Adică cum îmi pun în cuvinte gândirea…

Însă, ca să fiu liber să vorbesc trebuie să fiu liber în mine însumi.

Dacă îmi vând gândirea…și, în consecință, aleg să spun numai minciuni, minciuni gogonate, care sfidează orice logică, orice realitate, orice probă, atunci nu mai am libertate de expresie…ci automatisme plătite.

Limbajul de putregai comunist s-a format din cuvinte ideologizate, din ceea ce trebuia să spui…ca să fii agreat de partid. Acum…când te vinzi în democrație, tot la fel de pornografic ca și în comunism…spui măgării cu carul, fără libertate de expresie…pentru că ți se dau bani, avantaje, ești lăsat să zburzi…

Libertatea de expresie e pentru oameni duhovnicești, pentru oameni profunzi, care trăiesc libertatea harului…cât și pe cea a cuvântului.

Unul care nu se cunoaște pe sine nu are ce să exprime…pentru că libertatea de a te vorbi pe tine însuți…așa cum găsești de cuviință să le-o spui altora vine din destulul inimii, dintr-o creativitate năvalnică…și nu din cuvinte trase de păr pentru ca să fie text, articol, carte…

Înjurătura nu e libertate, ci muget.

Confesiunea e libertate care se exprimă mai mult sau mai puțin ajustat, finisat.

Scrisul de conștiință și de mare finețe abia începe să fie libertate de expresie, libertate de manifestare a binelui din tine.

De aici încolo poți să aspiri la măreția comuniunii și, implicit, la expresie liberă: când îți asumi răstignirea continuă a minții.

Însă la ea nu poți să ajungi decât pe drumul înduhovnicirii.

În concluzie: nimeni nu poate fi liber și nici nu poate să se exprime liber decât în harul lui Dumnezeu și într-o viață sfântă.

Restul sunt enervări lingvistice.

Did you like this? Share it: