Zi: 17 februarie 2011

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2003-2004)

*

Paginile 33-43.

***

Deşi manualul de Dogmatică din 1958 afirmă că Tradiţia dumnezeiască începe, îşi are începutul în Tradiţia premozaică, în cele 8 izvoare însă ale Sfintei Tradiţii statornice nu se găseşte inclus niciun element al acestei părţi de istorie religioasă.

Nu ştiu dacă Biserica noastră a precizat foarte sigur ce e corect, ce îşi însuşeşte și ce nu din religia premozaică şi mozaică. E un subiect de cercetare.

Tradiţia ca memorie vie a Bisericii e un alt subiect special.

Teologii, Sfinţii sau poporul păstrează Tradiţia? Sau ambele laturi în parte?

Autorii Dogmaticii din 1958 vorbesc şi de o Tradiţie tainică a poporului. Ar fi fost foarte interesant să  se  specifice în ce constă contribuţia şi particularitatea poporului în această situaţie.

Cât mai putem învăţa teologie de la popor, fără o înduhovnicire a lor de către ierarhie?

Poporul şi ierarhia îşi adâncesc unii altora credinţa. Ierarhia învaţă poporul iar poporul învaţă de la ierarhie. Dar, în acelaşi timp, şi ierarhia învaţă din puterea şi frumuseţea credinţei poporului.

Poate că numai în această simbioză firească putem vorbi de păstrarea tainică a Sfintei Tradiţii, prin trăirea ei de poporul ortodox.

Protestanţii susţin că textele neclare, „confuze” se tălmăcesc prin cele „clare”.

Dar care sunt „clare”, dacă realitatea clarităţii ţine de persoana ca atare, care încearcă să le înţeleagă şi nu de o obiectivitate strictă?

Cine decide şi pe ce criterii claritatea sau obscuritatea unui text scriptural?

Autoritatea supremă a Sfintei Scripturi la protestanţi e de faţadă, pentru că ei permit orice traducere a ei, fără a respecta o traducere consacrată.

Din faptul că raţionăm despre cosmos, înţelegem că lumea a fost creată pentru om şi nu omul pentru lume.

Fericitul Dumitru Stăniloae observa foarte corect faptul, că suntem conştiinţa lumii, gândirea lumii. Pentru că suntem singura fiinţă de pe pământ, distinctă de cosmos, dar făcând în acelaşi timp parte din el, care valorificăm raţionalitatea lumii şi pe a noastră proprie.

Cunoscând raţiunile lucrurilor ne dăm seama de puterea şi adâncimea raţiunii noastre mlădiate de har. Ne dăm seama de valoarea chipului lui Dumnezeu din om şi de scopul pozitiv al vieţii noastre.

Profesorul Vladimir Lossky subliniază ceva foarte important pentru viaţa internă a Prea Sfintei Treimi: că relaţiile de origine / originare arată diversitatea ipostatică a Celor trei persoane şi nu constituirea acestei diversităţi[1].

Faptul naşterii şi al purcederii din Tatăl indică realitatea a trei persoane şi nu modul în care se petrece acest lucru.

Noi nu aflăm modul naşterii Fiului şi, respectiv, al purcederii Duhului Sfânt din Tatăl, ci faptul că există trei persoane în Dumnezeu şi că două dintre ele îşi au originea în Tatăl.

*

Mai în glumă sau mai în serios, în revista Level, din august 2002, găsim un mic articol în care citim:

„În urma unui test condus de către Akio Mori, un profesor la Colegiul Universitar din Nihon ce studiază ştiinţe umane  intersociale, s-au descoperit următoarele: cu cât un om se joacă mai mult la calculator, cu atât regiunea frontală a creierului prezintă o activitate mai redusă.

Această zonă a creierului se pare că ar fi răspunzătoare pentru activitatea noastră emoţională şi inventivă.

Mai mult chiar, activitatea creierului pierdută în timpul activităţilor acestea recreative pe calculator nu s-au recuperat în perioadele petrecute departe de acest instrument malefic…” (p. 9).

Subscriu acestui cercetător, pentru că am observat aceste urmări pe propria mea piele. Oboseala mentală şi lipsa de gânduri manifestată ca un vacuum mental sunt efecte secundare ale programelor PC.

*

„Perihorezei” Sfântului Ioan Damaschin, Fericitul Dumitru Stăniloae i-a alăturat un sinonim neologic şi anume pe acela de „intersubiectivitate divină”, pe când „Persona” a primit denumirea  de „Subiect divin”.

*

Natura e făcută pentru conştiinţa omului şi ea îi cere omului, cu o muţenie grăitoare, să se folosească de ea cu înţelepciune.

„Dacă eşti om” – spune natura – „foloseşte-mă pentru înduhovnicirea ta. Nu mă folosi în mod meschin, ci cu folos, în mod productiv”.

Dacă înţelegem natura din jurul nostru o respectăm şi o respectăm – uimitor lucru! – pentru că e „raţionalitate plasticizată”[2].

Ea e raţiune, raţiune sădită de Dumnezeu, pentru ca noi să avem conştiinţa că-I slujim lui Dumnezeu salvând şi respectând natura.

A salva o pădure înseamnă a avea conştiinţă.

Înseamnă a-ţi păsa de prezentul tău dar, mai ales, de prezentul urmaşilor tăi.

Conştiinţa dreaptă are milă şi respect. E duioasă. Cine nu mai ştie să fie simplu, natural cu natura, să o respecte, nu mai ştie ce e normalitatea. Şi-a pierdut gustul pentru adevăr, pentru bine şi înoată într-o viaţă plină de valuri imense.

Trebuie să înţelegem că toate au ca sens pe Dumnezeu.

Nu ne e nimic indiferent!

Avem responsabilitate pentru tot ce există şi pentru tot ce suntem noi. Dacă „nu mai contează nimic” şi „nu mai contăm deloc” dar ne permitem să păcătuim, frazele noastre părut dramatice ne arată ca pe nişte farsori morali, ca pe unii care se mint pe ei înșiși crezând că îi mint pe alţii.

Creaţia îşi are sensul în om pentru că el o gândeşte, el o apreciază. El observă slava lui Dumnezeu în făpturi, faptul că Dumnezeu e minunat, absolut minunat în tot ceea ce face.

Niciodată nu pierdem ceva dacă fructificăm pierderea suferită pentru viaţa noastră duhovnicească. Cu alte cuvinte, tot ceea ce pierdem câştigăm, dacă gândim duhovnicește lucrurile. Tot ceea ce pierdem, prin pocăinţă şi rugăciune înţelegem că e un beneficiu duhovnicesc pentru noi.

Dumnezeu ne cere un sacrificiu personal, o muncă personală pentru a pune în relief darurile primite de la El.

Dumnezeu ne cere răspunsul nostru afirmativ, „pecetea valorificatoare”[3] a oboselii noastre.

Putem face din oboseală o expresie a iubirii. Oboseala devine iubire când a obosi înseamnă a muncii pentru bine, a muncii din iubire şi pentru iubire.

Oboseala ca iubire dar şi ca încordare zilnică.

Vrei să-ţi iubeşti familia, oamenii şi munceşti pentru ei în meseria pe care o ai. Bineînţeles: o meserie cuviincioasă.

Dar ce te faci, când cineva câştigă bani din furturi, din înşelătorii, din prostituţie? Cum devin aceşti bani o valoare a iubirii?

Poate părea meschin, dar şi aceşti bani pot fi folosiţi în bine, de el, de ea sau de alţii…deşi nu învăţ pe nimeni la păcate.

Ce fac eu? Ce fac ei? Sunt întrebări cu multe explicaţii.

Oboseşti întrebându-te şi căutând răspunsuri…Dar problema de fond e să-i ajuţi, în mod real, pe oameni.

Viaţa ca o cruce: o temă evanghelică. Viaţa presupune faptul de a o trăi ortodox.

*

Pentru cine vorbim noi: pentru unii, pentru o tagmă teologică, pentru nişte oameni aleşi sau pentru toţi credincioșii? Am devenit vorbitorii numai ai unora sau suntem vorbitorii tuturora?

Dacă nu vorbim pentru toţi atunci să îi concediem din Biserică pe aceia pentru care nu avem cuvinte. Şi cine sunt  aceia? Copiii, oamenii simpli, handicapaţii, infractorii, oamenii de moravuri ușoare, cei care ne dispreţuiesc. Aceştia sunt eliminaţi din planul nostru catehetico-omiletic pentru că ei nu ne înţeleg.

Dar de ce nu ne înţeleg, oameni buni? Ei nu ne înţeleg sau noi nu mai înţelegem că trebuie să vorbim pentru toţi şi pe înţelesul tuturora?

Ţinem la stil, la prezenţa predicatorului, a preotului mărturisitor, în detrimentul grijii față de sufletul celor pentru care credem că vorbim dar habar avem de ei.

Noi vorbim şi ei nu ne înţeleg. Să fie oare toţi scrântiţi? Să fie oare toţi nebuni în ultimul grad și acesta e motivul pentru care nu ne înțeleg și nu ne urmează predicile?

Numai noi însă suntem indiferenți față de ei, pentru că vorbim fără să ne intereseze dacă ne înţeleg cei care par să ne asculte.

Și nu știm ce să predicăm…pentru că nu ne ascultăm oamenii. Nu ne interesează cine sunt, ce vor, cât pot să înțeleagă, ce sunt dispuși să facă…

*

Fericitul Dumitru Stăniloae vorbea în TDO, vol. 2, p. 233[4], despre „setea nesfârşită de iubire a inimii noastre”. Dacă credem acest mare adevăr atunci nu ne mai mirăm deloc nici de sfinţenie şi nici de monstruozităţi.

Setea de Dumnezeu ne sfinţeşte, pe când setea de rău – care e lipsa iubirii din noi – ne face să-i îngrozim pe mulţi.

Îl putem iubi pe Dumnezeu până la a uimi toate veacurile sau putem îngrozi, prin nebunia noastră, pe toţi care află despre noi.

Iubirea răului, dorinţa de a face rău vine din capacitatea noastră nesfârşită de a dori, de a trăi, de a experia. Răul pe care îl facem porneşte din adâncul fiinţei noastre aplecate spre rău.

El e o sete distructivă, o expresie a vieţii care e, de fapt, moarte. Trăim în rău ca şi când am fi vii dar nu suntem.

Moartea e propria noastră plăcere de a urî, pe care o putem numi, din orgoliu, „viaţă”. Viaţa te împlineşte. Binele te împlineşte.

Răul, nu. Răul te goleşte, te însingurează, îţi scade forţele, îţi distruge personalitatea, te dezumanizează.

El te face rece ca un sloi de gheaţă. Îţi transformă chipul într-o fiară cu faţă umană.

De aceea, forţa cu care facem răul, forţa cu care ajungem violatori sau ucigaşi în serie e aceeași forță cu care puteam ajunge Sfinţi.

E o mişcare simplă: de la a dori răul la a dori pe Dumnezeu. E atât de simplu!…

*

În manualul de Morală din 1979-1980 se accentuează foarte mult libertatea şi raţionalitatea moralităţii dar nu se spune niciun cuvânt despre pnevmatizarea fiinţei noastre prin faptele morale.

Faptele morale sunt înţelese aici ca deplin imanente deşi se vorbeşte continuu de raportarea lor la Legea morală.

De fapt, raportarea la Legea morală e tot o raportare imanentistă ce presupune o judecată trupească a omului.

O astfel de judecată o aflăm în multe cărţi şi manuale de teologie, ca o „neputinţă” aparte a unor teologi.

Ce facem în acest caz ca cititori?

Extragem esenţialul, neuitând să lăsăm loc pentru infinit mai mult în înţelegerea teologiei ortodoxe.

Treptele gândirii trupești nu se regăsesc în gândirea duhovnicească dar ele pot fi folositoare pentru precizie, pentru oarecare precizie a exprimării.

*

Dacă Sfântul Ioan Gură de Aur spunea undeva, că legea Duhului e Însuşi Duhul Sfânt[5], cum putem înţelege poruncile evanghelice, toate poruncile Noului Testament, fără harul Sfântului Duh?

Cum putem percepe adevăratul sens al Scripturii Sfinte fără Cel care este însăşi esenţa ei?

Dacă trecem peste marele adevăr, că numai trăind în harul lui Dumnezeu suntem cu adevărat ortodocşi, toată teologia noastră devine o simplă filosofie umană după măsura propriei noastre gândiri rătăcite şi căzute.

*

Un subiect bun de cercetare şi înţelegere: „Elementele constitutive ale conştiinţei morale după Sfinţii Părinţi”.

Modul de formare, componentele ei, sciziuni între conştiinţa morală şi ideile considerate bune o bună bucată de timp, creşterea ei, adevăratele mustrări de conştiinţă şi falsele mustrări de conştiinţă, conştiinţa duhovnicească şi discernământul, iertarea şi realitatea sufletului…

În ce fel conştiinţa este glasul lui Dumnezeu?

Am găsit în TMO, vol. 1, că într-o scriere a sa Calvin[6] considera conştiinţa drept „glasul lui Dumnezeu”.

Aşa am numit-o şi eu odată, dar m-am gândit la cu totul altceva decât s-a gândit Calvin.

E mult prea complex acest subiect. Aproape că nici nu ştim când începem să despărţim binele de rău.

E o netă diferenţă însă între binele şi răul gândit în afara Sfinţilor Părinţi şi acela gândit împreună cu ei sau urmând exemplul lor.

Binele şi răul se relativizează foarte mult fără o gândire duhovnicească. Ba chiar nici nu ştim cum arată binele şi răul fără harul lui Dumnezeu.

Problema conştiinţei morale este un subiect foarte bun pentru cercetare.

*

Este oare ceva „imposibil”, ca atunci când un student este examinat oral şi i se pun întrebări, să aibă şi el dreptul la întrebări, la care să răspundă profesorul examinator?

Mi se pare foarte drept ca profesorul sau studentul să recunoască faptul, că nu ştiu unele lucruri, că nu ştiu multe lucruri.

Din cele pe care spunem că nu le cunoaştem eu văd şi seriozitatea celui care le caută.

Aspiraţiile noastre neîmplinite vorbesc despre adâncimea noastră de spirit.

În măsura în care primim notă numai pentru cele pe care le-am reţinut sau numai pentru ceea ce putem să facem, cred că reducem persoana umană la prea puţin.

Paleta valorică a notării, teritoriul notării ar trebui să fie infinit de larg şi să ţină seama şi de factori ca: ereditatea, sexul, atmosfera familială, abilităţi, potenţe, neştiinţă, confuzie, aspiraţii, cercetare personală, pasiuni, colaje ideatice, reînţelegeri, comentarii, reflecţii, timpul liber etc.

Trebuie să dăm o notă studentului privindu-l în mediul lui de viaţă, raportându-ne la capacităţile şi incapacităţile lui reale.

E inuman să cerem tuturor aceleaşi standarde şi e ilogic să nu observi diferenţele de vârstă şi de preocupare ale studenţilor.

*

Vorbim despre virtuţi ca despre ceva pe care le percepem dar nu le putem defini foarte bine, pentru că nu le putem împrejmui şi delimita cu acurateţe.

Lăsăm loc apofaticului, pentru că altceva nu putem face. Și acest lucru e conform cu spiritualitatea noastră ortodoxă.

*

Sfântul Serafim de Sarov ne atenţiona că oboseala naşte tristeţe iar veselia alungă oboseala. Un sfat mic dar mare în importanţă.

Astăzi observăm cum oboseala ne umple de pesimism, de tristeţe, de gânduri negre.

Descurajarea care ne vine din lipsa banilor, din atâtea datorii pe care le avem, din cauza bolilor pentru care nu avem bani să le tratăm, ne duce la o frică de viitor şi la o urâre a vieţii.

Un pic de mers pe afară, de contemplare a lucrurilor frumoase, o conversaţie plăcută şi veselă, un pic de veselie ne fac foarte bine.

Cu inima grea nu poţi să te rogi decât cu mare greutate.

Veselia ponderată şi calmul ne pot aranja o stare interioară de rugăciune.

Rugăciunea trebuie să aibă har dar şi aer.

Ştiu: e greu să dai sfaturi pentru toată lumea şi un sfat general nu ajută, în mod direct, în cazuri particulare.

Noi greşim de multe ori socotind sfaturile Sfinţilor Părinţi ca fiind bune pentru oricine, în orice zi şi oricând. Una e litera lor, altul e înţelesul nostru şi altul e adâncul de har al cuvintelor lor.

Riscăm, mulţi dintre noi, să devenim fundamentalişti, pentru că apărăm litera, fără a apăra, în acelaşi timp, şi duhul ei. Și asta: pentru nedesăvârşirea noastră.

În loc să zicem: „aşa zic Sfinţii Părinţi”, smerit şi normal ar fi să spunem: „aşa înțeleg eu că zic ei”.

Veselia alungă oboseala. E vorba de veselia naturală, cuviincioasă.

Un mare tratament ne-a dat Sfântul Serafim aici şi, în acelaşi timp, cel mai firesc cu putinţă.

Când ne apucăm să citim cărţi sfinte mai toţi avem mintea plină de vise. Vrem să facem minuni, să avem puteri speciale, să ne luptăm precum Sfinţii şi să-i biruim pe draci dintr-un foc.

Însă, în cele din urmă, înţelegem că acele cărţi ne întorc la firescul, la naturalul scăldat în har şi în pace al omului, la o viaţă cumpătată.

Plecăm cu multe vise şi ne întoarcem goi.

De fapt, suntem goi. Și a fi cu adevărat gol, adică sărac cu duhul, înseamnă a fi plin de bogăţie harică, care se naşte din sărăcia de gânduri şi de vise deşarte.

Suferim mult pentru că nu comunicăm într-un mod real.

Mi-e dor de ziua când aş putea vorbi cu oamenii de la inimă la inimă, când aş putea să spun, fără frică sau ruşine, cine sunt şi ce vreau.

Atât de mult am uitat cine suntem încât nu mai credem că putem fi cineva.

Trăim cu o tristeţe adâncă. Suntem trişti pentru păcatele noastre şi pentru păcatele din ceilalţi. Problema e să ni le plângem şi pe ale noastre şi pe ale altora, ca şi când toate ar fi ale noastre.

Ispita, marea ispită, că ceea ce spunem noi în aceste cărţi este „o pură idealitate”, ne face tare netrebnici.

Religia a ajuns o glumă pentru mulţi şi asta, mai ales, din neştiinţă şi din cauza înmulţirii patimilor în ei.

Râd pentru că sunt minţiţi sau sfătuiţi prost.

O, Doamne, multe ispite ne mai frământă! Ne e ruşine să ne manifestăm ortodox. Ni se pare, multora dintre noi, un „handicap” Sfânta Ortodoxie.

Unii se luptă cu grăsimea de pe ei iar alţii cu faptul că nu sunt frumoşi. Suferim de faptul cum arătăm şi mai puţin de cine suntem.

Distracţii uşoare, decăzute. Pierdem mult timp aiurea, pe nimicuri. Şi de aceea mulţi tineri dar şi adulţi se simt goi, neîmpliniţi.

Trece distracţia…Dar cartea necitită, rugăciunea nerostită, păcatul nemărturisit, omul pe care nu l-am ajutat, toate acestea nu mai pot fi recuperate atât de uşor. De fapt, nu mai pot fi recuperate niciodată.

Ne pare rău dar am pierdut acel timp.

Valorificaţi timpul! Faceţi-l să răsune în voi pentru veşnicie!

Timpul în care n-ai făcut ceva bun e un timp mort. E ca şi când n-ar fi fost al tău.

Faceţi din viaţa voastră un timp, care să vă bage în veşnicie fericiţi şi nu cu spasmuri de groază.

Murim oricum…Dar depinde cum. Și acest cum, acest mic cum ne face o înveşnicire ce n-o putem schimba.

Oboseala aduce tristeţea. Dar ea poate pieri dacă suntem împreună cu Hristos într-o continuă deschidere către oameni şi natură.

Să ieşi la o plimbare înseamnă să te bucuri de Hristos, de tot ceea ce a creat El.

Plimbarea e o vizită în pământul binecuvântării lui Dumnezeu.

Nu e păcat să te plimbi, să iei aer!

Păcat e să stai închis în casă şi să crezi că aceasta e o virtute, chiar dacă nu o faci pentru Hristos.

*

În Introducere în Teologia liturgică a părintelui Alexander Schmemann[7] nu am găsit niciuna dintre „greşelile” prezentate în articolul părintelui Cornel Toma, traducătorul ei în română.

De la autorul inovator pe tărâm liturgic am înţeles multe lucruri, care îmi deschid o nouă perspectivă asupra cultului.

Păcat însă de concepţia greşită vizavi de Sfântul Dionisie Areopagitul.

---

[1] Cf. După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, p. 72. E vorba de prima ediţie românească a cărţii.

[2] Cf. TDO, vol. 1, p. 225.

[3] Idem, p. 236.

[4] Toate citările din Dogmatica sa le facem din a doua ediție românească.

[5] Cf. TMO (Teologia Morală Ortodoxă), vol. 1, p. 140.

[6] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_Calvin.

[7] Un sait în memoria sa: http://www.schmemann.org/.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2003-2004)

*

Paginile 20-33.

***

Sunete stridente, enervante…Nu sunt astfel, sistemele de alarmă, declanşate, ale maşinilor? Sau sunetele intermitente ale telefonului? Sau ale ceasului?

Dar tot în acest fel sunt şi mustrările conştiinţei: intermitente, supărătoare, dureroase, enervante, dacă nu le iei în seamă.

Sistemele de alarmă sunt personificări ale mustrărilor de conştiinţă personale. Ele sunt câinii de pază ai automobiliştilor dar au şi conotaţia spirituală a avertismentelor morale.

Unde ne-am uitat sufletul? Unde suntem plecaţi, când sufletul nostru este furat, jefuit de Satana? Unde suntem noi?

Toate aceste întrebări au profunde conotaţii duhovniceşti.

Tehnicizarea accentuată a vieţii noastre ne demonstrează cât de enervantă e lipsa de sens, haosul, impersonalismul.

Folosim maşini pe care nu le-am construit personal, dar le-am cumpărat şi le folosim fără a ne întreba cine le-a făcut, din ce le-a făcut, în ce scop le-a făcut. Mă refer la scopul real al producerii lor.

Ne lăudăm cu munca altora, ca şi când ar fi propria noastră muncă. Dar, mai ales, ne raportăm la munca altora, la viaţa altora, fără să ne intereseze cine sunt aceşti „alţii” şi ce vor ei în definitiv.

Adesea aud că „viaţa n-are sens”. Dar corect este: noi nu ştim că ea are sens sau nu toţi ştim sensul vieţii.

Mulţi aleargă după idealuri, după idei, după sentimente… Însă împlinirea noastră e Hristos, e persoana Lui.

Însă oricât de mult trâmbiţează Sfânta Ortodoxie acest mare adevăr, că fericirea noastră este Hristos, oamenii rămân nepăsători. Foarte mulţi dintre ei.

Te loveşti de inimile lor ca de un zid. Le vorbeşti şi cuvintele trec pe lângă ei. Durerea te covârşeşte. Încerci şi gânduri de deznădejde în faţa unor astfel de oameni.

Se ascund dar se laudă că sunt „puternici”.

Banii sunt socotiţi principiul vital al vieţii lor şi îşi pierd orice omenie, orice bunătate.

Suferim enorm din cauza răcirii dragostei sau a absenţei ei.

Un cuvânt bun îi poate salva pe oameni.

În viaţă – îmi spunea cineva – trebuie să laşi loc de „bună ziua”. Trebuie să fii om, un om generos, un om de caracter, un om integru.

Chiar dacă n-am lăsat lucruri mari în urmă, dacă am lăsat în urmă, la moartea noastră, oameni care ne iubesc, care ne respectă cu adevărat, am lăsat totul, tot ce era mai bun.

Dacă nimeni nu plânge absenţa noastră, atunci am trăit egoist. Ne-am pierdut viaţa ca exemple rele pentru ceilalţi.

Trebuie să ieşim din „culcuşul nostru” pentru iubirea de oameni. Uneori trebuie să îţi jertfeşti timpul, nervii, răbdarea, viaţa pentru oameni. Din iubire pentru ei. Trebuie să le arăţi cum îi iubeşte Dumnezeu pe oameni, cum aşteaptă El mântuirea oamenilor. Cu cât dor, cu câtă înduioşare îi chemă, îi ocroteşte, îi bucură.

Eterodocşii ne-au îmbâcsit cu imaginea unui Dumnezeu anost, ireal, neafectuos. Neavând imaginea Lui în ei, neavând chipul Lui în ei, ca reflex al dragostei lor de El şi al Lui de ei, tot povestesc despre un Dumnezeu fantomă, care nu are nimic de-a face cu Dumnezeu, cu Dumnezeul nostru.

Dumnezeul lor e un idol. Al nostru e viu.

Morala lor, comportamentul lor e un manierism searbăd pentru că nu au o viaţă duhovnicească.

Neavând pe Duhul iubirii nu cunosc iubirea Tatălui pentru Fiul şi nici iubirea Tatălui, prin Fiul, pentru oameni.

Ei se limitează la tot felul de supoziţii, de tertipuri „teologice”, de interpretări aberante, fără a intra în esenţa vieţii adevărate.

Nu pot şi nici nu ştiu viaţa adevărată. Nu văd smerenia, dragostea, curăţia, cuminţenia, sfinţenia dreptei cunoaşteri de  Dumnezeu.

Şi tocmai de aceea o scriitură ortodoxă nu e facilă pentru ei. Ei nu se umplu din smerenia ei. Nu înţeleg impulsul din cauza căruia a fost scrisă, pentru că Duhul nu strigă şi din ei: Avva! Părinte!

Trecem prea uşor, uluitor de uşor peste marele adevăr: că nu putem înţelege Sfânta Ortodoxie fără harul Prea Sfintei Treimi. Fără Duhul în noi nu putem pricepe nicio iotă din maldărele de cărţi sfinte ale noastre.

Ne rătăcim neştiind Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu, adică harul Său. Mergem aiurea, la întâmplare. Şi de aceea ne permitem să spunem tot felul de inepţii, care mai de care mai caraghioase despre dreapta credinţă.

Pentru că lumea nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, de aceea nici nu acceptă iluminările Lui. I se par prea „banale”, prea „neştiinţifice”, pe când ştiinţa în Teologie e cea mai drăcească cugetare şi prostie posibilă.

Ne rătăcim şi nici măcar nu considerăm că am făcut vreun rău sau că nu suntem ortodocşi.

Suntem ortodocşi fără simțirea harului și a luminării Sale? Putem fi? Eu cred, că în adevăratul sens al cuvântului nu putem.

Suntem prea departe de adevărul sfânt al Sfintei  Ortodoxii.

O, Doamne, cât întuneric în minţile noastre! Câtă neîncredere, câtă prostie, câtă infatuare găsim în noi şi cu toate acestea nu ne pasă.

Pasivitatea noastră e exasperantă.

Ne târguim cu Iadul în noi, dându-i sufletul pe degeaba, în mod gratuit.

*

Iubiţi-i pe copiii dumneavoastră[1], pe cei care vă fac bine, pe rude, casa, pământul pe care-l locuiţi şi pe care îl aveţi în posesie, într-un cuvânt: tot ce vă aparţine mai mult sau mai puţin!…Însă trebuie să știți că această iubire e parţială.

A iubi un fragment nu se compară cu a iubi totul. Și a iubi tot ce există nu se compară cu iubirea de Dumnezeu.

Dacă tot iubim atâtea lucruri, de ce să nu facem un pas mai mare? Dacă tot suntem în stare să suferim pentru ceva, să luptăm pentru ceva, de ce să nu suferim şi să nu luptăm pentru adevăratul Bine, care este Dumnezeu?

Iubirea lui Dumnezeu e sensul ultim sau scopul pe care îl are iubirea de îndeplinit. Dacă Îl iubim pe El, ne iubim şi familia, pentru că El ne învaţă să ne respectăm şi să ne iubim pe cei dragi ai noştri.

Copilul nostru e lumina noastră…Dar el e un dar al lui Dumnezeu. Dacă uităm că fata sau băiatul nostru e al lui Dumnezeu, e de la El, atunci începem să-i drăcuim, să-i blestemăm, să-i urâm.

Să privim în noi! Să fim atenţi la cea ce credem despre cei din jur! Cum îi considerăm? Dar cum ne consideră şi ei pe noi? Dacă ne devenim indiferenţi unii altora ajungem să ţipăm de atâta singurătate şi urât, deşi suntem în mijlocul oraşului.

Dacă vrea copilul o jucărie şi i-o poţi cumpăra, cumpără-i-o iar dacă nu poţi să faci aşa ceva pentru el, atunci învaţă-l realitatea: suntem săraci şi nu ne permitem!

Trebuie să înţeleagă că nu îi vrei răul. Că eşti de partea lui, că suferi pentru el şi că şi ţie îţi pare rău că nu poţi să îi iei o jucărie, jucăria care îi place lui.

Copilul simte iubirea, simte grija dar şi perversitatea.

E bine să facem copii, să-i dorim, să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea copii dar, în acelaşi timp, e bine să ne şi curăţim de păcate pentru noi şi pentru copiii noştri, ca aceştia să nu urmeze ticăloşiile şi nebuniile noastre.

Părinţii sunt vinovaţi pentru copiii lor, când sunt iresponsabili faţă de ei.

Dacă nu ești în stare sau nu vrei să îi înțelegi și să-i ajuți, atunci mai bine nu mai faci copii. Nu mai fă copii, dacă nu ești în stare să le dai o educaţie bună sau să renunți la tine pentru ei.

Faci copii şi îi laşi aiurea. E plăcută sexualitatea…însă ea are consecințe faptice.

Dacă îţi place să faci dragoste, atunci trebuie să şi dai dragoste celor pe care îi faci din dragoste.

Însă a iubi un copil pentru a ţi-l face sclav sau a-l iubi pentru a spera să te umple de bani, de avere, de trai bun după urma lui e iarăşi o nebunie de care trebuie să scăpăm.

Aruncăm pe umerii lor poverile noastre, fără să admitem că fiecare are responsabilităţi proprii.

Ce trebuie să facem, oameni buni? Să iubim! Iubirea niciodată nu ne face de ruşine. Nu ne lasă să fim arătaţi cu degetul.

Să iubim binele şi nu să iubim prostituarea.

Astăzi, când spui „iubeşte”, omul se gândeşte mai întâi la a păcătui, decât la a da o mână de ajutor, la a respecta şi a întreţine o familie, la a-i respecta pe cei care ne-au născut şi crescut.

Iubiţi pe Dumnezeu şi pe oameni! Faceţi din inimile dumneavoastră o masă a frăţietăţii la care să mâncăm cu toţii şi să nu ne certăm pentru te miri ce. Acest lucru vrea Dumnezeu de la noi!

Să ne iubim între noi, pentru ca să învăţăm să-L iubim pe El, pe Cel care ne iubeşte mai mult decât sperăm şi înţelegem noi.

Nu contează la Dumnezeu cine eşti, de unde vii, câţi ani ai sau de eşti bărbat sau femeie, ci unde mergi. Pentru Dumnezeu contează ce vrei să faci cu viaţa ta, ce crezi tu că e viaţa ta, cui dai tu viaţa ta.

Ortodoxia este practică şi tocmai de aceea e sfinţenia întrupată.

Noi nu filosofăm despre cai verzi pe pereţi, ci vorbim despre lucruri existente, palpabile, adevărate.

Iubiţi fraţi, ceea ce contează e să avem puterea să ne privim unii pe alţii în ochi şi să le mulţumim celorlalți pentru ceea ce sunt ei. Dar şi să ne cerem unii altora iertare.

Trebuie să fim sinceri cu noi măcar o clipă, măcar atât, pentru că vine clipa când toţi o să fim atât de sinceri cât n-am fost niciodată…

*

Problema cea mai importantă a predicii nu e aceea ca ea să fie plăcută în general, ci ca ea să aibă efecte în cei care o ascultă, în cei care o aud pentru prima dată.

Poţi să vorbeşti nefinisat, chiar barbar pentru un anume fel de public…Dar dacă ai prins cu aceste cuvinte sufletele care te ascultă, atunci predica ta e cea mai strălucită dintre toate.

Și asta, pentru că una e ceea ce vrem noi să spunem și alta e puterea de înțelegere a publicului nostru credincios.

Și astfel, dacă te-am convins pentru Hristos, atunci predica a fost una fericită. Dacă prin ea nimeni nu a înţeles nimic nou, atunci am vorbit la pereţii Bisericii, care au zugrăviţi pe ei numai Sfinţi.

Predica trebuie să îi urce pe cei de jos pe pereţii Sfintei Biserici, adică să îi facă să dorească să fie Sfinți, ca și cei pictați pe pereții Bisericii.

Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie spus cu putere şi puterea harului Său e aceea care îi mişcă pe oameni, care îi face să simtă tinereţea veșnică a sfinţeniei.

O, cuvântul e o forţă cu care naşti sau te sinucizi!

*

Uneori aud vehiculându-se ideea „mitologiei” care ar exista în Sfintele Scripturi. Mituri, poveşti, fabulații…

Primele două capitole ale cărţii Facerea sunt desemnate de unii teologi drept „descrieri mitologice”. Oare asta înseamnă că sunt doar „basme”, că sunt „invenţii”?

De ce n-ar fi nişte realităţi dumnezeieşti, inspirate de Sfântul Duh? De ce nu?!

Ne place să socotim că în unele vremuri „s-a greşit”, că acei oameni nu erau „savanţi” şi „specialişti” în „Biblie” cum suntem noi dar, în schimb, nu ne place să admitem că toate acestea ale Revelației păstrate de Biserică sunt realităţi, că Sfânta Scriptură exprimă realităţi divino-umane.

Aceşti teologi însă se bazează pe ceva când afirmă aceste lucruri. Dar pe ce anume?

Nu am găsit încă vreun pasaj în Sfânta Scriptură, care să spună că primele două capitole ale ei sunt „năzăreli”, aidoma cu ceea ce găsim în cultele păgâne. Și nici nu cred că am să-l găsesc…Însă există altul şi altele, pasaje coerente și bogate în teologie, care spun că toată Scriptura e insuflată de Sfântul Duh.

Sfântul Moise e dovedit de acești teologi drept „un personaj care compilează”, pentru ca să poată scrie cartea Facerea. Compilează mai multe surse…

Dacă cartea Facerea însă e o carte „umană”, eu nu o accept. Dar dacă ea este inspirată de Dumnezeu şi scrisă teandric, atunci nu mă tem să spun că o accept cu toată inima.

De ce primele două capitole din Sfânta Scriptură sunt „mitologice”?

Un autor ca Paul Evdokimov[2] susţine acest lucru, spunând următoarele: „structura mitologică indispensabilă şi voită ca atare…(în) istorisirea creaţiei şi a căderii”[3].

*

Cel mai urât lucru într-o viață de om mi se pare a fi faptul de a ajunge cu patimi grosolane până la adânci bătrâneţi.

Deopotrivă, bărbaţi şi femeie, ajung la bătrâneţe cu patimile vii ale tinereţii mai mult sau mai puţin modificate.

De aceea, mitul respectabilităţii, ca şi acela al imparţialităţii cad, când e vorba să privim pe om în adevărata lui realitate.

O femeie respectabilă, o doamnă respectabilă, un domn respectabil…Și în spatele tuturor acestor etichete se ascunde, de fapt, de foarte multe ori, în mod grețos, realitatea depravată a unui tânăr ambiţios, pervers, decăzut.

Nu pun semnul de egalitate între maturitate şi adolescentism dar constat aceleaşi mişcări spre rău și la unii și la alții. Pentru că patimile sunt aceleaşi: la fel de vii și de nevindecate.

Care e, până la urmă, diferenţa între grosolănie şi rafinament într-o patimă? Nu sunt, de fapt, grade diferite ale aceluiaşi rău?

Într-un film pe care l-am văzut astăzi, trei inşi – doi bărbaţi şi o femeie – plănuiesc să jefuiască o bancă şi până la urmă jefuiesc mai multe.

Un plan riguros îi duce la o reuşită imensă.  Fură sute de mii de dolari din banii statului. Până aici nimic interesant: un film american banal şi oarecum de succes.

Însă infractorul principal era un mare escroc, un mare spărgător de bănci, care simulase o amnezie parţială, fiind imobilizat într-un cărucior medical.

El e ajutat de propria lui asistentă medicală, căreia i se alăturase şi soţul ei, și aceasta numai din ideea de a face ceva special.

Astfel, furtul se transformă într-o aventură.

Fac abstracţie de sancțiunile legii şi femeia fuge cu bărbatul, destul de în vârstă în comparaţie cu ea, cu imobilizatul în cărucior.

El putea să îi fie bunic…

Ajung la finalul filmului în situaţia de a fura nişte bijuterii. Femeia invocă faptul că trebuie să i se scoată inelul de pe mână, de către bijutier, în altă parte, iar imobilizatul în cărucior, care părea foarte bolnav, se ridică din cărucior şi prădă magazinul.

El fusese lăsat singur în magazin în ideea că era grav bolnav.

Morala filmului e de profunzime. Ca să înţelegi nu trebuie să te pierzi în detalii de suprafaţă.

Tânăra se căsătorise cu soţul ei din timpul liceului. O iubire romantică, pe atunci compatibilă, dar care acum nu o mai împlinea pe femeie.

Marele infractor, cu imaginea lui de om foarte descurcăreţ, o fascinează pe tânăra soţie.

Tânărul e arestat de poliţie şi cei doi scapă…

Cu alte cuvinte, fugi după un alt bărbat nu pentru că te împlineşte în mod real, ci pentru că îți creează iluzia că el îţi poate împlini visele.

Fascinaţia ia locul raţiunii, a echilibrului, făcându-te să te comporţi cu totul diferit decât până acum.

Contemporaneitatea noastră trăieşte aproape ca în filme. Filmele ne dictează acte de comportament, atitudini, reacţii.

Avem idealuri feminine şi masculine după regulile gândirii trupeşti şi după acestea alergăm frenetic, pierzând mult timp şi multă energie.

Dar ştiţi ce nu facem noi? Nu ne uităm atent la cei din jurul nostru, la cei care ne iubesc în mod real şi nu auzim glasul lor datorită scufundării noastre în vise, în euforii, în aşteptări.

Idealuri deşarte am putea spune dar reale.

Problema nu e să înţelegi că ele ne distrug viaţa – căci asta este evident – ci marea problemă e să-i admitem pe toţi așa cum ne admitem – chiar dacă ne place sau nu – pe noi înşine.

„E sexy. Îmi place! E o femeie pe care mi-aș dori-o”, ar putea spune cineva despre o femeie, despre femeia aceasta, cea de pe coperta revistei acesteia sau despre cea care trece acum pe stradă…

Și spune acest lucru pentru că o priveşte trupeşte, văzând în ea numai o femeie bună la pat.

Dar ce ar spune, acelaşi bărbat, despre o femeie urâtă, grasă, cu bube pe mâini şi pe tot trupul, cu picioare grase?…O femeie urâtă…Ar spune, că nu-i trebuie pentru că şi pe aceasta o priveşte numai trupeşte.

Reclamele ne-au învăţat să iubim numai femeile frumoase, femeile cu decolteuri, cu sânii mari, cu fuste scurte, cu rochii transparente, fără să ne spună ce fac toată ziua astfel de femei…sau din ce bani se păstrează atât de bine.

Dar viaţa de zi cu zi ne arată – întorcându-ne astfel în mod brutal cu picioarele pe pământ – că femeile şi bărbaţii nu sunt toţi frumoşi, extraordinari, că nu sunt toţi fotogenici şi, mai ales, că nu toţi îşi permit să aibă haine de lux şi, mai mult, unii nu au nici ce mânca, nici unde sta, nici cu cine discuta…

Nu aţi văzut oameni care vorbesc cu câinii, pentru că  nu au oameni lângă ei?

N-aţi văzut bătrâni pe care nu-i iubeşte nimeni şi care îşi doresc moartea, pentru că nu mai suportă viaţa de zi cu zi?

E bine ca din când în când să ne mai oprim din vise şi să mai privim și în jurul nostru.

Poate vom vedea durerea, suferinţa, patimile care nu dispar cu vârsta, ci se amplifică şi mai mult.

E corect să îl atenţionezi pe un copil să nu se uite la filme porno, să nu se masturbeze, să nu se culce cu prima care îi apare în faţă şi să aştepte, în mod cast, clipa binecuvântată a căsătoriei, cu răbdare, cu încredere…

Dar ce să-i spun celui matur, care face aceleaşi lucruri? El nu e un copil…El știe ce face…Dar preferă să nu gândească matur…

Observând viaţa sufletească a oamenilor ne dăm seama că avem patimi comune, pe lângă un pământ comun, un soare comun, o ţară comună, o limbă comună.

Datoria noastră de conștiință este aceea de a înţelege că purificarea de patimi e o nevoie tot la fel de elementară cum e păstrarea liniştii  în bloc sau preparatul mesei de seară.

O problematizare acută a spiritualităţii, dar oarecum exagerată ne-a făcut să vedem în viaţa duhovnicească o îndeletnicire de lux a omului şi nu o normalitate.

Dacă ar fi ceva „extraordinar” în viaţa noastră, cum ar mai fi înţeleasă porunca: „rugaţi-vă neîncetat” sau „iubiţi pe vrăjmaşii voştri”?

Dacă ar fi numai ceva foarte pregătit tot parcursul vieţii noastre spirituale şi nu s-ar amesteca cu munca, cu existenţa de zi cu zi, cum ar mai fi poruncile divine împlinite în mod neîncetat, permanent de către noi?

Interpretarea „preţioasă” a vieţii duhovniceşti nu e pentru a o intensifica în viaţa unui mirean, a unui credincios care trăieşte în lume, ci pentru a face din viaţa duhovnicească o perspectivă pur monastică sau anahoretică şi de a-l transforma pe credinciosul mirean într-un inadaptat, într-un om care încurcă lumea în propria sa casă şi în perimetrul său de activitate socială.

Observ – și e foarte dureroasă pentru mine observaţia aceasta – că anumite cercuri monastice din România dar și din alte țări ortodoxe încearcă să-i interpreteze pe Sfinţii Părinţi şi viaţa duhovnicească, exclusiv dintr-o perspectivă a etosului monahal, fără să se gândească la „normalul” vieţii mirenilor sau al preoţilor de mir oricât de anormal ar fi sau ar părea el pentru aceștia.

Însă aici nu cred că e vorba despre o înţelegere amplă a vieții duhovnicești ci despre alte considerente.

Pentru că nu există o luptă reală, în Biserica noastră, între monahism şi mirenism ci acestea sunt doar două direcţii, ale aceleiaşi căi spre mântuire, care se întrepătrund reciproc.

Cine proclamă o separaţie netă între viața de mănăstire şi viaţa de enorie e încurajat de alte duhuri şi nu de Duhul Sfânt, de Duhul comuniunii şi al înţelegerii reciproce.

Mulţi mireni cred că pot afla un răspuns personal despre ei de la părinţii ieromonahi din Mănăstiri și de aceea se duc buluc la Mănăstire pentru răspunsuri pentru o viață mirenească.

Însă adevărul e că adevăratele răspunsuri, valabile pentru ei şi în cunoştinţă de cauză, le poate da numai un preot mirean înduhovnicit, care vede mult mai bine realitatea în care ei trăiesc pentru că şi el trăieşte tot acolo.

După cum pe un frate monah nu-l poate îndruma cel mai bine un preot de mir, ci un ieromonah, care înduhovnicit fiind şi familiarizat cu problemele Sfintei Mănăstiri, ştie ce îi trebuie acestuia.

Pentru răspunsuri comune ne trebuie vieţi comune.

Unii afirmă că viaţa monahală e mai grea iar alţii că viața mirenească e mai grea. Dar adevărul nepărtinitor e că ambele vieţi – pentru că sunt vieţi pentru Hristos – sunt grele.

Ne despărţim unii de alţii, ne separăm nu privind la Hristos, ci pentru că vrem să ne dăm lecţii unii altora.

Învăţăm în forţă, pedepsim în forţă, potrivit legii, a canoanelor noastre…Dar, în ultimă instanţă, ne lipseşte ultima lecţie a Mântuitorului nostru, fără de care celelalte nu își găsesc rostul: să ne aplecăm şi să spălăm picioarele ucenicilor.

E uşor să atragi atenţia, să fii moralizator, să fii aspru, să produci panică prin apariţia ta şi toată lumea să se teamă de tine cum nu se teme nici de Dumnezeu, dar e greu – pentru mulţi – să se prefacă că nu ştiu, că nu au auzit păcatele altora, că nu îi cunosc pe cei care îi insultă şi le dau lecţii prostuțe.

Și asta din iubire pentru ei şi din dorinţa de a-și păstra pacea sufletului.

Măreţia nu se naşte din forţă, ci din smerenie.

Când vrei să te impui cu orice preţ, atunci rişti ca nimeni să nu-ţi dea importanţă.

Adesea, oamenii nu vor să fie profunzi cu tine. Ei te judecă repede. Îţi pun o etichetă (lucrul cel mai pueril…și mai comod în același timp) şi au terminat-o cu tine.

Dar dacă ai iubire, dacă eşti smerit şi unii îşi dau seama de acest lucru, de faptul că au greșit în ceea ce te privește și văzând că au greșit în privința ta îți aprofundează viața, cuvintele, gesturile și te înțeleg, încep să te înțeleagă…aceasta e cea mai mare înspăimântare pe care o pot avea.

Domnul nostru e înspăimântător pentru noi nu pentru că e Atotputernic, ci pentru că El S-a smerit atât de mult pentru noi, atât de incredibil, încât a înspăimântat întreaga creație.

Chenoza  Lui  ne înspăimântă mai mult decât Atotputernicia Lui. Pentru că prima presupune o smerenie plină de iubire pentru noi, o smerenie care ne covârşeşte până la lacrimi şi cutremur.

Nu eşti mare când eşti arogant.

Ci eşti mare când tu afirmi că eşti mic şi toţi se cutremură de smerenia ta.

Îmi aduc aminte de Sfântul Nifon, patriarhul Constantinopolului[4].

El, marele patriarh, ajunge să muncească la vite şi toţi să-l trateze ca pe unul oarecare. El, care strălucea de har şi de minuni. Atunci era cel mai mare: când era în cea mai mare smerenie, când nimeni nu dădea doi bani pe el.

Până nu învăţăm să ne smerim, nu cunoaştem iubirea lui Dumnezeu şi iubirea pentru oameni. Smerindu-ne vedem frumuseţea oamenilor sub haina urâtă a atâtor păcate.

Într-o carte a Părintelui Savatie – una dintre vocile tinere ale Ortodoxiei româneşti de astăzi – se relatează o întâmplare din viața Sfântului Ioan de Kronstadt[5].

Acesta e surprins de un credincios în timp ce se uita la o poză cu o femeie goală. Credinciosul, şocat, îl întreabă: „Cum, Părinte, vă uitaţi la aşa ceva?!”. Iar Dumnezeiescul Ioan îi răspunde: „Da, mă uit ce făptură minunată a făcut Dumnezeu pentru a fi mamă”[6].

Cu alte cuvinte, nu e un păcat să priveşti o femeie goală, ci e un păcat să o priveşti goală pentru a păcătui în inima ta.

Dumnezeieştii Părinţi ne atenţionează să fugim de femei nu pentru că ele ar fi ceva „necurat” pentru bărbați, ci pentru că suntem slabi şi cădem repede în patima desfrânării.

În esenţă, să-ţi vezi soţia ta goală nu e un păcat. Dar să vrei să vezi femei goale, pentru că eşti pervers atunci păcătuieşti.

Răni adânci…Nu ne dăm seama ce adâncimi ale răului ne aduc păcatele, pentru că nu cunoaştem cât de adâncă şi cât de largă poate fi inima noastră.

Răutatea păcatului e singura noastră boală reală dar ea, adevărata boală, nu interesează pe mulţi.

Vedem atâtea lucruri, atâtea evenimente şi tot suntem sau rămânem insensibili. Frământările din te miri ce motiv, nopţile nedormite din cauza unui gând, a unei fapte, a unei vorbe, ne fac o mie de griji…Dar cât ne frământăm pentru păcatele noastre?

Dar dacă ne gândim la păcate nu înseamnă însă că trebuie să fim, în mod neapărat, obsedaţi de ele, după cum a ne gândi la ce mâncăm azi nu înseamnă să fim obsedaţi de mâncare în mod neapărat.

Muncile noastre, oricare ar fie ele, sunt grele. Ne epuizăm repede.

Am consideraţie pentru oricine care munceşte, care oboseşte, care transpiră pentru binele lui şi al familiei lui măcar.

E greu să înţelegi munca tuturora, sufletul lor, viaţa lor. Îţi trebuie mult timp, multe analize, multe discuţii pentru a înţelege un om şi, în acelaşi timp, pentru a înţelege că eşti mereu la început, mereu la început cu înţelegerea lui.

Privind dintr-o asemenea perspectivă, Fericitul Dumitru Stăniloae a ajuns să vorbească despre apofatismul persoanei umane analog apofatismului absolut al persoanelor treimice.

Teologia Sfinţiei sale necesită multe aprofundări. Măreţia persoanei lui şi a operei lui este incalculabilă. Binele substanțial, imens, pe care el l-a făcut teologiei româneşti și românilor e greu de definit, de observat.

Mulţumim Ţie, Doamne, pentru robul Tău Dumitru Teologul, Părintele nostru şi pentru sfintele lui rugăciuni – căci credem că a câştigat îndrăzneală la Tine – miluieşte-ne pe noi, păcătoşii!

Pagini subtile, profunde, argumentate, acrivice. Pagini de mare trăire duhovnicească. Teologia lui e asemenea Sfinţilor Părinţi iar el e unul dintre aceştia.

Noi, Biserica Ortodoxă, nu avem Sfinţi Părinţi doar până în secolul al VIII-lea sau până în secolul al XVI-lea, ci până astăzi.

Sfinţi Părinţi sunt toţi cei care au apărat dreapta învăţătură, mai mult sau mai puţin în scris dar, în primul rând, prin tot ceea ce au făcut în viaţa lor.

Pe cât ne înţelegem Sfinţii, pe atât îi preţuim, îi iubim şi cu atât ştim ce să facem cu viaţa noastră.

Tot în cartea lui Evdokimov – la care m-am referit mai sus – am găsit o propoziţie care relativizează multe realităţi sau dă prilejul la multe comentarii meschine şi contestări ale Sfinţilor Părinţi.

Spune autorul: „Noţiunea de infailibilitate a Părinţilor şi a tuturor elementelor Tradiţiei nu este altceva decât o concepţie rabinică, sau necunoaşterea situaţiei exacte”[7].

Cu alte cuvinte, să fim în situația de „a ne teme” să le credem toate afirmaţiile, pentru a ajunge, în cele din urmă, să nu mai credem nicio afirmaţie sau să stăm în dubiu la orice rând scris de către ei, pentru că ne temem că ar putea fi o eroare.

Greşelile pe care el le enumeră ar fi „neoplatonismul” Sfinţilor Dionisie Areopagitul şi Grigorie de Nyssa, acuza de „mesalianism” la adresa Sfântului Macarie Egipteanul, „elementele echivoce” din operele  Sfântului Isaac Sirul şi Sfântul Efrem Sirul, „aristotelismul” Sfântului Ioan Damaschin[8] etc., în ultimă instanţă, nefiind nimic adevărat din toate acestea, ci preluări necritice ale teologiei eterodoxe.

E uşor de înţeles afirmaţiile depăşite de timp, neştiinţifice pentru vremea noastră ale Sfinţilor Părinţi, vizavi de cosmos, de vreo ştiinţă sau realitate a tehnicii, pentru că distanța tehnologică dintre ei și noi este enormă.

Dar iarăşi sunt evidente iubirea lor, adevărul învăţăturii lor, sfinţenia vieţii lor, care nu sunt supuse schimbării.

Şi noi, cu siguranță, vom părea „proşti” pentru cei de după noi, dacă ne comparăm la domeniul cunoașterii și al tehnologiei…

Dar dacă trăim în Dumnezeu şi ne vom sfinţi viaţa nu vom fi proşti pentru că suntem Sfinţi – cu mila lui Dumnezeu – ci pentru că nu am ştiut, la timpul nostru, vreo particularitate sau lege a materiei sau a cosmosului, care au fost înțelese după epoca în care noi am trăit.

Ceea ce nouă, celor de astăzi, ni se pare „neştiinţă” la Sfinţii Părinţi era atunci o mare ştiinţă şi cultură, o cultură enciclopedă.

Observăm la mulţi dintre ei o mare cultură, o vastă cunoaştere a ştiinţelor, a artelor, a religiilor şi a vieţii sociale contemporane lor.

Să le urmăm exemplul, dacă credem că putem mai mult!

Iar eu nu taxez persoanele, ci afirmaţiile lor! Aceste afirmaţii nasc mult rău.

---

[1] Avem aici două fragmente din ceea ce eu numeam pe atunci „motive omiletice”. Mă gândeam ce aş fi putut să le spun unor oameni, dacă le-aş fi vorbit în mod deschis.

Gândindu-mă la acest lucru, improvizam multe atitudini predicatoriale şi improvizaţiile, unele dintre ele, le scriam şi prin ele mă transpuneam în situaţia de a predica.

Am inclus aici aceste căutări de voce, pentru că se integrează organic perioadei în care se scria această carte. Din păcate n-am putut să predic nimănui la acea vârstă plină de entuziasm şi bucurie duhovnicească.

[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Evdokimov.

[3] Paul Evdokimov, Ortodoxia, Ed. IBMBOR, București, 1996, p. 208.

[4] A se vedea: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/august/august11.htm.

[5] Idem: http://orthodoxwiki.org/John_of_Kronstadt.

[6] Ierod. Savatie Baştovoi, În căutarea aproapelui pierdut, Ed. Marineasa, Timişoara, 2002, p. 116.

[7] Paul Evdokimov, Ortodoxia, ed. cit., p. 211.

[8] Ibidem.