Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2003-2004)

*

Paginile 2-19.

***

Am să vă vorbesc astăzi despre incendii. Sper să nu fiţi surprinşi, pentru că n-am să mă refer numai la incendiile normale – când îţi arde casa, spre exemplu – ci şi la incendiile existenţiale.

Când focul aprinde acoperişul casei şi când alergi disperat să stingi focul uiţi de tine. Te chinui să scoţi apă mai repede din fântână, trimiţi după oameni să te ajute, te aventurezi să intri în foc, pentru ca să salvezi unele lucruri.

Pe care să le scoţi mai întâi?! Ce să ei prima dată?! Îţi vine să scoţi multe din foc. Chiar tot ce ai în casă…Dar s-ar putea să nu mai poţi, să nu mai ai timp…pentru că salvarea lucrurilor din foc se face în contratimp.

Focul mănâncă toată agoniseala noastră iar noi ne vedem neputincioşi şi fără vreo forţă ca să-l putem opri.

Doar rugăciunea ne poate scăpa. Dar ca să te rogi, trebuie să ai încredere în Dumnezeu, să-L simţi pe El al tău, adică un Prieten. Dacă nu-L simţi Prieten vei şi uita să I te rogi, atunci, în acele clipe, când focul devoră toată agoniseala ta de-o viaţă.

Priveşti şi plângi. Plânsul ţi se poate transforma în amintirea păcatelor tale sau în blesteme, în blasfemii la adresa lui Dumnezeu. Drăcuiturile s-ar putea înteţii.

Fără cuviinţă, Îl poţi blestema pe Dumnezeu sau pe tine însuţi. Spumegi de mânie, de ură.

„De ce nu s-a aprins focul la vecini?! De ce tocmai mie?!! De ce eu?!!!”…

Şi aceste cuvinte, aceste gânduri te pot tortura zile şi nopţi întregi. Ele te pot scoate din sărite zile la rând şi te pot împinge la o necredinţă şi mai mare, dacă deja nu crezi.

Dar ce rost are să vă vorbesc eu despre astfel de lucruri?

Focul şi ce rămâne după ce el se stinge mi s-a părut o bună introducere la vorbirea despre durere.

Într-o carte de Dogmatică am găsit o frază frumoasă cândva. Aici se spunea despre durere, că „este pustiirea ce a rămas după ce a trecut focul” (Dogmatica, București, ed. 1958, p. 631), prin foc înţelegându-se lanţul plăcerilor de tot felul.

Spunem, mai în glumă sau mai în serios, că „suntem în focuri” când avem de rezolvat ceva urgent, ceva presant. Suntem în focuri, adică în dureri.

Dar putem să spunem, că suntem şi „în focurile patimilor” când ne referim la dorinţe perverse.

Perversitatea e un foc anormal – pentru cine luptă împotriva ei – dar pentru aceia care sunt legaţi de moda zilei de astăzi ea împinge la multe nereguli.

Îţi doreşti să te culci cu femeia aproapelui tău şi acest lucru cere multe blestemăţii sau doreşti să ai o bijuterie, pe care ai văzut-o în geamul unui magazin de lux şi pentru asta vrei să  furi.

Şi de aici începe predica de astăzi.

Pe măsură ce doreşti ceva, suferi pentru acel ceva. Dacă doreşti să înveţi carte, atunci trebuie să suferi zile în şir ca să înveţi să scrii, să citeşti, să treci examene…

Dacă doreşti să te lupţi cu patimile tale, atunci trebuie să posteşti, să te chinui, să suferi, să te rogi, să te spovedeşti mereu, să îţi răstigneşti voia.

Doreşti, dar nu vrei să suferi?! Atunci nu poţi reuşi. Dar, într-o altă ordine de idei, a dori înseamnă a-ţi face plăcere, a căuta plăcere, satisfacţie.

Mănânci mult, bei mult, cauţi plăcerea sexuală mereu sau plăcerea de a privi imagini pornografice şi, pe cât cauţi mai mult plăcerea, simţi că te scindezi în tine însuţi, că te îmbolnăveşti, că te pierzi în detaliile pe care le detești.

Plăcerea doreşte mai multă plăcere. Însă plăcerea naşte durere, suferinţe, boli…şi, în sfârşit, moarte. Moartea apare la sfârşit. Dar pe ea ți-o pregăteşti prin toate plăcerile care-ţi fac plăcere tâmpită, nerațională.

Sfântul Maxim Mărturisitorul[1] a vorbit despre plăcere şi durere în răspunsul al 6-lea către egumenul Talasie[2]. Această dumnezeiască minte a Bisericii, prea curată și plină de înțelepciune, spunea că plăcerea din simţuri, plăcerea păcătoasă, a intrat prin păcat în firea Sfântului Adam şi că ea nu a existat în om de la început [3].

Păcătuind Sfântul Adam, el a făcut ca plăcerea sa de Dumnezeu să devină plăcere de lucruri, plăcere de ceea ce se vede în apropiere[4].

Astfel, omul a început să dorească lucruri împotriva firii, împotriva lui însuşi. El „şi-a văzut plăcerea mişcându-se potrivnic firii, spre lucrurile sensibile”[5], spre lucrurile care-l înconjurau şi pe care le găsea atrăgătoare, tentante.

Simţurile omeneşti au devenit nişte curse pentru el. Prin simţuri, omul a început să se ispitească pe sine şi să dorească răul. Iar răul naşte mereu păcate…

Dumnezeu însă nu ne-a lăsat din mână! El a înfipt în plăcere, „ca pe un mijloc de pedepsire, durerea”[6].

În mijlocul plăcerii sau ca rezultat al ei apare durerea. Consecinţa plăcerii devine durerea şi aceasta duce la moarte, la un sfârşit al vieţii fizice, prin degradarea pe care o produce în om.

Plăcerea ca păcat sau ca foc al patimilor e contrară raţiunii şi firii umane, pentru că nu a existat în om de la început.

Ea apare în firea noastră după păcat, după primul păcat al primului om. Împotriva plăcerii e durerea iar durerea are rolul de a „înlătura plăcerea potrivnică firii”[7].

Dacă m-aţi întreba ce rost are nevoinţa în Ortodoxie, v-aş răspunde: ea înlătură plăcerea păcătoasă din noi și stagnarea noastră în rău, în lene, în nelucrare.

Nevoinţa, austeritatea personală înlătură din noi incendiul patimilor. Ea este un furtun de apă rece, cu mare presiune şi care stinge acest foc al Satanei din trupul nostru.

Mai important decât focul din jurul nostru e focul sufletesc din noi înşine.

Fără post, fără rugăciune, fără răbdare, fără multă-multă răbdare nu putem să stingem focul ruşinos al poftei.

La o vârstă tânără, în adolescenţă, lucrurile sunt mai complicate. Uneori hormonii le fac feste şi celor în vârstă, mai ales în jurul punctului dificil al menopauzei  şi andropauzei. Dar pofta poate fi disciplinată, reorientată.

Dacă îţi îndrepţi inima şi gândul numai spre Dumnezeu, atunci Îl vei dori numai pe El. Pofta, dorința noastră, care acum e îndreptată spre sexualitate, spre bani, spre petreceri, dacă e reîndreptată spre Dumnezeu va deveni una sfântă.

Plăcerea sufletului e una singură dar depinde pe ce o centrăm: pe Dumnezeu sau pe lucruri.

Fie dar, iubiţii mei, să-L iubim pe Dumnezeu mai presus de orice şi de noi înşine. Dacă El e în noi, atunci fericirea noastră e fără margini. Dacă vreţi să fiţi fericiţi, trebuie să știți atunci că Hristos e fericirea voastră! Alegeţi-L pe El şi nu veţi regreta niciodată. El vă va potoli orice mişcare deşucheată din voi într-o pace fără de sfârşit. Amin!

*

Rugăciunile de seară ale Ceaslovului[8] sunt rugăciunile pe care le spunem zilnic, înainte de somn, ca pe nişte ultime gânduri în faţa lui Dumnezeu sau ca pe nişte puncte de plecare în meditaţiile noastre premergătoare somnului.

Noaptea şi somnul

Iar somnul e un mister în care nu ştim ce o să ne aiureze inima (cf. Is. Sir. 34, 5, ed. BOR 1988: „Ghicitul, tâlcuirea semnelor şi visele deşarte sunt ca la aceea care este gata să nască; inima aiurează).

Vreau să mă opresc asupra Rugăciunii cinstitei Cruci, a rugăciunii finale[9]. E rugăciunea în timpul căreia ne închinăm pernele, pătura, patul.

O rugăciune foarte specială şi aceasta, datorită conţinutului ei.

Primele cuvinte ale rugăciunii pot nedumeri pe cineva neavizat. Te poate întreba: Ce înseamnă „Să învie Dumnezeu”, dacă El a înviat deja? De unde să mai învie?

Din punct de vedere istoric, omul are dreptate: El a înviat a treia zi din morţi. Însă, din punct de vedere personal, Hristos trebuie să învie în noi sau noi să viem (atenţie la cuvântul acesta special!) întru El, să fim vii, în mod duhovniceşte, întru El, în dragostea Lui.

În Sfântul Botez ne-am îngropat cu Hristos şi am înviat împreună cu El. Acest lucru semnificativ pentru viaţa noastră, ni-l confirmă Sfântul Apostol Pavel: căci „ne-am îngropat cu El, în moarte, prin Botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom. 6, 4, ed. BOR 1988).

Sfântul Botez e adevărata noastră naştere, naşterea prin excelenţă.

În prima rugăciune a slujbei Sfântului Botez citim: „fă să ia chip Hristosul Tău în acesta ce se va naşte din nou prin a mea nevrednicie”[10]. Pentru că Sfântul Botez e „naşterea de sus”, „din apă şi din Duh” (In. 3, 3, 5, ed. BOR 1988), despre care Îi vorbea Iisus lui Nicodim.

Am înviat împreună cu El, cu Iisus Cel Iubit din apa sfinţită a cristelniţei dar păcatele, patimile ne-au omorât mai apoi.

Tocmai de aceea, acum şi mereu cerem, ca El să învie în noi, să ne facă din nou ai Lui şi să risipească din inima, mintea şi trupul nostru pe vrăjmaşii Lui, care au devenit şi ai noştri.

În rugăciunea Sfântului Sofronie al Ierusalimului[11], tot de la Sfântul Botez, vrăjmaşii sau vrăjmaşul, singularizat, poartă numele de „duhul cel întunecat”, de „duh viclean”.

Vrăjmaşii noştri sunt întunecaţi, sunt vicleni, profită de orice ocazie pentru ca să ne facă rău. Ei sunt diavolii.

Pe aceştia trebuie să-i risipească Dumnezeu şi nu pe cei care ne fac rău în primul rând.

Autorul acestei rugăciuni duhovnicești – necunoscut mie la această dată – foloseşte primele două versete ale Ps. 67 (care fac parte şi din stihurile Paştelui) – stihuri profetice – pentru a ne fi pavăză în noapte împotriva diavolului.

Dumnezeu să învie în noi, în inima noastră şi de acolo să-i risipească pe vrăjmaşii noștri. Căci „prin Botez ne-a scos cu sila din robie”[12] – din robia demonilor – dându-ne să împlinim „poruncile libertăţii”.[13]

Nu e de ajuns numai să fim, să existăm pur şi simplu pe acest pământ – „să vegetăm” spun unii, nu fără răutate – ci trebuie să fim liberi, liberi de robia păcatului şi în adevăr, căci adevărul, el, singurul, ne face liberi (In. 8, 32).

Să fim liberi, liberi de păcat…şi, în acelaşi timp – sau asta presupune şi faptul – de a fi liberi faţă de vrăjmaşii spirituali, de demoni.

De la faţa Domnului să fugă cei ce-L urăsc pe El – spune rugăciunea. Cei ce-L urăsc, bineînţeles că fug de la faţa Lui. Nu pot suporta slava Sa, măreţia slavei Sale.

Dar problema practică – şi care trebuie rezolvată – e alungarea demonilor de la chipul lui Dumnezeu din om, spre care Dumnezeu priveşte.

Aceşti vrăjmaşi ai noştri se cuibăresc, îşi fac cuibul, ca nişte fiinţe parazitare, în noi înşine. De aceea, împotriva lor cerem harul dumnezeiesc pentru ca să-i alunge pe aceşti huligani spirituali, pe aceste fiinţe care ne urăsc continuu şi care Îl urăsc şi pe El, pe Dumnezeu, cu şi mai multă înverşunare.

O ură sălbatică, o ură plină de răzbunare.

Cu toată această ură îndreptată spre fiinţa noastră, Sfântul Serafim de Sarov ne îndeamnă, cu blândeţe: „Cât despre diavol, să nu ne temem de el. Cel care se teme de Dumnezeu, îi vine de hac diavolului. Faţă de el (de cel credincios n. n.), diavolul este neputincios[14].

Tocmai de aceea: „să piară cum piere fumul”. Să fugă de la noi, așa „cum se topeşte ceara de la faţa focului”.

Fumul şi repeziciunea cu care se topeşte lumânarea aprinsă reprezintă similitudini cu fuga demonilor din noi.

Când vine harul Său în noi, demonii fug. Smerenia îi alungă pe draci, pentru că ei nu o suportă: e prea dumnezeiască.

Smerenia e „haina lui Dumnezeu”, e chenoză, e deşertare, e condiţia asumată de Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea omului.

Din faţa smereniei pier diavolii, pentru că smerenia e iubire profundă de Dumnezeu, Care S-a smerit din dragoste profundă pentru oameni.

Nu poţi să fii smerit, dacă nu cunoşti că Dumnezeu e iubire şi că El, Cel care e Iubire, și-a arătat iubirea Sa până la Cruce, până la această moarte extrem de chinuitoare.

Sfânta Cruce este iubire pentru că Fiul lui Dumnezeu și-a ales-o Sieşi, ca să arate că iubirea merge până la capăt şi că ea, iubirea, e mai tare decât moartea.

Despre moartea lui Iisus Hristos, despre asumarea „substitutivă”[15] a morţii de către El, adică în locul nostru – pentru că noi nu puteam face asta datorită păcatului – Fericitul Dumitru Stăniloae spunea, într-o lucrare a sa de tinerețe:

„Moartea altora a trebuit să o ia Iisus asupra Sa pentru că a luat păcatul lor. Păcatul atrage după sine moartea. Şi fiindcă a luat păcatul tuturor, a trebuit să ia şi moartea tuturor[16].

El a luat „moartea tuturor”, dându-ne viaţă la toţi prin Sfântul Botez.

Am ieşit din apa aceea sfinţită – pe care mulţi o hulesc şi o contestă – drep fiii lui Dumnezeu după har.

Am ieşit imaculaţi, albi mai mult decât zăpada, după cum dorea şi Sfântul Proroc Isaia (cf. Is. 1, 18, ed. BOR 1988).

Ne-am spălat, am lepădat „pe omul cel vechi, stricat de poftele înşelăciunii”[17] şi am devenit părtaşi învierii[18] Domnului, plini fiind de lumina şi frumuseţea orbitoare a harului Prea Sfintei Treimi.

Iubirea lui Dumnezeu e în noi. La fel şi pacea şi curăţia şi smerenia şi toată fapta cea bună, pentru că am fost pecetluiţi cu „pecetea darului Sfântului Duh”[19].

O mare taină, o mare putere, pe care o observăm numai lucrând împotriva diavolului.

„Arată-ne pe toţi biruitori până la sfârşit”, se roagă preotul în taină, într-o altă rugăciune a Sfântului Botez.

Aidoma lui, cerem şi noi biruinţă împotriva diavolului, prin semnul Sfintei Cruci, în rugăciunea pe care o discutăm.

De la faţa celor care Îl iubesc pe Dumnezeu şi care se închină, se însemnează cu semnul Crucii, diavolul să fugă.

Să se depărteze vrăjmaşul nostru, pentru ca să ne bucurăm şi să ne veselim „înaintea lui Dumnezeu”.

Să ne desfătăm în veselie duhovnicească (cf. Ps. 67, 3, ed. BOR 1988) înaintea Lui. Bucuria învingerii diavolului e o bucurie care ne-a venit prin Cruce. Nu trebuie să uităm acest lucru niciodată!

Bucuria ne-a venit prin suferinţa Crucii. Prin moartea Domnului Iisus Hristos am simţit bucuria, am trăit-o.

Şi bucuria învierii din păcat o simţim tot prin suferinţă, prin suferinţa ascezei. Asceza ne învie din păcate, ne face vii, prin răstignirea în noi a tuturor păcatelor. Tocmai de aceea ne bucurăm prin Cruce, pentru că din ea ne vine toată bucuria.

„Bucură-te, prea cinstită şi de viaţă făcătoare crucea Domnului” – îi spunem Sfintei Cruci – şi prin aceasta n-o însufleţim, ci ne manifestăm revărsarea inimii, preaplinul dragostei noastre, pentru modul în care am primit tot binele, toată fericirea.

Cineva – un coleg de facultate – m-a întrebat în mod expres despre acest lucru, dacă nu cumva Ortodoxia socoteşte Sfânta Cruce o persoană, un obiect însufleţit, conştient.

Lui – şi mie, de altfel – îi răspund acum, spunându-i că Sfânta Ortodoxie nu însufleţeşte ceea ce în mod normal nu are suflet, ci ea ştie să exprime, foarte profund, simţămintele cele mai curate şi mai sfinte ale oamenilor.

Iubim Crucea pentru că n-o separăm de Cel care a sfinţit-o cu sângele Său cel dumnezeiesc.

Ea e „preacinstită”, pentru că e mult lăudată şi mult mărită de fiecare dintre noi, dar şi de Oştile cereşti, pentru că e smerenia iubirii Fiului lui Dumnezeu întrupat.

Ea e „făcătoare de viaţă”, pentru că ne-a adus Viaţa, pe Cel care ne dă să-L mâncăm şi să-L bem, pentru ca să avem viaţă în noi din belşug.

„Trupul Meu este adevărata mâncare şi Sângele Meu, adevărata băutură” (In. 6, 55, ed. BOR 1988), ne spune Iisus Cel Prea Dulce.

Pentru că cel care se împărtăşeşte cu El are viaţa veşnică în el însuşi, în trupul lui.

Crucea dă viaţă din Hristos, nu de la sine. Fără Hristos, crucea ar fi rămas un obiect de tortură al unei epoci demult apuse. Ar fi rămas o vechitură a istoriei, un blam al păcatelor mari.

Dar, prin El, ea dă viaţă oricărui crede, că Iisus e Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Lui Anania, Domnul i-a spus despre Sfântul Pavel: „Eu îi voi arăta câte trebuie să pătimească el pentru numele Meu” (F. Ap. 9, 16, ed. BOR 1988). Adică îi voi arăta lui Pavel ce valoare şi ce adâncime are Crucea, suferinţa, durerea, răbdarea durerii pentru Mine.

Şi Sfântul Pavel a gustat bucuria care vine din durere, din durerea suportată pentru adevărul şi dragostea lui Iisus, Cel mult Pătimitor, pentru că el a ajuns să spună – atât de măreţ – : „eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Iisus Hristos, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc”(Filip. 3, 8, ed. BOR 1988).

Crucea, puterea Crucii. Puterea ei este puterea lui Hristos, Cel răstignit pe Cruce. El e Domnul, în al Cărui nume sau pentru al Cărui nume tot genunchiul se pleacă (Filip. 2, 10), de voie sau fără voie.

Prin moartea Sa, El S-a pogorât la Iad şi a călcat, prin ridicarea celor Drepţi din Iad, a Sfinţilor Vechiului Testament, puterea diavolului.

Diavolul avea putere peste cei care păcătuiau. Iar Sfinţii – până la Hristos – mergeau tot în Iad, pentru că nu se stricase puterea Satanei şi, în primul rând, nu se spălase păcatul Protopărinţilor.

Dar, prin Cruce, aceştia – Sfinţii Vechiului Testament şi noi – am scăpat de sub puterea diavolului, pentru a avea în aceasta – în Sfânta Cruce – puterea şi motivul alungării „a tot pizmaşului”.

Satana, tot el e şi „pizmaşul”, cel care ne pizmuieşte, ne invidiază. Ne invidiază liniştea, pocăinţa, smerenia, pe care el nu le are şi de care fuge necontenit.

Ne rugăm Sfintei Cruci să ne ajute. Nu în sensul că ea ar fi o persoană – după cum am mai precizat – ci în sensul că puterea lui Hristos, prin Sfânta Cruce, ni se face prezentă.

Spunem „Sfântă Cruce, ajută-mi!” şi înţelegem, de fapt: „Doamne, Cel care ai învins prin Cruce, ajută-ne nouă, cu puterea ei, cu puterea care iese din Tine prin ea!”.

Crucea nu e separată de Hristos. Hristos lucrează prin Cruce, Îşi arată puterea şi iubirea prin Cruce, Îşi revarsă prin ea bogăţia de har.

Ne rugăm ca Hristos, datorită Crucii Sale, a Jertfei Sale, să ne ajute, alături de rugăciunile Prea Curatei Maicii Sale şi ale tuturor Sfinţilor Săi.

Faptul că în cultul ortodox ne închinăm Sfintei Cruci nu e unul lipsit de importanţă dogmatică. Prin aceasta facem ca Jertfa Domnului să fie ceea ce este: punctul central al răscumpărării noastre din mâna diavolului.

Punând Crucea înaintea noastră, Sfânta Biserică ne arată de unde vine puterea noii noastre vieţi eclesiale, începutul învierii noastre interioare.

Ne închinăm Crucii pentru că ne închinăm lui Hristos. Și pentru că ne închinăm Domnului şi Dumnezeului nostru şi pentru că-L iubim pe El, tocmai de aceea iubim tot ceea ce a făcut El pentru noi şi, în special, iubim Crucea Lui.

Ea este „armă asupra diavolului”. Ea e puterea lui Hristos. E mediul prin care Hristos Dumnezeu Îşi arată razele incandescente ale dumnezeirii Sale.

Suntem „străini şi călători” (Evr. 11, 13, ed. BOR 1988), pentru că mergem prin Cruce spre Hristos.

Asumându-ne calea îngustă (Mt. 7, 14), ne-am asumat calea crucii, îngustimea, austeritatea vieţii duhovniceşti.

Ne-am pus de la început cu faţa spre Hristos, dar cu picioarele îndreptându-ne spre spini, spre balaurii şi scorpiile Iadului.

Crucea e o muncire de sine împotriva răutăţii voinţei personale. E un supliciu, un chin şi, în cele din urmă, o moarte, o omorâre a răului din noi.

Punându-se rugăciunea aceasta la finalul rugăciunilor personale de seară, s-a pus, ca semn distinctiv al creştinului ortodox, purificarea necontenită de patimi.

Ortodoxul e ascet.

E o întrupare necontenită a ascezei.

El nu se laudă că a atins culmi ameţitoare sau că deja e mântuit, ci el luptă neîncetat, cu privirea aţintită la Hristos, Care îl întăreşte continuu.

Chiar dacă mergem spre somn, cu alte cuvinte, nu trebuie să uităm că viaţa noastră e o luptă duhovnicească şi că somnul intră şi el în viaţa noastră morală.

Citind, spicuind Dicţionarul enciclopedic de iudaism[20] – pe care l-am cumpărat de curând, și care are multe lucruri, foarte multe lucruri hulitoare, după cum era de aşteptat – am găsit în el însă și o mică rugăciune evreiască, care trebuie rostită înainte de culcare, în care două fragmente mi-au atras atenţia în mod plăcut: „torni somnul pe ochii mei şi aţipirea pe pleoapele mele” şi „să nu mă adoarmă somnul morţii”[21]. Și aceste două idei le găsim, într-un alt fel spuse, şi în rugăciunile noastre.

Dacă e ceva plăcut, folositor – vorba Sfântului Vasile cel Mare[22] – trebuie să ne facem albină, ca să îl colectăm de acolo (Omilia către tineri).

Dar privind harul rugăciunilor noastre, naturaleţea şi gingăşia expresiilor străine pălesc deodată.

Într-o rugăciune a Sfântului Teodor Studitul[23] – ca pregătire pentru somn – găsim scris: „dă-mi şi mie, Hristoase al meu, Cuvinte al lui Dumnezeu, somnul dulce, uşor şi degrab trecător, plin de visurile cele bune şi izbăvit de nălucirile cele rele”[24] –  ca apropiere de prima expresie evreiască iar de a doua – aproape identice – avem primul tropar, de dinainte de aşezarea în pat: „ca nu cumva să adorm întru moarte[25].

Pe când expresiile evreieşti cer – prima – somn iar a doua – păzirea vieţii – expresiile ortodoxe au amândouă în vedere viaţa morală, neadormirea în păcat.

Moartea nu trebuie să ne găsească nepregătiţi. Aceasta e chintesenţa rugăciunii de seară şi a tuturor rugăciunilor ortodoxe.

*

În vasta operă a Sfântului Ioan Gură de Aur[26] găsim şi o predică rostită în ziua Bobotezei, pare-se netradusă în româneşte sau cel puţin eu nu cunosc această traducere.

Mi-a fost tradusă din limba engleză de cineva foarte iubit[27] şi în ea am găsit o mărturie absolut preţioasă despre Sfânta Agheasmă Mare.

Spune Sfântul Ioan: „El a fost botezat (Hristos n. n.) şi a sfinţit firea apei. Pentru că astăzi, luând apă (de la Sfântul locaş n. n.), o ducem acasă şi o păstrăm tot anul, din moment ce azi s-au sfinţit apele; şi un fenomen evident se întâmplă: aceste ape în esenţa lor nu se strică odată cu trecerea timpului ci, luate astăzi, pentru tot anul şi chiar pentru doi sau trei ani, rămân nestricate şi proaspete, după care mult timp nu încetează de a fi apă, ca şi cum ar fi luată din fântână”.

Mărturia lui este atât de limpede, încât orice om cu bun simţ o recunoaşte şi o acceptă. E o mărturie care închide gura neoprotestanţilor, care sunt întotdeauna avizi de „documente” şi de „mărturii stricte şi nefalsificate”.

Acest fragment e o parte, o mică fărâmă a Sfintei Tradiţii, a autenticităţii vieţii bisericeşti. Mărturiile Sfintei Tradiţii sunt relevante numai dacă ţi le impropriezi, dacă ţi le asumi și dacă observi identitatea de experiență eclesială cu timpurile trecute ale Bisericii.

Astfel, Sfânta Agheasmă Mare e o mărturie eclesială a Botezului Domnului Hristos dar, în acelaşi timp, şi a divino-umanităţii Sale.

A fost botezat ca un om dar a sfinţit firea apei ca un Dumnezeu, El fiind Dumnezeu întrupat.

Această apă sfinţită rămâne un document viu al istoricităţii Sfântului Său Botez.

Sfântul Botez sau Teofania Sa, arătarea Sa oamenilor, revelarea Sa umanităţii, va fi urmată – după cum bine preciza Sfântul Ioan, tot în predica de care ne ocupăm – de cea de „a doua, (din)…viitor, care se va întâmpla cu slavă la sfârşitul lumii”, a chipului acestei lumi.

Botezul Său şi a doua Sa venire întru slavă sunt revelări ale divinităţii Sale. Oamenii au recunoscut şi vor recunoaşte în ziua venirii Sale, că Cel care vine e Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care S-a botezat în Iordan.

Predica are şi alte aspecte deosebit de interesante.

Botezul „evreiesc”, cel al Vechiului Testament, „spăla necurăţiile, dar nu îndepărta păcatele”. Ei „nu erau eliberaţi de vină”, de mustrarea conştiinţei, de păcate, ci numai de necurăţia trupească.

Nu era deci soteriologic ci corporal, pentru că viza întreţinerea curăţiei trupeşti.

Botezul Sfântului Ioan Botezătorul[28] era unul intermediar: între cel evreiesc şi cel ortodox.

Sfântul Ioan Gură de Aur îl numeşte foarte plastic: „era ca un pod între cele două botezuri, conducând prin el însuşi de la primul către ultimul”.

Sfântul Ioan, glasul cel viu al pustiei, „a cerut şi a sfătuit pentru convertirea de la viciu la fapte bune şi la încredere în nădejdea mântuirii şi în împlinirea faptelor bune”. Botezul lui cerea pocăinţă, roade vrednice de pocăinţă (Mt. 3, 8), compatibile cu pocăinţa.

El îndemna la moralitate. Am putea spune că era un botez prin care se promitea o viaţă morală.

Dar acest botez – ca unul intermediar – „nu împărţea (oamenilor pe) Duhul Sfânt şi nu dăruia iertare prin har”.

Aceste mari binefaceri le promite oamenilor şi le dăruieşte Sfântul Botez al ortodocşilor.

Acum, cele două botezuri au încetat şi în locul lor a rămas al treilea: al ortodocşilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur, după ce evidenţiază fiecare botez în parte, arată că Iisus nu s-a botezat cu niciunul din cele trei enumerate mai sus, pentru că El nu a avut păcat şi nici nu avea nevoie să primească pe Duhul Sfânt, pentru că era deofiinţă cu El şi Duhul Se odihnea întru El, întru Iisus Hristos.

Motivele Botezului Său au fost în număr de două: ca să fie cunoscut de popor şi pentru ca El să împlinească toate poruncile, „toată dreptatea” (Mt. 3, 15, ed. BOR 1988).

Duhul Sfânt – spune Sfântul Ioan – „S-a pogorât (acum n. n.) anunţând mila universală a lui Dumnezeu şi arătând odată cu ea, că omul duhovnicesc trebuie să fie gingaş, simplu şi pur (nevinovat)”.

Fraze extrem de calde şi de sensibile. Sensibilitatea îmbibată de har a Sfântului Ioan Gură de Aur este foarte emoţionantă. Însă avem de-a face cu o emoţie profund ascetică, calmă, ca un surâs al curăţiei şi al nepătimirii.

Opera lui e uimitoare în acest sens. De fapt, Sfântul Ioan excelează în toate domeniile de care s-a ocupat.

El a vorbit cu o profundă atenţie şi înţelegere de fiecare dată, cu o precizie extrem de rară. Trebuie să-i urmăm exemplul în această direcţie. Dar asta înseamnă o înţelegere amplă a subiectului de care ne ocupăm şi adâncă în acelaşi timp.

Ne trebuie ascetism în cărţile şi cuvântările noastre, atenţie, logică duhovnicească, acrivie pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare literă, pentru fiecare virgulă.

*

Am observat în fiinţa unui bărbat plăcerea de a face rău, bucuria de a distruge un copac fără niciun motiv temeinic. O bucurie satanică.

Există, din nefericire, şi astfel de bucurii.

Se bucură că oamenii suferă. Sau se bucură, că cei pe care îi gelozesc ei sunt acum în mare necaz. În infatuarea lor, astfel de oameni consideră această răutate un mod amuzant de a-ţi trăi viaţa, o aventură de care se simt capabili.

Sunt înfiorătoare treptele mojiciei, ale păcatului. Se folosesc de cuvinte ca să se ascundă, să dispreţuiască, să întindă tot felul de curse.

Oamenii duplicitari sunt foarte urâţi sufleteşte. Ei se împrietenesc cu tine, te laudă, te ascultă, te ajută, pentru ca să te vândă numai și numai din invidie.

Ce să faci acum? Să nu mai vorbeşti cu nimeni? Să nu mai ai încredere în nimeni? Acest lucru nu e o soluţie raţională.

Trebuie să te rogi lui Dumnezeu şi să ai discernământ. Trebuie să discernem tot ceea ce ni se întâmplă. Să discernem cu mintea lui Hristos.

Există şi oameni loiali, oameni cucernici, oameni ai lui Dumnezeu. Nu sunt numai impostori, ci şi Sfinţi pe pământul ăsta.

În vremea de azi, nu ştim în ce parte să ne îndreptăm. Nu ştim ce să facem, pentru că nu vedem prea multe posibilităţi pentru un om cucernic.

E uşor să fii imoral – şi mulţi te acceptă aşa – dar e foarte greu să fii cucernic, pentru că cei nedrepţi îţi invidiază liniştea şi cuminţenia ta.

Satana îi pune pe „oamenii săi” să se lege de tine. Tu nu le faci nimic, dar pe ei îi incomodezi. Văzându-te, eşti o mustrare pentru ei chiar şi tăcând.

Greu şi urât lucru e beţia. Datorită bărbaţilor din familia mea, care sunt îmbâcsiţi de această patimă, am urât beţia în mod instinctiv.

Urmările beţiei lor le-am trăit pe propria-mi piele şi ele m-au dezgustat profund. Ţipete, drăcuituri, înjurături, blesteme, laude ticăloase, nebunie…

Păcatul e o nebunie. El nu te lasă să te concentrezi asupra lucrului bun, a lucrului folositor.

În bine, ajungi la un moment dat, când te afunzi în el. Până nu uităm că există rău şi până nu ne afundăm cu toată fiinţa în bine, în pace, în har, nu suntem cu totul ai lui Dumnezeu.

Mai rămâne un rest. Mai rămâne o mică virare în noroi, în păcate.

Pe calea duhovnicească ne poartă smerenia şi iubirea.

Harul Său, prin virtuţi, ne duce mai departe, ne trage după El, bineînţeles: cu totala noastră voinţă.

Dorul după bine întâlneşte dorinţa lui Dumnezeu de a ne umple de tot binele. Împreună cu El, în mod sinergic, ne mântuim. Nu eu pentru mine. Ci eu şi Dumnezeu pentru Dumnezeu. Şi dacă ceva e pentru Dumnezeu, din iubire pentru El, atunci e şi pentru tine.

Asist cu consternare în cadrul slujbelor noastre bisericești – cele atât de dumnezeieşti, de prea teologice – la câtă plictiseală nasc în cei care vin la Sfânta Biserică.

Cei care au o frecvenţă de câteva decenii la Biserică se laudă numai cu frecvenţa, dar nu se văd şi roadele ei. Doar după roade îi veți cunoaşte, după înţelegerea lor, după virtuţile, smerenia şi liniştea lor.

Cei începători, proaspăt convertiți sau reconvertiţi sunt  debusolaţi. Nu ştiu ce să facă, de unde să înceapă viața lor ortodoxă şi pentru că nu au buni sfătuitori – de multe ori se întâmplă asta – ajung numai să imite aberaţiile liturgice și comportamentale ale celor pe care i-au găsit aici, în Biserică și care nici ei nu au avut de unde să învețe lucruri fundamentale, în consonanță cu întreaga Tradiție teologică și ascetică a Bisericii.

Am spus aberaţii şi nu-mi retrag afirmaţia. Tot felul de semne, de apucături, de obiceiuri neconforme cu Ortodoxia au intrat în Sfintele noastre Biserici.

Explicaţii care mai de care mai tâmpite, mai neroade auzi cu adresă la lucruri foarte subtile, de mare finețe teologică și duhovnicească.

Mintea trupească îşi spune aici cuvântul, în locul celei duhovniceşti. Ce e mai grav e că slujitorii altarului – mulţi dintre ei, prea mulți, din păcate – au aceeaşi minte trupească, care face mult rău credincioşilor Sfintei Biserici și prin care se dau explicații neconforme cu modul de luminare și de sfințire al oamenilor.

Ascultăm predici pline de neadevăruri, formulate astfel din neștiință teologică crasă și din lipsă de experiență duhovnicească, cu conținut fad, adesea însă spuse pe un ton docent, care irită profund şi nu învaţă pe cineva ceva.

Se predică pe ei mai ales şi mai puţin pe Hristos. Iar când vor să-L predice pe El sunt stângaci, incoerenţi, doar aluzivi.

Primirea Tainei Sfintei Hirotonii nu te scapă automat de neştiinţă, de prostie, de patimi, de lipsa de vocaţie. Se reped la posturi, la avantaje materiale, la propriul lor bine, uitând – sau neştiind – că binele preotului e binele duhovnicesc al enoriaşilor lui şi nu propria sa situaţie bună.

Se complac în multe lucruri nepermise. De fapt, ne complăcem. Uităm cine suntem sau nu ne interesează cine suntem. Prin ceea ce facem dăm apă la moară celor care râd de prea sfânta noastră credinţă, cea atât de nestudiată, de necunoscută, de neiubită la modul activ, pertinent. Le dăm motive să-şi bată joc de noi.

Cuvinte uşoare şi seci, luate de ici sau de colo, netrecute prin ei, la mulţi predicatori ai ierarhiei noastre bisericești. Vorbesc ca și când nimeni nu și-ar da seama că habar au ce spun, că sunt o insultă la adresa ideii de propovăduire făcută în numele Domnului.

Mă doare sufletul auzindu-i şi scriind aceste lucruri despre ei. Un adevăr foarte dureros pentru toţi. Un adevăr ingrat, nenorocit…

Cei care îndrăznesc să vorbească în harul lui Dumnezeu din ierarhie, monahi sau mireni sunt etichetaţi în chip şi fel.

Ne etichetăm prostește unii pe alții în loc să ne ajutăm frățește.

Trăim o luptă imensă între noi și nu numai în noi. Dar cel care rabdă – nu puţin – ci până la sfârşit, acela se va mântui.

Grija de Sfintele Biserici, de împodobirea lor, de reconstruirea și întreținerea lor e foarte bună. Dar și mai bună e îngrijirea de sufletele păstoriţilor.

Riscăm să avem Biserici și Mănăstiri foarte frumoase în care să nu mai vină aproape nimeni.

Riscăm să pierdem din vedere lucrul cel mai important: oamenii, cei care zidesc Bisericile și fără de care Bisericile nu stau în picioare. Și, de fapt, nici nu ne interesează Bisericile…dacă nu avem oameni în ele. Dacă în ele nu mai intră nimeni…ele devin muzee.

O Biserică frumoasă cu suflete urâte e aidoma unui palat imperial plin cu tot felul de jivine.

Doamne, nu ne uita! Nu lăsa Sfânta Ta Biserică  de ruşine, de ocară tuturor necredincioşilor. Luminează mintea noastră ca să facem voia Ta şi să ne mântuim cu toţii.

Uităm să fim recunoscători.

Pierdem timpul cu orice de pe lumea asta dar mai puţin cu rugăciunea. Nu ştim că rugăciunea e un gând, un suspin, un gest, câteva cuvinte din inimă pentru alţii şi pentru noi.

Mă privesc şi observ cât de multe lucruri îmi lipsesc. Mă cutremur de nesimţirea mea, de pofta mea nestăpânită, de egoismul meu, de infatuarea mea, de mândria mea luciferică.

Aceste grozăvii interioare mă cutremură pentru că sunt înspăimântătoare.

Şi până când nu te apuci să lupţi cu moştrii din tine nu poţi să fii al lui Dumnezeu, nu poţi să fii ortodox.

La noi timpul nu se măsoară în bani – ca în etica economiei concurenţiale – ci în virtute. O singură deviză avem: trebuie să iubim pe Dumnezeu şi pe oameni.

Drumurile te obosesc dacă eşti slăbit mental, dacă eşti obosit mental. Cei care lucrează mult cu capul înţeleg ce e aceea oboseala. Pur şi simplu cazi de-ampicioarelea.

Ajung uneori atât de obosit încât nu mai am putere să vorbesc, să mă mişc, să fac şi cele mai simple gesturi.

Dar această oboseală e bună pentru că te umileşte, îţi arată neputinţele tale. Bolile ne arată că suntem dependenţi – cu trup şi suflet – de mila lui Dumnezeu.

Una e să crezi că poţi să faci ceva şi alta e să faci.

Când încep şi sfârşesc un lucru am întotdeauna impresia că am făcut prea puţin.

Suntem slabi, o, uimitor de slabi!

Cine cunoaşte treptele slăbiciunii ştie să aibă milă şi respect faţă de oameni.

Viaţa ascetică fără căderi îl tratează pe om de sus, cu o autoritate fariseică. Dar cine a trecut prin ispite, prin căderi, prin boli, necazuri, neputinţe, neajunsuri şi a cunoscut mila lui Dumnezeu din destul, acela are milă şi lacrimi şi consideraţie pentru cei care suferă, pentru cei care plâng, pentru cei care suspină, pentru cei ce sunt în braţele singurătăţii şi ale deznădejdii.

Să avem milă! În locul glasului răstit sau a multelor explicaţii, să avem cuvinte blânde, spuse din inimă, care să intre la inimă, care să intre la inima celor necăjiţi.

Să iubim rugăciunile celor săraci!

Ajutorul dat lor e rugăciune. Se întoarce asupra noastră ca urmări ale rugăciunii lor spre Dumnezeu.

Iubirea niciodată nu pierde nimic chiar dacă e jignită, bătută, hulită, îndurerată, chiar crucificată. Ea nu cade niciodată. Ea ne face să nu cădem, pentru că iubim pe Dumnezeu şi pe oameni şi pentru ei jertfim tot.

Ce poate fi mai frumos decât să-I slujeşti lui Dumnezeu? Ce poate fi mai sfânt decât să mori din dragoste pentru altul?

Iubirea e o taină pe care o cunosc numai cei care o au îi ei înşişi.

Un suflet neortodox – Simone Weil[29] – a spus un lucru foarte adevărat: „Păcatul e o încercare de a umple un gol”.

El pare că umple un gol. Există o falsă saţietate a păcatului care nu durează însă prea mult. După un păcat, sufletul doreşte alt păcat, pentru că păcatul nu îl împlineşte ontologic pe om.

El îţi dă senzaţia că te umple pe măsură ce, de fapt, te goleşte de orice bine. E „o încercare”…însă una nerentabilă. Pierzi, când crezi că tocmai atunci câştigi.

Confundăm adesea bucuria reală cu „veselia” păcatului.

Spectacolele live, showurile televizate, filmele de tot felul ne produc senzaţia falsă de plin, de divertisment, de desfătare. Însă nimic nu este mai efemer decât această senzaţie.

O muncă imensă pentru un efect halucinant de o clipă.

Eu respect filmele mai mult pentru munca consumată pentru ele decât pentru „educativul” lor (dacă el există întru câtva).

Lăudăm munca lor, a acestor actori, regizori, scenografi, figuranţi mult prea mult, nedrept de mult dar uităm să lăudăm munca trudnică şi cea mai cinstită și absolut necesară a agricultorilor, a fermierilor, a celor din fabrici, a celor din mine, a celor care ne asigură transportul, sănătatea, viața pașnică…

Muncă grea, obositoare, epuizantă.

Ai milă, Doamne, de toţi cei care muncesc şi trudesc nespus de mult în lumea asta, care trăiesc în sărăcie lucie și în codiții inumane și întăreşte puterile lor cele slabe!

Trebuie să recunoaştem cine suntem şi să dăm cinstire tuturor, căci la toţi putem să găsim un motiv de laudă.

Nu numai să mustrăm, ci să şi lăudăm!

Autoritatea trebuie îmbinată cu mila şi cu smerenia.

Avem nevoie de multă smerenie pentru viaţa aceasta.


[1] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Maxim_M%C4%83rturisitorul.

[2] *** Filocalia Românească (FR), vol 3, trad, intr. şi note de Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, ed. a II-a, Ed. Harisma, București, 1994, p. 336-347.

[3] Idem, p. 336.

[4] Idem, p. 337.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ceaslov.

[9] *** Ceaslov, tipărit de PFP Justinian, ed. a II-a, Ed. IBMBOR, București, 1993 (reeditare a ed. 1973), p. 175-176.

[10] *** Molitfelnic, ed. a 5-a, Ed. IBMBOR, București, 1992, p. 32.

[11] Idem, p. 34.

[12] Sfântul Marcu Ascetul, în FR, vol. 1, trad., intr. şi note de Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, ed. a IV-a, Ed. Harisma, București, 1993, p. 349.

[13] Ibidem.

[14] *** Viaţa, învăţăturile şi profeţiile Sfântului Serafim din Sarov, trad. de Arhim. Paulin Lecca, Schitul Sfântul Serafim de Sarov, 1999, p. 139-140.

[15] Pr. Prof. Dr. John Breck, Darul sacru al vieţii, trad. şi cuvânt înainte de PS Dr. Irineu Pop Bistriţeanul, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2001, p. 272. Părintele John spune ad litteram: „natura substitutivă a suferinţei lui Hristos”.

[16] Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, ed. a II-a, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 313.

[17] *** Molitfelnic, ed. cit, p. 34.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 38.

[20] Ed. Hasefer, București, 2001.

[21] Idem, p. 681.

[22] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_cel_Mare.

[23] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Teodor_Studitul.

[24] Sfântul Nicodim Aghioritul, Apanthisma. Rugăciunile Sfinţilor Părinţi, Ed. Sofia, Mănăstirea Petru Vodă, București, 1999, p. 215.

[25] *** Ceaslov, ed. cit., p. 175.

[26] Un blog românesc dedicat sieși: http://www.ioanguradeaur.ro/.

[27] De doamna preoteasă, de viitoarea mea soție.

[28] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Ioan_Botez%C4%83torul.

[29] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Simone_Weil.

Did you like this? Share it: