Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Predică la duminica a 33-a după Rusalii (2011)

Thumbnail

Iubiți frați și surori întru Domnul,

pregătirea pentru Postul Mare începe cu Lc. 18, 10-14, adică cu un text evanghelic care nu trebuie înțeles disjunctiv. Pentru că nu e bine să fii nici ca vameșul și nici ca fariseul în mod deplin, pentru că nici vameșul și nici fariseul nu sunt paradigme existențiale totale pentru un creștin ortodox.

De-a lungul timpului am ascultat sau citit zeci de predicatori contemporani, care, aproape la unison, îl lăudau pe vameș, ca bun de urmat și pe fariseul centrat pe sine, care era bucuros cu ce știe, face și are ca damnabil.

Însă fiecare dintre ei, în alte contexte, recunoșteau că nu e de ajuns doar pocăința pentru a fi un ortodox, ci mai e nevoie de multă cunoaștere teologică și asceză pentru a ne sfinți și că pocăința e începutul și nu sfârșitul vieții virtuoase, după cum nu e bine nici să spui că teologia, fapta bună, profesia nu sunt bune, pentru că fără ele nu știi ce înseamnă să fii ortodox și nici nu poți să fii un om social.

Așa că Domnul a vorbit despre doi oameni care anevisan/urcă (GNT, v. 10)…și a dus totul spre concluzia din v. 14, pentru a ne arăta că nu trebuie să gândim disjunctiv realitatea interioară a oamenilor, adică ori albă ori neagră, ci sunt luați doi inși în discuție pentru că de la fiecare trebuie să luăm unele lucruri și pe altele să le lăsăm.

Profesia de vameș, cât și aceea de teolog (fariseii erau teologi mozaici) sunt neapărate într-o societate.

Fiecare profesie e neapărată.

Fiecare profesionist are rolul său de neînlocuit.

Dacă ești frizer, spre exemplu, și crezi că nu ai nevoie de scriitori sau de medici, atunci o să mori prost…pentru că nu citești cărți…și când o să ai un atac de cord…nu are cine să te scape de moarte.

Însă, tot la fel, dacă ești academician și crezi că din acest motiv trebuie să îi privești de sus pe toți, când o să ai nevoie de schimbat o țeavă în baie sau când o să ai nevoie de un taxi, o să dai nas în nas cu unii care nu au studiile tale…dar sunt buni, foarte buni acolo unde sunt…Bineînțeles, dacă avem de-a face cu profesioniști în ale muncii lor și nu cu ageamii

La televizor, în zilele astea, rulează cazul vameșilor corupți și demiși…Unii doar…

A trage concluzia că nu avem nevoie de vameși, că merge și fără ei, cum trag unii concluzia că nu avem nevoie de Biserici, că merge și fără ele…e dovadă de îngustime de minte.

Iar Domnul, în Evanghelia de azi, nu ne spune că nu avem nevoie de vameși sau de teologi ci că avem nevoie de oameni care…urcă în templu.

Ne spune că avem nevoie de oameni care să se depășească continuu pe ei înșiși, profesiile lor, cultura lor, starea lor interioară pentru că e nevoie, mereu e nevoie de…urcare spre Dumnezeu, Cel Prea Sfânt, Care schimbă continuu interiorul oamenilor.

Nu degeaba Triodul, în care înveți să lauzi Treimea Prea Sfântă treimic, în trei ode/cântări…începe cu urcarea spre Biserică și această Evanghelie inițiază traseul evanghelico-liturgic spre Paști. Ci Domnul, ironizând modul nostru maniheic, păcătos de a vedea lucrurile și de a considera pe unii numai buni și pe alții numai răi, ne dă să înțelegem că trebuie să fim supli, profunzi în experiența noastră și că trebuie să dobândim cunoștință din faptele tuturor oamenilor…și nu doar din faptele unora.

Tocmai de aceea avem doi frați în Parabola fiului curvar…sau doi împreună răstigniți alături de Prea Sfânta Sa Cruce: pentru ca să învățăm de la ambii.

Pentru ca să învățăm lucruri complementare.

Adică să învățăm că pocăința e bună, e foarte bună, e curățitoare și că rugăciunea plină de lacrimi și de părere de rău ne ridică spre privirea prea blândă a ochilor Lui. Însă, în același timp, nu trebuie să păcătuim…pentru ca să ne pocăim…și nici nu trebuie să postim, să ne rugăm, să citim teologie pentru a-i minimaliza pe cei din jurul nostru și pentru a-i enerva tot timpul cu cât de deștepți suntem noi în comparație cu ei…ci pentru a ne umple de slava lui Dumnezeu și pentru a fi prieteni cu El și cu toți oamenii.

Și mă întorc iarăși la predicatorii contemporani pe care i-am ascultat…

Cei care înclinau spre extrema pietistă, spuneau în gura mare că teologia și cunoașterea duhovnicească nu sunt importante ci mai degrabă trebuie să ne axăm pe post, rugăciune și pocăință, reducând totul la o trăire inconștientă a credinței ortodoxe, pe când cei care înclinau spre extrema intelectualistă, puneau bază pe cunoașterea teologică, pe multa citire și memorare de texte…dar care să nu fie descifrate prin asceza creștinilor…ci doar prin intelectul lor, vorbind astfel despre o cunoaștere teologică nepersonală ci formată doar din lucruri de împrumut.

Astfel, pietiștii țin în mână steagul vieții duhovnicești fără teologie, pe când intelectualiștii o țin una și bună cu teologia fără experiență duhovnicească.

Adică, primii cred că pot să se nevoiască fără să știe cum, pe când secunzii confundă ceea ce ei citesc și înțeleg cu ceea ce trebuit înțeles prin sfințirea vieții noastre.

Însă Domnul vrea să ne învețe altfel să gândim: nu separând lucrurile ci gândindu-le sintetic. Trebuie să vedem ceea ce e bun în vameș și în fariseu…și să nu considerăm că nu avem ce învăța din experiența vreunui om, oricare ar fi acel om.

De aceea vă spuneam altă dată, că eu învăț de la oricine și din orice lucru. Pentru că nu mă interesează să judec oamenii la modul definitiv, în sensul să le pun ștampilă pe frunte, ca și când eu i-aș trimite în Rai sau în Iad…ci să îi înțeleg. Să înțeleg de ce unii preferă să moară proști iar alții își sfințesc viața, cum s-a făcut racheta și ce spune cartea, de ce se spune una și nu alta

Vreau să înțeleg, să mă pătrund de înțelegerea a tot ceea ce văd, trăiesc, miros, înțeleg…

Și vreau să înțeleg tot ceea ce trăiesc și cunosc pentru că prin toate lucrurile, prin toate cărțile, prin toți oamenii urmăresc înțelegerea lui Dumnezeu și înțelegerea oamenilor și a lucrurilor.

Văd totul în lumina Lui.

Le simt pe toate transparente…

Nu vreau să rămân la formele lucrurilor, la cuvintele oamenilor, la ceea ce văd la ei…ci mă uit mai profund: la înțelesul lor, la cum arată viața lor, adâncul oamenilor.

Sunt avid de adâncul oamenilor în care se revarsă adâncul slavei lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea comunic, întreb, vreau să fiu în relație, mă confesez, aștept un răspuns, vreau să fiu împreună cu toți…pentru că nu mă încorsetează nimeni…ci toți mă duc spre El, spre singura Cauză și Țintă a lumii, spre Dumnezeul nostru, Făcătorul și Atotțiitorul întregii existențe, Care e Cel din Care, în Care și pentru Care sunt toate.

De la El am ieșit, pentru că El ne-a creat, în slava Lui trăim și pentru El.

Și de aceea doi oameni urcau spre locul cel sfânt al lui Dumnezeu…și de acolo catevi/s-au coborât (GNT, v. 14) alți oameni. Pentru că mergerea la Biserică cât și creșterea în înțelegerea lui Dumnezeu ne schimbă.

Au urcat doi, și trupul și sufletul spre Dumnezeu, pentru ca să înțelegem să nu lăudăm sufletul fără trup sau să nu așteptăm doar mântuirea sufletului în indiferență față de cea a trupului pentru că sfințenia e a întregului om.

Sfințenia lui Dumnezeu trece din suflet în trupul nostru și de aceea, după moarte, unii au Sfinte Moaște…iar alții un trup urât mirositor.

Însă trupul neputrezit, frumos mirositor, care te atrage cu duioșie spre el, care te umple de sfințenie, trupul Sfântului e trupul unui om aflat în relație vie, continuă cu sufletul său cel sfânt, care stă în fața lui Dumnezeu în slava Sa, pentru că de aici, de pe pământ, a învățat de la toți…cum să-L vadă în toți numai pe El.

Bineînțeles că nu ne-ar plăcea să ne uităm toată viața numai în pardoseala Bisericii ca vameșul…După cum nu ne-ar plăcea nici să facem de toate, să fim oameni ai credinței, să știm multă teologie, ca fariseul, ca teologul de aici, dar să ne simțim goi, seci, neîmpliniți, cărora Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunile și nimeni să nu ne iubească și să ne înțeleagă.

Vrem iertarea lui Dumnezeu ca vameșul și o vrem prin multele fapte ale fariseului.

Numai că pe El nu Îl interesează contorizarea faptelor în fața Lui…ci iubire, strigăt de iubire, lăsare cu totul în brațele iubirii Sale, pentru a le uita pe cele de până acum, ca Marele Pavel, Apostolul întregii lumi, pentru că și azi, și mâine, și după ce ieșim din Biserică avem nevoie să mai facem încă multe fapte de evlavie.

Fariseul făcea bine ceea ce făcea. Trăia regulamentar

Dacă noi venim la Biserică, citim cărți sfinte, facem milostenie, ne ostenim pentru alții, ne creștem copiii, facem studii, muncim toată viața…facem lucruri necesare, normale, neapărate.

Astea și altele un milion ca astea sunt foarte bine, foarte-foarte bune.

Ceea ce nu Îi place lui Dumnezeu e să considerăm că am studiat îndeajuns de mult, că am făcut multe fapte bune, că am mers de multe ori la Biserică și ne-am spovedit și împărtășit și că, în definitiv, am făcut atâtea…încât acum trebuie să dormim buștean până la cea de a doua venire a Sa…

Faptul că Domnul, în v. 14, vorbește despre smerenia care înalță, ne spune, cu alte cuvinte, acum, la prefigurarea Postului Mare, că niciodată nu facem îndeajuns de mult și de bine încât să nu ne mai reproșăm nimic.

Dacă fariseul nu s-ar fi uitat la tot ceea ce făcuse până atunci cu mulțumire de sine…ar fi plecat mai îndreptat decât vameșul, care ar fi plecat și el mai îndreptat decât altul din Casa Domnului, adică după starea sufletească a fiecăruia.

Însă vameșul a plecat mai îndreptat decât fariseul nu pentru că era mai teolog sau mai credincios decât fariseul ci pentru că s-a pus în fața Domnului, a cerut mila Lui deși nu făcuse nimic bun.

Fariseul făcuse multe lucruri bune, cunoștea teologie, știa cum ar fi trebuit să se roage…dar, pentru că toate îi mergeau din plin, se centrase pe sine și nu pe El. Dacă acolo, în rugăciune, se descentra de pe adularea de sine și nu s-ar mai fi uitat la ceea ce făcuse și era el și cerea și el mila Lui, Dumnezeu l-ar fi făcut și mai frumos, și mai zelos, și mai impunător în rândul celor credincioși.

Așa stând lucrurile înțelegem de ce în viața duhovnicească rugăciunea inimii, rugăciunea cu mintea în inimă…e rugăciune fără imagini, care nu suportă imaginația ci neagă oricare imagini confecționate de mintea noastră sau de demoni în timpul rugăciunii, pentru că le consideră niște idoli.

În curățirea noastră de patimi, prin rugăciunea fără imagini și prin postul trăit din bucuria inimii, nu facem decât să ne distrugem imaginea bună despre noi înșine, închipuirile, lingușirile de sine…pentru a ne goli de noi și a ne umple de slava Sa.

Și când omul se curățește de patimi și se umple de slava Sa înțelege că tot ce face cu sufletul și cu trupul Său, ca om al credinței, le face pentru a fi propriu slavei lui Dumnezeu.

Asta ne învață, la modul negativ, fariseul: nu e bine să crezi că ai îndeajuns de mult…încât să nu mai ceri și mai mult iradierea persoanei Sale. Pentru că atunci când crezi că ai înțeles suficient de mult, că știi foarte mult, că ești cineva de neîntrecut nu faci altceva decât să ieși din relația cu Sine și să te usuci.

Faptele bune le facem cu Dumnezeu și pentru a ne păstra în curăția iubirii Lui. Nu le facem separat de El sau pentru a ne lăuda cu ele în fața Lui sau a lumii, ci faptele evlaviei noastre sunt întreținerea sănătății noastre duhovnicești.

Când cădem din bine, din fapta bună, cădem din relația cu El, cu Binele întregii creații.

Tocmai de aceea suntem atenți la ceea ce schimbă în noi faptele și asceza și teologia și cultura noastră, cum ne schimbă tot ceea ce trăim…și nu la câte cărți, câte metanii, câte posturi am ținut…

Iar prin faptul că începem pregătirea pentru un alt Post Mare și nu motivăm că l-am ținut pe cel din 2010 și nu mai avem nevoie și anul ăsta, Biserica noastră vrea să ne spună, că întreținerea duhovnicească e permanentă, după cum o să mai vină încă odată o primăvară, și o vară, și o toamnă, și o iarnă iar în fiecare anotimp trebuie să trăim duhovnicește, după cum vom mânca, dormi, ne vom spăla, ne vom plimba etc.

Ritmul liturgic se accelerează…după cum se accelerează înmugurirea și înfrunzirea copacilor.

Nimic nu e static în Biserică și în lume și în Împărăția lui Dumnezeu.

Toată creația se mișcă de către Cel nemișcat și în jurul Lui.

Dacă vameșul e lăudat e pentru aceea că…a început să se miște spre bine prin pocăință…

Dacă fariseul e mustrat e pentru aceea că vrea să se oprească din înaintare…și vrea să se bucure numai de trecut și să trăiască în trecut…când prezentul îi țipă în vene.

Ieri a fost ieri…Astăzi însă e acțiune

Nu rămâneți în trecut!

Nu vă lăudați cu trecutul glorios și cu prezentul inexistent!

Nu opriți motoarele ființei dumneavoastră când vine primăvara postului, pentru că postul vrea să vă facă prezentul plin de mângâiere!

Dumnezeu să ne întărească în toate și să ne lumineze pe noi și pe cei din jurul nostru, pentru ca să ne înțelegem și mai bine și mai profund, în lumina lui Dumnezeu și nu cu o minte ursuză la schimbare. Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

Cuvintele duhovnicești, vol. I (Jurnal 1999-2003) [17]

Next

Cuvintele duhovnicești, vol. I (Jurnal 1999-2003) [18]

7 Comments

  1. De acord,

    Textul Triodului, de fapt, vadeste mai ales nevoia de metanoia, de schimbare, amintita de Sf-voastra pe mai tot parcursul predicii.

    Dar, dupa cite mi-aduc aminte din cum curg paragrafele, se insista mult pe pocainta ziditoare a vamesului., deci este cumva „disjunctiv”.

    De aici, cred ca sursa predicilor citite, ascultate de Sf-voastra vine din tendinta separarii in cuget a binelui de rau, etc. taiem, separam, ne asarnam in concluzii pripite, de cele mai multe ori „judgemental”, cum zic astia de aici.

    Numai ca aici, a nu judeca, a nu te protapi cu toptanul argumentarii „clear cut ” e calauzit prea mult de un liberalism al anilor 1960 cind libertinajul comportamental ajunge la apogeu.

    Generatia aceea e cam pe duca acum, dar spiritul ramine. Interesant cum socios-ul te jefuieste ca persoana.

    E foarte greu sa te descotorosesti de cuprinderea antitetica, dupa cum e foarte greu sa imbratisezi simbioticul, antinomicul. Chiar ma gindeam ieri c-ar trebui sa ma uit prin textul Patericului sa ma uit cu ochii mei cum se aborda paradoxalul ;aceleiasi patime i se face capat prin atitudini aparent opuse, sau te trezesi ca ceea ce judecai din primul start era de fapt o aparenta. Nu stiu de exista un studiu critic, teologic, al Patericului, dar simt ca se patrunde , cu acest text, prin inefabilul antinomiei

    Dar viziunea din Predica de mai sus e cuprinzatoare, „comprehensive’, aduna ce-i bun de oriunde.

  2. Camelia

    Spuneti dvs., Parinte:
    Însă Domnul vrea să ne învețe altfel să gândim: nu separând lucrurile ci gândindu-le sintetic. Trebuie să vedem ceea ce e bun în vameș și în fariseu…și să nu considerăm că nu avem ce învăța din experiența vreunui om, oricare ar fi acel om.

    Ma intreb de ce oare pilda vamesului si a fariseului se afla la inceputul Triodului, perioada cea mai frumoasa din intreg anul bisericesc, cea mai profunda si mai plina de bucurie sufleteasca. Poate si pentru ca, randuit de Dumnezeu este ca fiecare, la vremea sa, sa treaca rand pe rand prin starea vamesului si a fariseului.

    Atunci cand suntem coplesiti de pacate si fara putinta de a mai realiza ceva prin forte proprii, este usor sa recunosti ca ai gresit la cer si in fata Tatalui.

    Dar cand stii ca te afli pe calea cea buna, cand stii ca in viata ta cauti sa implinesti cuvantul lui Dumnezeu si tot ceea ce faci nu iese din invatatura Bisericii, atunci orice cadere este greu de acceptat, pare a fi un adevarat dezastru pe care de multe ori refuzam sa il recunoastem si mai ales, sa il primim in sufletul nostru ca pe o cale care duce catre desavarsire.

    Or, tocmai acesta pilda mie imi intareste in suflet nadejdea ca Domnul nu doar primeste pocainta celui pacatos, ci cauta sa ne si invete cum sa ne privim pe noi insine, ci si pe fratele nostru.

    S-a spus ca Dumnezeu se face om, ca pe om sa-l indumnezeiasca. Pe caile Lui, uneori necunoscute noua.

    Dumnezeu s-a facut om si ne-a aratat ca nu se fereste de omul pacatos, ci mai mult, a cautat sa tamaduiasca ranile pacatelor noastre.

    Momentul in care constientizezi starea de pacat in care te afli si ceri ajutorul Lui si il si primesti, ca pe un drept cuvenit, este coplesitor. Atunci realizezi mai bine ca oricand nimicul care esti si adevarul cuprins in cuvantul „ale Tale dintru ale Tale” suntem…

    Care este sensul vietii noastre? Dobandirea Duhului Sfant – spun Parintii Bisericii.

    Care poate fi chemarea noastra? Atingerea masurii plinatatii lui Hristos – spune Sf.Apostol Pavel. Asemeni Lui, dupa har.

    Iubesc perioada Triodului care ofera posibilitatea renasterii sufletesti prin pocainta si multumesc pentru cuvantul de odinioara, ca lucrurile trebuiesc privite toate, asa cum sunt ele, dar nicidecum static.

    Doamne, ajuta!

    • Da, ați intuit foarte bine, doamnă!

      Fiecare parabolă a Domnului are marea binecuvântare de a ne face să ne privim mai profund și pe noi și relațiile noastre și pe cei din fața noastră.

      Iar fiecare dintre noi trece prin multiple stări interioare…tocmai de aceea nu putem lua o imagine parabolică de la cap la coadă…pentru că fiecare în parte aduce un plus de înțelegere aceleiași realități triadice: Dumnezeu-eu-lumea.

      Ce credeți însă că înseamnă în parabola de față: îndreptare? S-a dus mai îndreptat la casa lui…de ce?

  3. Camelia

    Pocainta nu doar curata si elibereaza sufletul de povara pacatelor, ci si asterne in fata omului o noua cale. Calea cea adevarata. Un nou drum, o noua viata. Cea dreapta. De fapt, acelasi sentiment al eliberarii pe care il traim cu totii dupa spovedanie.

    Cred ca aceasta este indreptarea de care se vorbeste aici.

    • Da, e adevărat!

      Îndreptarea e introducerea noastră, prin harul Său, în calea pocăinței…și nu sfârșitul lucrurilor. Adică e ce s-a petrecut cu vameșul.

      Însă, pentru a sta în îndreptarea adusă de har, adică în calea binelui, trebuie să faci mereu fapte bune în harul lui Dumnezeu, ca fariseul, adică cu metodă, zilnic, dar să nu pui preț pe ceea ce faci…cum a făcut el în templu…ci să vezi tot ceea ce faci ca rămânere în relația cu Dumnezeu.

      Tocmai de aceea nu contează pentru noi fapta bună, și o uităm, sau nu o punem în față când ne rugăm…pentru că ea ne pregătește pentru întâlnirea cu Dumnezeu iar, în rugăciune, rămânem numai cu El, goi de noi.

      Orice faptă bună, făcută în harul lui Dumnezeu, adică în harul îndreptării primit la Botez e curățitoare…Noi mergem în această stare de curățire în fața Lui, la rugăciune.

      Și când suntem în fața Lui trebuie să ne arătăm păcătoșenia, lipsa de fapte bune, de umilință, de dragoste…pentru că nu facem nimic pe măsura dragostei, a atenției, a sfințeniei Lui.

      Acesta e motivul pentru care Dumnezeu ne atenționează că nu trebuie să ne oprim la faptele evlaviei pentru El…ci trebuie să ajungem la El goi de noi, de cine suntem, de ceea ce am făcut…

      În fața Lui noi suntem mereu păcătoși…oricât de sfinți am fi…

      Asta e marea frumusețe: că sfințenia e o continuă uitare a faptelor bune din trecut pentru un prezent al faptei bune, al sfințeniei, al rugăciunii. Pentru un prezent care singur contează în fața Lui și care e tot ceea ce ne trebuie.

      Dacă nu suntem și astăzi goi de noi în fața Lui…e prea puțin important că am fost ieri.

      E prea puțin important că ieri am postit, am făcut milostenie, am citit cărți…dacă astăzi nu facem la fel. Sau dacă astăzi nu facem ceva și mai mult..

      Un crescendo continuu în relația cu Dumnezeu, în care îndreptarea, ieșirea din înconvoierea asupra noastră și asupra păcatului își arată întreaga potență.

      Dacă încolțirea plantei e îndreptarea primă…maturizarea ei, înflorirea ei…e îndreptarea ca sfințenie, adică înaintarea în harul îndreptării, sfințirea noastră în harul primit la Botez.

      Vă mulțumim frumos, doamnă Camelia, și nu mai îndrăzniți rar să ne comentați…ci zilnic…dacă zilnic ne și citiți!

      Nu trebuie doar să mă întrebați…

      Puteți să duceți mai departe, să aduceți completări lucrurilor pe care le prezint…

  4. Camelia

    Va multumesc, Parinte!

    Insa acum trec printr-o perioada putin mai dificila, senzatia de cadere continua de care nu ma pot desprinde. Ceea ce-mi aduce liniste si incredere este prezenta Lui pe care o simt mereu aproape.

    Stiu insa ca nimic nu este intamplator in viata noastra si incerc sa tin ochii mereu deschisi si simturile treze pentru a traversa aparentele inselatoare care uneori ma sufoca.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort