Cuvintele duhovnicești, vol. I (Jurnal 1999-2003) [16]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
Cuvintele duhovnicești
I
(Jurnal 1999-2003)
*
Paginile 323-343.
***
Stăm la Sfânta Liturghie şi trebuie să stăm plini de dragoste. Trebuie să stăm precum stau Sfinţii Îngeri şi toate Puterile cereşti în faţa tronului Dumnezeirii.
Trebuie să participăm la Sfânta Liturghie într-o încordare plină de adoraţie, într-o continuă uitare de sine pentru Dumnezeu.
A iubi pe Dumnezeu înseamnă a te uita pe tine pentru a gândi, simţi şi trăi numai în Dumnezeu şi cu El.
A trăi în Dumnezeu înseamnă a trăi în iubire înflăcărată pentru El.
Credinţa adevărată naşte multă putere de nevoinţă şi de dăruire. Cine crede cu adevărat – şi tu cauţi să te convingi – acela te va convinge.
Credinţa vie convinge, pentru că ţi se impune cu multă seriozitate şi totală ataşare față de ceea ce propovăduieşte.
Când îţi vorbeşte un astfel de ortodox, el e, cu totul, ceea ce-ţi spune.
Căutând în viaţa lui împlinirea voii lui Dumnezeu, parfumul ei, acesta te bineînmiresmează şi pe tine.
Simţi iradierea frumuseţii lui duhovniceşti şi te bucuri, pentru că bucuria se naşte din adevăr, din curăţia sufletului.
Mă întorc iarăşi la parabolă. Definiţia Sfintei Biserici în acest capitol 10 al Sfântului Luca e aceea de : „casă de oaspeţi” (Lc. 10, 34).
Ea e precum un han sau un hotel sau un apartament care îi ţine pentru 10 ani, 20 de ani, 70 de ani pe oameni, pentru ca, prin moarte, aceştia să meargă la casa din cer (II Cor. 5, 1).
Acolo e casa nefăcută de mână şi veşnică. Aici e casa trecătoare dar în care Hristos ne îngrijeşte.
Dar compararea Sfintei Biserici cu o casă de oaspeţi ne mai poate învăţa şi faptul, că toţi suntem oaspeţi, că toți suntem bineveniţi dar şi aceea, că şederea noastră e scurtă aici, pentru că la hotel nu poți să stai prea mult.
Stăm puţin aici dar facem multe rele.
Aparatura noastră recentă ne dezvoltă foarte mult imaginaţia în defavoarea rugăciunii şi a vieţii noastre lăuntrice. Ea ne iradiază secetă şi pustiire duhovnicească.
Obsesia O.Z.N.-urilor, a filmelor de groază, a bolilor, a războiului, precum şi stresul, lipsa de timp, patimile ne întorc pe toate părţile şi ne îmbâcsesc mintea.
Imaginaţia noastră debordează de atâtea luciferisme.
Desenele şi imaginile pe care le vedem sunt făcute pentru ca să ne şocheze, să ne atragă şi ele ni se întipăresc adânc în suflet.
Reclamele ne supralicitează atenţia iar singurătatea oamenilor, însingurarea lor, închiderea lor în sine, inabordabilitatea lor mă îndurerează.
Devenim din ce în ce mai singuri şi mai suspicioşi.
Ne e teamă. Închidem uşa, o baricadăm, dar nu ne baricadăm mintea şi la gânduri. Gândurile sunt lăsate să zburde, să se prostitueze.
Cumpărăm, mereu cumpărăm. Consumăm foarte mult iar trupurile noastre sunt bolnave de atâta îmbuibare. Mâncarea multă ne face dizgraţioşi. La fel şi luxul.
Am transformat trupul într-un idol, pentru că, mai mult sau mai puţin, nu credem în suflet, în existenţa lui.
Dacă am înţelege că sănătatea sufletului este extrem de importantă nu ne-am mai împopoţona atâta.
Ne e teamă de moarte dar suntem morţi sufleteşte. Și nu ne place mizeria, putregaiul, boala dar suntem plini de împuţiciuni, căci patimile sunt împuţiciuni.
Fugim, alergăm toată ziua. Uneori ne dăm seama că nu ne-am rugat deloc într-o zi întreagă şi că, într-o zi întreagă, nu ne-am ocupat deloc de suflet, ci doar de trup.
Pentru trup cumpărăm haine, pentru el şi mâncare, pentru el mergem la frizer, la cârciumă, la fotbal…Dar pentru suflet, nu vedem Sfânta Biserică.
O, de am vedea-o! Ea ne-ar lumina viaţa, sufletul, inima. Ne-ar face vii, oameni duhovniceşti.
*
Păcatul însingurează. El te goleşte. Fără credinţă în Dumnezeu şi fără iubirea Lui am fi întotdeauna trişti, cu o tristeţe adâncă.
Păcatul e o mare oboseală.
O, sunt foarte păcătos! Şi cu toate acestea nu-mi văd păcatele. Sunt foarte orb. Nu-mi văd păcatele.
Doamne, Dumnezeul meu, dă-mi să-mi văd păcatele mele, ca să mă mântuiesc şi eu!
Când te apropii de lume, de păcatele ei, devii lax, nestăpânit. Atracţia lumii te poate îmbăta foarte grav.
Te poţi îndoi chiar şi în credinţa ta sau râvna ţi se poate stinge. Atunci eşti în mare impas şi nu mai ştii cum să-ţi găseşti pacea. Dumnezeu însă nu te lasă! El te urmăreşte pas cu pas şi fiecare clipă e o înţelegere a prezenţei Lui.
Omul de azi aleargă mult şi visează mult. Doreşte „noul” cu orice chip, o schimbare…Dar nu vrea să-şi schimbe viaţa după Sfânta Evanghelie.
Încearcă multe lucruri care îi strică sufletul, multe perversităţi. E mereu agitat, pentru că trăieşte în afara lui şi nu în el. I se pare că nu are timp, dar îl pierde prosteşte.
Ascunderea lui în spatele cuvintelor te îndurerează. Mereu vrea să pară altul deşi nu s-a schimbat deloc.
O, progresule în rău! Ce pare a ne ajuta, ne îndepărtează şi mai mult de mântuirea sufletului.
Tehnologia de ultimă oră şi confortul par a ne ajuta dar nu e adevărat. Afli unele informaţii folositoare – dar puţine – pe când lucruri rele, destule.
Şi cu toate acestea, trebuie să trăim ca nişte creştini ortodocşi în orice secol. Pe cei de lângă noi trebuie să-i înţelegem şi nu să le justificăm păcatele!
Înţelegem neputinţele şi ne rugăm pentru ele, dar nu le ajutăm să se dezvolte.
Sunt gol. Mi-e sufletul gol. Sunt un nenorocit. Demenţa păcatului mi-a stricat toată viaţa. Dar Ţie mă rog: miluieşte-mă! Miluieşte-mă, Dumnezeul meu! Tu poţi să învii sufletul meu cu Duhul Tău cel Sfânt!
În Sfânta Biserică ne dăm seama de responsabilitatea noastră pentru sufletul nostru. Când suntem în afara ei, sufletul e doar o vorbă. Dar ca membrii vii şi activi ai ei, înţelegem că ne-am născut pentru a nu ne mai întoarce niciodată la nefiinţă.
La sfintele slujbe auzim de multe ori că se cere iertare a păcatelor. Iertarea e o necesitate. De ea avem nevoie ca de aer. Dacă stăm fără iertarea lui Dumnezeu, arătăm că suntem nesimţitori.
Pentru că oricine stă fără mustrare de cuget dispreţuieşte şi iertarea Lui.
El ne iartă, mereu ne iartă. Dacă nu mai ştiu de câte ori m-am spovedit, cum să mai ştiu câte păcate am mărturisit până acum? Multe păcate, înfiorător de multe păcate…
El m-a iertat şi eu am rămas tot îngâmfat. Îngâmfarea aceasta mă va duce în Iad. O, dureroasă învârtoşare!
Trăind în păcat avem sentimentul irealităţii: acela că trăim dar nu la propriu. Înăuntrul nostru ne simţim goi, neîmpliniţi.
Dacă L-am iubi pe Dumnezeu, o, dacă L-am iubi! Viaţa noastră ar fi plină, vie, plină de Duhul Sfânt. Iartă-ne, Doamne, şi ne ajută!
*
Momentele în care ne dăm seama cel mai bine de noi înşine sunt momentele de neputinţă şi slăbiciune intensă, în care simţim totul greu, aproape imposibil de rezolvat de către noi înşine.
Uneori simt că mă preling în pământ de atâta oboseală. E o oboseală extremă.
În acele momente nu mai pot face nici cele mai simple gesturi. Şi tocmai de aceea mă bucur şi laud pe Dumnezeu Cel prea bun.
Câtă grijă are El de noi! Ne ajută oricând, şi în cele mai simple mişcări ale noastre.
Cea mai mare bucurie e să Îl lauzi pe Dumnezeu. El mi-a dat să trăiesc aceasta. Când Îl lauzi pe El, totul se îmbracă în lumină, în bucurie. Inima ta trebuie să i-o dai lui Dumnezeu.
Iubirea pentru Dumnezeu mistuie inima.
A iubi pe Dumnezeu înseamnă a avea foc ceresc în inimă. Fără harul Duhului Sfânt totul e rece, e fad, e fără viaţă. Mă doare că nu toţi înţeleg bucuria Duhului Sfânt şi a rugăciunii din inimă.
Ne e teamă să vorbim despre lucrurile cele mai sfinte, când tocmai despre ele trebuie să vorbim.
Prea multe lucruri banale în discuţiile noastre.
Suntem huliţi de toţi dar la noi e harul Său. Vieţile Sfinţilor noştri ne relevă acest fapt.
Câtă durere în lume din cauza păcatelor! Dacă ne-am înţelege duşmanul – adică păcatul – am renunţa la toată civilizaţia, ştiinţa, arta, cultura, confortul pentru a ne plânge păcatele.
Lacrimile curăţitoare sunt esenţiale.
A nins mult. Dumnezeu ne-a binecuvântat din belşug iar ninsoarea e un chip al curăţiei duhovniceşti.
Trebuie să ne curăţim inimile şi minţile.
Astăzi, în tren, nu puteam vedea soarele datorită faptului că geamul era îngheţat. Dar când gheaţa s-a topit, soarele ne-a încălzit trupurile şi inimile.
O, tot la fel şi Hristos! Cât avem inimile îngheţate nu putem să ne bucurăm. Avem nevoie de El mereu. Ne împărtăşim mereu cu El, căci avem mereu nevoie de El, mare nevoie.
Şi dacă îl ai pe El nu-ţi trebuie nici mese scumpe, nici călătorii extravagante, nici case spaţioase şi pustii. El îţi ajunge. El te umple. El e totul, tot ce-ţi trebuie.
Mulţi fraţi vor să citească cuvinte duhovniceşti dar nu vor să le şi aplice în viaţa lor.
Citirile însă nu ţin de foame!
Faptele bune ţin de foame. Ele te hrănesc, te ajută.
A asculta e una iar a înţelege ce asculţi e alta. Trebuie să înţelegem voia lui Dumnezeu, după cum vrea El și nu după cum vrem noi.
Am sufletul îmbâcsit de rele…
Oboseala prea mare este extrem de periculoasă și de ea trebuie să ne ferim. Ea ne face incapabili de nevoinţă şi de rugăciune.
Excesul e dăunător, chiar dacă pare bun. Să fugim de el!
Presupunerile minţii noastre sunt bizareriile care ne strică liniştea, dacă le luăm de reale. Trebuie să nu acceptăm aceste imaginaţii neroade.
Mulţi încurcă înţelepciunea duhovnicească cu înţelepciunea de pe urma vârstei şi asta e o mare greşeală.
Trebuie să-i ascultăm pe toţi chiar dacă nu vrem.
O, ce greu e să repari ceea ce ai stricat! Cât de greu e să reiei cu cineva o relaţie abandonată! Asta pentru că eu sunt un mare netrebnic şi nu iert. Neiertarea mă va duce în Iad. Vai mie!
Conştiinţa care nu te mustră are o inimă care nu palpită în fața judecății. O, dulce e o asemenea stare! Dă-mi, Iisuse Doamne, şi mie, ticălosului, o asemenea mare dulceaţă dumnezeiască!
Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!
*
Îmi pare rău de tot ceea ce am greşit în ticăloasa mea viaţă. Regret multe, foarte multe. Îmi pare rău pentru toate păcatele şi neorânduielile pe care le-am provocat şi le provoc din multă prostie şi infatuare.
Mă simt un rebut nefolositor. Sunt un ticălos, un prăpădit, un mare orb. Acestea toate mă dor, mă fac nefericit, trist.
Îmi pare rău că iubesc puţin. Îmi pare rău că mă rog puţin şi citesc foarte puţin. Sunt foarte leneş. Nu mă nevoiesc deloc. Şi astăzi aş putea să mă nevoiesc atât de mult!…
Nu-mi dau seama că îmbătrânesc.
Nu aştept moartea şi de aceea sunt vrednic de plâns.
Cine iubeşte gândul la moarte îşi iubeşte sufletul.
Eu nu am grijă de suflet. O, vai mie!
Iartă-mă, Doamne şi mă miluieşte!
*
E o mare înşelare să păcătuieşti de dragul altora pentru ca să-i câştigi pe aceştia. Nu câştigăm nimic cu păcatul! Ajungem ca şi aceia – poate şi mai rău – dar nu-i mântuim.
Rugăciunea şi asceza îi mântuiesc pe ceilalţi dar, mai ales, smerenia.
Uneori simţim să predicăm numai ca să rostim cuvinte „frumoase”. Ne place să vorbim dar nu să învăţăm, să salvăm oameni de la păcate, din neştiinţă. E un mare rău.
Căutăm să plăcem numai oamenilor şi nu lui Dumnezeu. Dar dacă Lui nu-I plăcem, ne ostenim în zadar.
Trebuie să discutăm cu oamenii – dacă ne cer sfatul şi ajutorul – cerând luminarea Domnului. Domnul îi ascultă pe cei ce se smeresc. Să ne rugăm Lui! Să ne rugăm cu toată inima. El ascultă o astfel de rugăciune pentru că e sinceră.
Cred că e greu să predici în Sfânta Biserică. Trebuie să spui mereu şi mereu ceva nou, ceva viu, tu însuți fiind nou și foarte viu, plin de har.
Repetiţiile plictisesc. Repetiţiile goale de conţinut.
Forţa predicii e încrederea în ceea ce spui.
Pe unii ne omoară stilul de a predica, pe alţii frica de a nu greşi. Dar ar trebui să ne înfricoşeze, în primul și în primul rând, viaţa noastră păcătoasă, pentru că din cauza ei nu știm să vorbim pentru și despre Dumnezeu.
Dacă ne ascundem rănile de oamenii duhovniceşti nu facem decât să ne prelungim bolile sufletului. Sfatul lor ne poate vindeca, pentru că e sfat dumnezeiesc.
Uneori, putem să credem că suntem sănătoşi, când bolim adânc. Uneori vorbim despre lucruri mari iar noi suntem ispitiţi de multe patimi. O, ce rău ne facem singuri!
În răbdare, constă sănătatea vieţii duhovniceşti! Trebuie să răbdăm mult, să răbdăm toate.
*
Pareneza[1] cred că trebuie să fie un cuvânt viu, care să nu recapituleze evenimentele ci să le explice. Trebuie să explicăm, mereu să explicăm şi să explicăm duhovniceşte.
Ne trebuie un limbaj care să se impună în fața credincioşilor.
Fraze scurte dar concise.
Trebuie să lovim credincioşii direct în inimă cu gloanţele iubirii dumnezeieşti.
Ţinta trebuie să fie sigură: inima, în care a coborât puterea de discernere a minţii!
Să punem accentul pe cuvinte, pe înţelesul lor. Să le explicăm fraţilor noştri cum se înţelege, în harul lui Dumnezeu, tot ceea ce există.
E neortodoxă imitarea şi intuirea rece a realităţii.
Trebuie să vorbeşti cu focul dragostei dumnezeieşti, încât toţi să tacă mâlc, fascinaţi de căldura, sinceritatea şi puterea ta de înţelegere, care e, de fapt, darul lui Dumnezeu.
Să vorbim cu dragoste! Dragostea face, prin cuvinte, inimi tinere.
Tinereţea duhovnicească apare în suflet şi la vârsta de o sută de ani, dacă vrei să primeşti bucuria Duhului Sfânt.
Pareneza e o vorbire în Duhul lui Dumnezeu.
Trebuie să ne instruim mereu mintea şi inima dar să nu confundăm instruirea cu luminarea dumnezeiască, pentru că aceasta e o hulă împotriva Sfântului Duh.
Avem nevoie de episcopi, preoţi şi diaconi harismatici. O, ce mare nevoie avem de ei! Ne trebuie glasul inimii lor curate.
Pareneza vine şi satură inima. După ce ascultăm o pareneză trebuie să simţim că abia atunci ne-am întors pe pământ.
Inimile oamenilor aşteaptă cuvinte vii, clare, puternice, dumnezeieşti.
Oamenii vor să audă glasul Domnului, glasul Său lin şi îmbucurător.
A predica – pentru acestea toate – e o harismă. Să nu ne îmbătăm cu apă!
Omilia, pareneza, necrologul, orice cuvântare bisericească trebuie rostite cu sfinţenie. Nu numai că trebuie să crezi în ceea ce spui dar trebuie să şi convingi asupra faptului, că ceea ce spui tu şi vrei să se petreacă cu tine.
Ne uităm – atunci când vorbim – la cine ne ascultă şi prin asta păcătuim. Trebuie să vorbim în elanul dragostei de Dumnezeu şi nu după feţele oamenilor!
Să nu-i trecem cu vederea pe cei care ne par nouă a fi „simpli”. E o mare greşeală. Bogăţia nu aduce şi înţelepciune iar sărăcia nu e un mod de a fi al proştilor şi al ignoranţilor.
Cuvintele trebuie să aprindă foc în inimile tuturor. Ele sunt „cuvintele vieţii veşnice”.
La toţi trebuie să privim cu mare cuviinţă, cu smerenie profundă şi cu multă dragoste.
Predica nu e un spectacol dar ea trebuie să fie mereu un prilej pentru o nouă orientare a vieţii noastre. Ea trebuie să ne ducă la Hristos, căci El e sensul vieţii noastre. El e sensul unic, în sensul de unic cu adevărat.
Să avem pauze edificatoare în vorbire! Gesturile noastre trebuie să vorbească şi să ajute cuvintele mai presus de cuvinte.
Ochii şi gura noastră trebuie să înspăimânte de dragoste pe toţi. Ei, ochii şi ea, gura, trebuie să fie ale Domnului.
Poţi să spui multe cuvinte care să nu-ţi aparţină şi de el să nu-ţi pară rău. Dar când spui cuvinte din inimă, atunci inima spune cuvinte adânci, foarte adânci.
Ferice de ascultătorii smeriţi ai cuvintelor adânci!
Ei, pe lângă cuvinte, simt şi puterea cuvintelor, care declanşează în ei dorinţa după pocăinţă, după curăţire.
Doamne, dă-ne cuvinte pentru ca să vorbim întru dragostea Ta! Fără Tine, totul e fad și nu avem bucurie!
*
Mila Domnului e foarte mare cu noi păcătoşii. El ne rabdă multe. Ne scoate din multe căderi, din multe păcate.
Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!
Astăzi am descoperit că Sfântul Augustin are un comentariu complet la cartea Psalmilor[2].
Gianina [Picioruș] mi-a tradus primele patru versete comentate şi mi-am dat seama că primul psalm e înţeles de acesta ca fiind eminamente hristologic.
„Bărbatul” e Hristos şi El nu a avut păcat. El e „ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor” iar apele sunt cei care cred sau vor crede în El iar „frunza lui” sunt cuvintele Lui, care nu cad niciodată.
Mi-a plăcut ceea ce am citit până acum.
Până nu citim ceva şi nu aprofundăm subiectul ca atare avem păreri greşite despre lucruri.
Spre exemplu, despre cele 95 de teze[3] ale lui Martin Luther[4], nu ştiam decât în treacăt…şi asta din Seminar.
Fără să le citesc, din spusele altora, mi se păreau nişte problematici interesante. Dar acum, după ceea ce le-am cunoscut conţinutul în integralitate, am înţeles cât de unilaterală era poziţia lui.
El avea ce avea cu cei care predicau eficienţa indulgenţelor şi apoi cu papa, care dorea să ridice bazilica Sfântul Petru.
Pomeneşte la un moment dat de un cuvânt al Sfântului Laurenţiu („cei săraci sunt comoara Bisericii”, teza 59) dar îşi dă în petec în teza 75 printr-o blasfemie la adresa Prea Curatei.
Citind şi din cele două Catehisme ale lui (mare și mic), mi-am dat seama cât de departe era de dreapta înţelegere a lucrurilor.
Dumnezeu ne învaţă, prin toate câte ne dă să trăim, cum să ne smerim sufletul. El ne spune, pe fiecare zi, că fără El bâjbâim, că fără El viaţa noastră e un chin imens.
O, Doamne, ajută-mi mie păcătosului! Nu lăsa lumea Ta, Iubite Doamne şi ne iartă!
Dacă am studia cu atenţie Sfânta Scriptură, dacă am citi-o rugându-ne, contemplând înţelesurile ei am învăţa multe lucruri care acum ni se par grele, imposibil de înțeles.
Cuvântul dumnezeiesc nu e greu, ci inima noastră e rece şi grea! Nu mai înţelegem, pentru că ne-am lenevit peste măsură.
*
În viaţa după Dumnezeu, totul e să iei aminte şi să nu crezi că e vreun lucru simplu sau uşor. Cei smeriţi văd cum nu pot face nimic fără sfat, pe când ceilalţi nici nu vor să audă de părerea altora.
Suferim mult din cauza autosuficienţei noastre şi a răutăţii. Ne facem rău crezând că suntem fericiţi şi că totul e bine în viaţa noastră.
*
Recitind paginile Fericitului Dumitru Stăniloae[5] despre persoana Domnului Hristos din volumul al treilea al Dogmaticii sale, am ajuns astăzi la un pasaj, care mi-a reamintit de o ispită, din trecut, a Satanei.
Glasul Satanei îmi striga în mine: „Hristos era Sfânt, El nu putea păcătui. Tu nu poţi să te mântuieşti, pentru că El nu a avut firea ta, puterea ta de a învinge ispitele”.
M-a chinuit mult acest glas satanic…
Împotriva lui, Fericitul Dumitru a scris: „El a dat…firii şi voinţei Sale umane, adeseori, numai atâta putere câtă avea să fie necesară şi celorlalţi oameni pentru a ţine aceste afecte în limitele trebuinţelor firii”.[6]
Îmi „părea rău” pe Dumnezeu; că El e „mai tare, mai puternic” decât mine. Cât întuneric sufletesc! Acest fapt, îmi luase dorinţa de a mai crede, de a mai nădăjdui în Dumnezeu.
Facem multe greşeli, dacă Dumnezeu nu ne luminează mintea în legătură cu acest fel de gânduri.
Cunoscând trei perioade mari de înşelare drăcească în viaţa mea, din îngăduința lui Dumnezeu, pentru ca să înțeleg să mă smeresc tot timpul, indiferent de câte aș trăi și aș înțelege, mă cutremur la gândul de unde m-a scos mila şi iubirea lui Dumnezeu.
Nici nu mai vreau să vorbesc despre acele stări pline de neorânduială, de satanism, de înfumuare, de părere de sine, de mândrie luciferică…
Sunt înşelat de Satana în multe lucruri dar nu-mi dau seama. Luminează-mi mintea mea, Prea Curată Stăpână!
Nu mai îmi place să dau detalii despre ticăloasa mea viaţă. Consider că acele lucruri au fost şterse de mila şi iubirea lui Dumnezeu. Deşi sunt ticălos, am conştiinţa că Dumnezeu Prea Bunul m-a iertat pentru toate ticăloşiile mele. Și asta numai din mila Lui și nu pentru durerea inimii mele.
Am văzut mila lui Dumnezeu cu multă bogăţie. Mă minunez de cât de slabi suntem noi şi păcătoşi, şi totuşi: Dumnezeu nu ne ia harul Său. El e cu noi.
Sfinţii Părinţi erau atât de smeriţi, de curajoşi, de puternici duhovniceşte, încât eu mă văd în faţa lor mai praf decât praful.
Ajută-ne, Iubite Doamne, şi smereşte sufletul meu! Ai milă faţă de netrebnicul Tău rob şi mă miluieşte!
Satana îmi aprinde trupul şi sufletul uneori încât sunt nevoit să cad la pământ, să suspin din tot sufletul şi să mă rog cu smerenie ca să pot să continui să citesc. Eu vreau să citesc, să aprofundez dumnezeieştile dogme iar el îmi trimite enervare, plictiseală, mâncărime pe corp, dorinţa de a sta degeaba.
Sunt nevoit să citesc unele cărţi teologice, pentru care nu am o stare propice iar demonii mă fac să am silă de cele sfinte.
Uneori am lipsit de la Dumnezeiasca Liturghie, pentru că eram prea obosit de atâta citire sau pentru că m-aş fi simţit nervos la slujbă şi aş fi intrat în panică datorită pierderii timpului pentru învăţătură iar demonii mi-au spus, prin impulsurile lor, să nu mă mai duc deloc acolo.
Vor să uit de cele sfinte, de rugăciune, de linişte, de contemplare, de frumuseţea comuniunii şi a dragostei.
Mă asaltează şi cu frica de moartea bunicului meu şi cu frica de pierderea examenelor pe care le am de dat, într-un cuvânt: cu frica viitorului.
O, cum luptă el, împotriva providenţei dumnezeieşti!
Vor să te facă să crezi că eşti singur şi că nimeni nu te poate ajuta. Dar acest lucru e o minciună. Căci Prea Sfânta Treime şi tot cerul e cu noi şi pentru noi.
Ajută-mă, Prea Sfântă Treime şi de toate cele rele, de păcate şi de căderi cumplite, izbăveşte-mă! Ai milă de ticăloasa şi înfumurata mea viaţă. Ai milă de toată lumea Ta şi ne miluieşte.
*
Cine se poate pregăti vreodată, cu adevărat, ca să-L primească pe Domnul? Întotdeauna simt că nu pot să fac nimic pentru acest moment, decât să mă las în voia Lui, să mă dau cu totul Lui.
Ce iubire trebuie să ai pentru Hristos? Cum trebuie să-L simţi pe El? Cum trebuie să trăieşti înaintea Lui? Mă simt mic şi prost şi nu ştiu să-L iubesc pe El cu adevărat.
Dar de El am cea mai mare nevoie şi apoi de Prea Curata Sa Maică. Vreau să mă împărtăşesc cu El. Inima şi trupul meu tânjesc întotdeauna după iubirea Lui, după curăţia Lui, după sfinţenia Lui, după dumnezeirea Lui.
El e viaţa mea, deşi sunt păcătos şi neisprăvit. Pe măsură ce îmi dau seama de cât mă iubeşte Dumnezeu, mă văd şi mai negru şi mai spurcat şi mai ticălos. Iubirea Sa îmi arată neiubirea mea şi lipsa mea de ruşine.
Slăbiciunile ne arată nimicnicia vieţii noastre. Când suntem slabi şi neputincioşi, atunci ne dăm seama de cât de puţin suntem pe pământ, cât suntem de trecători.
Te simţi din ce în ce mai mic şi descoperi atotputernicia Prea Sfintei Treimi cu mare uimire şi bucurie.
Când ni se ascultă rugăciunile, inima ne e zâmbitoare şi fericită. Dar când rămânem în aşteptarea împlinirii lor, ar trebui să ne pocăim. E foarte necesar. Dumnezeu ştie de ce avem nevoie iar dacă nu ne ascultă înseamnă că nu avem nevoie acum sau niciodată de lucrul pe care îl cerem.
Ar trebui să mă rog mai mult. Sunt delăsător şi foarte mincinos. Îmi găsesc scuze, pentru ca să nu mă nevoiesc.
Nevoinţa e o ştiinţă duhovnicească unică.
Cine a gustat măcar puţin din harul ei se bucură nevoindu-se.
Îndrăzneala păcătoasă strică evlavia, aşezarea liniştită a ortodoxului.
Când ne permitem mai mult decât e cuviincios devenim urâţi şi respingători.
Doamne Iisuse întăreşte în dreapta credinţă pe cei care Te iubesc pe Tine! Ai milă de mădularele Trupului Tău, de robii Tăi şi îi călăuzeşte pe calea mântuirii. Ei au nevoie mereu de mila şi de ajutorul Tău.
Ai milă şi de cei care Te caută pe Tine şi încă nu Te-au găsit dar şi de aceia, care cred că Te-au găsit dar Îţi neagă dumnezeieştile-Ți cuvinte. Toţi avem nevoie de Tine, Iisuse Domne, miluieşte-ne!
Cel mai mare adăpost al nostru e Sfânta Biserică. Aici stăm sub acoperământul harului dumnezeiesc. Aici ne odihnim noi, ortodocşii.
Cei care nu cunosc dumnezeiasca noastră credinţă, vorbesc uşor despre ea, pentru că nu ştiu că e adevărata viaţă. Dacă ar şti de cine râd, ar plânge cu amar.
S-au înmulţit hulitorii şi necredincioşii. Aceştia ne îndurerează continuu. Ei calcă toată sfinţenia în picioare. Le place să se sinucidă sufletește şi nici măcar nu ştiu că fac acest lucru.
Creştinii noştri ar trebui să-şi ştie bine credinţa ortodoxă. Dar pentru că mulţi nu ştiu de ce sunt ortodocşi, de aceea și duc o viaţă nesimţitoare şi păcătoasă. Mă îndurerează mult această situaţie!
Ei, cei care ar trebui să fie Sfinţi, Îngeri pe pământ nu ştiu nici cele mai generale lucruri ale credinţei.
Şi de aceea sunt amăgiţi de secte. Sunt atraşi cu bani, cu lucruri de îmbrăcat, cu filme şi cărţi sau chiar cu forţa.
Şi merg, sărmanii, ca nişte vite spre junghiere! Merg spre moarte, crezând că au găsit „adevărul”. Dar adevărul nu stă la eretici ci în Sfânta Biserică Ortodoxă, Care este „stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. 3, 15).
Suntem în Postul Mare. Postul e un timp aparte, un timp plin de har. Simţi că trăieşti, că trăieşti duhovniceşte.
O, ce bucurii imense! Nimeni nu se poate bucura ca noi. Şi asta, pentru că ne bucurăm în Hristos Domnul: Bucuria şi Viaţa lumii.
Ceea ce pare de nedepăşit, trece. Dumnezeu ne poartă întotdeauna de grijă, El, Mult Iubitorul de oameni!
Din mâna Lui, nu ne poate lua nimeni. El e cu noi şi nimeni împotriva noastră.
Sminteala e cel mai mare rău pe care îl facem aproapelui nostru. În loc să-l zidim, îl îndurerăm, îi aruncăm apa delăsării pe focul râvnei. Să nu fim sminteală nimănui! Dacă se poate, să nu îndurerăm pe nimeni.
O, Doamne, iartă-mă pentru multele mele sminteli! Sunt un mare ticălos, miluieşte-mă!
Desăvârşirea e un chin şi o oboseală imensă dar şi multă bucurie duhovnicească. Simt, presimt acest lucru deşi nu cunosc starea de fapt.
Slavă Ţie, Doamne, pentru multa Ta iubire de oameni! Îţi mulţumesc Ţie, Prea Curată Stăpână, pentru darul şi bucuria pe care mi le dai deplin. Nu le merit şi nu le voi merita niciodată.
*
Deşi am fost ostenit şi întristat cu inima în adâncul sufletului meu m-am bucurat nespus de praznicul Învierii Domnului.
Hristos Domnul a înviat din morţi şi ne-a arătat că vom învia şi noi. El ne-a arătat că nu vom sta pentru totdeauna în morminte, ci mormintele sunt numai săli de aşteptare ale celei de-a doua veniri a Sa.
Învierea Domnului ne-a arătat frumuseţea firii umane desăvârşite. Ne-a arătat cât de nemaipomenit de curată şi de duhovnicească o face lumina dumnezeiască.
Ne-a umplut de o bucurie negrăită, dumnezeiască. Ne-a umplut de pacea cerului, de liniştea îngerească. Şi chiar dacă am fost întristaţi de oameni – pentru păcatele noastre – Dumnezeu ne-a bucurat şi ne bucură.
Citesc Dumnezeieştile cărţi şi mă veselesc negrăit.
Când cauţi să exprimi ceea ce înţelegi, te vezi un rău vorbitor, căci înţelegerile vor să se exprime smerit, după cum se şi întipăresc în suflet.
Avem nevoie de minte şi inimă smerită pentru ca să ne lumineze Dumnezeu iar cine nu ştie şi nu vrea să fie smerit, nu poate înţelege aceste comori duhovniceşti.
Observ cum cuvântul dumnezeiesc nu are sfârşit. Cu cât te scufunzi în el, cu atât te simplifici şi cu atât înţelegi taine nebănuite.
Minţile mândre şi înfumurate dispreţuiesc vorbele smerite pentru că nu ştiu înţelepciunea şi măreţia smereniei.
Dacă ar şti ce e smerenia nu ar mai dori cuvinte mari şi goale. Dar pentru că nu ştiu, de aceea umplu văzduhul de vorbe şi inimile care îi ascultă de nesimţire şi necunoştinţă.
Trebuie să fim în toate recunoscători lui Dumnezeu.
Recunoştinţa e dragoste şi adoraţie din belşug.
Trebuie să-I mulţumim cu toată fiinţa noastră pentru ca să avem sănătate duhovnicească.
Te bucuri când Dumnezeu îţi descoperă sufletele oamenilor dar mai mult te bucuri când te smereşti şi îţi vezi neputinţele. Te bucuri nu pentru că vezi păcate grele, ci pentru că smerenia te umple de har, de pace.
Avem nevoie de Părinţi. Avem nevoie de oameni Sfinţi cu care să vorbim, lângă care să trăim, de care să ne săturăm sufletul.
Sunt buni învăţătorii, foarte buni, dar Părinţii sunt neapăraţi. Fără ei ne-am pierde cu totul în această lume.
Cine nu a respirat harul lui Dumnezeu lângă un om dumnezeiesc nu cunoaşte ce e Sfânta Ortodoxie. Au pierdut mult, foarte mult.
Schemele mentale aiuritoare şi ideile greşite în cele ale teologiei ale multora au luat naştere, tocmai pentru că nu au stat în imediata apropiere a oamenilor duhovniceşti, trăitori în Duhul Sfânt și care să fie și niște mari teologi.
Dacă ar fi cunoscut astfel de oameni, s-ar fi izbăvit de nebunia de care sunt purtaţi.
Cei care au forţă duhovnicească astăzi, care pot să se exprime cu autoritate harică în Sfânta Biserică, sunt ucenicii Părinţilor. Și asta pentru că au fost crescuţi în libertatea Duhului Sfânt şi nu cu o mentalitate scolastică.
Aceştia, ca şi Părinţii lor, vorbesc din experienţă autentică şi de aceea nu pot fi biruiţi de nimeni.
Sfântul Macarie de la Optina scria: „Neliniştea şi deznădejdea din lupta cu patimile duc la mândria sufletească”[7]. Și ar putea să ne mire această însemnare.
Dacă socotim că mândria vine numai din virtuţi multe şi mari, greşim din neştiinţă. Căci mândria vine şi din aceea, că omul se vede gol şi singur dar nu acceptă acest lucru.
Mulţi oameni de litere şi ai artei – pe care îi numim „genii” – dar şi mulţi creştini, pe care i-a învins Satana din cauza infatuării lor, au căzut într-o asemenea stare de deznădejde.
Ei au socotit că disperarea e mai reconfortantă decât pacea Duhului Sfânt. Ei au socotit că mândria îi înalţă în ochii celorlalţi şi de aceea au preferat-o pe duşmancă în locul prietenei.
Vai de noi, dacă credem că putem lupta împotriva lui Dumnezeu!
Iscodirile minţii întunecate de păcat aduc o slavă trecătoare.
Arta, oricât de frumoasă şi de fabuloasă ar părea ea, e o nimica toată pe lângă o singură foaie a Sfintei Scripturi, dacă înţelegi duhovniceşte Scriptura.
Ştiu că nu pot fi crezut de mulţi. Ştiu că pare „absurd” ce spun eu dar e foarte adevărat.
Hristos e mai frumos decât orice şi mai scump decât oricine. El e totul pentru ortodocşi. Noi nu avem altă bucurie, altă cinste, iubire, pace, adevăr decât pe El.
Aşa-zişii „creştini” catolici, protestanţi sau neoprotestanţi nu vorbesc despre Hristos, ci despre o fantasmă a minţii lor, pe care au numit-o cu numele Preadumnezeiescului nostru Mântuitor.
Ei stau rupţi de El. Nu-L cunosc! Dacă L-ar cunoaşte, iubirea Lui i-ar sfinţi şi i-ar umple de toată bucuria.
Observ pe mulţi fraţi de-ai mei cum au pierdut sensul adevărat al cuvintelor, sensul ortodox şi plin al cuvintelor, şi cu toate acestea se consideră ortodocşi.
În şcolile noastre de teologie sunt devieri mari de la Ortodoxia autentică, pentru că multora li se par insignifiante diferenţele dintre noi şi unii eterodocși. Lucru care este o mare orbire.
Am ajuns la un limbaj teologic care nu ne caracterizează, pentru că nu trăim smeriţi şi nu-i mai iubim pe Sfinţii Părinţi.
Atâta timp cât nu ne sfinţim viaţa, nu suntem ortodocşi, ci apostaţi. Cădem de la Hristos dacă nu mai suntem cu El şi fără El nu mai înţelegem care este acrivia duhovnicească care ne mântuie.
Doamne, Dumnezeule Prea Bun, nu ne uita până în sfârşit! Ai milă de orbirea noastră şi ne smereşte. Fă-ne să înţelegem. Fă-ne să intuim adevărul acestei vieţi duhovniceşti şi ne miluieşte.
„Sfinţii Părinţi în învăţătura lor nu sunt abstracţi şi meditativi, ci foarte practici”[8]. Ei nu abstractizează ceea ce spun pentru că nu-şi imaginează ceea ce spun. Ei vorbesc pentru toţi, pentru mântuirea tuturor.
Când nu ştii despre ce e vorba vorbeşti în general. Dar credincioşii noştri au nevoie de lucruri particulare, de lucruri subtile, de lucruri trăite efectiv.
Pentru că nu poți să ajuți pe nimeni, dacă tu nu știi spre ce să îi îndrepți pe ei, dacă tu nu ai trecut pe acolo în viața ta duhovnicească.
Trebuie să explici mult, detaliat, adevărul dumnezeiesc pentru a fi înţeles de către alții iar noi alocăm prea puţin timp învăţării, educării, luminării poporului lui Dumnezeu.
E mult lucru dar lucrătorii sunt puţini.
E greu lucrul, cerinţele sunt mari iar ofertele duhovniceşti sunt puţine.
Până când ne vom mai minţi? Până când vom mai flămânzi şi înseta cu toţii?
Mă doare neevlavia şi indiferenţa dar eu sunt primul neevlavios şi indiferent, nesimţitor cu totul.
Mă dor păcatele altora dar eu am cele mai mari păcate. Cu cât încercăm să ne disculpăm cu atât ne facem mai vinovaţi. Tânjim după curăţie şi ne înnămolim în fiece secundă.
Tăiem lucrarea unei patimi şi vedem alte zeci de patimi în noi, de care nu ne-am ocupat deloc. Tot timpul am avea cu ce ne lupta în sufletul nostru, dacă n-am fi atât de indiferenţi.
Un părinte profesor[9] ne spunea într-o zi: „citim absenţi de noi înşine” rugăciunile la slujbă sau acasă. Aşa se întâmplă de multe ori!
Uităm că stăm în faţa lui Dumnezeu şi ne risipim la cele lumeşti. Ne pierdem prin lume. Uităm de El pentru te miri ce…
Oboseala şi surmenajul afectează direct viaţa duhovnicească. Datorită oboselii pătrunde în suflet lehamitea de cele sfinte şi nepăsarea. Mari rele!
Nervozitatea şi saturarea în timpul cititului te fac să nu mai suporţi dumnezeieştile cuvinte.
Urâtă e şi sila de nevoinţă, care este cauzată de slăbirea trupului şi a puterii de judecată a minţii.
Oboseala te face să uiţi, să fii neatent, să te enervezi repede.
Mulţi nu-şi dau seama că au ticuri nefireşti şi apucături grosolane.
Dacă nu ne suspectăm clipă de clipă, atât interiorul cât şi exteriorul nostru, nu ne putem da seama de aceste anomalii pe care ni le-am însuşit cu timpul.
Cântările noastre cultice sunt unice, pline de aroma sfinţeniei. Ele te desfată dar te şi smeresc, te cutremură și te umplu de lacrimi dulci.
Să le iubim, fraţii mei! Să le cântăm şi să umblăm în ele: mereu adâncind înţelesul lor.
Ele sunt ca apa cristalină: curate şi pure.
O, Doamne, ce frumoasă e Biserica Ta! Ce frumos, ce prea minunat e Trupul Tău cel tainic!
*
Am citit, spre seară, vedeniile Fericitului Filotei Zervakos şi m-am cutremurat.
În a 6-a scria: „Şi Biserica şi statul, împreună cu mai-marii lor, sunt adormite, în vicleniile vremurilor de astăzi, în adâncul somn al indiferenţei şi al trândăviei”[10].
O, Doamne, ai milă de noi, păcătoşii! Cuvintele sale m-au făcut să mă cutremur de ticăloasa mea viaţă.
La ce bună atâta distracţie? Voi muri şi în Iad mă voi duce. Toate fumurile vieţii mele se vor sfârşi odată cu moartea.
Când simţi că nu mai poţi, că nu mai suporţi, pocăieşte-te, plângi, descarcă-te în faţa Blândului Iisus! Varsă înaintea Lui durerea Ta!
Doamne, ştii că n-am făcut niciun bine şi că sunt un ticălos. Tu ştii că mă suporţi din milă prea multă. Iartă-mă!
Tot ce îţi cer e să mă ierţi, pe mine, netrebnicul. Fără iertarea Ta mă simt greu, împovărat. Grele îmi sunt păcatele! Iartă-mă şi mă miluieşte, Iubitorule de oameni!
Când ne dăm seama de cât de mult am păcătuit numai atunci începe pocăinţa noastră. Dacă ascultăm şi primim laudele care ni se aduc avem o părere falsă despre noi.
Numai aspra privire a păcatelor noastre ne mângâie.
O, ce greu e să faci un lucru bun! E greu să urci muntele nevoinţei ortodoxe!
Sfânta Ortodoxie nu e politeţe şi zâmbete uşoare ci nevoinţă aspră, continuă, plină de sacrificii, de chinuri, de renunţări şi greutăţi.
Cei care se nevoiesc duhovnicește suportă multe dureri de la draci şi de la oameni. Dacă nu reuşesc oamenii să te enerveze, încearcă dracii.
O, cât ne luptă Satana! Dacă nu ne-ar ajuta Domnul, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Sale, ale tuturor Sfinţilor şi ale Sfinţilor Îngeri n-am putea birui toate aceste bariere care ni se pun în faţă. Ajută-ne, Doamne, după mare mila Ta şi ne miluieşte!
Sfinţii au fost prigoniţi întotdeauna de oamenii acestei lumi.
Au fost publicate în limba română Acatistul şi Slujba Sfântului Simeon Noul Teolog[11] şi, în curând, va fi publicată şi sfânta sa viaţă scrisă de Sfântul Nichita Stithatul[12].
Câtă suferinţă a îndurat! Câte suferinţe au îndurat toţi!
Nu există altă cale decât suferinţa şi multa răbdare cu mulţumire.
[1] Despre acest gen de cuvântare bisericească a se vedea: Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în Omiletică, cap. Privire de ansamblu asupra genurilor propovăduirii.
În PDF, p. 6-8: http://ebooks.unibuc.ro/Teologie/omiletica/23.pdf.
[2] Opera sa:
http://www.documentacatholicaomnia.eu/20_40_0354-0430-_Augustinus,_Sanctus.html.
[3] În română: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cele_95_de_teze.
[4] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Martin_Luther.
[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dumitru_St%C4%83niloae.
[6] Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă (siglă: TDO), vol. 2, ed. a II-a, Ed. IBMBOR, București, 1997, p. 66.
[7] *** Patericul de la Optina, trad. de Cristea Florentina, Ed. Bunavestire, Bacău, 2002, p. 89.
[8] ÎPS Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă – continuare şi dezbateri, trad. din limba greacă de prof. Ion Diaconescu şi prof. Nicolae Ionescu, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, p. 18.
[9] Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă:
[10] *** Călător către cer. Viaţa şi predicile Fericitului Filotei Zervakos, trad. de Pr. Şerban Tica, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2002, p. 247.
[11] În 2002. A se vedea:
http://edituradeisis.ro/opencart/index.php?route=product/product&keyword=Acatistul&product_id=151.
[12] În 2006. A se vedea:
http://edituradeisis.ro/opencart/index.php?route=product/product&path=36&product_id=170.