, prea imensă, neînțeleasă și neajunsă iubire a lui Dumnezeu! Cine poate înţelege, Dumnezeule, marea Ta iubire de oameni? Mintea mea e firavă şi ticăloasă.

Înţelegerea Ta ne umple de uimire şi de dragoste şi de aceea nu avem cuvinte pentru a Te lăuda.

A vorbi despre Dumnezeu înseamnă a ne umple de dragostea Lui. El e cu noi! Acest lucru e cel mai important.

Dacă El e cu noi şi noi trebuie să fim ajutători la neputinţele tuturora.

Cel de lângă noi, ne aparţine.

El aparţine iubirii noastre.

Nu ni-l facem sclav, ci iubit.

Îl iubim pentru Dumnezeu. Și trebuie să îl iubim după cum ne-a iubit pe noi Dumnezeu.

Sfânta Ortodoxie e viaţa pentru Dumnezeu, trăită în iubire faţă de toţi. Dacă nu-i iubim pe toţi, nu iubim pe niciunul cu adevărat.

În pomelnicul pentru Sfânta Liturghie ne scriem dragostea de fraţi. Rugăciunea e o declaraţie de dragoste sfântă. Îi scriem pe cei pe care-i iubim, pentru că îi avem înscrişi în inimă.

Foaia cu nume demonstrează rugăciunea noastră tainică pentru aceia, neuitarea lor, grija noastră pentru ei, legătura noastră interioară nestricată cu ei.

Această foaie se aduce la Sfântul Altar pentru ca să o vadă Hristos, Cel care ştie cum să preţuiască dragostea. Hristos, Care-i iubeşte pe aceia, îi strânge în braţe: pentru că împlinirea dragostei este primirea ei de cea mai mare dragoste, de dragostea lui Dumnezeu!

Pe cei vii, cât şi pe cei morţi îi aducem dragostei Lui şi El nu scoate pe nimeni afară. El îi primeşte pe toţi şi-i iartă pe toţi.

O, dacă ar şti acest mare adevăr tot pământul! Toţi oamenii trebuie să cunoască dragostea lui Dumnezeu, pentru că au cea mai mare nevoie de ea.

La El trebuie să venim cu cea mai mare încredere.

Dacă te îndoieşti, Îl faci pe Dumnezeu „neputincios”.

Iar dacă-I ceri lucruri care nu-ți trebuie, Îl consideri pe El „neştiutor” a inimii tale.

E mare lucru să înţelegi, să respecţi şi să iubeşti – cu minte duhovnicească – întreaga creaţie, întreaga zidire a lui Dumnezeu.

Dacă loveşti un câine – fără ca să-ţi facă nimic – nu cunoşti compătimirea şi nici conştiinţa neputinţei.

Dacă baţi, cu duşmănie, calul care te trage după el şi, odată cu tine, şi o căruţă plină cu lemne, nu cunoşti durerea muncii, a efortului prelungit, a epuizări subite.

Te crezi „stăpânul invincibil” şi uiţi că eşti mult mai neputincios decât multe dintre animale şi păsări.

O, de-am sta cu mai multă băgare de seamă în mijlocul naturii! Dacă am observa totul cu minuţiozitate, am vedea ce minuni de frumuseţe şi de măreţie ne-a lăsat Dumnezeu în jurul nostru.

Omul nu e pus să dărâme, ci să protejeze, să îngrijească creația lui Dumnezeu.

E uşor să tai o pădure întreagă dar e mult mai greu să sădeşti o pădure întreagă.

Frumuseţea unei mici flori e mult mai încântătoare decât orice produs al croitoriei.

Totul e minunat! Totul e făcut cu mare grijă!

Dacă nu suntem atenţi la amănunte, ni se pare că ştim multe. Dar dacă ne luăm la bani mărunţi, atunci observăm multe lacune în gândirea, în înţelegerea noastră vizavi de noi, de oameni, de Dumnezeu, de istorie, de lumea din jur…

Nu eşti frumos cânt te lauzi, ci când recunoşti, în mod smerit, că ai multe de învăţat.

Smerenia e plină de frumuseţe, e răpitoare, e dumnezeiască.

Haina lui Dumnezeu e haina smereniei. El a venit ca un Rob, deşi era Stăpân. Nu a vrut să I se slujească, ci a vrut ca El să slujească.

El a spălat picioarele Ucenicilor şi nu Ucenicii, Lui. El S-a plecat asupra picioarelor lor. Și asta pentru ca să le spună – în mod fizic – că smerenia, numai ea, te poate învăţa cum să mergi.

El S-a plecat şi le-a spălat picioarele, le-a făcut picioarele să fie curate. El le-a spălat picioarele, adică sufletul.

Sufletul nostru s-a simţit curat după Sfântul Botez,  nu pentru că şi-a închipuit că e curat, ci pentru că a devenit curat.

Îi desconsiderăm pe unii fraţi datorită sărăciei lor considerându-i nişte „gunoaie” dar ne înşelăm amarnic.

Uneori, ei sunt mult mai de preţ pentru Dumnezeu, decât mulţi dintre cei lăudaţi şi apreciaţi. Ni se pare că aici nu mai e nicio „surpriză plăcută”…Dar tocmai aici – pentru că Dumnezeu vrea inimă smerită – sunt, de multe ori, cele mai frumoase şi sfinte suflete ale omenirii.

Puteţi să mă acuzaţi de „idealism”…Însă, iubiții mei, adevărul strigă cu putere!

Să nu ne uităm la haină şi – mai ales – la jegul hainei lor, ci la inimă! Acolo priveşte şi Dumnezeu.

Fumurile noastre neroade nu ne pot ajuta.

În fața Iadului nu ne ajută nici poziția socială, nici facultățile făcute, nici aprecierile primite.

Grosolănia noastră ne condamnă!

Cu cât credem că suntem „mai frumoşi” cu atât ne urâţim înaintea lui Dumnezeu.

Părerea de sine, care mereu se justifică, se îndreptăţeşte, e o mare urâciune.

E foarte urât să vedem bătrâni îmbrăcaţi ca cei tineri şi crezându-se tineri. Aşa ceva nu se face! Trebuie să ne conştientizăm vârsta pe care o avem şi să ne comportăm ca atare.

Nu e frumoasă o bătrână cu părul alb văzută mergând cu capul gol. Dar nicio tânără nu e cuviincioasă cu fustă scurtă şi machiată în chip şi fel.

Cerceii n-au ce căuta nici la femei şi nici la bărbaţi.

Brăţările şi lănţişoarele fără Sfântă Cruce nu sunt pentru creştinii ortodocşi.

Aurul şi argintul la gât sunt incompatibile cu pocăinţa şi viaţa smerită.

O, dacă am înţelege odată acestea! O, dacă am renunţa la toate podoabele Satanei!

Inconştienţa e mare printre noi.

Ajută-ne, Doamne, nouă neputincioşilor şi ne miluieşte! Ai milă de noi, că rătăcim ca nişte orbi, fără să ştim ce trebuie să facem!

Cuvintele sfinte sunt ca şi iluminatul stradal pe timp de noapte. El înlătură întunericul gros al păcatelor.

Când auzim cuvântul lui Dumnezeu, auzim cuvintele vieţii veșnice. De aceea, trebue să ne bucurăm!

Creştinii ortodocşi se bucură mereu. Bucuria e modul de a-ţi exprima mulţumirea și pacea inimii.

*

Astăzi au fost mulţi, foarte mulţi credincioşi la Sfântul Dimitrie Basarabov († 27 octombrie)[2]. Au stat ore întregi ca să-i sărute Sfintele Moaşte. Era o coadă imensă. Aceşti oameni m-au smerit profund.

Eu n-am fost în stare – şi nici nu sunt – să stau atâta timp numai ca să sărut, pentru câteva clipe, sfânta lui mână…dar ei au stat. Ei au stat cu credinţă.

O, aceştia sunt adevăraţii credincioşi! Ei cred, cred cu tărie! Eu sunt slab. Sunt puţin credincios.

Doamne, pentru rugăciunile lor cele sfinte, miluieşte-mă şi pe mine şi pe mine, păcătosul!

Tăria lor demonstrează tăria credinţei noastre. Dacă nu credeau – tot la fel de puternic – şi străbunii noştri, ne-am fi pierdut de mult. O, Doamne, să nu ne laşi niciodată!

Rugăciunea e respiraţia Sfintei Biserici.

Noi ne rugăm mereu. Preoţii se roagă mereu şi ne îndeamnă continuu la rugăciune. Orice slujbă a noastră e rugăciune şi e rugăciune pentru noi.

Uneori credem că putem trăi fără rugăciune. Însă viaţa sufletului e rugăciunea. Nu putem trăi fără ea, pentru că ea, rugăciunea, e iubire de Dumnezeu.

Nu ne aducem aminte de Dumnezeu rugându-ne, ci ne adresăm Lui, Celui de lângă noi. Ne adresăm oamenilor prin cuvinte, prin gesturi dar şi prin glasul inimii. Aşa facem şi în relația cu Dumnezeu!

Cuvintele rugăciunii, închinăciunile şi metaniile dar şi dragostea inimii noastre sunt un dialog cu El sau cer un dialog cu El pentru totdeauna.

Mergem la Dumnezeu pentru că vrem să fim cu El mereu. O clipă fără El e un Iad, e o singurătate covârşitoare. Fără El, toată fiinţa mea s-ar nimici imediat.

Dar Hristos nu ne lasă din mâna Sa! Prin El, întru Duhul, suntem bineplăcuţi Tatălui. Fiul ne duce la Tatăl, prin Duhul iubirii şi al comuniunii. Întru Duhul, Îl vedem pe Hristos ca trimis al Tatălui pentru noi.

Trăim în Duhul Sfânt, vedem cum Hristos ia chip în noi şi cum noi devenim ai Lui. Trăim şi trăim împărtăşindu-ne cu Hristos, întru Care Se odihneşte Duhul Sfânt.

O, ce lucrări dumnezeieşti! Uneori, tot ceea ce văd, mă umple de bucurie.

Smerindu-te, începi să-i înţelegi şi să-i iubeşti pe oameni.

Dacă nu-ţi zdrobeşti mintea, dacă nu-ţi omori înfumurarea cugetului, nu poţi să priveşti nepătimaş.

Credem că ştim multe, dar ne înşelăm. Nu ştim nimic. Suntem prea obtuzi. Dumnezeu Se vede cu ochi de copil. Ca să-L înţelegi pe El, trebuie să devii ca El.

Citim atâtea şi le uităm în mare parte. Uităm oameni, obiecte, evenimente, clipe. Dar faptul disconfortului sufletesc, neîmplinirea sufletească n-o uităm, căci ea ne însoţeşte mereu. Regretăm multe. Pentru toate ne trebuie pocăinţă şi lacrimi. Uneori vrem să plângem şi nu putem. Suntem ca de plumb. Niciun strop, nici măcar unul. O, ce dureroasă e această stare!

Ca să înţelegi imnele Sfintei Biserici îţi trebuie multă smerenie şi mult timp pentru a le pătrunde înțelesurile.

Uneori simţi că ţi „se blochează mintea” când le gândești. Nu poţi mai mult. Aceasta e cât poţi. Trebuie să te smereşti! Trebuie să ceri ajutor Prea Curatei Stăpâne!

Neputinţele te ajută să fii mulţumitor mereu. Dacă vezi că nu poţi, atunci nu te mai încrezi în tine ci în Dumnezeu.

Credem de multe ori, că ceea ce am făcut a fost din cauza noastră, pe când adevărul e acela, că am făcut un lucru bun pentru rugăciunile Sfinţilor Săi.

Ajutorul Sfinţilor Lui e o permanenţă în viaţa creştinilor ortodocşi. Noi trăim din rugăciunile Sfinţilor şi pentru rugăciunile lor.

Cei care stau departe de viaţa Bisericii, numesc asta „nebunie” şi „închinare la oameni”. Dar ei nu ştiu ce spun.

Noi vedem în Sfinţi pe Dumnezeu, pe Prea Sfânta Treime, căci Hristos, în Duhul Sfânt, a locuit şi locuieşte în ei iar unde sunt Aceştia e şi Tatăl.

De ce nu toate trupurile devin Sfinte Moaşte? Pentru că nu locuieşte întru ei harul Prea Sfintei Treimi.

Harul dumnezeiesc izvorăşte din Sfintele Moaşte. E vizibil duovnicește. Sufletul îl simte, îl gustă, se bucură de el, se odihneşte prin el şi în el. Harul dumnezeiesc e vizibil pentru sufletul curat.

În Sfintele Moaşte nu este putreziciune, pentru că harul dumnezeiesc le conservă, le păstrează ca mărturie a iubirii lor pentru Dumnezeu, a iubirii continue, pentru că în Raiul Său Sfinții lui Dumnezeu, ale căror trupuri sunt pe pământ, sunt vii și plini de slava Sa.

O, Sfintele Moaşte sunt frumuseţi sufleteşti! Ele împarfumează respiraţia noastră sufletească şi atmosfera de rugăciune a Sfintei Biserici.

În Sfintele noastre Biserici poţi să te rogi, pentru că simţi să te rogi.

Într-o casă oarecare, fără Icoana Sfântă a Stăpânei, fără pictură evlavioasă, fără Sfânta Cruce, fără Sfânta Împărtăşanie, aşa cum sunt aşa-zisele „case de rugăciune” neoprotestante, nu poţi să te rogi, pentru că te simţi străin şi singur.

Între pereţii albi, ca de spital, nimeni nu te vrea. Nu e loc de rugăciune, ci grajd.

Dar în Sfintele noastre Biserici,  frumuseţea liturgică, adică Icoanele, fresca Bisericii, tămâia cădelniței, mirul de mirungere după Sfânta Liturghie, veșmintele strălucite ale preoților sunt o trimitere expresă la frumuseţea sufletului.

Așa trebuie să fim de frumoși după cum vedem că e frumoasă, cu frumusețe duhovnicească, Biserica Sa.

Dacă în tine e frumuseţe, o vei transmite şi în jurul tău fără doar şi poate.

Am înţeles, că a predica înseamnă a-ţi vărsa sângele.

Trebuie să saturi, să saturi mereu.

Trebuie să ai cuvinte. Dar cuvinte vii, adevărate, pline de teologie.

Şi, mai ales, trebuie să fii dumnezeieşte de sincer în modul cum vorbeşti şi în ceea ce spui.

Predica e o încordare a tăriei dragostei, o revărsare bine drămuită a dragostei noastre.

Ca să iubeşti, trebuie să faci dovada înţelegerii şi aceasta ţi se cere în orice clipă.

Trebuie să te afunzi în smerenie când vorbeşti.

Trebuie să vorbeşti multora ca şi când ai vorbi cu tine însuţi sau ca şi când ai vorbi numai cu tine.

Când vorbeşti, simţi că-ţi sfâşii inima, că rupi din propria-ţi inimă, pentru a oferi, pentru a împărţi şi altora.

Predica e un dar din darurile lui Dumnezeu.

Dacă am primit în dar, tot în dar trebuie şi noi să oferim.

Predica nu se plăteşte! Ea se primeşte sau se respinge. Dar dacă e primită, plata predicii e bucuria înţelegerii, care s-a născut în cel care a ascultat-o.

*

Am înţeles că Sfinţii sunt lângă noi când ne rugăm. Îi simţi! Sunt lângă tine.

Când suntem tulburaţi, ni se pare că nimic nu are sens. Dar luminarea Domnului ne limpezeşte, ne arată direcţia cea bună. Trece tulburarea şi vine pacea, pacea care covârşeşte orice înţelegere a minţii.

O, ce dulce e această pace!

Profunzimea ei nu o poate înţelege biata noastră minte. Dorim să pricepem, să înţelegem cât mai multe. Dar dacă dorim aceasta egoist, atunci intrăm şi mai mult în întuneric.

Ne simţim neputincioşi când vrem să facem răul, chiar dacă suntem beţi din cauza lui. Beţia dorinţei de a face bine, această binecuvântată dorinţă a virtuţii însă, ne dă putere, ne dă forţă, ne dă energie ca să ne jertfim pentru ceilalţi.

Când îi dorim pe ceilalţi în Hristos, îi dorim cu adevărat, pentru că îi dorim Sfinţi în Hristos.

Umanitarismul nu e tot una cu milostenia.

Uneori ni se pare că suntem „oameni buni”, pentru că dăm cuiva ceva în numele nostru. Aceia ne laudă, ne mulţumesc, pentru că noi nu-i dorim schimbaţi, înnoiţi în Hristos, ci doar mai bine hrăniţi sau mai bine îmbrăcaţi.

În celălalt trebuie să-L vedem pe Hristos şi Lui să-I facem toate.

Dacă îl vezi în Ion pe Ion, te raportezi faţă de el ca faţă de un om ca şi tine. Dar dacă în Ion, în fratele Ion, îl vezi pe Hristos, atunci lui Ion trebuie să îi dai tot ce i-ai da lui Hristos dacă ar fi în faţa ta.

Sfânta Ortodoxie nu ne învaţă să facem cadouri fără inimă, ci milostenie cu inima răstignită, cu inima suferindă din cauza iubirii faţă de oameni.

A-i iubi pe oameni înseamnă a suferi pentru ei şi din cauza lor.

A iubi înseamnă a răbda rugându-te, jertfindu-te.

În Parabola Samariteanului milostiv, Domnul l-a adus pe cel rănit de păcat la casa de oaspeţi (Lc. 10, 34), adică în Sfânta Biserică.

Dar aici nu l-a lăsat pur şi simplu, ci „a purtat grijă de el” (ibidem). L-a îngrijit pe acela. Adică pe fiecare dintre noi.

Domul ne-a adunat de pe cărările morţii în Sfânta Biserică şi poartă grijă de noi, pentru că ne hrăneşte cu Sine, cu dumnezeieştile Sale cuvinte, cu daruri prea multe şi binecuvântate.

Această dumnezeiască parabolă e un abis de lumină dumnezeiască. M-a bucurat Domnul cu această vedere!

Mă bucur şi mă cutremur de bogăţia de har a Sfintei Scripturi. Ni se pare că ştim multe…Dar dacă ne apropiem în mod concret de text, căutarea sensului şi înţelegerea lui ne epuizează, pentru că înţelegerea necesită multă căutare, comparare, pătrundere şi, mai ales, totul se rezolvă şi mai greu, dacă luminarea Domnului nu ne ajută imediat.

Înţelegerea Sfintei Scripturi e o suferinţă, o crucificare, o înaintare dureroasă.

Nu poţi citi şi înţelege Sfânta Scriptură stând comod!

Nici a predica, nu e o comoditate!

Totul se face prin renunţare, prin multă rugăciune şi nevoinţă interioară şi exterioară.


[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/SIDA.

[2] Idem:

http://www.teologiepentruazi.ro/2010/10/26/predica-la-pomenirea-sfantului-dimitrie-basarabov-27-octombrie-2010/.

Did you like this? Share it: