Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 343-354.

***

Mă văd tare păcătos şi nepocăit. Îmi dau seama că sunt inconştient faţă de dezastruoasa mea viaţă interioară. Trăiesc prea uşor şi răpit de dulceţile trecătoare ale acestei lumi deşarte.

Focul dragostei dumnezeieşti e aproape stins în mine. De fapt, nici nu-l mai văd. Credinţa mea e stearpă. Ochii mei sunt bolnavi de atâtea păcate. Mintea şi inima îmi sunt pustii.

O, Dulcele meu Iisus, nu mă părăsi! Nu mă lăsa fără dragostea Ta! Vezi cât de singur şi ticălos sunt. Miluieşte-mă! Fără Tine îngheţ definitiv.

Degeaba căutăm aer şi relaxare la televizor sau la computer. Adevăratul aer ne vine din Sfintele cărţi. De aici respirăm boarea Duhului Sfânt.

Fricile care nu ne duc la pocăinţă sunt satanice şi orice ne bucură pentru puţin timp ne va întrista veşnic

Să încercăm să ne pocăim zilnic!

Să ne găsim în situaţia de a ne cere mereu iertare.

Esenţialul e să fim ai lui Dumnezeu şi numai ai Lui.

Fugim după nou pentru că nu ne înnoim clipă de clipă. Fuga noastră după altceva e o fugă de noi înşine. Dacă ne-am opri din fuga, din alergarea aceasta bezmetică, am realiza că trebuie să ne pocăim, adică să ne schimbăm viaţa.

Adevărata sensibilitate faţă de oameni se naşte din adevărata sensibilitate faţă de Dumnezeu, din trezvia şi atenţia cu care trăim în faţa lui Dumnezeu.

Nu putem fi atenţi la cel de lângă noi, dacă suntem nepăsători faţă de Hristos. A-L cunoaşte pe Domnul presupune dragostea de a-i cunoaşte pe oameni.

Când cunoşti pe cineva, Îl cunoşti pe Hristos prin el. Omul te duce la Hristos, la dragostea Lui, dacă îl iubeşti în Hristos. Hristos îţi vorbeşte prin oameni. El te face să vezi în ei oameni adânci, sensibili, afectuoşi…nişte Sfinţi.

Oricând stai de vorbă cu un om îl găseşti nou.

O, dacă am lepăda păcatele! Ele ne distrug pentru eternitate. Păcatele mele sunt cele mai ticăloase. Ai milă de mine, Iubite Doamne şi de cei pentru care mă faci să mă rog! Nu ne uita! Tu eşti bucuria şi fericirea întregii lumi.

Pe 21 mai 2002[1], nişte Părinţi din Cipru au adus la Patriarhie din Sfintele Moaşte ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. M-am bucurat mult. Rugaţi-vă pentru noi, Sfinţilor Împăraţi şi Părinţi ai creştinilor!

Observ cu mare bucurie cum întoarce Dumnezeu pe oameni la Sfânta Ortodoxie! Am cunoscut un frate foarte evlavios[2], care din ateu a devenit apologet al credinţei împotriva evoluţionismului. E o bucurie unică să stai de vorbă cu astfel de oameni.

Trebuie să ne rugăm pentru toţi: atât pentru cei vii, cât şi pentru cei adormiţi.

Trebuie să ne rugăm continuu.

Rugăciunea e forţa care susţine pământul din mila lui Dumnezeu.

Rugăciunile Sfinţilor ne ţin în viaţă. O, Sfinţilor ai lui Dumnezeu mult prea iubiţi, rugaţi-vă pentru noi, păcătoşii!

În chip şi fel e discreditată dreapta învăţătură.

Oamenii nu înţeleg – ce orbire! – că Sfânta Biserica Ortodoxă nu poate fi biruită de nimeni şi de nimic. Nici porţile Iadului nu o pot birui.

Iartă-ne, Doamne şi nu ne lăsa, pe noi, nevrednicii!

*

Unii oameni spun: „Omul învaţă până moare”. Dar nu e cu totul adevărată afirmaţia. Căci omul învaţă şi toată veşnicia, atât apropierea de Dumnezeu – în Rai – sau depărtarea de El – în Iadul singurătăţii egoiste.

*

Protestanţii cred prea mult în intelect, în puterea lor de a gândi. Tocmai de aceea consideră, că o critică a textului Sfintei Scripturi sau o traducere ştiinţifică pot duce la înţelegerea deplină a mesajului pe care aceasta îl poartă.

„Dar”, după cum spunea Paul Evdokimov[3], „numai filologia nu ajunge să dea întregul înţeles textelor sfinte”[4], ci e nevoie şi de o înţelegere duhovnicească a lor, de o înțelegere ca urmare a curățirii de patimi.

*

Păcatul pare că aduce o noutate în tine. El te fascinează şi te face să te simţi „dator” să-l încerci, să-l cauţi.

Dar păcatul, răul nu e o noutate ci o monotonie – după cum se exprima PS Kallistos Ware[5], în capitolul Taina Persoanei, din cartea sa Împărăţia lăuntrică: „Sfinţenia nu e monotonă, ci răul”.

Răul – după ce te saturi de el – observi că e la fel de dizgraţios în orice păcat săvârşit. El te induce în eroare…şi doar atât.

*

Jocurile pe calculator sunt monotone oricât de captivante ţi s-ar părea. Ele te fac să gândești în mod teleghidat. Merg pe traiectorii fixe, predestinate. Nu pot înlocui viaţa cei care le utilizează. Nu pot trăi decât o aventură ireală.

Irealitatea lor te lasă rece. Totul e rece. Oricât de util ar părea computerul (și este foarte util), el nu poate înlocui viaţa şi bucuria ei, darămite viaţa duhovnicească.

Maşina rămâne întotdeauna maşină. După cum omul rămâne întotdeauna om și dorește o noutate benefică pentru sine, chiar dacă noutatea o caută în păcat și nu în virtute.

*

Goana după bani este iluzia împlinirii de-o clipă. Dar ce consecinţe are această boală!

*

Păcatul e o afundare în singurătate, o fugă de Cel mai mare Prieten al nostru: Hristos. Păcatul e o fugă de El.

*

Îndoiala drăcească e o frică venită din senin, care produce o tulburare fără sens, fără finalitate şi pentru ca apoi să plece tot la fel de neprevăzut după cum a şi venit.

*

Filmele catolice şi protestante referitoare la viaţa Domnului Hristos distrug noutatea prea unică, singularitatea absolută, taina neînţeleasă, străină înţelegerii noastre a persoanei lui Hristos Dumnezeu.

Ele sunt un comentariu eterodox care destructurează înțelegerea tradițională despre persoana Lui.

Ele văd în Domnul numai pe omul Iisus şi nu pe Dumnezeu-omul şi de aceea sunt distante de Sfintele Evanghelii înţelese în lumina Sfintei Tradiţii.

Ele explică omeneşte aspecte din viața Sa. Dau detalii imagistice imaginare. Îşi imaginează cum ar fi fost, cum s-ar fi petrecut lucrurile într-o parte sau alta a vieţii în trup a Domnului din perspectiva omului neînduhovnicit.

Încearcă şi reuşesc să fie anti-icoane, care blasfemiază prin actorii lor sfinţenia Domnului, a Prea Curatei Sale Maici, a Sfinţilor Apostoli sau a Sfintelor Femei Mironosiţe.

Sunt impregnate de învăţături eretice, care deformează înțelegerea dreptei învăţături şi de aceea nu ne trebuie, nouă, ortodocşilor.

Tocmai de aceea şi regizorii acestor filme mizează pe suferinţa pentru suferinţă, pe „realitatea” Domnului până la confundarea Lui cu lumea păcătoasă de azi, pe o istorie secularizată, pentru a ne îndepărta de o înţelegere suplă, duhovnicească a Sfintelor Evanghelii.

În loc să ne curăţim de patimi, prin aceste filme ni se propun miraje, halucinaţii, efecte speciale.

Vedem pe un aşa-zis „Hristos” născându-se sau fiind răstignit pe cruce…însă ştim că e un actor, un om oarecare, un mare păcătos.

În locul Prea Curatei Maici, a Pururea Fecioarei e o femeie oarecare despre care mă abţin să zic mai multe.

La fel, în locul Sfinţilor Apostoli.

La fel, în locul Sfintelor Femei Mironosiţe.

„Minunile” sunt foarte scenice. În spatele decorului joacă nişte oameni, care sunt plătiţi să mimeze sfinţenia. Acesta e marele rău!

Aceste filme nu evanghelizează lumea, ci o depărtează de ea.

Aceste filme neagă Sfintele Evanghelii, pentru că le trunchiază adevărul. Pentru că le modifică conţinutul.

Şi pe posturile de televiziune apar astfel de filme, ba înainte de Sfânta Înviere, ba înainte de Naşterea Domnului, în momente de sărbătoare, de praznic, tocmai pentru ca să ne facă să ni-L imaginăm pe Hristos şi nu să trăim împreună cu El, și cu Tatăl, și cu Duhul Sfânt, în viață smerită și atentă.

Filmele acestea şi chiar slujbele ortodoxe care sunt transmise la televizor nu fac altceva decât să ne îndepărteze de Sfânta Biserică, de spaţiul dumnezeiesc al mântuirii noastre.

În loc să fim în Sfânta Biserica, stăm cu telecomanda în mână în faţa televizorului.

În loc să fim cu El suntem cu o imagine falsificată a Lui, depărtându-ne astfel de adevărata Lui frumuseţe.

Pentru că rugăciunea, slujba cere participare directă, totală și nu una distantă și indiferentă.

*

În Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit a lui Vladimir Lossky [6] sunt strecurate mai multe greşeli dintre care amintesc doar două:

1. se neagă istoricitatea persoanei Sfântului Dionisie Areopagitul (p. 53-54); lucru pe care l-au făcut şi alţi autori, care au căzut în capcana desconsiderării Sfinților Părinți pe analize subiective și

2. se spune: „Dumnezeu nu se mai înfăţişează ca obiect, întrucât nu mai este vorba de cunoaştere, ci de unire” (p. 57); asta în legătură cu extazul.

Mă refer la a doua greşeală. Dumnezeu, pentru noi, nu e un obiect ci o comuniune de persoane dumnezeiești iar unirea cu Dumnezeu prin slava Sa, adică vederea extatică nu e sfârşitul cunoaşterii lui Dumnezeu, ci începutul ei.

A fi în lumina dumnezeiască înseamnă adevărata cunoaştere teologică și duhovnicească a Bisericii lui Dumnezeu.

Lossky nu pare să fi înţeles realitatea vederii luminii dumnezeieşti.

*

Capitolul al cincilea al cărţii lui John Meyendorff[7]: Hristos în gândirea creştină răsăriteană[8] (paginile 99-120) e plin de inepţii care mai de care mai mari.

E negată istoricitatea şi apartenența eclesială a Sfântului Dionisie Areopagitul, fiind considerat că aparţine „adepţilor lui Sever[9], adică unor monofiziţi moderaţi, din Siria” (p. 100). Dar, se spune și faptul, că a fost „direct inspirat de Proclu[10], ultimul mare neoplatonic” (p. 100).

Însă, se concluzionează, paradoxal, un lucru care nu se poate deduce din premise (dacă e considerat eretic de către autor…deși Biserica îl cinstește ca Sfânt, pe 3 octombrie[11]), faptul că „a salvatesenţialul Revelaţiei creştine, aplicând sistemului neo-platonic (al lui Origen[12], n. n.) corectivul unei doctrine a transcendenţei absolute a lui Dumnezeu” (p. 101).

Adică, după părintele John, Sfântul Dionisie Areopagitul ar fi un eretic, plin de neoplatonism…dar care a salvat esențialul Revelației Dumnezeiești pentru Biserica Ortodoxă…Fără cuvinte!

Cât de departe e de adevărata înţelegere a Sfântului Dionisie! Dacă ar fi citit și crezut, la modul cuviincios, Sinaxarele Sfintei Biserici, părintele John, cu siguranță, ar fi fost mult mai perspicace în a vorbi despre persoana și teologia sa.

Drama însă continuă…După ce l-a acuzat de neo-platonism, în p. 104 părintele John scrie – negându-se astfel în mod inenarabil – : „Dumnezeu rămâne Dumnezeu transcendent şi Creator, Dumnezeul Sfintei Scripturi şi nu Unicul lui Plotin”. Se referă la teologia Sfântului Dionisie Areopagitul.

Inconsecvenţa sa textuală arată faptul, că fost influenţat de filosofia catolică şi protestantă în ceea ce-l priveşte pe Sfântul Dionisie și a încercat, în mod penibil, să împace și capra și varza.

În p. 107, acesta scrie: „Dionisie evită totuşi cu abilitate orice referinţă explicită la noţiunea personalistă de ipostas pe care Părinţii Capadocieni o aplicaseră Sfintei Treimi”.

E şi normal să fie așa, atâta timp cât Sfântul Dionisie trăieşte în secolul I iar Sfinţii Părinţi Capadocieni nici nu se născuseră încă.

În pagina următoare, după textul unui preot – Jules Lebreton[13] – care spunea: „toate aceste speculaţii nu se ridică deasupra teologiei naturale” (în Tu Solus Sanctus, Paris, 1948, p.115) părintele John acceptă o altă aberaţie – ca să observăm de unde îi vin ideile – a lui J. Vanneste şi anume: „Dionisie rămâne, într-adevăr, tot timpul un filosof, şi nu un mistic în sensul modern al cuvântului” (La théologie mystique du Pseudo-Denys, în rev. Studia Patristica 5, TU, 80, Berlin, 1962, p. 403-407).

Însă cum ar putea un filosof să știe să explice asemenea realităţi dumnezeieşti ca Sfântul Dionisie și să se integreze atât de bine în Tradiție, încât unul ca Sfântul Maxim Mărturisitorul să îl considere, alături de Sfântul Grigorie de Nazianz, drept un teolog foarte greu, care trebuie analizat cu multă sfințenie?

Și de ce l-ar fi interesat pe un filosof păgân teologia creștină într-atât de mult încât să o ajute cu scrieri?

Și de ce îl mărturisește Tradiția Bisericii ca Sfânt de 2000 de ani…și acum nu mai e bun Sfântul Bisericii noastre?

După ce l-a desfiinţat cu totul, după ce l-a făcut cum a vrut, în total anacronism cu istoria și Tradiția Bisericii, în p.110 părintele profesor John Meyendorff revine și spune:

„Dionisie rămâne fundamental creştin susţinând că Dumnezeu este totuşi mai presus de Unul, a cărui cauză este”.

Nu mai ştii ce să crezi, până la urmă. Poate că tocmai acesta e scopul.

Deşi „Pâinea şi Vinul nu sunt pentru Areopagitul altceva decât simbolurile sacre” (p.115), el „se află în tradiţia perfectă a marilor Capadocieni” (p. 116). De ce?

Pentru că „depăşeşte antinomia fundamentală dintre transcendenţa lui Dumnezeu şi faptul prezenţei Sale în lume” (Ibidem).

Dar când tocmai părea „reabilitat”, în p. 118 Sfântul Dionisie e prezentat din nou în mod josnic, prin aceea că „sistemul dionisian duce la un fel de clericalism magic”.

De aceea, conchide autorul, „ar fi important să se examineze, dacă o influenţă conştientă sau inconştientă a lui Dionisie, n-a jucat vreun rol în dezvoltarea ecleziologiei în Occident, în epoca scolastică şi post-scolastică” (p. 118).

Adică, dacă nu l-au înțeles catolicii și protestanții cum trebuie pe Sfântul Dionisie sau pe Sfântul Augustin e de vină aceștia doi…că au scris cărți prea grele pentru mintea urmașilor.

Și astfel, unul dintre cei mai mari Sfinţi Ierarhi și Teologi ai Bisericii Ortodoxe e „dovedit” „eretic” chiar de un profesor ortodox de teologie și nu de un eretic, şi se pun pe seama lui toate greşelile catolice, de care el, bineînțeles, nu poate fi făcut răspunzător.

*

Panica „apocaliptică” distruge realitatea iubirii şi a ocrotirii lumii de către Dumnezeu. Iar când vezi sfârşitul feţei acestei lumi într-un mod S. F., bineînțeles că nu mai vezi pe Dumnezeu ca Treime de persoane atotiubitoare şi desăvârşite.

Aceste imagini cu care suntem infestaţi şi care ne terorizează nu fac altceva decât să ne panicheze în zadar.

Frica nu poate duce la linişte.

Mă refer la frica aceasta produsă de speculaţii eretice, demonice.

Această frică terorizantă duce la stări isterice şi paranoice şi nu la frica de Dumnezeu, care ne duce la înţelepciune şi înţelegere a adevărului dumnezeiesc.

*

Cei care vorbesc despre Dumnezeu fără a avea prea multă cunoaştere, experiere a Lui, se cunosc prin aceea că folosesc, într-un mod iritant, aceleaşi afirmaţii.

Motivul: au totul din citit și auzit și nu din relația cu El.

Pentru că şi-au făcut din cuvinte idoli, se repetă mereu în ceea ce spun şi îi plictisesc pe ascultători.

Pentru a vorbi trebuie să pătrunzi cu foarte multă subţirime de spirit realitatea subiectului.

Căci despre Dumnezeu se vorbeşte cu conştiinţa că poţi vorbi oricât fără a epuiza subiectul.

Uităm adesea că Dumnezeul nostru e Prea Sfânta Treime şi că nu e un „obiect” de disecat. Şi aceasta, pentru că vorbim despre El de la distanţa neiubirii.

*

Uneori, dracii ne satisfac în vis unele obsesii ale noastre şi acest lucru ne bucură într-un mod păcătos. Alteori ne înfricoşează cu nereuşite imaginare sau cu întâmplări pseudo-apocaliptice.

Ei ne aruncă, când în „binele” poftei, când în neliniştea plină de deznădejde. Aşa sunt înşelările lor!

Dracii ne momesc cu orice pot să ne prindă în plasă.

Trebuie să ne dezlipim de frica aceasta insinuantă şi să o detestăm şi să nu acceptăm pronosticurile lor alarmante, care nu cunosc mila şi ajutorul Domnului.

Facă-se voia Ta, Prea Bunule Doamne şi ne miluieşte!

*

Dacă iubim să dăm milostenie atunci ne îmbogăţim şi mai mult de dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.

Pe măsură ce dăm, pe atât ne deschidem inima tot mai mult şi iubim tot mai mult. Dăruirea ne învaţă jertfa şi jertfa e întotdeauna dragoste, pentru că e renunţare la sine.


[1] Imaginea supra (apare în textul final n.n.), cu racla Sfintelor Moaște ale Sfinților Împărați Constantin și Elena, de la Catedrala patriarhală din București, e preluată de aici:

http://www.doxologia.ro/imagine/moastele-sfintilor-imparati-constantin-elena.

[2] E vorba de Ioan Vlăducă (pe care l-am cunoscut în București…pentru că stătea la acea dată, împreună cu mama sa, la București), despre care, la nivel online, se spune că a devenit monah. Nu l-am mai văzut de când a plecat din oraș…

Fotografia cu sine (apare în textul final n. n.) e făcută de Cristina Nichituș, al cărei blog îl găsiți aici: http://cristina-nichitus.blogspot.com/. Am preluat-o din articolul: http://victor-roncea.blogspot.com/2009/11/dictatura-pseudo-stiintei-de-profesorul.html.

[3] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Evdokimov.

[4] Cf. ed. *** Ortodoxia, trad. din lb. franceză de Dr. Irineu Ioan Popa, Arhiereu vicar, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996.

[5] PS Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Ed. Christiana, București, 1996, p. 38.

[6] Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, trad., studiu introductiv şi note de Pr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia, 1990.

A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Losski.

[7] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/John_Meyendorff.

[8] John Meyendorff, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, trad. din lb. engleză de Pr. Prof. Nicolai Buga, Ed. IBMBOR, București, 1997.

[9] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Severus_of_Antioch.

[10] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Proclus.

[11] Idem: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/octombrie/octombrie03.htm.

[12] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Origen.

[13] A se vedea o listă a cărților sale: http://openlibrary.org/authors/OL128420A/Jules_Lebreton.

Did you like this? Share it: