Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
Cuvintele duhovnicești
I
(Jurnal 1999-2003)
*
Paginile 354-374.
***
Cu cât renunţăm la noi, cu atât ne îmbogăţim în dragostea şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi a aproapelui nostru, a semenului nostru.
Ne simţim bine să dăm, pentru că devenim tot mai mult oameni, tot mai mult după chipul lui Dumnezeu.
Devenim sensibili la durerile şi necazurile tuturor, pentru că-i considerăm suflete care suferă, ce tânjesc după alinare şi ajutor.
Dar fericirea de a dărui nu se poate exprima în cuvinte. Ea e trăită efectiv şi mai puţin exprimată.
A o exprima înseamnă a spune, în ultimă instanţă, prea puţin din aceasta.
Răutatea însă nu ne bucură realmente. Ea ne închide, ne face opaci pentru calităţile, aspiraţiile, nevoile şi suferinţele celorlalţi.
Pe când, milostenia şi dragostea sunt o punte reală, de legătură între oameni, răutatea dinamitează şi aruncă în aer această punte dumnezeiască.
Devenim izolaţi şi nepăsători unii faţă de alţii, dacă privim numai la noi. Dacă ne idolatrizăm, ceilalţi devin obiectele propriei noastre slăbiciuni, pe care noi o considerăm propria noastră „forţă”.
Ruşinea piere din noi și dintre noi.
Prietenia nu mai e decât un aranjament profitabil.
Tot ce e sfânt se perimează, devine caduc, neatrăgător în inima contemporanilor noștri.
Şi fuga mare e după plăcerea de a trăi lejer, nestingherit dar totuşi singuri şi tânjind după o lume ideală sau după o afecţiune impersonală.
Neraportarea la ceilalţi ca la nişte egali, distruge echilibrul social al acestei lumi. Societatea nu mai e a tuturora ci a unora mai mult iar a altora mai puţin sau chiar deloc.
Tindem să ne auto-excludem reciproc.
Nu mai respectăm valori.
Nu mai avem idealuri.
Mulţi, nu mai tindem spre nimic.
Dar toate acestea sunt ceea ce nu trebuie să fim noi. Sunt nedesăvârşiri personale.
Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!
*
Când omul ajunge la conştiinţa să îşi facă cruce pentru a fi pusă pe viitorul său mormânt, realizează că aceasta, crucea, înseamnă renunţarea, mai mult sau mai puţin dureroasă, la sine însuşi.
Crucea aceasta îi arată că trebuie să renunţe la viaţă. Îi arată că viaţa mai e doar pentru scurt timp.
Şi tocmai din această cauză, crucea îi indică, că trebuie să se despartă de ceilalţi în pace şi în iertare.
Crucea nu cere răzbunare, ci iertare.
Trebuie să moară omul. Omul e muritor. E trecător ca frunza şi ca iarba, repede trecător.
Şi pentru că îşi face cruce de viu, de când este încă în viaţă, aceasta îl arată ca pe un biruitor al său şi nu ca pe un învins.
Cine nu iubeşte Crucea, n-a înţeles sensul adânc al ei: viaţa. Deşi Crucea e moarte, dacă este acceptată de bună voie, ea rodeşte viaţă, viaţa veşnică.
Şi la mormintele noastre stă crucea, stă semnul încrederii neabătute în înviere.
Ai renunţat la tot prin cruce şi te-ai închis în mormânt. Mormântul pare o uitare de sine profundă – nu în sens neoprotestant, ci în sensul că trupul se descompune în pământ, datorită despărţirii lui de suflet – dar el se va deschide în ziua învierii.
Sufletul nu doarme! El e viu…dar trupul se odihneşte. El se odihneşte, chiar dacă îl vedem descompunându-se şi mirosind urât sau bineînmiresmat.
Învierea va fi un rod al învierii Domnului dar fiecare va învia, după faptele lui, spre viaţa veşnic fericită sau spre viaţa veşnic nefericită.
Şi omul binecredincios meditează la crucea lui.
A dus el crucea şi în sine însuşi? Întrebarea aceasta ar trebui să încolţească şi în noi. Ea ar trebui să ne trezească din somn, dacă încă nu ne pasă de veşnicia noastră. Să nu uităm: noi nu avem numai viaţă, ci şi viaţă veşnică!
*
Suficienţa e stagnare, e mama prostiei. Din cauza acesteia n-am învăţat şi n-am înţeles nici lucrurile cele mai simple.
Dacă ne-am oprit la un înţeles, ne-am atrofiat, am murit. Înţelegerea e infinită şi cine crede că o stăpâneşte şi o posedă în întregime e ca un om care se minte pe sine, cum încă mă mai mint şi eu, păcătosul.
Sensurile duhovniceşti ale acestei lumi sunt nesfârşite, căci Logosul dumnezeiesc e bogăţia şi izvorul inepuizabil al lor. Trebuie să înţelegem şi să aprofundăm continuu raţiunile lucrurilor, ale Sfintei Scripturi, ale fiinţei personale. Trebuie să muncim zi de zi, clipă de clipă. Truda noastră e plină de bucurii infinite.
Simt că trebuie să adâncesc pe fiecare zi spusele pline de har ale Sfinţilor Părinţi. Dorul după această muncă mă mistuie cu putere. Simt o sete continuă după harul lui Dumnezeu, fără potolire. Acolo sunt apele harului!
O, ce dulce e iubirea Ta, Dumnezeule! Inima mea tânjeşte de darul Tău şi după bogăţia slavei Tale! Ajută-mă, călăuzeşte-mă, învaţă-mă să Te iubesc, Dumnezeul meu! Inima mea e plină de dragostea Ta, cu toate păcatele şi ticăloşiile mele.
Trebuie să învăţăm să renunţăm la poftele şi tabieturile noastre pentru această misiune sfântă. E un chin dar unul salvator, mântuitor.
Până nu voi face acest lucru, voi rămâne întristat, că trec prin viaţă prea uşor sau, mai bine-zis, nu mă voi simţi împlinit în mine însumi cu ceea ce fac şi spun.
Trebuie să aprofundez continuu şi să mă smeresc continuu. Trebuie să învăţ să-mi plâng păcatele, să mi le văd, să le urmăresc, să fiu aspru şi necruţător cu ele, fără însă a lupta împotriva sănătăţii mele.
Orice faptă necugetată ne costă.
Excentricităţile şi păcatele tinereţii mele m-au secătuit pentru toată viaţa.
Simt că am pierdut ceva ce nu mai pot să recapăt deşi simt, cred şi trăiesc cu conştiinţa, că Dumnezeu mi-a iertat păcatele, din marea Sa iubire de oameni.
Nu merit nimic. Nici viaţa, nici darurile, nici mila Sa. Dar pentru că Domnul meu e Prea Milostiv, mă bucur şi slăvesc marea Sa iubire de oameni.
*
Dictonul „Cuget, deci exist” al lui Descartes[1] trebuie înlocuit cu „Iubesc, deci sunt un om” al Sfântului Calist Patriarhul[2].
Pot cugeta şi mă pot frământa mult dar pot, în același timp, să nu exist pentru Dumnezeu. Dar dacă îl iubesc pe El, pe Dumnezeu, atunci sunt un om după chipul Lui, partener al dialogului plin de iubire dintre Dumnezeu şi omul duhovnicesc.
Cugetarea, filosofia mea e vană, mă poate îndepărta de iubire, mă poate însingura, pe când iubirea mă umple, mă desăvârşeşte.
Iubirea mă face să fiu om, om al lui Dumnezeu, om pentru Dumnezeu.
Iubirea mă face să înţeleg, că omul e destinat să fie al lui Dumnezeu şi să trăiască înţelegându-L şi iubindu-L pe El.
*
Simt că oamenii, cei mai mulţi, care nu au multe legături cu Sfânta Biserică, Îl privesc pe Dumnezeu deformat, ca şi când ar avea chipul lor.
„Ce poţi să faci împotriva lui Dumnezeu?”, spun ei când dau de necazuri, pentru că în mintea lor Dumnezeu lucrează şi Se manifestă arbitrar, fără vreo legătură cu oamenii.
Chipul lui Dumnezeu, cum arată Dumnezeu e o transcendenţă absolută în viziunea lor, pentru că fac abstracţie de întruparea Domnului, chiar dacă ştiu câte ceva despre ea.
Foarte puţini ortodocşi – şi o spun cu durere – cunosc cine e Prea Sfânta Treime. Unii cred că e vreun Sfânt sau altceva.
Foarte puţini ştiu că Prea Sfânta Treime e Dumnezeul nostru Cel prea iubitor.
În loc de Treimea cea prea sfântă şi atotiubitoare găsim la aceştia un Dumnezeu unic, atotputernic, răzbunător, ca la iudei sau la musulmani.
Ba, la unii, găsim un Dumnezeu foarte antropomorfizat, chiar sexist, faţă de care „adoratorii” se poartă pornografic.
Alții ne dau date despre un Dumnezeu gândit ca fiind impersonal, văzut ca o forţă sau ca o idee.
Îi neliniștește prea puțin ideea Iadului dar un loc aparte îl ocupă „Dumnezeul” şansei, al norocului, al soartei.
Acceptă – mulţi dintre ei – că au fost „sortiţi nefast”, că Dumnezeu „a greşit” în privinţa lor dar că nu au ce face.
Pe când alţii, luptă împotriva „egoismului” lui Dumnezeu, Care nu îi lasă să se dezvolte după propriile lor idealuri singularizante.
Când păcătuiesc, nu ştiu să vadă în Dumnezeu pe Iubitorul de oameni, pe Iertătorul tuturor păcatelor şi pocăinţa lor e o luptă cu trupul lor şi o ciudă pe ei, că au fost în stare de asemenea fapte; o revoltă a propriului lor orgoliu faţă de ei înşişi.
Consideră că au un Dumnezeu, că toţi avem un Dumnezeu dar că nu trebuie să „teoretizăm” despre El sau că El nu trebuie slujit în Sfânta Biserică.
E un Dumnezeu pe Care Îl avem dar care „nu ne aparţine”. Dumnezeu stă deasupra noastră şi face ce vrea, uneori chiar „împotriva” Lui.
*
„Cine poate să îmi dea primăvara după iarna grea?”, se întreba un tânăr cântăreţ român într-un cântec al său.
Răspunsul e unul singur: Hristos. El e Primăvara cea dulce, Care dezgheaţă inima pentru viaţa veşnică.
Am ascultat cântecul și am zâmbit la înțelesul duhovnicesc al primăverii în microbuzul care mă ducea spre Fericitul Ilie, la Turnu Măgurele…
*
Dumnezeu ne dă prilejul să întâlnim oameni pentru a ne îmbogăţi reciproc în iubire şi în cunoaştere dar şi pentru a ne ruga pentru ei.
Odată întâlniţi, aceşti oameni devin prezenţe de neînlocuit ale inimii şi minţii noastre. Ei rămân în noi.
Preocuparea de ei devine o constantă pe care trebuie să o actualizăm prin rugăciune.
Rugându-ne pentru ei, învăţăm să iubim şi, mai ales, învăţăm că iubirea e o purtare a tuturor, în orice moment, în rugăciune.
Ajută-mă, Prea Milostive Doamne, să mă rog pentru păcatele mele şi pentru toată lumea! Ajută-mă să port în mine, mereu, lumea întreagă, cu toată desăvârşirea şi nedesăvârşirea ei.
*
Ne-ar putea întreba cineva: „De unde aveţi atâta îndrăzneală, atunci când vorbiţi despre credinţa voastră ortodoxă?”. Și unui astfel de om i-am putea răspunde cu cuvintele Sfintei Muceniţe Cecilia din Roma († 22 noiembrie)[3] în faţa eparhului: „Din buna ştiinţă şi din neîndoita credinţă”[4].
Când cunoşti temeinicia, valoarea şi înălţimea credinţei ortodoxe, ştii pentru ce lupţi, ştii pentru ce eşti gata să mori.
Adevărata cunoaştere a credinţei naşte o credinţă puternică, o credinţă care e în stare să se jertfească, să moară pentru Hristos Dumnezeu. O credinţă care nu ţi se impune cu putere e o credinţă inaptă, rece, sterilă.
Tocmai de aceea, citind şi recitind vieţile Sfinţilor observăm, că prin termenul de credinţă, noi desemnăm – în comparaţie cu ei – mai mult literele, decât forţa lor.
Ca să preferi moartea martirică trebuie să ai o iubire fermă, curată şi încredere nezdruncinată în Cel pentru Care vrei să mori.
Fără aceste virtuţi neapărate, nu cred că poți să ai „nebunia” sfântă de a dori să mori.
Sfinţii Mucenici mureau nu pentru o idee, ci pentru dragostea unei Persoane pururea iubitoare. Ei mureau pentru Hristos, căci îşi trăiau toate zilele împreună cu El şi pentru El.
Judecătorilor păgâni li se părea aiurea această dragoste, pentru că nu înţelegeau că ea e fundamentul adevăratei vieţi şi al adevăratei cugetări.
Valorile lor, axiologia lor era prea pământească, pentru ca să poată înţelege torentul de iubire din cei pe care îi omorau fără milă.
*
Câteva cuvinte la o lucrare a Sfântului Grigorie de Nyssa[5] numită: Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată[6].
În prima pagină, din prima pagină a traducerii în limba română am format următoarea propoziţie: „acest cuvânt…statornicit în litere…e ca o vistierie a amintirii”.
E foarte frumoasă expresia Sfântului Grigorie. Cartea are astfel un scop anamnetic. Ea aduce aminte sau din ea îţi aduci aminte.
Ea poartă în sine o fixitate mereu dinamică, un sfat care te poate învăţa oricând. Dar la ea te întorci şi ca la o vistierie, ca la o comoară a vieţii veşnice.
Cartea sfântă e ca o cutie cu diamante nepreţuite, o bogăţie infinită a harului dumnezeiesc. Prin ea, Dumnezeu te umple mereu de har, pentru că ea adapă inima vie cu apele mereu izvorâtoare ale Duhului Sfânt.
„Alegând unele dintre scrierile dăruite nouă mai înainte de Duhul”. Sfântul Grigorie era încredinţat că scria cărţi în Sfântul Duh, împreună cu El. El vedea cărţile sale teologice ca daruri ale Sfântului Duh.
„Împărtăşirea de Duhul, nimicind boala intrată prin neascultare, reînnoieşte vechea frumuseţe a firii”.
Sfântul Botez şi Sfânta Mirungere şterg boala păcatului originar şi împărtăşesc celui botezat harul Sfântului Duh. Prin Sfântul Duh, firea omului capătă vechea ei frumuseţe, frumuseţea primordială.
„Când vine la tine bogăţia darului (Sfântului Duh – n. n.), fă-te sărac cu cugetul, neîncrezându-te niciodată în tine şi aşteptând dragostea în suflet, ca pe o temelie a vistieriei harului”.
Pentru Sfântul Grigorie, iubirea e cea care fundamentează bogăţia Sfântului Duh în sufletul nostru. Darurile Sfântului Duh duc la iubirea de Dumnezeu şi de oameni.
Ele duc la comuniune şi nu la singularitate trufaşă. Darurile duhovniceşti trebuie primite cu sărăcie duhovnicească în suflet, cu lepădare de sine.
„Să nu slăbim nicicând încordarea ostenelii”. Osteneala nu e o relaxare ci o muncă susţinută, o muncire a ta pentru viaţa după Dumnezeu.
Nevoindu-te, eşti încordat în privirea la sine dar şi în privirea la sfârşitul vieţii tale. Prezentul şi viitorul te ţin, concomitent, în încordare, pentru că tu încerci să vindeci rănile trecutului dar şi să scapi de laţurile prezentului.
Nevoinţa e o luptă hotărâtă, o alegere reînnoită zilnic. În cadrul ei nu poţi să faci pauze, pentru că nu există nicio secundă a vieţi tale în afara sferei vieţii morale.
Sfântul Grigorie numeşte aici patimile: „pui ai răutăţii”.
*
Părintele Savatie Baştovoi[7] are o mică lucrare, numită Ruşinea de dinaintea Spovedaniei[8], de o profunzime şi o înţelegere a sufletului adâncă, duhovnicească.
Pentru el, păcatul nu e o cădere din creştinism, ci suntem – când păcătuim (şi toţi păcătuim, mai mult sau mai puţin) – „nişte creştini loviţi, dar creştini”.
Păcatul te loveşte, te răneşte. „Viaţa creştinului – spune Sfinţia sa – „nu e alcătuită doar din victorii, doar din reuşite ci, poate, mai ales, din înfrângeri, dar din nişte înfrângeri suportate cu bărbăţie”.
Îşi începe lucrarea cu o povestire din viaţa Vlădicii Antonie, episcopul Surojului[9], pentru a emite adevărul, că: „nu întotdeauna putem îndeplini sfaturile atât de bune…ale Sfinţilor Părinţi şi chiar ale Mântuitorului”.
Și aceasta, nu pentru că nu am vrea, ci pentru că: „nu întotdeauna avem puterea necesară, curajul şi (sau – n. n.), pur şi simplu, voinţa”.
Însă păcatele pe care le facem şi urmările lor trebuie suportate cu bărbăţie, din puterea lui Hristos, Care ne întăreşte.
Părintele Savatie vrea să dea încredere fraţilor ortodocşi. El îndeamnă la smerenie, la înţelegerea neputinţelor personale.
Are un răspuns foarte pertinent la întrebarea ce a suscitat acest răspuns. El spune, că „ruşinea pe care o simţim (atunci când ne spovedim – n. n.) nu depinde atât de gravitatea păcatului săvârşit, cât de intensitatea pocăinţei noastre”.
Cu alte cuvinte, ruşinea nu arată inconştienţa celui care vine să se mărturisească, ci adâncimea înţelegerii păcatului şi a consecinţelor lui.
Autorul nostru face din viața eroului american de box, Rocky Balboa, şi din soţia acestuia[10] o parabolă ortodoxă – cum a mai făcut şi în alte lucrări ale sale – dovedind aici, după învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, că tot ceea ce există creat de Dumnezeu e un mediu pentru reflecție duhovnicească.
Chintesenţa vieţii ortodoxe constă în nerenunţarea la luptă.
Pentru ca nimeni să nu renunţe, Părintele Savatie dă mai multe înţelegeri actului mărturisirii.
Dacă nu putem spune o faptă rea preotului nostru duhovnic, spune el, „du-te şi o spune unui preot necunoscut, du-te într-un oraş străin, într-o ţară străină, unde nu te mai ştie nimeni, şi spune-o primului preot care îţi iese în cale numai spune-o”. Ceea ce contează este iertarea, curajul de a dori să fii iertat.
Pentru cei care şi-au pierdut încrederea în preoţi, el îi sfătuieşte să se confeseze unor oameni în care au încredere iar pentru cei care nu se încred în oameni, să se confeseze direct lui Dumnezeu.
Ceea ce contează – pentru aceştia din urmă – e să iasă din ei înşişi, să aibă curajul să spună unui alt „tu” uman sau lui Dumnezeu problemele lor.
Lucrarea conţine şi o mică exegeză la viaţa Sfântului Petru şi a lui Iuda. Sfântul Petru nu s-a mărturisit oamenilor, dar s-a mărturisit lui Dumnezeu, pe când Iuda s-a mărturisit oamenilor dar n-a avut curaj să se mărturisească lui Dumnezeu.
Trebuie să-I spunem lui Dumnezeu că-L iubim, chiar dacă nu credem acest lucru.
Trebuie să-I spunem Lui păcatele noastre. Dar, trebuie să avem conştiinţa, că păcatele noastre pot fi fleacuri, pe lângă cele în care am putea să cădem pe viitor.
O lucrare plină de nobleţe şi de compasiune. Acestea sunt armele, de fapt, cu care trebuie să luptăm împotriva tuturor relelor de astăzi.
*
În cartea Îndreptăţirea binelui a lui Vladimir Soloviov[11] am găsit – pe lângă multe altele – un pasaj scriptural înţeles confuz.
Soloviov spune: „deşi străbunul Avraam avea o sensibilitate morală superioară, hotărârea lui de a-şi sacrifica fiul (Fac. 22, 1-13) se datora insuficientei sale înţelegeri a ceea ce cuprindea ideea de bine; el sesiza perfect forma imperativă a legii morale, ca expresie a voinţei supreme, şi o accepta în mod necondiţionat, dar îi lipsea conceptul de bine sau ceea ce poate fi obiect al voinţei lui Dumnezeu”[12].
O înţelegere greşită a voii lui Dumnezeu. El disociază voia lui Dumnezeu de ideea de bine, neînţelegând că tocmai voia lui Dumnezeu e binele.
Sfântul Avraam tocmai pentru că ştia că Dumnezeu e binele sau că voia Sa îl conduce numai la fapte bune, acceptă imediat să-l sacrifice pe Isaac, pe singurul său fiu.
Soloviov ar fi dorit, ca Sfântul Avraam să aibă o doctrină despre bine, o filosofie morală, după care să se ghideze în acţiunile sale şi care să fie autonomă faţă de voinţa lui Dumnezeu.
Însă Sfântul Avraam Îl socoteşte pe Dumnezeu ca izvor al binelui, fapt pentru care se supune dorinţei Lui, chiar dacă uciderea aceasta părea să fie în contradicţie cu El.
El, Sfântul Avraam, alege nebunia credinţei, acest paradox al credinţei, care, în ascultarea de Dumnezeu, face lucruri care par a fi „imorale” pentru filosofi şi moralişti.
Voia lui Dumnezeu nu e supusă raţiunii noastre limitate iar propria noastră idee de bine, nu-L determină pe Dumnezeu să ne facă propriul joc.
Voia lui Dumnezeu trebuie acceptată cu smerenie şi cu credinţă, chiar dacă ne depăşeşte în multe aspecte ale ei.
Acest episod scriptural însă e plin de conotaţii profetice. El anunţă moartea Fiului lui Dumnezeu, Care părea – pentru unii – că nu trebuia să se întâmple.
Părea, pentru mulţi, un rău şi chiar și unii dintre Sfinţii Apostoli L-au sfătuit pe Hristos Dumnezeu să fugă de moarte.
Dar după cum Sfântul Avraam nu dă înapoi şi era gata să-l sacrifice pe Sfântul Isaac, la fel nici Domnul nu cedează gândurilor satanice de renunţare la Cruce, căci Jertfa Sa era pentru mântuirea lumii întregi.
În interpretarea lui Soloviov, se observă disocierea netă între teologia dogmatică şi teologia morală, ultima neavând statutul de teologie morală, ci de filosofie morală.
Deşi, teoretic, acceptă că legea morală e o expresie a voinţei dumnezeieşti supreme, în practică însă, el consideră morala ca fiind autonomă şi o consecinţă, în totalitate, a unei gândiri imanentiste.
Morala lui, nu e deci morala care decurge din voia lui Dumnezeu, ci morala care decurge din procese cognitive strict subiective.
Greșeala lui e aceea de a intra pe teritoriul Sfintei Scripturi cu idei care nu aparţin voinţei divine şi, mai mult, de a arăta că aceste idei străine credinţei noastre „concordă” cu Revelaţia dumnezeiască sau că „decurg”, în mod logic, din aceasta.
Acest fel de greşeală e făcută de toţi aceea, care fără a se curăţi de patimi mai întâi şi fără a primi simțirea harului în inima lor, în multă smerenie, cred că pot înţelege cele ale lui Dumnezeu în forţă, cu propriile lor puteri şi fără ajutorul Lui.
Această idee a „adevărului impersonal” îi face să fie orbi la adevărul, că adevărul adevărat e o Persoană și că această Persoană ne iradiază în legătură intimă cu Ea şi nu o filosofie bine gândită.
Fiind prea îmbâcsiţi de impersonalismul păcatelor lor, ei cred că pot cuceri orice fără să fie în relaţie cu ceea ce vor să cucerească.
Dar tocmai în aceasta constă marea lor deziluzie: că nu pot cuceri prin egoism pe Dumnezeu, pe Cel care trebuie iubit cu toată fiinţa noastră.
Consecinţele demersului scriitoricesc al lui Soloviov duc la autonomizarea omului…Aici e tot răul!
*
Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte învierea morţilor – pentru că e o înviere a trupurilor – învierea „cea mică”[13].
Pentru el, învierea cea mare e învierea pe care „am avut-o din păcat”, prin care am ieşit din păcatul originar: „Căci am fost îngropaţi cu El în Botez şi ne-am sculat cu El prin Botez”.
Sfântul Botez e „prima înviere” şi cea mai mare, pentru că ea ne-a adus „izbăvirea de păcate”.
Pentru că am înviat cu sufletul, învierea trupului, în ziua de apoi, e învierea cea mică. Căci de cea importantă şi primă, creştinii ortodocşi au trecut deja.
*
Fericitul Dumitru Stăniloae, prezentând „energia” dumnezeiască ca lucrare a făcut să se înţeleagă faptul, că harul dumnezeiesc izvorăşte din fiinţa dumnezeiască a Celor trei ipostasuri – după învăţătura Sfântului Grigorie Palama[14] – dar că acesta nu e despărţit de Cele trei ipostasuri dumnezeieşti, pentru că „nu există lucrare fără lucrător”[15].
Pentru că numim harul lucrare a lui Dumnezeu, Îl înţelegem pe Dumnezeu ca pe un izvor personal sau, mai bine-zis, tripersonal al harului şi dialogul îndumnezeirii tot la fel de personalist ca şi comunicarea harului dumnezeiesc.
Graţia „creată” catolică e o evidenţă impersonală, pentru că ea vine prin Biserică şi nu direct de la Prea Sfânta Treime.
De fapt, conceptul de grație creată este o inovaţie puerilă şi, în acelaşi timp, catastrofală, deoarece consecinţele ei sunt: un Dumnezeu mort, fără viaţă iradiantă şi nişte suflete lipsite de puterea şi bogăţia de daruri a Sfântului Duh.
Sfânta Ortodoxie nu Îl desparte radical pe Dumnezeu de oameni. Dumnezeu şi omul sunt în comuniune, într-o legătură directă şi plină de iubire.
Catolicismul e separat de oameni prin graţia „creată supranaturală”, pentru că n-a permis omului să vadă o intimitate reală cu Dumnezeu.
Graţia „creată” e o barieră între el şi Dumnezeu și nu o punte de legătură. Dumnezeu a fost închis într-o transcendenţă „egoistă”, pentru că au pierdut sensul real, scriptural şi patristic al relaţiei harice a omului cu Dumnezeu.
El, Dumnezeu, nu stă departe de noi. După cum spune Fericitul Dumitru: „Harul e fereastra deschisă spre infinitatea lui Dumnezeu ca Persoană, sau ca (şi – n.n.) comuniune treimică de Persoane”[16].
Harul e o fereastră, o respirare a vieţii dumnezeieşti şi nu un vehicul de esenţă creată între Dumnezeu şi noi. El e transcendenţa ce poate fi gustată de imanenţa oamenilor, fără ca aceştia să o considere imanentă. Harul e lucrarea, iradierea, strălucirea, mlădierea dumnezeiască a Prea Sfintei Treimi, proprie şi firească Ei din veci.
Dacă teologii romano-catolici numesc harul „creat”, atunci Îl fac pe Dumnezeu o creatură sau nu mai disting pe Dumnezeu de creaţia Sa.
Harul e lucrarea proprie a lui Dumnezeu şi nu un efect al voinţei Prea Sfintei Treimi.
Catolicismul confundă timpul cu veşnicia sau introduce materia, într-un mod imaginativ, în veşnicie.
Harul e cel care ne îndumnezeieşte, cel care ne transformă fiinţa cu totul şi dacă el e creat, atunci nu ne poate scoate dintre limitele creaturalului.
Nemaivăzând rostul adânc, intern al harului în mântuirea personală sau nemaiavând harul, datorită separării de Adevărata Biserică a lui Hristos, catolicismul a început să filosofeze, considerând harul „lucru în sine”, care „mântuieşte” separat de Hristos şi care nu ne scoate câtuşi de puţin din timp.
Sunt robii istoriei şi ai timpului. De fapt, sunt robi ai morţii.
Ei nu mai pot spune: „trăim în Dumnezeu şi umblăm în El”, pentru că nu se simt racordaţi, prin harul Său, la viaţa lui Dumnezeu
*
In. 14, 21: „Cel care are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte”.
Adesea aud, că trebuie să cunoşti mai puţin voia lui Dumnezeu şi că, mai ales, trebuie să trăieşti după voia Sa. Dar cum să trăieşti după ceva, pe care nu ştii cum arată?
Voia Sa o găsim în poruncile Sale. Și ca să le împlinim, trebuie să cunoaştem voia lui Dumnezeu şi pe măsură ce o cunoaştem trebuie să o împlinim.
Cuvântul de mai sus al Domnului ar părea să le dea dreptate acelora, care bat moneda „trăirii”. Dar ce e „trăirea” de fapt ? A înălţa din umeri, nu e un răspuns.
Domnul ne-a dat porunci. El ne-a învăţat ce să facem, cum să procedăm vizavi de El, de oameni, de noi înşine, de ce e în jurul nostru.
Dar ce înseamnă să ai poruncile Lui? A avea Sfânta Scriptură acasă e doar începutul acestui „a avea”. Cel care are poruncile Lui, trebuie să le aibă în el, însuşite de el.
Și ca să-ţi însuşeşti voia lui Dumnezeu e nevoie de multă cercetare, de multă cunoaştere, de multă nevoinţă, de mult studiu, de multă smerenie.
A le avea presupune un mare efort, un efort continuu, care presupune o voinţă foarte sagace pentru adevăr.
O înţelegere pur mentală a poruncilor Domnului sau o pură memorare a lor, nu cred că ne duce la împlinirea cerinţei din versetul de faţă.
A avea poruncile lui Hristos înseamnă a le intui adevărul şi a întrupa acest adevăr, cu multă fidelitate, în noi înşine.
Cuvintele Lui intră în noi datorită dragostei ce o avem pentru El. Ele intră în noi, pentru că le iubim. Pentru că iubim pe Cel ce ni le spune.
Dar a le avea nu înseamnă numai a le accepta, ci a conlucra cu Hristos, ca El, prin Sfântul Duh, să ni le imprime în noi, să ni le scrie în inimă.
Cuvintele lui Dumnezeu pe care le avem – într-un mod minunat ale noastre, dar ca daruri ale Lui în noi – le avem în inimă, în cel mai adânc for interior al nostru.
Ştim că ele, cuvintele Lui sunt în noi dar totodată ştim că ele, aceste cuvinte, ni s-au imprimat într-un mod minunat, numai pentru că noi ne-am deschis Lui, L-am dorit pe El şi El ni s-a făcut nouă cunoscut.
Avem în noi şi la noi poruncile Lui şi asupra lor medităm. Ne străduim să le împlinim în fiece clipă, chiar dacă uneori greşim sau nu avem curajul să fim cei pe care El şi-I doreşte.
Le avem în noi, le avem în mintea noastră, le avem pe buze, le purtăm în mâini…cuvintele Lui cele preasfinte.
Dar dacă le avem, trebuie să le păzim. Și a le păzi e sinonim cu a le împlini, cu a le trăi.
Deci a trăi înseamnă a întrupa ceea ce ştii în mod desluşit. A întrupa voia lui Dumnezeu, pe care ai înţeles-o şi pe care te chinui să o înţelegi, cu smerenie, în continuare.
Trăirea e o mergere după adevăr. Dar pe măsură ce trăieşti după voia lui Dumnezeu, pe atât înţelegi şi aprofundarea necontenită a adevărului.
Adevărul nu e static.
Nu e pentru o clipă.
Nu e ceva de domeniul cuprinderii complete, ci trăirea în relaţie cu Hristos, Adevărul ipostatic.
Astfel, a înţelege voia lui Dumnezeu înseamnă a trăi cu Hristos iar a păzi voia Lui înseamnă a nu ştirbi dragostea faţă de El.
Dacă terfeleşti dragostea faţă de El înseamnă că dragostea ta este impură. Dacă nu păzeşti cuvintele iubirii Lui, nu-L iubeşti, pentru că de nu-I iubeşti cuvintele, de nu te pătrunzi de ele, arăţi că nu-L iubeşti nici pe El, nici persoana Lui.
A-L iubi pe El înseamnă să-L ai în tine şi să păzeşti în tine curăţia trăirii cu El. Nimic impur, nimic tendenţios…
Dar, o, Dumnezeule, iubirea mea e puţină şi ticăloşia vieţii mele e multă.
Cum să Te iubesc pe Tine, dacă păcătuiesc mereu?
Cum să Te am, dacă sunt călcător al poruncii Tale?
Mă arăt pe mine duşman al Tău şi nu prieten, deşi inima mea spre Tine tinde ca spre soarele ce o încălzeşte, ce o mângâie. Ca spre umbra ce îi alină dogoarea trupului.
În acelaşi timp, doresc să păzesc poruncile Tale, dar mă văd că nu le păzesc.
Și mai am o nedumerire foarte mare: aceea că nu ştiu cu adevărat ce înseamnă „a păzi”.
La nivel uman, a nu fura înseamnă a nu lua un fruct sau a nu jefui pe cineva în amiaza-mare. Dar la Tine a nu fura înseamnă nici a nu gândi să furi sau nici a nu dori să ai ceea ce nu e al tău.
Şi tot aşa, la fiecare poruncă, primul înţeles îmi spune puţin…Dar dacă mă afund în fiecare dintre ele aflu, că ceea ce înţelesesem prima dată e prea puţin în comparaţie cu ceea ce mi se descoperă de către Tine.
De aceea, Iubite Doamne, cuvintele Tale sunt abisuri de înţelegere şi nu e uşor să spui că păzesc poruncile Tale.
Dar cu toate acestea, simt că Te iubesc, simt că poruncile Tale îmi rămân în inimă sau, mai bine-zis, îmi coboară în inimă, ca să Te simt pe Tine în ele.
Tu eşti în mine Iubire infinită iar eu, cu mută nebunie îndrăznesc să-Ţi spun: Te iubesc!
De unde atâta îndrăzneală? E o îndrăzneală bună? La prima vedere, m-aş îndoi de ceea ce spun. Dar pătrunzând mai adânc în mine, rugându-mă şi smerindu-mă, descopăr că dragostea Ta izvorăşte din mine sau că izvorul dragostei pentru Tine ești chiar Tu.
O, Doamne, mi-e teamă să spun adevărul sau să mă bucur? Iubirea mea cea plină de păcate mă face să plâng, mă face să-mi fie ruşine de mine, să mă rog pentru iertare.
Dar, în acelaşi timp, simt că iubirea Ta mă învăluie, mă aprinde, îmi săgetează inima cu o dulce, clară şi smerită iubire, pentru care sunt profund recunoscător.
La atâta milă şi dragoste, recunoştinţa mea e un abis al tăcerii, în care simt că niciun cuvânt n-ar fi destul, pentru a-Ţi spune inima mea.
Adâncul iubirii Tale îmi adânceşte adâncul inimii şi tocmai acolo, unde eu nici nu ştiu cum arată acest adânc, e dragostea pentru Tine, ce împreună petreci cu mine. E o taină şi totuşi mă pronunţ. E o taină pentru mine.
A împlini poruncile Lui înseamnă a-L iubi şi dacă Îi împlineşti poruncile, Îl simţi pe El Însuşi în tine, ca pe Cel care e fiinţa virtuţilor Tale, după cuvintele Dumnezeiescului Maxim Mărturisitorul[17].
Trebuie să-L ai în tine. La Sfântul Botez Îl primim în noi pe El, pe Hristos.
Îl avem în abisul fără fund al sufletului nostru ca pe Lumina lumii, ca pe grăuntele de muştar, ca pe comoara din adâncuri. El e în noi şi ne vorbeşte din noi înşine şi ne spune poruncile Sale conştiinţei noastre.
El e glasul pe care Îl auzim vorbind: glasul conştiinţei. Noi nu-L auzim numai în Sfânta Evanghelie vorbind, ci şi în noi. Dar pentru a-L auzi din noi, trebuie să înlăturăm noaptea şi iadul din inimă, să facem curăţenie în străfundul fiinţei noastre.
Deci, nu-i uşor! Nu trebuie numai să posteşti, să te rogi, să vii la Sfânta Biserică, fără să ştii pentru Cine faci acestea. Trebuie să ştii cum, când, pentru Cine, de ce avem nevoie să-I ascultăm poruncile.
Dar dacă ele nu ar avea legătură cu noi, de ce ni le-a dat? De ce ne-a spus ceva, nişte precepte, dacă nu ne ajută să le şi împlinim?
Întrebări cu finalitate bună dar venite dintr-o minte confuză, neclară.
Poruncile Lui au legătură cu noi, sunt în folosul nostru şi putem să le împlinim. El a ştiut că putem să le împlinim şi tocmai de aceea ni le-a dat.
Dar El Însuşi ne ajută să le şi împlinim, să ne concentrăm toată viaţa în împlinirea lor.
Trebuie să avem poruncile Lui dar şi pe El. Dacă le avem pe acelea, nu e logic ca pe El să dorim a-L avea şi mai mult? El Însuşi e iubirea noastră iar poruncile Lui sunt semnul, pecetea practică a iubirii noastre.
Pe El Îl iubim prin poruncile Sale. Prin cuvintele Sale urcăm la iubirea Lui, la bunătatea Lui, la curăţia Lui, la El Însuşi.
Poruncile Lui nu ne ţin la distanţă de El, ci ni-L apropie. Dacă poruncile Lui sunt rău înţelese, atunci ele devin moduri ale nepăsării faţă de El.
Împlinite pentru ele însele, poruncile Lui sunt moduri de dispreţuire a Lui, pentru că se sfinţeşte legea în locul Puitorului de lege şi pentru că legea devine mai importantă decât Cel care a predat-o lumii.
Poruncile Lui trebuie să ne înveţe cât de mult ne-a iubit şi ne iubeşte El. Aceste semne de iubire faţă de noi trebuie primite cu iubire faţă de El, pentru ca acestea să fie simţite ca nişte cuvinte vii, pline de focul şi curăţia vieţii dumnezeieşti.
Când El e privit ca fiind separat de cuvintele Sale şi când ascultăm cuvintele Lui fără să simţim că El ne vorbeşte prin ele şi acum, şi mereu, tocmai de aceea slujbele noastre ortodoxe ni se par „seci”, „fără vlagă”, „prăfuite”.
Dar nu e aşa! „Praful” acesta imaginar nu e decât reflectarea în propria noastră minte a urâciunii din noi, a tristeţii şi a somnambulismului nostru. E ca atunci când noi suntem trişti şi vrem ca toţi să plângă.
Când tristeţea păcatului e în noi, considerăm că toată lumea e curvă, e pierdută, e ticăloasă, e nemernică.
Dar aceasta nu e decât o percepţie greşită a noastră, o optică deformată.
Ca să faci ceea ce vrea Dumnezeu trebuie să te mistuie toată viaţa înţelegerea voii Sale.
De aceea nu e înţelept să spui: „trăieşte”, când nu ştii ce înseamnă „a trăi” iar a trăi presupune tocmai o urmare a voii lui Dumnezeu, Care nu foloseşte o logică umană decăzută ci supralogica, metalogica, intuirea realității continuu apofatice.
În imperativul „trăieşte” se observă o infatuare copilărească, care presupune că oceanul are doi metri adâncime şi că cerul are stelele formate din luminiţele pomilor de Crăciun.
Se trece cu vederea asceza umilinţei şi se propune asceza uşurătăţii, a autosuficienţei. Adică vrei să porneşti la luptă, să te bați şi ţi-ai uitat mitraliera acasă, adică înțelegerea a cum trebuie să lupți cu patimile.
În locul aprofundării clipă de clipă soluția ta neroadă este o unilateralitate fariseică.
„Cel care are poruncile Mele” – spune Domnul – are şi viaţa Mea, cuvintele Mele, Crucea Mea.
În vacarmul vieţii cotidiene, el păzeşte nu numai suprafaţa cuvintelor Mele, nu numai ceea ce pare să fi spus Eu, ci el apără şi ceea ce Eu am suferit trăind printre oameni. El trăieşte şi află cât de greu e a trăi cu Hristos.
Chiar dacă greşeşte, chiar dacă e slab, chiar dacă se simte adesea biruit, fără putere, fără prea mari speranţe, el suferă cu Hristos, simte viaţa împreună cu El, se zbate să nu fie înghiţit de valul morţii, de valul nebuniei satanice.
Şi de aceea, el Mă iubeşte, acest om, pentru că e una cu Mine, e una cu Mine în tot timpul şi numai în Mine vede scăparea, ajutorul, mila, Cel-mai-bun-Prieten.
El e cel care Mă iubeşte, pentru că nu renunţă la Mine, nu uită de Mine şi prin asta arată că el are poruncile Mele şi pe ele le păzeşte.
Să ascultăm glasul Domnului!
[1] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Ren%C3%A9_Descartes.
[2] *** PG, vol. 147, col. 860 AB apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I, ed. a II-a, Ed. IBMBOR, București, 1996, p. 269.
A se vedea: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/iunie/iunie20.htm.
[3] A se vedea: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/noiembrie/noiembrie22.htm.
[4] *** Vieţile Sfinţilor pe noiembrie, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, Sfânta Mănăstire Sihăstria, 1993, p. 417.
[5] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Grigorie_de_Nyssa.
[6] Poate fi citită aici: http://www.scribd.com/doc/48524369/Sfantul-Grigorie-de-Nyssa-Despre-randuiala-cea-dup%C4%83-Dumnezeu-a-vie%C5%A3ii-%C5%9Fi-despre-nevoin%C5%A3a-cea-adev%C4%83rat%C4%83.
[7] Blogul său: http://savatie.wordpress.com/.
[8] Comentariile de aici le-am făcut pe baza textului său, găsit în format Word, la nivel online. Ulterior acesta a fost introdus în cartea sa Ierod. Savatie Baștovoi, O pogorâre la Iad. Despre perversiuni și păcate în general, Ed. Marineasa, Timişoara, 2002, p. 83-94.
[9] Un sait în memoria sa: http://www.metropolit-anthony.orc.ru/eng/.
[10] A se vedea: http://www.imdb.com/title/tt0479143/.
[11] Vladimir Soloviov, Îndreptăţirea binelui, trad şi note de Nina Nicolaeva, Ed. Humanitas, București, 1994.
A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Soloviov.
[12] Liniile punctate arată opiniile greşite, faţă de care am luat atitudine. Întreaga carte însă are probleme grave din punct de vedere teologic, ca şi autorul ei.
[13] Cf. PG, vol. 50, col. 438-440, în Cuvânt despre Înviere, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO, vol 2, p. 149, n. 49.
[14] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Grigorie_Palama.
[15] Cf. TDO, vol. 2, p. 200.
[16] Ibidem.
[17] Mâna sa. Fotografie preluată (apare în varianta finală a cărții n.n.) de aici: http://www.calauzaortodoxa.ro/stiri/sf-maxim-marturisitorul-la-manastirea-voronet/.
