Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

I

(Jurnal 1999-2003)

*

Paginile 374-388.

***

Trebuie să medităm adânc la cuvintele Domnului. Ele ne dezvăluie adevăruri dumnezeieşti dar şi realitatea vieţii noastre sufleteşti.

Unii se întreabă dacă există sau nu suflet dar nu stau să se observe cu fineţe.

Cuvintele Domnului însă sunt categorice: „Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului” (In. 8, 34).

Oricine…nu numai unul sau doi.

„Tentaţia păcatului” e la modă astăzi. Se spune adesea: „e tentantă”. Și asta cu privire la o rochie, la o maşină, la o femeie.

Folosirea peiorativă a cuvântului nu are nimic de-a face cu cuvântul „ispită”, înţeles de noi, ortodocşii.

A fi ispitit înseamnă a fi momit, a fi atras spre păcat de vreun om, prin cuvinte sau gesturi sau de demoni, prin intermediul gândurilor şi a alunecării inimii spre rău.

A fi ispitit e una – iar momeala nu e păcat – pe când a fi tentat arată înţelegerea făcută în mine cu răul şi cu dorirea lui.

Mă tentează înseamnă vreau, pe când sunt ispitit înseamnă sunt atras, fără voia mea, la rău  sau nu doresc cu tot sufletul răul respectiv.

Conştiinţa mă mustră când aleg rău.

Chiar dacă mintea ne este înșelată de demoni – spune Sfântul Ignatie Briancianinov – inima le dă pe faţă minciunile[1].

Aleg răul – de multe ori din slăbiciune –  sau ne lăsăm conduşi de ideea că „suntem slabi”, pentru a nu mai lupta împotriva păcatului.

Abandonăm lupta pentru „un pic” de plăcere sau sperăm să găsim în păcat lucruri „bune”, „frumoase” pentru înţelepciune. Aşa arată autoînşelarea!

Dacă am fi atenţi la noi, atunci am observa în noi şi în ceilalţi sute de fapte făcute sub înrâurirea Satanei, care sunt mai mult sau mai puţin conştientizate.

„Autonomia” noastră, acel „ştiu eu”, ne aduce multe rele pe suflet. Ne întrebăm: de unde atâta plăcere, de unde atâta perversiune în noi?!

Ne plac tot felul de excentricităţi, suferinţa altora, mizeria, satanismul, anarhia dar ne dăm seama şi de cât de multe lucruri doreşte sufletul nostru, de câte poate el cuprinde.

Ne adâncim în rău. Găsim mereu alte faţete ale răului. Dar asta nu ne face să nu-l mai dorim dacă suntem stăpâniţi de rău.

Căutăm peste tot plăcerea, dorim să ne facem plăcere, până când ne dăm seama că nu mai putem trăi fără ea.

Devenim dependenţi de plăcere ca de aer. Ne afundăm în plăcere, uităm de demnitatea noastră, de ruşine, de bine şi de rău, ne ascundem, fugim…şi ne satisfacem poftele.

Cu cât mai multe pofte, cu atât mai multe cerinţe.

Dacă sexul e plăcerea primă şi lângă ea e şi băutura, sunt şi drogurile şi ţigările, atunci patimile noastre costă scump, sunt nişte patimi „scumpe”, greu de întreţinut.

Nu mai eşti liber, nu mai ai timp, pentru că trebuie să-ţi împlineşti poftele.

Crezi sau nu crezi în cuvintele Domnului, vrei sau nu vrei să le asculţi: nicio problemă. Le vei afla oricând la fel de imperturbabile şi ele îţi vor spune: „Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului”.

De ce sunt rob? Îţi vine să strigi acest lucru împotriva Lui. Sunt liber!…Dar libertatea ta arată hidos.

„De ce se prostituează o femeie în vârstă?”, te întrebi. „Ca să aibă ce mânca”, îţi spun, „sau ca să demonstreze că e încă tânără”. Dar n-am dat răspunsul, care să cuprindă toată realitatea.

Poate vrea să se „răzbune” pe infidelitatea fostului soţ sau a actualului soţ. Poate vrea doar să „încerce” cum e. Poate e curioasă. Poate vrea să-şi împlinească vechile „vise”.

A vorbi despre o patimă înseamnă a vorbi despre o durere a sufletului şi nu pentru a blama pe cineva.

Literaţii îşi pun astfel de întrebări şi încearcă să le rezolve. Dar oamenii duhovniceşti pot explica mai amplu aceste traume. Ne-am învăţat să găsim răspunsuri scurte şi simple la toate întrebările, dar unele necesită multe aprofundări pentru a ajunge la concluzia, că abia suntem la început cu explicaţiile şi că nu ştim să mergem mai departe.

O femeie în vârstă, care se prostituează, poate fi şi o femeie nefericită, care umblă după un ideal al dragostei, acolo unde acesta tocmai se întunecă.

Plăcerea pentru păcat, dorinţa nebună după sex, după a face sex, ascunde o mare nefericire. Pentru că nu eşti împlinită sufleteşte, umbli după excitarea simţurilor, a trupului, a pielii.

În loc să vedem într-un asemenea caz o „imposibilitate”, ar trebui să acceptăm că o asemenea fiinţă suferă imens.

Ea poate face sex cu aceeaşi seriozitate cu care altcineva s-ar ruga. Și prin aceasta nu spun că mobilul rugăciunii e plăcerea sexuală – Doamne fereşte! – ci faptul, că pentru ea sexul e un lucru foarte aparte, prin care crede că îşi capătă „împlinirea”.

E foarte greu sau imposibil să găseşti o prostituată care, în acelaşi timp, să aibă o viaţă legată de voia lui Dumnezeu.

Ele simt un gol imens sufletesc, sunt singure, fără credinţă vie, fără un cuvânt bun şi trupul celui cu care ele fac sex reprezintă o prietenie – poate uneori, singura prietenie – cu „căldura” lumii acesteia, cu viaţa ei.

De câte ori mă gândesc la nefericirea acestor femei simt o mare răceală în suflet, aidoma unui pustiu rece şi trist.

Criminalul care ucide sau trebuie să ucidă, puşcăriaşul recidivist, hoţul „de profesie”, mincinosul „practicant”, cel care delapidează sume imense de bani, beţivul notoriu, ateul fără scrupule sunt oameni singuratici, nefericiţi, trişti, care fac din rău, din păcat, o „plăcere” a vieţii…şi cu toţii fug de durere.

Unii acceptă dureri, torturi, flagelări pentru plăcere dar nu acceptă să lupte până la sânge cu păcatul, cu patima din ei.

A lupta cu patima e mai dureros şi mai chinuitor decât a suporta torturi, pentru că trebuie să lupţi cu smerenie și cu realități interioare, cu propriile tale obișnuințe rele.

A lupta cu patima înseamnă a lupta duhovniceşte. Înseamnă a chema în favoarea slăbiciunii tale mila Prea Sfintei Treimi.

Sunt rob păcatului. Dacă sunt rob al lui, atunci nu sunt liber. Pot trăi „bine”, cu situaţie financiară bună dar să nu mă simt bine.

Mi-e frică de ceilalţi, de despărţiri, de singurătate şi, mai ales, de moarte. Gândul morţii te poate înnebuni, te poate teroriza cu multă putere.

„De ce aşa?”, ne întrebăm. „Unde vom ajunge?”.

Atâtea crime, violuri, furturi, fărădelegi…Dar nu observăm nefericirea, nefericirea oamenilor.

Poţi păcătui nu numai din plăcere, ci şi din disperare, din sărăcie, obligat de altcineva, din dragoste pentru altul, din curiozitate, din nebunie, din frică, din faptul că e „la modă”. „Una mică şi fără lovele”, vorba cântecului.

Fără să-ţi dai seama, ca-n filme, ucizi pe cineva sau poţi să te afli în postura de a fi ucis de către un altul.

Exploatăm păcatul, ne jucăm cu el, ni-l imaginăm, râdem de el, îl prezentăm ca pe ceva „bun”, „frumos”, „vrednic de dorit”.

Dar suntem robii lui. Ai lui, ca păcat cuprinzător dar şi ai fiecărui păcat în parte.

Domnul a spus „păcatul”, pentru ca prin acest nume să le cuprindă pe toate.

Ca să diseci un păcat îţi trebuie mult timp şi multe cuvinte și multă străvedere a vieții interioare, mult har, multă experiență dumnezeiască. Iar cei care nu sunt familiarizaţi cu acest gen de disecţie duhovnicească se înspăimântă în primul moment.

Însă această disecare a păcatelor și a patimilor e materia de studiu, e ceea ce se petrece, conținutul discuțiilor în cadrul cercetării gândurilor, adică în relația dintre Părinte duhovnicesc și ucenic.

Pentru că Părintele duhovnicesc, omul plin de teologie și de experiență duhovnicească transmite ucenicului său tocmai acest lucru: înțelegeri teologice și soluții pentru patimi.

În cărţile Dumnezeieştilor Părinţi acest fel de disecţie merge până la disecări microscopice ale păcatului.

De aceea, poţi auzi glasuri care spun: nu ştiam că aceasta e un păcat sau că acela e un păcat. Și au dreptate!

Pentru că păcatul trebuie privit cu lupa minţii, într-un mod foarte atent, cu muștă seriozitate, pentru a fi detectat ca microb, care atacă sistemul nostru imunitar.

Și pentru ca să înțelegi ce gând, ce simțire, ce mod de a fi nu e propriu vieții ortodoxe ai nevoie de un om care să fi înțeles, în mod practic, toate aceste lucruri de mare subtilitate.

Când cunoaștem mulţimea păcatelor și ne vedem bonavi de toate ne cam trece pofta de a ne lăuda cu „performanţele” noastre duhovniceşti.

De aceea, demonii nu îi lasă pe oameni să citească cărţile Sfinţilor Părinţi, pentru ca să nu le descopere cursele lor multiple.

Cărţile Sfinţilor Părinţi – chiar dacă mulţi nu mă pot crede – sunt mai uşoare decât paginile Sfintei Scripturi. Aici, analizele sunt mai aproape de noi decât abisul Scripturii.

Cărţile Sfinţilor Părinţi sunt o introducere în înţelegerea Sfintei Scripturi.

Însă astăzi mulți cred invers, din păcate: că Sfinții Părinți sunt mai grei decât Scriptura, când aceștia au comentat Scriptura și Tradiția ca pe marile lor cărți de cunoaștere.

Înţelegem cu greu ceea ce trebuie să facem pentru că nu admitem din prima propria noastră stare de păcătoşenie.

Ceva foarte important pentru viaţa duhovnicească e continua cercetare de sine şi încercarea de a-ți răspunde la întrebările cele mai neplăcute ale existenţei tale şi ale lumii întregi.

Greşim când credem, că în viaţa duhovnicească e deajuns să ne vedem păcatele în mod abstract, numai faţă de noi, fără să vedem totalitatea lor, răul lor la scară universală.

Un păcat văzut numai în mine e un păcat minimalizat. Sau un păcat văzut numai de mine în mine e un păcat, pe care cred că nu-l mai vede nimeni.

De aceea, în viaţa de zi cu zi, tenebrele noastre interioare îi ating şi pe cei de lângă noi, făcându-le răul şi mai rău sau întunecându-le bucuria.

O informaţie privită la televizor sau ascultată la radio, un film porno sau cu morți în serie, o ceartă pe stradă, o nedreptate făcută cuiva nu rămân fără urmări în noi.

Cum răspundem interior la toți aceşti stimuli?!

Ce se produce în noi, ce schimbări se produc în noi și de ce profunzime?!!

Sunt tot atâtea răspunsuri, câţi oameni sunt. Tocmai atunci ne dăm seama de unitatea noastră, când acceptăm că fiecare problemă, că aceeaşi problemă are conotaţii personale în fiecare în parte.

Ne influenţăm reciproc.

O privire a ta mă poate cutremura iar un gest al tău, mă poate umple de poftă. Acelaşi gest poate însemna mai multe lucruri deodată iar ceea ce dai de înţeles este cu mult mai defavorabil uneori decât fapta însăşi.

Robi păcatului…

Munceşti pentru păcate crezând că munceşti pentru tine însuţi.

De ce există atâta răutate? Pentru că ne manifestăm slăbiciunile ca şi când ele ar fi propria noastră putere.

De ce ne place păcatul? Pentru că nu ne place. Și pentru că nu ştim sau nu vrem să luptăm împotriva lui.

De ce insultăm atât de mult o prostituată sau un homosexual sau un om ajuns în mizerie? Pentru că ne credem „drepţi”, „nepătaţi”, „probi”, „demni” deşi suntem robi păcatului.

Astăzi ni se cere să fim „deschişi”, „liberali”, „înţelegători” cu „noutățile” de tot felul.

Ni se cere să înţelegem „libertatea” sexuală, tradiţiile, obiceiurile, comportamentele fiecărei etnii şi grupări religioase în parte.

Ni se cere să fim „toleranţi”. Dar cuvântul se foloseşte, iarăşi, în mod peiorativ.

Pentru că a fi tolerant cu păcatul şi cu părerile altuia nu înseamnă a nu le discuta sau a le minimaliza efectele personale și sociale. Ci a fi tolerant înseamnă a înţelege situaţia existentă cu multă pătrundere şi a discuta despre această situaţie concretă într-un mod real şi cu urmări vizibile.

Trebuie să ne familiarizăm în mod faptic cu drogaţii, cu proxeneţii, cu prostituatele, cu delincvenţii, cu manifestări religioase și sociale abracadabrante pentru că aceştia au ales anormalitatea, pe care noi nu o dorim dar…ea, această viață anormală e o viață socială și e prezentă, lângă noi, la tot pasul.

Trebuie să acceptăm faptul, că alții trăiesc și gândesc și vor altceva decât noi. Însă a accepta realitatea lor nu înseamnă să ne familiarizăm cu păcatele lor devenind ca ei.

Trebuie să acceptăm că ei există în sensul: să nu îi mai ignorăm.

Trebuie să ne rugăm pentru ei şi să-i ajutăm să-şi dea seama, într-un fel sau altul, de minciuna în care trăiesc. Aşa se procedează din punct de vedere ortodox!

A nega o realitate de facto înseamnă a-ţi însuşi o atitudine ipocrită şi puritanistă.

A sta departe de ea, a nu o cunoaşte – pentru că nu te interesează astfel de oameni – înseamnă a-i discredita pe fraţii tăi şi a-i socoti inferiori ție.

A nu face nimic pentru astfel de oameni răniţi de păcate înseamnă a nu lua aminte la tine însuţi, crezând că tu trebuie să stai impasibil, când alţii sunt căzuţi din bine.

Impasibilitatea şi nesimţirea nu sunt trăiri ortodoxe, după cum nu sunt nici aroganţa, ipocrizia, superioritatea trufaşă sau meschinăria.

Trebuie să te întrebi, să-ţi pui întrebări dar la Domnul să ceri răspunsul. Lui trebuie să-I ceri, în mod smerit, răspunsurile la nedumeririle tale.

Când stai lângă Domnul nu-ţi dai seama cât de greu trăiesc cei care fug de El. Dar când ai fost în iad, când şi tu ai coborât în iadul păcatului, atunci orice suflet care suferă te face să suferi.

E un lucru minunat acesta, când gândim la câte dureri înmagazinăm în noi într-o viaţă de om.

Citim atâtea, răbdăm atâtea, trecem peste atâtea piedici…pentru că Domnul Hristos ne face să învingem mereu, să ne învingem mereu.

Ajungem să facem ceea ce n-am fi crezut că suntem în stare să facem.

Cu Domnul, tot ceea ce ni se părea respingător cândva – pentru că erau smerite – ajungem să le trăim şi să ne bucurăm de ele.

Ni se par bune acum barba, părul, cuviinţa, omenia, smerenia, iertarea, cuminţenia. Iubim tăcerea, rugăciunea, cântarea cuvioasă, liniştea, contemplaţia. Ne bucură pacea, înţelegerea, dragostea, buna vieţuire între oameni, întrajutorarea, jertfirea de sine.

Nutrim gândul mântuirii pentru toţi, ne iertăm duşmanii, îi iubim şi ne rugăm pentru ei şi nu dorim să întristăm pe nimeni.

O, asta e minunea vieţii după Dumnezeu! Dumnezeu ne umple de harul şi de toată pacea Sa!

*

Mă opresc la Rom. 2, 15-16. Acest text e folosit adesea de noi pentru a prezenta legea morală naturală.

Cei ce aud legea, nu se fac drepţi la Dumnezeu pentru că o aud, ci pentru că o împlinesc. Deci dacă împlineşti legea lui Dumnezeu devii drept, un om drept în faţa lui Dumnezeu.

A fi drept înseamnă a fi credincios şi aceasta în tine însuţi. Nu e vorba de o dreptate exterioară ca în protestantism, ci de o dreptate prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti.

Cei Drepţi şi Legea sunt cei ai Vechiului Testament.

Iar versetul al 14-lea începe să ne vorbească despre legea morală naturală.

Păgânii nu erau sub Legea mozaică, dată prin Sfântul Moise. Ei nu aveau Legea dată pe Sinai.

„Dar din fire fac ale legii” lui Dumnezeu dacă trăiesc potrivit legilor firii date de Dumnezeu.

Şi ei, păgânii, cât şi cei ai Vechiului Testament aveau legea morală naturală în inima lor. Ambele tabere puteau să trăiască conform voii lui Dumnezeu: unii după prima lege a lumii, alţii după a doua.

Iar între cele două nu există o contradicţie, pentru că ambele vin de la Dumnezeu.

Păgânii nu au lege dar sunt lege pentru ei înşişi. Conştiinţa lor le dictează ce să facă. Ei au fapta legii scrisă în inimă. Au lumina dată de Dumnezeu în minte, care îi poate face să despartă binele de rău. Lumina minţii, a înţelegerii…

Conştiinţa îi judecă pe păgâni iar propriile lor înţelegeri, ceea ce au dedus ei, îi învinovăţeşte sau îi disculpă în ziua Judecăţii de Apoi. Atunci Dumnezeu va judeca.

Atunci se vor judeca „cele ascunse ale oamenilor”. Ce au în inimă oamenii.

La Mt. 25 aflăm coordonatele Judecăţii subliniate în faptele morale ale oamenilor, pe când aici, la Rom 2, 16, se vorbeşte despre o luare în consideraţie şi a lucrurilor de taină ale inimii.

Două texte scripturale complementare. Se vor judeca faptele dar şi mobilul lor. Cele ascunse se vor cunoaşte.

Sfântul Pavel vorbeşte adânc şi lapidar. Ceea ce spune despre legea morală naturală trebuie aprofundat.

Nu se spune concret, ad litteram, că Dumnezeu e şi autorul legii morale naturale, ci numai că fapta legii le-a fost scrisă în inimi păgânilor.

De cine? De El, în mod indiscutabil.

A scrie în inimă înseamnă a pune în inimă prin harul Său.

În manualul de Teologie Morală din 1979 există următoarea definiţie: „Legea morală naturală este, prin urmare, lumina inerentă firii omeneşti, prin care omul credincios cunoaşte ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă, sau este cunoaşterea pe care Dumnezeu ne-o împărtăşeşte prin însăşi natura noastră, pentru a face binele şi a evita răul[2].

Pare uşor de înţeles…Dar e foarte greu de delimitat – sau nici nu se poate delimita – această realitate intrinsecă.

Firea omului – după versetul al 14-lea – le face pe cele ale legii sau e conformă cu ea, în esenţă, cu voia lui Dumnezeu. Între fiinţa noastră şi voia lui Dumnezeu nu e un antagonism.

Dacă s-ar cerceta paginile Sfântului Maxim Mărturisitorul în această problemă, cred că s-ar face mai multă lumină.

Păgânii nu sunt sub imperativele legii vechitestamentare dar firea lor, conştiinţa lor, le impune normalitatea, firescul.

Cu alte cuvinte, cu cât eşti mai aproape de ce îţi spune conştiinţa, cu atât vezi firescul şi normalul vieţii.

Pentru că pot prinde gustul firescului, păgânii aceştia arată că stau şi ei sub lege, sub legea primordială, care e universală.

Ei nu au legea scrisă pe pietre, pe foi de papirus, pe plăci de bronz sau de aur, ci în inimă. Adică acolo unde trebuie să se împlinească şi faptele legii, ca să fii Drept, Sfânt al lui Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, Legea Vechiului Testament trebuia interiorizată iar legea firească a păgânilor trebuia exteriorizată prin acţiunile voinţei sufletului.

Păgânii trebuiau să se unească cu binele firii iar iudeii să-l personalizeze. De fapt, şi unii şi alţii trebuiau să îşi improprieze binele, normalitatea.

Astăzi, unii neagă normalitatea, firescul şi spun, că nu putem ştii ce e normal să facem.

Tot vorbindu-se despre subiectivism, subiectivitate, s-a ajuns ca acest cuvânt să fie înţeles inexact și anume ca: individualism, separatism.

Oamenii se separă unii de alţii şi vor să arate că nu există nicio normă obiectivă, niciun firesc, nicio normalitate, ci numai „iniţiative” singularizante.

Dar, din noi, ţipă firescul. Trebuie numai să-l acceptăm şi să nu ne îmbătăm conştiinţa cu tot felul de minciuni „la modă”. De fapt moda nu ne lasă să ne comportăm normal şi nu neştiinţa!

Simţim ce trebuie să facem şi alegem contrariul sau nu alegem tot ceea ce ne spune conştiinţa să alegem.

Sfântul Pavel ne arată aici, că legea morală naturală nu e dezvăluită în mod impersonal acestora, ci le este arătată chiar de mărturia conştiinţei lor şi de deducţiile raţiunii lor.

Conştiinţa vorbeşte despre lege.

Raţiunea vorbeşte despre existenţa moralităţii, a faptelor personale bune.

*

Citind din Demonii lui Dostoievski[3] mi-am dat seama ce trebuie să facem pentru a ne cunoaşte pe noi înşine. Nu mi-am pus până acum problema de faţă sau nu mi-am dat seama, n-am conştientizat ceea ce s-a întâmplat cu mine în acest sens.

Scriitorii se chinuie să intre în fiinţa personajelor, să deceleze aspiraţiile lor, motivele pentru care fac anumite lucruri, resorturile interioare ale afirmaţiilor lor, caracterul lor în definitiv.

Acest lucru trebuie să îl facă şi orice creştin ortodox în fiinţa lui. Trebuie să ne analizăm scrupulos, în detaliu, fără a face din detaliu o manie persecutoare sau să ne dereglăm mental.

Cunoaşterea de sine presupune o privire a noastră în lumina voii lui Dumnezeu.

Cu cât ne privim mai adânc, mai atent, cu atât înţelegem ce trebuie să vindecăm. Lupta cu patimile din noi înşine are nevoie de o trecere a lor, personală, în revistă.

Trebuie să vezi de unde, pentru ce, din ce cauză, ele, patimile, sunt în tine şi te provoacă la rele.

În manualul din 1979 de teologie morală se spune, că există o conştiinţă psihologică în om, alături de conştiinţa morală şi că aceasta se ocupă numai cu efuziunile eu-lui propriu.

Adică scriitorii pot fi nişte psihologi remarcabili fără însă a fi şi nişte moralişti remarcabili.

De fapt, orice ortodox care se despătimeşte trebuie să fie ager şi fin psiholog şi moralist în acelaşi timp.

În zona artei putem găsi adevărul împănat cu minciună când e vorba de cunoaşterea vieţii sufleteşti.

Oricât ar părea de „geniali” şi de „mari” artiştii, literaţii, dramaturgii, poeţii, tot Sfinţii Părinţi spun cele mai sincere adevăruri în ceea ce ne priveşte.

De aceea, când citiţi cărţi neteologice fiţi atenţi la sensul şi conţinutul lucrărilor şi fiţi circumspecţi în ceea ce le priveşte, pentru ca să nu culegeţi moarte în locul vieţii.

O idee greşită, crezută cu tărie, îţi strică sănătatea sufletului. Adesea ţinem de bune gânduri, păreri, intenţii neverificate în lumina înţelegerii întru Duhul Sfânt şi prin acestea batem pasul pe loc în ceea ce privește creşterea noastră duhovnicească.

Patimile autorilor de romane se răsfrâng, în mod evident, în scrisul lor şi ele ne influenţează şi pe noi.

Dar pătrunzând în fiinţa noastră intimă, ca într-un tărâm necunoscut, găsim aceiaşi monştri hidoşi ca în romane, şi unii, poate şi mai fioroşi.

Autorii de romane se „exorcizează”, se eliberează de  rău scriind. Pe când noi ne eliberăm de patimi privind patimile proprii cu ochi pătrunzător şi luptând, după sfaturile Sfinţilor Părinţi, împotriva acestora.

A te cunoaşte pe tine însuţi e un lucru greu, anevoios. Cere multă osteneală. Cunoaşterea adevărată de sine duce la smerenie, la multă umilinţă şi la adevărata frică de Dumnezeu.

A te cunoaşte pe tine e o totală desconsiderare a vieţii tale, o transformare a ta cu totul.

După o astfel de chirurgie spirituală nu te mai recunoşti: pentru că cel ce erai odată a murit.

A vorbi despre o patimă cu tine însuţi înseamnă a scrie zeci de pagini de roman într-o singură zi.

Disecarea unei patimi ne face să scriem zeci de romane într-o viaţă, pe care nu le păstrăm până la urmă nici măcar în amintire, ci le lăsăm să se afunde în abisul sufletului nostru. Scriem fără să scriem.

Gândurile, raţionamentele, deducţiile noastre, analizele noastre ar părea „teribile” pentru un autor de romane dar pentru noi ele reprezintă munca grea a despătimirii.

Dumnezeu ne luminează mintea şi noi înţelegem multe dintre încorsetările patimilor, care altfel ne-ar rămâne total necunoscute.

Oamenii îi privesc pe oamenii duhovniceşti din afară, neştiind ce tranşee sapă în ei, ce lupte duc pe fiecare secundă, de câte forţe rele sunt împinşi spre hău.

Viaţa după Dumnezeu e grea. Numai harul Său ne-o face uşoară.

O, Doamne, ajută netrebniciei mele celei multe!

*

Psalmii Sfântului David și ai celorlalți autori sunt o frumuseţe răscolitoare, o rugăciune adâncă, un strigăt de durere, o conştiinţă acută.

Ei te previn, te învaţă, te educă, te fac să te rogi, te cufundă în tine, îţi arată cum eşti, cine eşti, ce trebuie să faci, unde să mergi, la cine mergi, pentru cât timp mergi acolo. Ei sunt frumuseţea credinţei, a umilinţei şi a iubirii de Dumnezeu.

Ei încep cu fericire, cu acest cuvânt: „fericit” şi se termină cu „Domnul”, pentru a arăta că nu eşti fericit decât în Dumnezeu.

„Fericit Bărbatul” – spunea Sfântul Augustin al Hipponei în comentariul său la Psalmi – văzând în Bărbat pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, pe Hristos Domnul.

El e Bărbatul. Iar cei care sunt ai Lui, indiferent de sex, vârstă sau etnie sunt bărbaţi ai credinţei, adică cei care au rezistat şi rezistă în faţa păcatului, a răului.

Sunt fericiţi nevoitorii pentru Dumnezeu. Ei sunt numiţi fericiţi, pentru că sunt fericiţi.

Ei, cei care nu au umblat cu păcătoşii, cu demonii şi cu cei care seamănă rele sunt fericiţi.

Domnul e fericirea lor. Bărbatul fericirilor, Hristos Însuşi e fericirea lor.

Cel care a rostit fericirile era El Însuşi posesorul tuturor acestora şi tot El este Cel care îi umple de fericire pe toţi cei care se pocăiesc.

E fericit aici nu numai cel care n-a umblat în sfatul celor răi ci, implicit, şi cel care a renunţat la acest sfat, la această punere la cale a răului. Hristos n-a umblat în sfatul necredincioşilor (Ps. 1, 1).

El nu a stat în calea celor ce păcătuiesc, pentru că păcat nu a avut şi nimeni nu-L poate vădi de păcat.

Nu a stat pe scaunul celor ce hulesc – pentru că aceia stau şi aşa pe un scaun nemeritat – ci S-a suit de-a dreapta lui Dumnezeu şi Tatăl pentru a domni peste toţi şi ca om.

El nu a umblat, nu a stat şi n-a şezut în rău, în păcat.

Cei care umblă după rele, stau în rău împotriva conştiinţei lor. El a vorbit cuvintele mântuirii, cuvintele vieţii veşnice.

*

„Unii nu se vor apropia tremurând, ci îmbrâncindu-se, lovind pe alţii, pleznind de mânie, ţipând, blestemând şi necăjindu-se cu cei din jur într-o mare confuzie”.

Uneori observăm şi astăzi astfel de comportamente reprobabile.

În loc să ne urcăm pe „aripile Duhului…noi ca şerpii ne tărâm pe pământ şi mâncăm murdărie”, continuă Sfântul Ioan Gură de Aur.

Sfârşitul predicii sale îl prezintă plecarea lui Iuda de la Cină aidoma plecării ortodocşilor mai înainte de binecuvântarea finală a Sfintei Liturghii.

O predică – ca toate predicile sale de fapt – memorabilă.

Tratarea temei e făcută cu multă pătrundere şi atenţie iar partea practică atinge dureri ecleziale, comunitare.

Îmbulzeala fără sens şi neacordarea atenţiei cuvenite Sfintei Liturghii sunt taxate prompt şi pe drept motiv.


[1] Parafrază la *** Despre vedenii, duhuri şi minuni, Ed. Sofia, București, 2002, p. 165. Textul e următorul: „Duhurile viclene sunt date în vileag de inimă; mintea nu este îndeajuns pentru acest lucru”.

[2] ÎPS Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Prof. Diac. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia morală ortodoxă pentru institutele teologice, vol I, Morala generală, Ed. IBMBOR, București, 1979, p. 104.

[3] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Feodor_Dostoievski.

Did you like this? Share it: