Urmărim traseul liturgic în care ne aflăm incluși…

Pe 25 decembrie 2010 prăznuiam nașterea în trup a lui Dumnezeu Cuvântul în frigul neiubirii. Acea gură neagră a pământului din iconografie, în care se vede Domnul ca Prunc înfășat reprezintă inima noastră. Ea trebuie umplută cu prezența și slava Lui.

Tăierea împrejur a Domnului (1 ianuarie 2011)…când sângele Său a început să curgă pentru noi…e însoțită și de exorcismele Sfântului Vasile cel Mare. Pentru ca să înțelegi suferințele Lui pentru noi trebuie să îți subțiezi grosimea inimii, să îți luminezi întunericul.

Iar întunericul peșterii tale, al inimii tale e format din păcate care ne demonizează. A arunca afară întunericul demonic al păcatului înseamnă a te umple de slava Sa.

Prima zi liturgică a anului civil îndeamnă la curățire, schimbare, primenire…când majoritatea e chiaună de somn…și prea plină de mâncarea și băutura revelionului, revelion care nu e o sărbătoare religioasă.

Ca și în Evanghelii…se trece de la Naștere la Botez, secționându-se o perioadă de 30 de ani…în nici două săptămâni liturgice.

Iar dacă Dumnezeul nostru a hotărât acest lucru, ca să nu se vorbească despre cei 30 de ani ai Domnului mai nimic…tocmai de aceea nu trebuie să căutăm scrieri apocrife, care vor să dezlege nedezlegatul.

Toate au un rost…și pe noi nu trebuie să ne intereseze ceea ce Dumnezeu a hotărât ca să nu ne intereseze.

Pe 6 ianuarie 2011: Botezul Domnului pentru noi, căci El nu a avut păcat…dar umanitatea noastră asumată de El avea nevoie de ploaia harului curățitor, care ne spală în Botez.

Pe 2 ianuarie 2011, duminica dinaintea Botezului ne-a vorbit despre persoana Sfântului Ioan Botezătorul, după cum ne va vorbi și praznicul din ziua de 7 ianuarie 2011, când la soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul am pomenit de persoana aflată în prim-plan la Botezul Său.

De la Naștere însă până la Botez am aflat înțelegerea despre luminarea inimii noastre. Dacă la Nașterea Sa curățirea și fecioria inimii erau înțelese prin intermediul postului care o precedase…între 1 și 6 ianuarie 2011 am înțeles curățirea inimii prin prisma postului care așteaptă apa harului.

Deși ar părea două lucruri diferite, atât postul cât și apa sfințită, aduc în peștera inimii noastre, în staulul inimii noastre, plin cu tot felul de jivine ale păcatului…lumina bunăvoinței Sale.

De la Naștere la Botez creștem în nevoia de luminare.

Vrem tot mai multă lumină…pentru că înțelegem că acest lucru e posibil.

Însă oricât am fi postit noi…privind la Sfântul Ioan Botezătorul, la asceza lui întraripată…ne simțim prea mici. Cu cât te vezi mai gol, mai mic și mai neluminat…cu atât ești mai propriu vederii Lui.

Duminica după Botezul Domnului a fost pe 9 ianuarie 2011 și Evanghelia zilei a problematizat schimbarea continuă, adică începuturile zilnice ale îndreptării noastre.

Pe 16 ianuarie 2011, în recunoscătorul vindecat de lepră, unul din cei 10, aflăm că sensibilitatea reală, schimbarea reală, profunzimea reală se manifestă ca atare…și că viața ortodoxă nu e doar o pledoarie filosofică  în abstract despre frumos, bine, echitate…ci e o viață cu reverberații foarte profunde, normale, cu adevărat normale, în care  omul se manifestă ca atare.

Reacționează și la bine și la rău.

Iar reacția față de bine se manifestă prin mulțumire, recunoștință, urmarea exemplului bun, umplere imensă de dragoste și de conștientizare a scopului vieții noastre.

Însă prin aceea că al 10-lea, recunoscătorul era samaritean…Domnul își începe pledoaria evanghelică duminicală pentru convertirea întregii umanități.

Adică nu dați cu piciorul la ceea ce vouă vă pare a fi drept rebuturi umane!

Astăzi el este un nebun, un îndrăcit, un eretic, un homosexual…mâine poate fi un Sfânt.

Nu îl scoateți din ecuația propovăduirii, oricine ar fi și orice ar face!

Însă pentru o astfel de directivă dumnezeiască trebuie să ai minte deschisă…și nu habotnică!

Deci pe 16 ianuarie 2011 exemplul evanghelic a fost un samaritean recunoscător.

Pe 23 ianuarie 2011 exemplul forte a fost orbul enervant din Ierihon, care a țipat până când El l-a ascultat. Dar ca să te rogi continuu și să recunoști ajutorul lui Dumnezeu trebuie să vrei cu adevărat să te schimbi și să resimți schimbarea cu multă mulțumire interioară.

Cu alte cuvinte cele două duminici (29 și 31 după Rusalii) au problematizat lăuntrul renăscut prin harul Botezului.

Dacă ești altul te rogi continuu.

Dacă ești altul recunoști continuu ajutorul lui Dumnezeu în viața ta.

Iar dacă te poziționezi în fața Lui înseamnă că nu te uiți la moda vremii tale, la ideologiile ei, la ce spune gura lumii…ci te conduci după ce spune gura lui Dumnezeu.

Pe 30 ianuarie 2011, de praznicul celor 3 Sfinți Ierarhi și Teologi ai lumii…l-am avut pe Zaheu, vameșul reconfigurat. Dacă prima parte a vieții lui era configurată pe a lua și nu pe a da…deodată, înțelege că milostenia și dreptatea față de toți e planul care te face să vezi profundul din oameni.

Din nou: nu minimalizați oamenii, pentru că Dumnezeu are cu fiecare un plan al Său!

Și „rebutul” Zaheu, și mic și urât, deloc playboy…devine deodată mare la sfat, prea înțelept, prea frumos, pentru că Îl lasă pe Domnul să intre în casa inimii lui.

Iar dacă concluzionăm asupra a cine ne-a înțelepțit pe noi în luna ianuarie 2011 putem spune:

1. Ioan Botezătorul: singuratic, trăitor în pustie, viață chinuitoare…dar care Îl botează pe Domnul, el, singurul;

2. un fost lepros, samaritean după etnie: care recunoaște că schimbarea vieții Lui îi e datorată în întregime Domnului;

3. un fost orb cerșetor: care a cerut luminarea inimii lui…până a primit-o;

4. un fost vameș hapsân: care L-a primit pe Domnul în casa inimii sale.

Luna februarie 2011 s-a deschis cu praznicul Întâmpinării Domnului (2 februarie).

Cine L-a întâmpinat pe El, pe Pruncul cel vechi de zile: doar doi oameni în vârstă, adică Simeon și Ana.

De ce L-au întâmpinat? Pentru că L-au recunoscut.

De ce nu L-au recunoscut toți, deodată, poporul lui Israel, dacă era poporul făgăduinței?

Pentru că nu aveau inimi curate, văzătoare de Dumnezeu ci pline de întunecare. La fel ca noi, de zi, care nu cu toții Îl vedem pe El și nici pe oamenii Lui.

Morala e de fapt asta: nimic nu se schimbă în istorie…dacă nu se schimbă oamenii.

Timpul istoric nu are conștiință de sine, după cum nici spațiul nu are…însă omul e conștiința timpului și a spațiului. El știe ce s-a petrecut cândva, dacă există o însemnare despre asta și înțelege adâncul din ceea ce se petrece undeva pentru că poate fi mereu altul.

Cu alte cuvinte, nu toți cei care Îmi zic Mie: Doamne, Doamne, și înțeleg ce trebuie să facă pentru Mine în fiecare clipă…

După întâmpinare…o altă întâmpinare…cea a hananeiencii. Nu evreul strigă după Domnul său…ci una din acel neam…despre care evreii spuneau că e neam de câine.

Dacă în luna ianuarie am avut numai bărbați (Ioan Botezătorul, Apostolii chemați la propovăduire, cei 10 leproși, un orb din Ierihon și Zaheu vameșul), acest februarie are și femei în prim-plan: Ana (de la 2 februarie) și hananeianca de la 6 februarie.

Și câinii, Doamne, mănâncă de la masa Bisericii!

Și ei au nevoie de mântuire, adică toți eterodocșii, și pentru asta Biserica trebuie să propovăduiască tuturor mântuirea și întregul adevăr al Tradiției Bisericii.

Mulți nu înțeleg care e faza cu Biserica Ortodoxă…De ce nu îi primește pe toți la masă.

Faza e simplă! Începând cu ereticii de care s-au dezis Sfintele Sinoade Ecumenice și continuând cu romano-catolicii și cu toți cei care au reieșit din fracționările romano-catolicismului…dacă renunță la propriile lor derapaje și se întorc la Tradiția Bisericii una…revin acasă, în Biserica primă și ultima: Biserica Ortodoxă.

Pentru că pe 13 februarie s-a vorbit despre venirea în fața Domnului iar, duminica viitoare, pe 20 februarie…despre întoarcerea casă. Iar pentru ca să vii în fața Domnului trebuie să mărturisești ceea ce vrea El să mărturisești…Și dacă te-ai îndepărtat de El…revenirea casă…se face prin mărturisirea întregului adevăr și prin starea în continua îndreptare în fața Lui.

Vorbeam cu doamna preoteasă acum vreo 3 zile despre ce s-ar fi întâmplat dacă nu m-aș fi născut într-o familie de ortodocși…ci într-una de catolici, adventiști, mormoni sau budiști…

Și i-am spus că aș fi făcut același lucru pe care l-am făcut ca ortodox: aș fi citit, aș fi comparat, aș fi analizat lucrurile fără părtinire…pentru ca să văd care tradiție religioasă e prima și care sunt colaterale.

Pentru că conștiința noastră e avidă de adevăr, de adevărul necenzurat…și adevărul nu e prieten cu nimeni dacă nu te afli în el.

Și dacă iei Tradiția Bisericii de la început și urmărești pe Sfinții Părinți ce spun, ce fac, ce starea au fiecare…la un moment dat observi derapajele, pe cei care au devenit altceva decât cei de dinainte…

Și când partea de Apus s-a rupt de Biserică observi…ca cercetător onest…imediat…un alt mod de a pune problema…care ajunge la catastrofe din ce în ce mai mari. Și aici mă refer la marii teologi romano-catolici și nu la credincioși simpli.

Pe de o parte, se subțiază tot mai mult relația cu Tradiția anterioară, totală…iar, pe de altă parte, toți marii teologi romano-catolici devin de nerecunoscut pentru predecesorii lor.

Cele 4 secole teologice ale celui de al doilea mileniu creștin trebuie studiate de ortodocși cu atenție și cu durere de inimă, dacă vor să înțeleagă modul de decadență al teologiei romano-catolice, ca o consecință firească a căderii  lor din har. Însă, tot la fel, trebuie să studiem întregul mileniu creștin, al doilea, din perspectiva teologiei ortodoxe, dacă vrem să observăm decalajul între teologii și Sfinții Ortodoxiei timp de un mileniu.

Drama căderii părții de apus a Bisericii a avut mari reverberații și în viața și teologia noastră, pentru că nu mai existase până atunci o scindare așa de mare în sânul creștinismului.

Din păcate, am preluat unele lucruri din spațiul eterodox de-a lungul timpului, în teologia și viața noastră, care ne-au făcut să privim tot mai relaxat lucrurile…și nu în acrivia lor.

Cu toate astea, marea minune a Bisericii e aceea, că cu toate influențele eterodoxe asupra teologiei și a vieții Bisericii noastre, a fost mai tare cultul și perenitatea fundamentelor teologice decât lucrurile nepreluate critic.

Închei aici acolada…și ea a fost un îndemn, mai ales pentru teologi, la o aprofundare a lucrurilor…și nu la o aruncare a lor în derizoriu

În concluzie, drumul nostru spre Învierea Lui e o continuă întoarcere în noi, spre firescul raportării la Dumnezeu. Suntem ridicați de la nevoile noastre mici la nevoia cea mare a Bisericii și a întregii lumi: mântuirea tuturor. De fapt observăm Crucea Lui când înțelegem că aceasta e pentru toți, nu doar pentru noi, pentru ca să trecem de la moarte…la viață împreună cu El.

Did you like this? Share it: