Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 11 februarie 2011

Lecția Mubarak

Unii nu știu când să demisioneze/să se retragă/să plece dintr-o funcție.

Alții nu vor să creadă că nu sunt capabili de o anume funcție.

Unii se cred iubiți în ciuda urii conjugate împotriva lor.

Alții se cred de neînlocuit chiar și când înlocuirea e soluția, singura soluție.

Hosni Mubarak a avut nevoie de 18 zile de proteste stradale, de morți și răniți cu duiumul pentru ca să demisioneze…și să bucure națiunea egipteană…cât și pe cei care au simpatizat cu ea pe tot pământul.

E chiar atât de greu să simți când trebuie să te retragi?!

Cuvintele duhovnicești, vol. I (Jurnal 1999-2003) [18]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 354-374.

***

Cu cât renunţăm la noi, cu atât ne îmbogăţim în dragostea şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi a aproapelui nostru, a semenului nostru.

Ne simţim bine să dăm, pentru că devenim tot mai mult oameni, tot mai mult după chipul lui Dumnezeu.

Devenim sensibili la durerile şi necazurile tuturor, pentru că-i considerăm suflete care suferă, ce tânjesc după alinare şi ajutor.

Dar fericirea de a dărui nu se poate exprima în cuvinte. Ea e trăită efectiv şi mai puţin exprimată.

A o exprima înseamnă a spune, în ultimă instanţă, prea puţin din aceasta.

Răutatea însă nu ne bucură realmente. Ea ne închide, ne face opaci pentru calităţile, aspiraţiile, nevoile şi suferinţele celorlalţi.

Pe când, milostenia şi dragostea sunt o punte reală, de legătură între oameni, răutatea dinamitează şi aruncă în aer această punte dumnezeiască.

Devenim izolaţi şi nepăsători unii faţă de alţii, dacă privim numai la noi. Dacă ne idolatrizăm, ceilalţi devin obiectele propriei noastre slăbiciuni, pe care noi o considerăm propria noastră „forţă”.

Ruşinea piere din noi și dintre noi.

Prietenia nu mai e decât un aranjament profitabil.

Tot ce e sfânt se perimează, devine caduc, neatrăgător în inima contemporanilor noștri.

Şi fuga mare e după plăcerea de a trăi lejer, nestingherit dar totuşi singuri şi tânjind după o lume ideală sau după o afecţiune impersonală.

Neraportarea la ceilalţi ca la nişte egali, distruge echilibrul social al acestei lumi. Societatea nu mai e a tuturora ci a unora mai mult iar a altora mai puţin sau chiar deloc.

Tindem să ne auto-excludem reciproc.

Nu mai respectăm valori.

Nu mai avem idealuri.

Mulţi, nu mai tindem spre nimic.

Dar toate acestea sunt ceea ce nu trebuie să fim noi. Sunt nedesăvârşiri personale.

Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!

*

Când omul ajunge la conştiinţa să îşi facă cruce pentru a fi pusă pe viitorul său mormânt, realizează că aceasta, crucea, înseamnă renunţarea, mai mult sau mai puţin dureroasă, la sine însuşi.

Crucea aceasta îi arată că trebuie să renunţe la viaţă. Îi arată că viaţa mai e doar pentru scurt timp.

Şi tocmai din această cauză, crucea îi indică, că trebuie să se despartă de ceilalţi în pace şi în iertare.

Crucea nu cere răzbunare, ci iertare.

Trebuie să moară omul. Omul e muritor. E trecător ca frunza şi ca iarba, repede trecător.

Şi pentru că îşi face cruce de viu, de când este încă în viaţă, aceasta îl arată ca pe un biruitor al său şi nu ca pe un învins.

Cine nu iubeşte Crucea, n-a înţeles sensul adânc al ei: viaţa. Deşi Crucea e moarte, dacă este acceptată de bună voie, ea rodeşte viaţă, viaţa veşnică.

Şi la mormintele noastre stă crucea, stă semnul încrederii neabătute în înviere.

Ai renunţat la tot prin cruce şi te-ai închis în mormânt. Mormântul pare o uitare de sine profundă – nu în sens neoprotestant, ci în sensul că trupul se descompune în pământ, datorită despărţirii lui de suflet – dar el se va deschide în ziua învierii.

Sufletul nu doarme! El e viu…dar trupul se odihneşte. El se odihneşte, chiar dacă îl vedem descompunându-se şi mirosind urât sau bineînmiresmat.

Învierea va fi un rod al învierii Domnului dar fiecare va învia, după faptele lui, spre viaţa veşnic fericită sau spre viaţa veşnic nefericită.

Şi omul binecredincios meditează la crucea lui.

A dus el crucea şi în sine însuşi? Întrebarea aceasta ar trebui să încolţească şi în noi. Ea ar trebui să ne trezească din somn, dacă încă nu ne pasă de veşnicia noastră. Să nu uităm: noi nu avem numai viaţă, ci şi viaţă veşnică!

*

Suficienţa e stagnare, e mama prostiei. Din cauza acesteia n-am învăţat şi n-am înţeles nici lucrurile cele mai simple.

Dacă ne-am oprit la un înţeles, ne-am atrofiat, am murit. Înţelegerea e infinită şi cine crede că o stăpâneşte şi o posedă în întregime e ca un om care se minte pe sine, cum încă mă mai mint şi eu, păcătosul.

Sensurile duhovniceşti ale acestei lumi sunt nesfârşite, căci Logosul dumnezeiesc e bogăţia şi izvorul inepuizabil al lor. Trebuie să înţelegem şi să aprofundăm continuu raţiunile lucrurilor, ale Sfintei Scripturi, ale fiinţei personale. Trebuie să muncim zi de zi, clipă de clipă. Truda noastră e plină de bucurii infinite.

Simt că trebuie să adâncesc pe fiecare zi spusele pline de har ale Sfinţilor Părinţi. Dorul după această muncă mă mistuie cu putere. Simt o sete continuă după harul lui Dumnezeu, fără potolire. Acolo sunt apele harului!

O, ce dulce e iubirea Ta, Dumnezeule! Inima mea tânjeşte de darul Tău şi după bogăţia slavei Tale! Ajută-mă, călăuzeşte-mă, învaţă-mă să Te iubesc, Dumnezeul meu! Inima mea e plină de dragostea Ta, cu toate păcatele şi ticăloşiile mele.

Trebuie să învăţăm să renunţăm la poftele şi tabieturile noastre pentru această misiune sfântă. E un chin dar unul salvator, mântuitor.

Până nu voi face acest lucru, voi rămâne întristat, că trec prin viaţă prea uşor sau, mai bine-zis, nu mă voi simţi împlinit în mine însumi cu ceea ce fac şi spun.

Trebuie să aprofundez continuu şi să mă smeresc continuu. Trebuie să învăţ să-mi plâng păcatele, să mi le văd, să le urmăresc, să fiu aspru şi necruţător cu ele, fără însă a lupta împotriva sănătăţii mele.

Orice faptă necugetată ne costă.

Excentricităţile şi păcatele tinereţii mele m-au secătuit pentru toată viaţa.

Simt că am pierdut ceva ce nu mai pot să recapăt deşi simt, cred şi trăiesc cu conştiinţa, că Dumnezeu mi-a iertat păcatele, din marea Sa iubire de oameni.

Nu merit nimic. Nici viaţa, nici darurile, nici mila Sa. Dar pentru că Domnul meu e Prea Milostiv, mă bucur şi slăvesc marea Sa iubire de oameni.

*

Dictonul „Cuget, deci exist” al lui Descartes[1] trebuie înlocuit cu „Iubesc, deci sunt un om” al Sfântului Calist Patriarhul[2].

Pot cugeta şi mă pot frământa mult dar pot, în același timp, să nu exist pentru Dumnezeu. Dar dacă îl iubesc pe El, pe Dumnezeu, atunci sunt un om după chipul Lui, partener al dialogului plin de iubire dintre Dumnezeu şi omul duhovnicesc.

Cugetarea, filosofia mea e vană, mă poate îndepărta de iubire, mă poate însingura, pe când iubirea mă umple, mă desăvârşeşte.

Iubirea mă face să fiu om, om al lui Dumnezeu, om pentru Dumnezeu.

Iubirea mă face să înţeleg, că omul e destinat să fie al lui Dumnezeu şi să trăiască înţelegându-L şi iubindu-L pe El.

*

Simt că oamenii, cei mai mulţi, care nu au multe legături cu Sfânta Biserică, Îl privesc pe Dumnezeu deformat, ca şi când ar avea chipul lor.

„Ce poţi să faci împotriva lui Dumnezeu?”, spun ei când dau de necazuri, pentru că în mintea lor Dumnezeu lucrează şi Se manifestă arbitrar, fără vreo legătură cu oamenii.

Chipul lui Dumnezeu, cum arată Dumnezeu e o transcendenţă absolută în viziunea lor, pentru că fac abstracţie de întruparea Domnului, chiar dacă ştiu câte ceva despre ea.

Foarte puţini ortodocşi – şi o spun cu durere – cunosc cine e Prea Sfânta Treime. Unii cred că e vreun Sfânt sau altceva.

Foarte puţini ştiu că Prea Sfânta Treime e Dumnezeul nostru Cel prea iubitor.

În loc de Treimea cea prea sfântă şi atotiubitoare găsim la aceştia un Dumnezeu unic, atotputernic, răzbunător, ca la iudei sau la musulmani.

Ba, la unii, găsim un Dumnezeu foarte antropomorfizat, chiar sexist, faţă de care „adoratorii” se poartă pornografic.

Alții ne dau date despre un Dumnezeu gândit ca fiind impersonal, văzut ca o forţă sau ca o idee.

Îi neliniștește prea puțin ideea Iadului dar un loc aparte îl ocupă „Dumnezeul” şansei, al norocului, al soartei.

Acceptă – mulţi dintre ei – că au fost „sortiţi nefast”, că Dumnezeu „a greşit” în privinţa lor dar că nu au ce face.

Pe când alţii, luptă împotriva „egoismului” lui Dumnezeu, Care nu îi lasă să se dezvolte după propriile lor idealuri singularizante.

Când păcătuiesc, nu ştiu să vadă în Dumnezeu pe Iubitorul de oameni, pe Iertătorul tuturor păcatelor şi pocăinţa lor e o luptă cu trupul lor şi o ciudă pe ei, că au fost în stare de asemenea fapte; o revoltă a propriului lor orgoliu faţă de ei înşişi.

Consideră că au un Dumnezeu, că toţi avem un Dumnezeu dar că nu trebuie să „teoretizăm” despre El sau că El nu trebuie slujit în Sfânta Biserică.

E un Dumnezeu pe Care Îl avem dar care „nu ne aparţine”. Dumnezeu stă deasupra noastră şi face ce vrea, uneori chiar „împotriva” Lui.

*

„Cine poate să îmi dea primăvara după iarna grea?”, se întreba un tânăr cântăreţ român într-un cântec al său.

Răspunsul e unul singur: Hristos. El e Primăvara cea dulce, Care dezgheaţă inima pentru viaţa veşnică.

Am ascultat cântecul și am zâmbit la înțelesul duhovnicesc al primăverii în microbuzul care mă ducea spre Fericitul Ilie, la Turnu Măgurele…

*

Dumnezeu ne dă prilejul să întâlnim oameni pentru a ne îmbogăţi reciproc în iubire şi în cunoaştere dar şi pentru a ne ruga pentru ei.

Odată întâlniţi, aceşti oameni devin prezenţe de neînlocuit ale inimii şi minţii noastre. Ei rămân în noi.

Preocuparea de ei devine o constantă pe care trebuie să o actualizăm prin rugăciune.

Rugându-ne pentru ei, învăţăm să iubim şi, mai ales, învăţăm că iubirea e o purtare a tuturor, în orice moment, în rugăciune.

Ajută-mă, Prea Milostive Doamne, să mă rog pentru păcatele mele şi pentru toată lumea! Ajută-mă să port în mine, mereu, lumea întreagă, cu toată desăvârşirea şi nedesăvârşirea ei.

*

Ne-ar putea întreba cineva: „De unde aveţi atâta îndrăzneală, atunci când vorbiţi despre credinţa voastră ortodoxă?”. Și unui astfel de om i-am putea răspunde cu cuvintele Sfintei Muceniţe Cecilia din Roma († 22 noiembrie)[3] în faţa eparhului: „Din buna ştiinţă şi din neîndoita credinţă[4].

Când cunoşti temeinicia, valoarea şi înălţimea credinţei ortodoxe, ştii pentru ce lupţi, ştii pentru ce eşti gata să mori.

Adevărata cunoaştere a credinţei naşte o credinţă puternică, o credinţă care e în stare să se jertfească, să moară pentru Hristos Dumnezeu. O credinţă care nu ţi se impune cu putere e o credinţă inaptă, rece, sterilă.

Tocmai de aceea, citind şi recitind vieţile Sfinţilor observăm, că prin termenul de credinţă, noi desemnăm – în comparaţie cu ei – mai mult literele, decât forţa lor.

Ca să preferi moartea martirică trebuie să ai o iubire fermă, curată şi încredere nezdruncinată în Cel pentru Care vrei să mori.

Fără aceste virtuţi neapărate, nu cred că poți să ai „nebunia” sfântă de a dori să mori.

Sfinţii Mucenici mureau nu pentru o idee, ci pentru dragostea unei Persoane pururea iubitoare. Ei mureau pentru Hristos, căci îşi trăiau toate zilele împreună cu El şi pentru El.

Judecătorilor păgâni li se părea aiurea această dragoste, pentru că nu înţelegeau că ea e fundamentul adevăratei vieţi şi al adevăratei cugetări.

Valorile lor, axiologia lor era prea pământească, pentru ca să poată înţelege torentul de iubire din cei pe care îi omorau fără milă.

*

Câteva cuvinte la o lucrare a Sfântului Grigorie de Nyssa[5] numită: Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată[6].

În prima pagină, din prima pagină a traducerii în limba română am format următoarea propoziţie: „acest cuvânt…statornicit în litere…e ca o vistierie a amintirii”.

E foarte frumoasă expresia Sfântului Grigorie. Cartea are astfel un scop anamnetic. Ea aduce aminte sau din ea îţi aduci aminte.

Ea poartă în sine o fixitate mereu dinamică, un sfat care te poate învăţa oricând. Dar la ea te întorci şi ca la o vistierie, ca la o comoară a vieţii veşnice.

Cartea sfântă e ca o cutie cu diamante nepreţuite, o bogăţie infinită a harului dumnezeiesc. Prin ea, Dumnezeu te umple mereu de har, pentru că ea adapă inima vie cu apele mereu izvorâtoare ale Duhului Sfânt.

„Alegând unele dintre scrierile dăruite nouă mai înainte de Duhul”. Sfântul Grigorie era încredinţat că scria cărţi în Sfântul Duh, împreună cu El. El vedea cărţile sale teologice ca daruri ale Sfântului Duh.

„Împărtăşirea de Duhul, nimicind boala intrată prin neascultare, reînnoieşte vechea frumuseţe a firii”.

Sfântul Botez şi Sfânta Mirungere şterg boala păcatului originar şi împărtăşesc celui botezat harul Sfântului Duh. Prin Sfântul Duh, firea omului capătă vechea ei frumuseţe, frumuseţea primordială.

„Când vine la tine bogăţia darului (Sfântului Duh – n. n.), fă-te sărac cu cugetul, neîncrezându-te niciodată în tine şi aşteptând dragostea în suflet, ca pe o temelie a vistieriei harului”.

Pentru Sfântul Grigorie, iubirea e cea care fundamentează bogăţia Sfântului Duh în sufletul nostru. Darurile Sfântului Duh duc la iubirea de Dumnezeu şi de oameni.

Ele duc la comuniune şi nu la singularitate trufaşă. Darurile duhovniceşti trebuie primite cu sărăcie duhovnicească în suflet, cu lepădare de sine.

„Să nu slăbim nicicând încordarea ostenelii”. Osteneala nu e o relaxare ci o muncă susţinută, o muncire a ta pentru viaţa după Dumnezeu.

Nevoindu-te, eşti încordat în privirea la sine dar şi în privirea la sfârşitul vieţii tale. Prezentul şi viitorul te ţin, concomitent, în încordare, pentru că tu încercivindeci rănile trecutului dar şi să scapi de laţurile prezentului.

Nevoinţa e o luptă hotărâtă, o alegere reînnoită zilnic. În cadrul ei nu poţi să faci pauze, pentru că nu există nicio  secundă a vieţi tale în afara sferei vieţii morale.

Sfântul Grigorie numeşte aici patimile: „pui ai răutăţii”.

*

Părintele Savatie Baştovoi[7] are o mică lucrare, numită Ruşinea de dinaintea Spovedaniei[8], de o profunzime şi o înţelegere a sufletului adâncă, duhovnicească.

Pentru el, păcatul nu e o cădere din creştinism, ci suntem – când păcătuim (şi toţi păcătuim, mai mult sau mai puţin) – „nişte creştini loviţi, dar creştini”.

Păcatul te loveşte, te răneşte. „Viaţa creştinului – spune Sfinţia sa – „nu e alcătuită doar din victorii, doar din reuşite ci, poate, mai ales, din înfrângeri, dar din nişte înfrângeri suportate cu bărbăţie”.

Îşi începe lucrarea cu o povestire din viaţa Vlădicii Antonie, episcopul Surojului[9], pentru a emite adevărul, că: „nu întotdeauna putem îndeplini sfaturile atât de bune…ale Sfinţilor Părinţi şi chiar ale Mântuitorului”.

Și aceasta, nu pentru că nu am vrea, ci pentru că: „nu întotdeauna avem puterea necesară, curajul şi (sau – n. n.), pur şi simplu, voinţa”.

Însă păcatele pe care le facem şi urmările lor trebuie suportate cu bărbăţie, din puterea lui Hristos, Care ne întăreşte.

Părintele Savatie vrea să dea încredere fraţilor ortodocşi. El îndeamnă la smerenie, la înţelegerea neputinţelor personale.

Are un răspuns foarte pertinent la întrebarea ce a suscitat acest răspuns. El spune, că „ruşinea pe care o simţim (atunci când ne spovedim – n. n.) nu depinde atât de gravitatea păcatului săvârşit, cât de intensitatea pocăinţei noastre”.

Cu alte cuvinte, ruşinea nu arată inconştienţa celui care vine să se mărturisească, ci adâncimea înţelegerii păcatului şi a consecinţelor lui.

Autorul nostru face din viața eroului american de box, Rocky Balboa, şi din soţia acestuia[10] o parabolă ortodoxă – cum a mai făcut şi în alte lucrări ale sale – dovedind aici, după învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, că tot ceea ce există creat de Dumnezeu e un mediu pentru reflecție duhovnicească.

Chintesenţa vieţii ortodoxe constă în nerenunţarea la luptă.

Pentru ca nimeni să nu renunţe, Părintele Savatie dă mai multe înţelegeri actului mărturisirii.

Dacă nu putem spune o faptă rea preotului nostru duhovnic, spune el, „du-te şi o spune unui preot necunoscut, du-te într-un oraş străin, într-o ţară străină, unde nu te mai ştie nimeni, şi spune-o primului preot care îţi iese în cale numai spune-o”. Ceea ce contează este iertarea, curajul de a dori să fii iertat.

Pentru cei care şi-au pierdut încrederea în preoţi, el îi sfătuieşte să se confeseze unor oameni în care au încredere iar pentru cei care nu se încred în oameni, să se confeseze direct lui Dumnezeu.

Ceea ce contează – pentru aceştia din urmă – e să iasă din ei înşişi, să aibă curajul să spună unui alt „tu” uman sau lui Dumnezeu problemele lor.

Lucrarea conţine şi o mică exegeză la viaţa Sfântului Petru şi a lui Iuda. Sfântul Petru nu s-a mărturisit oamenilor, dar s-a mărturisit lui Dumnezeu, pe când Iuda s-a mărturisit oamenilor dar n-a avut curaj să se mărturisească lui Dumnezeu.

Trebuie să-I spunem lui Dumnezeu că-L iubim, chiar dacă nu credem acest lucru.

Trebuie să-I spunem Lui păcatele noastre. Dar, trebuie să avem conştiinţa, că păcatele noastre pot fi fleacuri, pe lângă cele în care am putea să cădem pe viitor.

O lucrare plină de nobleţe şi de compasiune. Acestea sunt armele, de fapt, cu care trebuie să luptăm împotriva tuturor relelor de astăzi.

*

În cartea Îndreptăţirea binelui a lui Vladimir Soloviov[11] am găsit – pe lângă multe altele – un pasaj scriptural înţeles confuz.

Soloviov spune: „deşi străbunul Avraam avea o sensibilitate morală superioară, hotărârea lui de a-şi sacrifica fiul (Fac. 22, 1-13) se datora insuficientei sale înţelegeri a ceea ce cuprindea ideea de bine; el sesiza perfect forma imperativă a legii morale, ca expresie a voinţei supreme, şi o accepta în mod necondiţionat, dar îi lipsea conceptul de bine sau ceea ce poate fi obiect al voinţei lui Dumnezeu[12].

O înţelegere greşită a voii lui Dumnezeu. El disociază voia lui Dumnezeu de ideea de bine, neînţelegând că tocmai voia lui Dumnezeu e binele.

Sfântul Avraam tocmai pentru că ştia că Dumnezeu e binele sau că voia Sa îl conduce numai la fapte bune, acceptă imediat să-l sacrifice pe Isaac, pe singurul său fiu.

Soloviov ar fi dorit, ca Sfântul Avraam să aibă o doctrină despre bine, o filosofie morală, după care să se ghideze în acţiunile sale şi care să fie autonomă faţă de voinţa lui Dumnezeu.

Însă Sfântul Avraam Îl socoteşte pe Dumnezeu ca izvor al binelui, fapt pentru care se supune dorinţei Lui, chiar dacă uciderea aceasta părea să fie în contradicţie cu El.

El, Sfântul Avraam, alege nebunia credinţei, acest paradox al credinţei, care, în ascultarea de Dumnezeu, face lucruri care par a fi „imorale” pentru filosofi şi moralişti.

Voia lui Dumnezeu nu e supusă raţiunii noastre limitate iar propria noastră idee de bine, nu-L determină pe Dumnezeu să ne facă propriul joc.

Voia lui Dumnezeu trebuie acceptată cu smerenie şi cu credinţă, chiar dacă ne depăşeşte în multe aspecte ale ei.

Acest episod scriptural însă e plin de conotaţii profetice. El anunţă moartea Fiului lui Dumnezeu, Care părea – pentru unii – că nu trebuia să se întâmple.

Părea, pentru mulţi, un rău şi chiar și unii dintre Sfinţii Apostoli L-au sfătuit pe Hristos Dumnezeu  să fugă de moarte.

Dar după cum Sfântul Avraam nu dă înapoi şi era gata să-l sacrifice pe Sfântul Isaac, la fel nici Domnul nu cedează gândurilor satanice de renunţare la Cruce, căci Jertfa Sa era pentru mântuirea lumii întregi.

În interpretarea lui Soloviov, se observă disocierea netă între teologia dogmatică şi teologia morală, ultima neavând statutul de teologie morală, ci de filosofie morală.

Deşi, teoretic, acceptă că legea morală e o expresie a voinţei dumnezeieşti supreme, în practică însă, el consideră morala ca fiind autonomă şi o consecinţă, în totalitate, a unei gândiri imanentiste.

Morala lui, nu e deci morala care decurge din voia lui Dumnezeu, ci morala care decurge din procese cognitive strict subiective.

Greșeala lui e aceea de a intra pe teritoriul Sfintei Scripturi cu idei care nu aparţin voinţei divine şi, mai mult, de a arăta că aceste idei străine credinţei noastre „concordă” cu Revelaţia dumnezeiască sau că „decurg”, în mod logic, din aceasta.

Acest fel de greşeală e făcută de toţi aceea, care fără a se curăţi de patimi mai întâi şi fără a primi simțirea harului în inima lor, în multă smerenie, cred că pot înţelege cele ale lui Dumnezeu în forţă, cu propriile lor puteri şi fără ajutorul Lui.

Această idee a „adevărului impersonal” îi face să fie orbi la adevărul, că adevărul adevărat e o Persoană și că această Persoană ne iradiază în legătură intimă cu Ea şi nu o filosofie bine gândită.

Fiind prea îmbâcsiţi de impersonalismul păcatelor lor, ei cred că pot cuceri orice fără să fie în relaţie cu ceea ce vor să cucerească.

Dar tocmai în aceasta constă marea lor deziluzie: că nu pot cuceri prin egoism pe Dumnezeu, pe Cel care trebuie iubit cu toată fiinţa noastră.

Consecinţele demersului scriitoricesc al lui Soloviov duc la autonomizarea omului…Aici e tot răul!

*

Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte învierea morţilor – pentru că e o înviere a trupurilor – învierea „cea mică”[13].

Pentru el, învierea cea mare e învierea pe care „am avut-o din păcat”, prin care am ieşit din păcatul originar: „Căci am fost îngropaţi cu El în Botez şi ne-am sculat cu El prin Botez”.

Sfântul Botez e „prima înviere” şi cea mai mare, pentru că ea ne-a adus „izbăvirea de păcate”.

Pentru că am înviat cu sufletul, învierea trupului, în ziua de apoi, e învierea cea mică. Căci de cea importantă şi primă, creştinii ortodocşi au trecut deja.

*

Fericitul Dumitru Stăniloae, prezentând „energia” dumnezeiască ca lucrare a făcut să se înţeleagă faptul, că harul dumnezeiesc izvorăşte din fiinţa dumnezeiască a Celor trei ipostasuri – după învăţătura Sfântului Grigorie Palama[14] – dar că acesta nu e despărţit de Cele trei ipostasuri dumnezeieşti, pentru că „nu există lucrare fără lucrător[15].

Pentru că numim harul lucrare a lui Dumnezeu, Îl înţelegem pe Dumnezeu ca pe un izvor personal sau, mai bine-zis, tripersonal al harului şi dialogul îndumnezeirii tot la fel de personalist ca şi comunicarea harului dumnezeiesc.

Graţia „creată” catolică e o evidenţă impersonală, pentru că ea vine prin Biserică şi nu direct de la Prea Sfânta Treime.

De fapt, conceptul de grație creată este o inovaţie puerilă şi, în acelaşi timp, catastrofală, deoarece consecinţele ei sunt: un Dumnezeu mort, fără viaţă iradiantă şi nişte suflete lipsite de puterea şi bogăţia de daruri a Sfântului Duh.

Sfânta Ortodoxie nu Îl desparte radical pe Dumnezeu de oameni. Dumnezeu şi omul sunt în comuniune, într-o legătură directă şi plină de iubire.

Catolicismul e separat de oameni prin graţia „creată supranaturală”, pentru că n-a permis omului să vadă o intimitate reală cu Dumnezeu.

Graţia „creată” e o barieră între el şi Dumnezeu și nu o punte de legătură. Dumnezeu a fost închis într-o transcendenţă „egoistă”, pentru că au pierdut sensul real, scriptural şi patristic al relaţiei harice a omului cu Dumnezeu.

El, Dumnezeu, nu stă departe de noi. După cum spune Fericitul Dumitru: „Harul e fereastra deschisă spre infinitatea lui Dumnezeu ca Persoană, sau ca (şi – n.n.) comuniune treimică de Persoane[16].

Harul e o fereastră, o respirare a vieţii dumnezeieşti şi nu un vehicul de esenţă creată între Dumnezeu şi noi. El e transcendenţa ce poate fi gustată de imanenţa oamenilor, fără ca aceştia să o considere imanentă. Harul e lucrarea, iradierea, strălucirea, mlădierea dumnezeiască a Prea Sfintei Treimi, proprie şi firească Ei din veci.

Dacă teologii romano-catolici numesc harul „creat”, atunci Îl fac pe Dumnezeu o creatură sau nu mai disting pe Dumnezeu de creaţia Sa.

Harul e lucrarea proprie a lui Dumnezeu şi nu un efect al voinţei Prea Sfintei Treimi.

Catolicismul confundă timpul cu veşnicia sau introduce materia, într-un mod imaginativ, în veşnicie.

Harul e cel care ne îndumnezeieşte, cel care ne transformă fiinţa cu totul şi dacă el e creat, atunci nu ne poate scoate dintre limitele creaturalului.

Nemaivăzând rostul adânc, intern al harului în mântuirea personală sau nemaiavând harul, datorită separării de Adevărata Biserică a lui Hristos, catolicismul a început să filosofeze, considerând harul „lucru în sine”, care „mântuieşte” separat de Hristos şi care nu ne scoate câtuşi de puţin din timp.

Sunt robii istoriei şi ai timpului. De fapt, sunt robi ai morţii.

Ei nu mai pot spune: „trăim în Dumnezeu şi umblăm în El”, pentru că nu se simt racordaţi, prin  harul Său, la viaţa lui Dumnezeu

*

In. 14, 21: „Cel care are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte”.

Adesea aud, că trebuie să cunoşti mai puţin voia lui Dumnezeu şi că, mai ales, trebuie să trăieşti după voia Sa. Dar cum să trăieşti după ceva, pe care nu ştii cum arată?

Voia Sa o găsim în poruncile Sale. Și ca să le împlinim, trebuie să cunoaştem voia lui Dumnezeu şi pe măsură ce o cunoaştem trebuie să o împlinim.

Cuvântul de mai sus al Domnului ar părea să le dea dreptate acelora, care bat moneda „trăirii”. Dar ce e „trăirea” de fapt ? A înălţa din umeri, nu e un răspuns.

Domnul ne-a dat porunci. El ne-a învăţat ce să facem, cum să procedăm vizavi de El, de oameni, de noi înşine, de ce e în jurul nostru.

Dar ce înseamnă să ai poruncile Lui? A avea Sfânta Scriptură acasă e doar începutul acestui „a avea”. Cel care are poruncile Lui, trebuie să le aibă în el, însuşite de el.

Și ca să-ţi însuşeşti voia lui Dumnezeu e nevoie de multă cercetare, de multă cunoaştere, de multă nevoinţă, de mult studiu, de multă smerenie.

A le avea presupune un mare efort, un efort continuu, care presupune o voinţă foarte sagace pentru adevăr.

O înţelegere pur mentală a poruncilor Domnului sau o pură memorare a lor, nu cred că ne duce la împlinirea cerinţei din versetul de faţă.

A avea poruncile lui Hristos înseamnă a le intui adevărul şi a întrupa acest adevăr, cu multă fidelitate, în noi înşine.

Cuvintele Lui intră în noi datorită dragostei ce o avem pentru El. Ele intră în noi, pentru că le iubim. Pentru că iubim pe Cel ce ni le spune.

Dar a le avea nu înseamnă numai a le accepta, ci a conlucra cu Hristos, ca El, prin Sfântul Duh, să ni le imprime în noi, să ni le scrie în inimă.

Cuvintele lui Dumnezeu pe care le avem – într-un mod minunat ale noastre, dar ca daruri ale Lui în noi – le avem în inimă, în cel mai adânc for interior al nostru.

Ştim că ele, cuvintele Lui sunt în noi dar totodată ştim că ele, aceste cuvinte, ni s-au imprimat într-un mod minunat, numai pentru că noi ne-am deschis Lui, L-am dorit pe El şi El ni s-a făcut nouă cunoscut.

Avem în noi şi la noi poruncile Lui şi asupra lor medităm. Ne străduim să le împlinim în fiece clipă, chiar dacă uneori greşim sau nu avem curajul să fim cei pe care El şi-I doreşte.

Le avem în noi, le avem în mintea noastră, le avem pe buze, le purtăm în mâini…cuvintele Lui cele preasfinte.

Dar dacă le avem, trebuie să le păzim. Și a le păzi e sinonim cu a le împlini, cu a le trăi.

Deci a trăi înseamnă a întrupa ceea ce ştii în mod desluşit. A întrupa voia lui Dumnezeu, pe care ai înţeles-o şi pe care te chinui să o înţelegi, cu smerenie, în continuare.

Trăirea e o mergere după adevăr. Dar pe măsură ce trăieşti după voia lui Dumnezeu, pe atât înţelegi şi aprofundarea necontenită a adevărului.

Adevărul nu e static.

Nu e pentru o clipă.

Nu e ceva de domeniul cuprinderii complete, ci trăirea în relaţie cu Hristos, Adevărul ipostatic.

Astfel, a înţelege voia lui Dumnezeu înseamnă a trăi cu Hristos iar a păzi voia Lui înseamnă a nu ştirbi dragostea faţă de El.

Dacă terfeleşti dragostea faţă de El înseamnă că dragostea ta este impură. Dacă nu păzeşti cuvintele iubirii Lui, nu-L iubeşti, pentru că de nu-I iubeşti cuvintele, de nu te pătrunzi de ele, arăţi că nu-L iubeşti nici pe El, nici persoana Lui.

A-L iubi pe El înseamnă să-L ai în tine şi să păzeşti în tine curăţia trăirii cu El. Nimic impur, nimic tendenţios…

Dar, o, Dumnezeule, iubirea mea e puţină şi ticăloşia vieţii mele e multă.

Cum să Te iubesc pe Tine, dacă păcătuiesc mereu?

Cum să Te am, dacă sunt călcător al poruncii Tale?

Mă arăt pe mine duşman al Tău şi nu prieten, deşi inima mea spre Tine tinde ca spre soarele ce o încălzeşte, ce o mângâie. Ca spre umbra ce îi alină dogoarea trupului.

În acelaşi timp, doresc să păzesc poruncile Tale, dar mă văd că nu le păzesc.

Și mai am o nedumerire foarte mare: aceea că nu ştiu cu adevărat ce înseamnă „a păzi”.

La nivel uman, a nu fura înseamnă a nu lua un fruct sau a nu jefui pe cineva în amiaza-mare. Dar la Tine a nu fura înseamnă  nici a nu gândi să furi sau nici a nu dori să ai ceea ce nu e al tău.

Şi tot aşa, la fiecare poruncă, primul înţeles îmi spune puţin…Dar dacă mă afund în fiecare dintre ele aflu, că ceea ce înţelesesem prima dată e prea puţin în comparaţie cu ceea ce mi se descoperă de către Tine.

De aceea, Iubite Doamne, cuvintele Tale sunt abisuri de înţelegere şi nu e uşor să spui că păzesc poruncile Tale.

Dar cu toate acestea, simt că Te iubesc, simt că poruncile Tale îmi rămân în inimă sau, mai bine-zis, îmi coboară în inimă, ca să Te simt pe Tine în ele.

Tu eşti în mine Iubire infinită iar eu, cu mută nebunie îndrăznesc să-Ţi spun: Te iubesc!

De unde atâta îndrăzneală? E o îndrăzneală bună? La prima vedere, m-aş îndoi de ceea ce spun. Dar pătrunzând mai adânc în mine, rugându-mă şi smerindu-mă, descopăr că dragostea Ta izvorăşte din mine sau că izvorul dragostei pentru Tine ești chiar Tu.

O, Doamne, mi-e teamă să spun adevărul sau să mă bucur? Iubirea mea cea plină de păcate mă face să plâng, mă face să-mi fie ruşine de mine, să mă rog pentru iertare.

Dar, în acelaşi timp, simt că iubirea Ta mă învăluie, mă aprinde, îmi săgetează inima cu o dulce, clară şi smerită iubire, pentru care sunt profund recunoscător.

La atâta milă şi dragoste, recunoştinţa mea e un abis al tăcerii, în care simt că niciun cuvânt n-ar fi destul, pentru a-Ţi spune inima mea.

Adâncul iubirii Tale îmi adânceşte adâncul inimii şi tocmai acolo, unde eu nici nu ştiu cum arată acest adânc, e dragostea pentru Tine, ce împreună petreci cu mine. E o taină şi totuşi mă pronunţ. E o taină pentru mine.

A împlini poruncile Lui înseamnă a-L iubi şi dacă Îi împlineşti poruncile, Îl simţi pe El Însuşi în tine, ca pe Cel care e fiinţa virtuţilor Tale, după cuvintele Dumnezeiescului Maxim Mărturisitorul[17].

Trebuie să-L ai în tine. La Sfântul Botez Îl primim în noi pe El, pe Hristos.

Îl avem în abisul fără fund al sufletului nostru ca pe Lumina lumii, ca pe grăuntele de muştar, ca pe comoara din adâncuri. El e în noi şi ne vorbeşte din noi înşine şi ne spune poruncile Sale conştiinţei noastre.

El e glasul pe care Îl auzim vorbind: glasul conştiinţei. Noi nu-L auzim numai în Sfânta Evanghelie vorbind, ci şi în noi. Dar pentru a-L auzi din noi, trebuie să înlăturăm noaptea şi iadul din inimă, să facem curăţenie în străfundul fiinţei noastre.

Deci, nu-i uşor! Nu trebuie numai să posteşti, să te rogi, să vii la Sfânta Biserică, fără să ştii pentru Cine faci acestea. Trebuie să ştii cum, când, pentru Cine, de ce avem nevoie să-I ascultăm poruncile.

Dar dacă ele nu ar avea legătură cu noi, de ce ni le-a dat? De ce ne-a spus ceva, nişte precepte, dacă nu ne ajută să le şi împlinim?

Întrebări cu finalitate bună dar venite dintr-o minte confuză, neclară.

Poruncile Lui au legătură cu noi, sunt în folosul nostru şi putem să le împlinim. El a ştiut că putem să le împlinim şi tocmai de aceea ni le-a dat.

Dar El Însuşi ne ajută să le şi împlinim, să ne concentrăm toată viaţa în împlinirea lor.

Trebuie să avem poruncile Lui dar şi pe El. Dacă le avem pe acelea, nu e logic ca pe El să dorim a-L avea şi mai mult? El Însuşi e iubirea noastră iar poruncile Lui sunt semnul, pecetea practică a iubirii noastre.

Pe El Îl iubim prin poruncile Sale. Prin cuvintele Sale urcăm la iubirea Lui, la bunătatea Lui, la curăţia Lui, la El Însuşi.

Poruncile Lui nu ne ţin la distanţă de El, ci ni-L apropie. Dacă poruncile Lui sunt rău înţelese, atunci ele devin moduri ale nepăsării faţă de El.

Împlinite pentru ele însele, poruncile Lui sunt moduri de dispreţuire a Lui, pentru că se sfinţeşte legea în locul Puitorului de lege şi pentru că legea devine mai importantă decât Cel care a predat-o lumii.

Poruncile Lui trebuie să ne înveţe cât de mult ne-a iubit şi ne iubeşte El. Aceste semne de iubire faţă de noi trebuie primite cu iubire faţă de El, pentru ca acestea să fie simţite ca nişte cuvinte vii, pline de focul şi curăţia vieţii dumnezeieşti.

Când El e privit ca fiind separat de cuvintele Sale şi când ascultăm cuvintele Lui fără să simţim că El ne vorbeşte prin ele şi acum, şi mereu, tocmai de aceea slujbele noastre ortodoxe ni se par „seci”, „fără vlagă”, „prăfuite”.

Dar nu e aşa! „Praful” acesta imaginar nu e decât reflectarea în propria noastră minte a urâciunii din noi, a tristeţii şi a somnambulismului nostru. E ca atunci când noi suntem trişti şi vrem ca toţi să plângă.

Când tristeţea păcatului e în noi, considerăm că toată lumea e curvă, e pierdută, e ticăloasă, e nemernică.

Dar aceasta  nu e decât o percepţie greşită a noastră, o optică deformată.

Ca să faci ceea ce vrea Dumnezeu trebuie să te mistuie toată viaţa înţelegerea voii Sale.

De aceea nu e înţelept să spui: „trăieşte”, când nu ştii ce înseamnă „a trăi” iar a trăi presupune tocmai o urmare a voii lui Dumnezeu, Care nu foloseşte o logică umană decăzută ci supralogica, metalogica, intuirea realității continuu apofatice.

În imperativul „trăieşte” se observă o infatuare copilărească, care presupune că oceanul are doi metri adâncime şi că cerul are stelele formate din luminiţele pomilor de Crăciun.

Se trece cu vederea asceza umilinţei şi se propune asceza uşurătăţii, a autosuficienţei.  Adică vrei să porneşti la luptă, să te bați şi ţi-ai uitat mitraliera acasă, adică înțelegerea a cum trebuie să lupți cu patimile.

În locul aprofundării clipă de clipă soluția ta neroadă este o unilateralitate fariseică.

„Cel care are poruncile Mele” – spune Domnul – are şi viaţa Mea, cuvintele Mele, Crucea Mea.

În vacarmul vieţii cotidiene, el păzeşte nu numai suprafaţa cuvintelor Mele, nu numai ceea ce pare să fi spus Eu, ci el apără şi ceea ce Eu am suferit trăind printre oameni. El trăieşte şi află cât de greu e a trăi cu Hristos.

Chiar dacă greşeşte, chiar dacă e slab, chiar dacă se simte adesea biruit, fără putere, fără prea mari speranţe, el suferă cu Hristos, simte viaţa împreună cu El, se zbate să nu fie înghiţit de valul morţii, de valul nebuniei satanice.

Şi de aceea, el Mă iubeşte, acest om, pentru că e una cu Mine, e una cu Mine în tot timpul şi numai în Mine vede scăparea, ajutorul, mila, Cel-mai-bun-Prieten.

El e cel care Mă iubeşte, pentru că nu renunţă la Mine, nu uită de Mine şi prin asta arată că el are poruncile Mele şi pe ele le păzeşte.

Să ascultăm glasul Domnului!


[1] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Ren%C3%A9_Descartes.

[2] *** PG, vol. 147, col. 860 AB apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I, ed. a II-a, Ed. IBMBOR, București, 1996, p. 269.

A se vedea: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/iunie/iunie20.htm.

[3] A se vedea: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/noiembrie/noiembrie22.htm.

[4] *** Vieţile Sfinţilor pe noiembrie, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, Sfânta Mănăstire Sihăstria, 1993, p. 417.

[5] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Grigorie_de_Nyssa.

[6] Poate fi citită aici: http://www.scribd.com/doc/48524369/Sfantul-Grigorie-de-Nyssa-Despre-randuiala-cea-dup%C4%83-Dumnezeu-a-vie%C5%A3ii-%C5%9Fi-despre-nevoin%C5%A3a-cea-adev%C4%83rat%C4%83.

[7] Blogul său: http://savatie.wordpress.com/.

[8] Comentariile de aici le-am făcut pe baza textului său, găsit în format Word, la nivel online. Ulterior acesta a fost introdus în cartea sa Ierod. Savatie Baștovoi, O pogorâre la Iad. Despre perversiuni și păcate în general, Ed. Marineasa,  Timişoara, 2002, p. 83-94.

[9] Un sait în memoria sa: http://www.metropolit-anthony.orc.ru/eng/.

[10] A se vedea: http://www.imdb.com/title/tt0479143/.

[11] Vladimir Soloviov, Îndreptăţirea binelui, trad şi note de Nina Nicolaeva, Ed. Humanitas, București, 1994.

A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Soloviov.

[12] Liniile punctate arată opiniile greşite, faţă de care am luat atitudine. Întreaga carte însă are probleme grave din punct de vedere teologic, ca şi autorul ei.

[13] Cf. PG, vol. 50, col. 438-440, în Cuvânt despre Înviere, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO, vol 2, p. 149, n. 49.

[14] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Grigorie_Palama.

[15] Cf. TDO, vol. 2, p. 200.

[16] Ibidem.

[17] Mâna sa. Fotografie preluată (apare în varianta finală a cărții n.n.) de aici: http://www.calauzaortodoxa.ro/stiri/sf-maxim-marturisitorul-la-manastirea-voronet/.

Predică la duminica a 33-a după Rusalii (2011)

Thumbnail

Iubiți frați și surori întru Domnul,

pregătirea pentru Postul Mare începe cu Lc. 18, 10-14, adică cu un text evanghelic care nu trebuie înțeles disjunctiv. Pentru că nu e bine să fii nici ca vameșul și nici ca fariseul în mod deplin, pentru că nici vameșul și nici fariseul nu sunt paradigme existențiale totale pentru un creștin ortodox.

De-a lungul timpului am ascultat sau citit zeci de predicatori contemporani, care, aproape la unison, îl lăudau pe vameș, ca bun de urmat și pe fariseul centrat pe sine, care era bucuros cu ce știe, face și are ca damnabil.

Însă fiecare dintre ei, în alte contexte, recunoșteau că nu e de ajuns doar pocăința pentru a fi un ortodox, ci mai e nevoie de multă cunoaștere teologică și asceză pentru a ne sfinți și că pocăința e începutul și nu sfârșitul vieții virtuoase, după cum nu e bine nici să spui că teologia, fapta bună, profesia nu sunt bune, pentru că fără ele nu știi ce înseamnă să fii ortodox și nici nu poți să fii un om social.

Așa că Domnul a vorbit despre doi oameni care anevisan/urcă (GNT, v. 10)…și a dus totul spre concluzia din v. 14, pentru a ne arăta că nu trebuie să gândim disjunctiv realitatea interioară a oamenilor, adică ori albă ori neagră, ci sunt luați doi inși în discuție pentru că de la fiecare trebuie să luăm unele lucruri și pe altele să le lăsăm.

Profesia de vameș, cât și aceea de teolog (fariseii erau teologi mozaici) sunt neapărate într-o societate.

Fiecare profesie e neapărată.

Fiecare profesionist are rolul său de neînlocuit.

Dacă ești frizer, spre exemplu, și crezi că nu ai nevoie de scriitori sau de medici, atunci o să mori prost…pentru că nu citești cărți…și când o să ai un atac de cord…nu are cine să te scape de moarte.

Însă, tot la fel, dacă ești academician și crezi că din acest motiv trebuie să îi privești de sus pe toți, când o să ai nevoie de schimbat o țeavă în baie sau când o să ai nevoie de un taxi, o să dai nas în nas cu unii care nu au studiile tale…dar sunt buni, foarte buni acolo unde sunt…Bineînțeles, dacă avem de-a face cu profesioniști în ale muncii lor și nu cu ageamii

La televizor, în zilele astea, rulează cazul vameșilor corupți și demiși…Unii doar…

A trage concluzia că nu avem nevoie de vameși, că merge și fără ei, cum trag unii concluzia că nu avem nevoie de Biserici, că merge și fără ele…e dovadă de îngustime de minte.

Iar Domnul, în Evanghelia de azi, nu ne spune că nu avem nevoie de vameși sau de teologi ci că avem nevoie de oameni care…urcă în templu.

Ne spune că avem nevoie de oameni care să se depășească continuu pe ei înșiși, profesiile lor, cultura lor, starea lor interioară pentru că e nevoie, mereu e nevoie de…urcare spre Dumnezeu, Cel Prea Sfânt, Care schimbă continuu interiorul oamenilor.

Nu degeaba Triodul, în care înveți să lauzi Treimea Prea Sfântă treimic, în trei ode/cântări…începe cu urcarea spre Biserică și această Evanghelie inițiază traseul evanghelico-liturgic spre Paști. Ci Domnul, ironizând modul nostru maniheic, păcătos de a vedea lucrurile și de a considera pe unii numai buni și pe alții numai răi, ne dă să înțelegem că trebuie să fim supli, profunzi în experiența noastră și că trebuie să dobândim cunoștință din faptele tuturor oamenilor…și nu doar din faptele unora.

Tocmai de aceea avem doi frați în Parabola fiului curvar…sau doi împreună răstigniți alături de Prea Sfânta Sa Cruce: pentru ca să învățăm de la ambii.

Pentru ca să învățăm lucruri complementare.

Adică să învățăm că pocăința e bună, e foarte bună, e curățitoare și că rugăciunea plină de lacrimi și de părere de rău ne ridică spre privirea prea blândă a ochilor Lui. Însă, în același timp, nu trebuie să păcătuim…pentru ca să ne pocăim…și nici nu trebuie să postim, să ne rugăm, să citim teologie pentru a-i minimaliza pe cei din jurul nostru și pentru a-i enerva tot timpul cu cât de deștepți suntem noi în comparație cu ei…ci pentru a ne umple de slava lui Dumnezeu și pentru a fi prieteni cu El și cu toți oamenii.

Și mă întorc iarăși la predicatorii contemporani pe care i-am ascultat…

Cei care înclinau spre extrema pietistă, spuneau în gura mare că teologia și cunoașterea duhovnicească nu sunt importante ci mai degrabă trebuie să ne axăm pe post, rugăciune și pocăință, reducând totul la o trăire inconștientă a credinței ortodoxe, pe când cei care înclinau spre extrema intelectualistă, puneau bază pe cunoașterea teologică, pe multa citire și memorare de texte…dar care să nu fie descifrate prin asceza creștinilor…ci doar prin intelectul lor, vorbind astfel despre o cunoaștere teologică nepersonală ci formată doar din lucruri de împrumut.

Astfel, pietiștii țin în mână steagul vieții duhovnicești fără teologie, pe când intelectualiștii o țin una și bună cu teologia fără experiență duhovnicească.

Adică, primii cred că pot să se nevoiască fără să știe cum, pe când secunzii confundă ceea ce ei citesc și înțeleg cu ceea ce trebuit înțeles prin sfințirea vieții noastre.

Însă Domnul vrea să ne învețe altfel să gândim: nu separând lucrurile ci gândindu-le sintetic. Trebuie să vedem ceea ce e bun în vameș și în fariseu…și să nu considerăm că nu avem ce învăța din experiența vreunui om, oricare ar fi acel om.

De aceea vă spuneam altă dată, că eu învăț de la oricine și din orice lucru. Pentru că nu mă interesează să judec oamenii la modul definitiv, în sensul să le pun ștampilă pe frunte, ca și când eu i-aș trimite în Rai sau în Iad…ci să îi înțeleg. Să înțeleg de ce unii preferă să moară proști iar alții își sfințesc viața, cum s-a făcut racheta și ce spune cartea, de ce se spune una și nu alta

Vreau să înțeleg, să mă pătrund de înțelegerea a tot ceea ce văd, trăiesc, miros, înțeleg…

Și vreau să înțeleg tot ceea ce trăiesc și cunosc pentru că prin toate lucrurile, prin toate cărțile, prin toți oamenii urmăresc înțelegerea lui Dumnezeu și înțelegerea oamenilor și a lucrurilor.

Văd totul în lumina Lui.

Le simt pe toate transparente…

Nu vreau să rămân la formele lucrurilor, la cuvintele oamenilor, la ceea ce văd la ei…ci mă uit mai profund: la înțelesul lor, la cum arată viața lor, adâncul oamenilor.

Sunt avid de adâncul oamenilor în care se revarsă adâncul slavei lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea comunic, întreb, vreau să fiu în relație, mă confesez, aștept un răspuns, vreau să fiu împreună cu toți…pentru că nu mă încorsetează nimeni…ci toți mă duc spre El, spre singura Cauză și Țintă a lumii, spre Dumnezeul nostru, Făcătorul și Atotțiitorul întregii existențe, Care e Cel din Care, în Care și pentru Care sunt toate.

De la El am ieșit, pentru că El ne-a creat, în slava Lui trăim și pentru El.

Și de aceea doi oameni urcau spre locul cel sfânt al lui Dumnezeu…și de acolo catevi/s-au coborât (GNT, v. 14) alți oameni. Pentru că mergerea la Biserică cât și creșterea în înțelegerea lui Dumnezeu ne schimbă.

Au urcat doi, și trupul și sufletul spre Dumnezeu, pentru ca să înțelegem să nu lăudăm sufletul fără trup sau să nu așteptăm doar mântuirea sufletului în indiferență față de cea a trupului pentru că sfințenia e a întregului om.

Sfințenia lui Dumnezeu trece din suflet în trupul nostru și de aceea, după moarte, unii au Sfinte Moaște…iar alții un trup urât mirositor.

Însă trupul neputrezit, frumos mirositor, care te atrage cu duioșie spre el, care te umple de sfințenie, trupul Sfântului e trupul unui om aflat în relație vie, continuă cu sufletul său cel sfânt, care stă în fața lui Dumnezeu în slava Sa, pentru că de aici, de pe pământ, a învățat de la toți…cum să-L vadă în toți numai pe El.

Bineînțeles că nu ne-ar plăcea să ne uităm toată viața numai în pardoseala Bisericii ca vameșul…După cum nu ne-ar plăcea nici să facem de toate, să fim oameni ai credinței, să știm multă teologie, ca fariseul, ca teologul de aici, dar să ne simțim goi, seci, neîmpliniți, cărora Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunile și nimeni să nu ne iubească și să ne înțeleagă.

Vrem iertarea lui Dumnezeu ca vameșul și o vrem prin multele fapte ale fariseului.

Numai că pe El nu Îl interesează contorizarea faptelor în fața Lui…ci iubire, strigăt de iubire, lăsare cu totul în brațele iubirii Sale, pentru a le uita pe cele de până acum, ca Marele Pavel, Apostolul întregii lumi, pentru că și azi, și mâine, și după ce ieșim din Biserică avem nevoie să mai facem încă multe fapte de evlavie.

Fariseul făcea bine ceea ce făcea. Trăia regulamentar

Dacă noi venim la Biserică, citim cărți sfinte, facem milostenie, ne ostenim pentru alții, ne creștem copiii, facem studii, muncim toată viața…facem lucruri necesare, normale, neapărate.

Astea și altele un milion ca astea sunt foarte bine, foarte-foarte bune.

Ceea ce nu Îi place lui Dumnezeu e să considerăm că am studiat îndeajuns de mult, că am făcut multe fapte bune, că am mers de multe ori la Biserică și ne-am spovedit și împărtășit și că, în definitiv, am făcut atâtea…încât acum trebuie să dormim buștean până la cea de a doua venire a Sa…

Faptul că Domnul, în v. 14, vorbește despre smerenia care înalță, ne spune, cu alte cuvinte, acum, la prefigurarea Postului Mare, că niciodată nu facem îndeajuns de mult și de bine încât să nu ne mai reproșăm nimic.

Dacă fariseul nu s-ar fi uitat la tot ceea ce făcuse până atunci cu mulțumire de sine…ar fi plecat mai îndreptat decât vameșul, care ar fi plecat și el mai îndreptat decât altul din Casa Domnului, adică după starea sufletească a fiecăruia.

Însă vameșul a plecat mai îndreptat decât fariseul nu pentru că era mai teolog sau mai credincios decât fariseul ci pentru că s-a pus în fața Domnului, a cerut mila Lui deși nu făcuse nimic bun.

Fariseul făcuse multe lucruri bune, cunoștea teologie, știa cum ar fi trebuit să se roage…dar, pentru că toate îi mergeau din plin, se centrase pe sine și nu pe El. Dacă acolo, în rugăciune, se descentra de pe adularea de sine și nu s-ar mai fi uitat la ceea ce făcuse și era el și cerea și el mila Lui, Dumnezeu l-ar fi făcut și mai frumos, și mai zelos, și mai impunător în rândul celor credincioși.

Așa stând lucrurile înțelegem de ce în viața duhovnicească rugăciunea inimii, rugăciunea cu mintea în inimă…e rugăciune fără imagini, care nu suportă imaginația ci neagă oricare imagini confecționate de mintea noastră sau de demoni în timpul rugăciunii, pentru că le consideră niște idoli.

În curățirea noastră de patimi, prin rugăciunea fără imagini și prin postul trăit din bucuria inimii, nu facem decât să ne distrugem imaginea bună despre noi înșine, închipuirile, lingușirile de sine…pentru a ne goli de noi și a ne umple de slava Sa.

Și când omul se curățește de patimi și se umple de slava Sa înțelege că tot ce face cu sufletul și cu trupul Său, ca om al credinței, le face pentru a fi propriu slavei lui Dumnezeu.

Asta ne învață, la modul negativ, fariseul: nu e bine să crezi că ai îndeajuns de mult…încât să nu mai ceri și mai mult iradierea persoanei Sale. Pentru că atunci când crezi că ai înțeles suficient de mult, că știi foarte mult, că ești cineva de neîntrecut nu faci altceva decât să ieși din relația cu Sine și să te usuci.

Faptele bune le facem cu Dumnezeu și pentru a ne păstra în curăția iubirii Lui. Nu le facem separat de El sau pentru a ne lăuda cu ele în fața Lui sau a lumii, ci faptele evlaviei noastre sunt întreținerea sănătății noastre duhovnicești.

Când cădem din bine, din fapta bună, cădem din relația cu El, cu Binele întregii creații.

Tocmai de aceea suntem atenți la ceea ce schimbă în noi faptele și asceza și teologia și cultura noastră, cum ne schimbă tot ceea ce trăim…și nu la câte cărți, câte metanii, câte posturi am ținut…

Iar prin faptul că începem pregătirea pentru un alt Post Mare și nu motivăm că l-am ținut pe cel din 2010 și nu mai avem nevoie și anul ăsta, Biserica noastră vrea să ne spună, că întreținerea duhovnicească e permanentă, după cum o să mai vină încă odată o primăvară, și o vară, și o toamnă, și o iarnă iar în fiecare anotimp trebuie să trăim duhovnicește, după cum vom mânca, dormi, ne vom spăla, ne vom plimba etc.

Ritmul liturgic se accelerează…după cum se accelerează înmugurirea și înfrunzirea copacilor.

Nimic nu e static în Biserică și în lume și în Împărăția lui Dumnezeu.

Toată creația se mișcă de către Cel nemișcat și în jurul Lui.

Dacă vameșul e lăudat e pentru aceea că…a început să se miște spre bine prin pocăință…

Dacă fariseul e mustrat e pentru aceea că vrea să se oprească din înaintare…și vrea să se bucure numai de trecut și să trăiască în trecut…când prezentul îi țipă în vene.

Ieri a fost ieri…Astăzi însă e acțiune

Nu rămâneți în trecut!

Nu vă lăudați cu trecutul glorios și cu prezentul inexistent!

Nu opriți motoarele ființei dumneavoastră când vine primăvara postului, pentru că postul vrea să vă facă prezentul plin de mângâiere!

Dumnezeu să ne întărească în toate și să ne lumineze pe noi și pe cei din jurul nostru, pentru ca să ne înțelegem și mai bine și mai profund, în lumina lui Dumnezeu și nu cu o minte ursuză la schimbare. Amin!

Cuvintele duhovnicești, vol. I (Jurnal 1999-2003) [17]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 343-354.

***

Mă văd tare păcătos şi nepocăit. Îmi dau seama că sunt inconştient faţă de dezastruoasa mea viaţă interioară. Trăiesc prea uşor şi răpit de dulceţile trecătoare ale acestei lumi deşarte.

Focul dragostei dumnezeieşti e aproape stins în mine. De fapt, nici nu-l mai văd. Credinţa mea e stearpă. Ochii mei sunt bolnavi de atâtea păcate. Mintea şi inima îmi sunt pustii.

O, Dulcele meu Iisus, nu mă părăsi! Nu mă lăsa fără dragostea Ta! Vezi cât de singur şi ticălos sunt. Miluieşte-mă! Fără Tine îngheţ definitiv.

Degeaba căutăm aer şi relaxare la televizor sau la computer. Adevăratul aer ne vine din Sfintele cărţi. De aici respirăm boarea Duhului Sfânt.

Fricile care nu ne duc la pocăinţă sunt satanice şi orice ne bucură pentru puţin timp ne va întrista veşnic

Să încercăm să ne pocăim zilnic!

Să ne găsim în situaţia de a ne cere mereu iertare.

Esenţialul e să fim ai lui Dumnezeu şi numai ai Lui.

Fugim după nou pentru că nu ne înnoim clipă de clipă. Fuga noastră după altceva e o fugă de noi înşine. Dacă ne-am opri din fuga, din alergarea aceasta bezmetică, am realiza că trebuie să ne pocăim, adică să ne schimbăm viaţa.

Adevărata sensibilitate faţă de oameni se naşte din adevărata sensibilitate faţă de Dumnezeu, din trezvia şi atenţia cu care trăim în faţa lui Dumnezeu.

Nu putem fi atenţi la cel de lângă noi, dacă suntem nepăsători faţă de Hristos. A-L cunoaşte pe Domnul presupune dragostea de a-i cunoaşte pe oameni.

Când cunoşti pe cineva, Îl cunoşti pe Hristos prin el. Omul te duce la Hristos, la dragostea Lui, dacă îl iubeşti în Hristos. Hristos îţi vorbeşte prin oameni. El te face să vezi în ei oameni adânci, sensibili, afectuoşi…nişte Sfinţi.

Oricând stai de vorbă cu un om îl găseşti nou.

O, dacă am lepăda păcatele! Ele ne distrug pentru eternitate. Păcatele mele sunt cele mai ticăloase. Ai milă de mine, Iubite Doamne şi de cei pentru care mă faci să mă rog! Nu ne uita! Tu eşti bucuria şi fericirea întregii lumi.

Pe 21 mai 2002[1], nişte Părinţi din Cipru au adus la Patriarhie din Sfintele Moaşte ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. M-am bucurat mult. Rugaţi-vă pentru noi, Sfinţilor Împăraţi şi Părinţi ai creştinilor!

Observ cu mare bucurie cum întoarce Dumnezeu pe oameni la Sfânta Ortodoxie! Am cunoscut un frate foarte evlavios[2], care din ateu a devenit apologet al credinţei împotriva evoluţionismului. E o bucurie unică să stai de vorbă cu astfel de oameni.

Trebuie să ne rugăm pentru toţi: atât pentru cei vii, cât şi pentru cei adormiţi.

Trebuie să ne rugăm continuu.

Rugăciunea e forţa care susţine pământul din mila lui Dumnezeu.

Rugăciunile Sfinţilor ne ţin în viaţă. O, Sfinţilor ai lui Dumnezeu mult prea iubiţi, rugaţi-vă pentru noi, păcătoşii!

În chip şi fel e discreditată dreapta învăţătură.

Oamenii nu înţeleg – ce orbire! – că Sfânta Biserica Ortodoxă nu poate fi biruită de nimeni şi de nimic. Nici porţile Iadului nu o pot birui.

Iartă-ne, Doamne şi nu ne lăsa, pe noi, nevrednicii!

*

Unii oameni spun: „Omul învaţă până moare”. Dar nu e cu totul adevărată afirmaţia. Căci omul învaţă şi toată veşnicia, atât apropierea de Dumnezeu – în Rai – sau depărtarea de El – în Iadul singurătăţii egoiste.

*

Protestanţii cred prea mult în intelect, în puterea lor de a gândi. Tocmai de aceea consideră, că o critică a textului Sfintei Scripturi sau o traducere ştiinţifică pot duce la înţelegerea deplină a mesajului pe care aceasta îl poartă.

„Dar”, după cum spunea Paul Evdokimov[3], „numai filologia nu ajunge să dea întregul înţeles textelor sfinte”[4], ci e nevoie şi de o înţelegere duhovnicească a lor, de o înțelegere ca urmare a curățirii de patimi.

*

Păcatul pare că aduce o noutate în tine. El te fascinează şi te face să te simţi „dator” să-l încerci, să-l cauţi.

Dar păcatul, răul nu e o noutate ci o monotonie – după cum se exprima PS Kallistos Ware[5], în capitolul Taina Persoanei, din cartea sa Împărăţia lăuntrică: „Sfinţenia nu e monotonă, ci răul”.

Răul – după ce te saturi de el – observi că e la fel de dizgraţios în orice păcat săvârşit. El te induce în eroare…şi doar atât.

*

Jocurile pe calculator sunt monotone oricât de captivante ţi s-ar părea. Ele te fac să gândești în mod teleghidat. Merg pe traiectorii fixe, predestinate. Nu pot înlocui viaţa cei care le utilizează. Nu pot trăi decât o aventură ireală.

Irealitatea lor te lasă rece. Totul e rece. Oricât de util ar părea computerul (și este foarte util), el nu poate înlocui viaţa şi bucuria ei, darămite viaţa duhovnicească.

Maşina rămâne întotdeauna maşină. După cum omul rămâne întotdeauna om și dorește o noutate benefică pentru sine, chiar dacă noutatea o caută în păcat și nu în virtute.

*

Goana după bani este iluzia împlinirii de-o clipă. Dar ce consecinţe are această boală!

*

Păcatul e o afundare în singurătate, o fugă de Cel mai mare Prieten al nostru: Hristos. Păcatul e o fugă de El.

*

Îndoiala drăcească e o frică venită din senin, care produce o tulburare fără sens, fără finalitate şi pentru ca apoi să plece tot la fel de neprevăzut după cum a şi venit.

*

Filmele catolice şi protestante referitoare la viaţa Domnului Hristos distrug noutatea prea unică, singularitatea absolută, taina neînţeleasă, străină înţelegerii noastre a persoanei lui Hristos Dumnezeu.

Ele sunt un comentariu eterodox care destructurează înțelegerea tradițională despre persoana Lui.

Ele văd în Domnul numai pe omul Iisus şi nu pe Dumnezeu-omul şi de aceea sunt distante de Sfintele Evanghelii înţelese în lumina Sfintei Tradiţii.

Ele explică omeneşte aspecte din viața Sa. Dau detalii imagistice imaginare. Îşi imaginează cum ar fi fost, cum s-ar fi petrecut lucrurile într-o parte sau alta a vieţii în trup a Domnului din perspectiva omului neînduhovnicit.

Încearcă şi reuşesc să fie anti-icoane, care blasfemiază prin actorii lor sfinţenia Domnului, a Prea Curatei Sale Maici, a Sfinţilor Apostoli sau a Sfintelor Femei Mironosiţe.

Sunt impregnate de învăţături eretice, care deformează înțelegerea dreptei învăţături şi de aceea nu ne trebuie, nouă, ortodocşilor.

Tocmai de aceea şi regizorii acestor filme mizează pe suferinţa pentru suferinţă, pe „realitatea” Domnului până la confundarea Lui cu lumea păcătoasă de azi, pe o istorie secularizată, pentru a ne îndepărta de o înţelegere suplă, duhovnicească a Sfintelor Evanghelii.

În loc să ne curăţim de patimi, prin aceste filme ni se propun miraje, halucinaţii, efecte speciale.

Vedem pe un aşa-zis „Hristos” născându-se sau fiind răstignit pe cruce…însă ştim că e un actor, un om oarecare, un mare păcătos.

În locul Prea Curatei Maici, a Pururea Fecioarei e o femeie oarecare despre care mă abţin să zic mai multe.

La fel, în locul Sfinţilor Apostoli.

La fel, în locul Sfintelor Femei Mironosiţe.

„Minunile” sunt foarte scenice. În spatele decorului joacă nişte oameni, care sunt plătiţi să mimeze sfinţenia. Acesta e marele rău!

Aceste filme nu evanghelizează lumea, ci o depărtează de ea.

Aceste filme neagă Sfintele Evanghelii, pentru că le trunchiază adevărul. Pentru că le modifică conţinutul.

Şi pe posturile de televiziune apar astfel de filme, ba înainte de Sfânta Înviere, ba înainte de Naşterea Domnului, în momente de sărbătoare, de praznic, tocmai pentru ca să ne facă să ni-L imaginăm pe Hristos şi nu să trăim împreună cu El, și cu Tatăl, și cu Duhul Sfânt, în viață smerită și atentă.

Filmele acestea şi chiar slujbele ortodoxe care sunt transmise la televizor nu fac altceva decât să ne îndepărteze de Sfânta Biserică, de spaţiul dumnezeiesc al mântuirii noastre.

În loc să fim în Sfânta Biserica, stăm cu telecomanda în mână în faţa televizorului.

În loc să fim cu El suntem cu o imagine falsificată a Lui, depărtându-ne astfel de adevărata Lui frumuseţe.

Pentru că rugăciunea, slujba cere participare directă, totală și nu una distantă și indiferentă.

*

În Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit a lui Vladimir Lossky [6] sunt strecurate mai multe greşeli dintre care amintesc doar două:

1. se neagă istoricitatea persoanei Sfântului Dionisie Areopagitul (p. 53-54); lucru pe care l-au făcut şi alţi autori, care au căzut în capcana desconsiderării Sfinților Părinți pe analize subiective și

2. se spune: „Dumnezeu nu se mai înfăţişează ca obiect, întrucât nu mai este vorba de cunoaştere, ci de unire” (p. 57); asta în legătură cu extazul.

Mă refer la a doua greşeală. Dumnezeu, pentru noi, nu e un obiect ci o comuniune de persoane dumnezeiești iar unirea cu Dumnezeu prin slava Sa, adică vederea extatică nu e sfârşitul cunoaşterii lui Dumnezeu, ci începutul ei.

A fi în lumina dumnezeiască înseamnă adevărata cunoaştere teologică și duhovnicească a Bisericii lui Dumnezeu.

Lossky nu pare să fi înţeles realitatea vederii luminii dumnezeieşti.

*

Capitolul al cincilea al cărţii lui John Meyendorff[7]: Hristos în gândirea creştină răsăriteană[8] (paginile 99-120) e plin de inepţii care mai de care mai mari.

E negată istoricitatea şi apartenența eclesială a Sfântului Dionisie Areopagitul, fiind considerat că aparţine „adepţilor lui Sever[9], adică unor monofiziţi moderaţi, din Siria” (p. 100). Dar, se spune și faptul, că a fost „direct inspirat de Proclu[10], ultimul mare neoplatonic” (p. 100).

Însă, se concluzionează, paradoxal, un lucru care nu se poate deduce din premise (dacă e considerat eretic de către autor…deși Biserica îl cinstește ca Sfânt, pe 3 octombrie[11]), faptul că „a salvatesenţialul Revelaţiei creştine, aplicând sistemului neo-platonic (al lui Origen[12], n. n.) corectivul unei doctrine a transcendenţei absolute a lui Dumnezeu” (p. 101).

Adică, după părintele John, Sfântul Dionisie Areopagitul ar fi un eretic, plin de neoplatonism…dar care a salvat esențialul Revelației Dumnezeiești pentru Biserica Ortodoxă…Fără cuvinte!

Cât de departe e de adevărata înţelegere a Sfântului Dionisie! Dacă ar fi citit și crezut, la modul cuviincios, Sinaxarele Sfintei Biserici, părintele John, cu siguranță, ar fi fost mult mai perspicace în a vorbi despre persoana și teologia sa.

Drama însă continuă…După ce l-a acuzat de neo-platonism, în p. 104 părintele John scrie – negându-se astfel în mod inenarabil – : „Dumnezeu rămâne Dumnezeu transcendent şi Creator, Dumnezeul Sfintei Scripturi şi nu Unicul lui Plotin”. Se referă la teologia Sfântului Dionisie Areopagitul.

Inconsecvenţa sa textuală arată faptul, că fost influenţat de filosofia catolică şi protestantă în ceea ce-l priveşte pe Sfântul Dionisie și a încercat, în mod penibil, să împace și capra și varza.

În p. 107, acesta scrie: „Dionisie evită totuşi cu abilitate orice referinţă explicită la noţiunea personalistă de ipostas pe care Părinţii Capadocieni o aplicaseră Sfintei Treimi”.

E şi normal să fie așa, atâta timp cât Sfântul Dionisie trăieşte în secolul I iar Sfinţii Părinţi Capadocieni nici nu se născuseră încă.

În pagina următoare, după textul unui preot – Jules Lebreton[13] – care spunea: „toate aceste speculaţii nu se ridică deasupra teologiei naturale” (în Tu Solus Sanctus, Paris, 1948, p.115) părintele John acceptă o altă aberaţie – ca să observăm de unde îi vin ideile – a lui J. Vanneste şi anume: „Dionisie rămâne, într-adevăr, tot timpul un filosof, şi nu un mistic în sensul modern al cuvântului” (La théologie mystique du Pseudo-Denys, în rev. Studia Patristica 5, TU, 80, Berlin, 1962, p. 403-407).

Însă cum ar putea un filosof să știe să explice asemenea realităţi dumnezeieşti ca Sfântul Dionisie și să se integreze atât de bine în Tradiție, încât unul ca Sfântul Maxim Mărturisitorul să îl considere, alături de Sfântul Grigorie de Nazianz, drept un teolog foarte greu, care trebuie analizat cu multă sfințenie?

Și de ce l-ar fi interesat pe un filosof păgân teologia creștină într-atât de mult încât să o ajute cu scrieri?

Și de ce îl mărturisește Tradiția Bisericii ca Sfânt de 2000 de ani…și acum nu mai e bun Sfântul Bisericii noastre?

După ce l-a desfiinţat cu totul, după ce l-a făcut cum a vrut, în total anacronism cu istoria și Tradiția Bisericii, în p.110 părintele profesor John Meyendorff revine și spune:

„Dionisie rămâne fundamental creştin susţinând că Dumnezeu este totuşi mai presus de Unul, a cărui cauză este”.

Nu mai ştii ce să crezi, până la urmă. Poate că tocmai acesta e scopul.

Deşi „Pâinea şi Vinul nu sunt pentru Areopagitul altceva decât simbolurile sacre” (p.115), el „se află în tradiţia perfectă a marilor Capadocieni” (p. 116). De ce?

Pentru că „depăşeşte antinomia fundamentală dintre transcendenţa lui Dumnezeu şi faptul prezenţei Sale în lume” (Ibidem).

Dar când tocmai părea „reabilitat”, în p. 118 Sfântul Dionisie e prezentat din nou în mod josnic, prin aceea că „sistemul dionisian duce la un fel de clericalism magic”.

De aceea, conchide autorul, „ar fi important să se examineze, dacă o influenţă conştientă sau inconştientă a lui Dionisie, n-a jucat vreun rol în dezvoltarea ecleziologiei în Occident, în epoca scolastică şi post-scolastică” (p. 118).

Adică, dacă nu l-au înțeles catolicii și protestanții cum trebuie pe Sfântul Dionisie sau pe Sfântul Augustin e de vină aceștia doi…că au scris cărți prea grele pentru mintea urmașilor.

Și astfel, unul dintre cei mai mari Sfinţi Ierarhi și Teologi ai Bisericii Ortodoxe e „dovedit” „eretic” chiar de un profesor ortodox de teologie și nu de un eretic, şi se pun pe seama lui toate greşelile catolice, de care el, bineînțeles, nu poate fi făcut răspunzător.

*

Panica „apocaliptică” distruge realitatea iubirii şi a ocrotirii lumii de către Dumnezeu. Iar când vezi sfârşitul feţei acestei lumi într-un mod S. F., bineînțeles că nu mai vezi pe Dumnezeu ca Treime de persoane atotiubitoare şi desăvârşite.

Aceste imagini cu care suntem infestaţi şi care ne terorizează nu fac altceva decât să ne panicheze în zadar.

Frica nu poate duce la linişte.

Mă refer la frica aceasta produsă de speculaţii eretice, demonice.

Această frică terorizantă duce la stări isterice şi paranoice şi nu la frica de Dumnezeu, care ne duce la înţelepciune şi înţelegere a adevărului dumnezeiesc.

*

Cei care vorbesc despre Dumnezeu fără a avea prea multă cunoaştere, experiere a Lui, se cunosc prin aceea că folosesc, într-un mod iritant, aceleaşi afirmaţii.

Motivul: au totul din citit și auzit și nu din relația cu El.

Pentru că şi-au făcut din cuvinte idoli, se repetă mereu în ceea ce spun şi îi plictisesc pe ascultători.

Pentru a vorbi trebuie să pătrunzi cu foarte multă subţirime de spirit realitatea subiectului.

Căci despre Dumnezeu se vorbeşte cu conştiinţa că poţi vorbi oricât fără a epuiza subiectul.

Uităm adesea că Dumnezeul nostru e Prea Sfânta Treime şi că nu e un „obiect” de disecat. Şi aceasta, pentru că vorbim despre El de la distanţa neiubirii.

*

Uneori, dracii ne satisfac în vis unele obsesii ale noastre şi acest lucru ne bucură într-un mod păcătos. Alteori ne înfricoşează cu nereuşite imaginare sau cu întâmplări pseudo-apocaliptice.

Ei ne aruncă, când în „binele” poftei, când în neliniştea plină de deznădejde. Aşa sunt înşelările lor!

Dracii ne momesc cu orice pot să ne prindă în plasă.

Trebuie să ne dezlipim de frica aceasta insinuantă şi să o detestăm şi să nu acceptăm pronosticurile lor alarmante, care nu cunosc mila şi ajutorul Domnului.

Facă-se voia Ta, Prea Bunule Doamne şi ne miluieşte!

*

Dacă iubim să dăm milostenie atunci ne îmbogăţim şi mai mult de dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.

Pe măsură ce dăm, pe atât ne deschidem inima tot mai mult şi iubim tot mai mult. Dăruirea ne învaţă jertfa şi jertfa e întotdeauna dragoste, pentru că e renunţare la sine.


[1] Imaginea supra (apare în textul final n.n.), cu racla Sfintelor Moaște ale Sfinților Împărați Constantin și Elena, de la Catedrala patriarhală din București, e preluată de aici:

http://www.doxologia.ro/imagine/moastele-sfintilor-imparati-constantin-elena.

[2] E vorba de Ioan Vlăducă (pe care l-am cunoscut în București…pentru că stătea la acea dată, împreună cu mama sa, la București), despre care, la nivel online, se spune că a devenit monah. Nu l-am mai văzut de când a plecat din oraș…

Fotografia cu sine (apare în textul final n. n.) e făcută de Cristina Nichituș, al cărei blog îl găsiți aici: http://cristina-nichitus.blogspot.com/. Am preluat-o din articolul: http://victor-roncea.blogspot.com/2009/11/dictatura-pseudo-stiintei-de-profesorul.html.

[3] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Evdokimov.

[4] Cf. ed. *** Ortodoxia, trad. din lb. franceză de Dr. Irineu Ioan Popa, Arhiereu vicar, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996.

[5] PS Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Ed. Christiana, București, 1996, p. 38.

[6] Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, trad., studiu introductiv şi note de Pr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia, 1990.

A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Losski.

[7] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/John_Meyendorff.

[8] John Meyendorff, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, trad. din lb. engleză de Pr. Prof. Nicolai Buga, Ed. IBMBOR, București, 1997.

[9] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Severus_of_Antioch.

[10] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Proclus.

[11] Idem: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/octombrie/octombrie03.htm.

[12] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Origen.

[13] A se vedea o listă a cărților sale: http://openlibrary.org/authors/OL128420A/Jules_Lebreton.

CJ Dippa = Eminem + dans

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=oZ7vtoXfv4Y]

Că talentul e unde îl cultivi!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno