Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2003-2004) [3]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
Cuvintele duhovnicești
II
(Jurnal 2003-2004)
*
Paginile 33-43.
***
Deşi manualul de Dogmatică din 1958 afirmă că Tradiţia dumnezeiască începe, îşi are începutul în Tradiţia premozaică, în cele 8 izvoare însă ale Sfintei Tradiţii statornice nu se găseşte inclus niciun element al acestei părţi de istorie religioasă.
Nu ştiu dacă Biserica noastră a precizat foarte sigur ce e corect, ce îşi însuşeşte și ce nu din religia premozaică şi mozaică. E un subiect de cercetare.
Tradiţia ca memorie vie a Bisericii e un alt subiect special.
Teologii, Sfinţii sau poporul păstrează Tradiţia? Sau ambele laturi în parte?
Autorii Dogmaticii din 1958 vorbesc şi de o Tradiţie tainică a poporului. Ar fi fost foarte interesant să se specifice în ce constă contribuţia şi particularitatea poporului în această situaţie.
Cât mai putem învăţa teologie de la popor, fără o înduhovnicire a lor de către ierarhie?
Poporul şi ierarhia îşi adâncesc unii altora credinţa. Ierarhia învaţă poporul iar poporul învaţă de la ierarhie. Dar, în acelaşi timp, şi ierarhia învaţă din puterea şi frumuseţea credinţei poporului.
Poate că numai în această simbioză firească putem vorbi de păstrarea tainică a Sfintei Tradiţii, prin trăirea ei de poporul ortodox.
Protestanţii susţin că textele neclare, „confuze” se tălmăcesc prin cele „clare”.
Dar care sunt „clare”, dacă realitatea clarităţii ţine de persoana ca atare, care încearcă să le înţeleagă şi nu de o obiectivitate strictă?
Cine decide şi pe ce criterii claritatea sau obscuritatea unui text scriptural?
Autoritatea supremă a Sfintei Scripturi la protestanţi e de faţadă, pentru că ei permit orice traducere a ei, fără a respecta o traducere consacrată.
Din faptul că raţionăm despre cosmos, înţelegem că lumea a fost creată pentru om şi nu omul pentru lume.
Fericitul Dumitru Stăniloae observa foarte corect faptul, că suntem conştiinţa lumii, gândirea lumii. Pentru că suntem singura fiinţă de pe pământ, distinctă de cosmos, dar făcând în acelaşi timp parte din el, care valorificăm raţionalitatea lumii şi pe a noastră proprie.
Cunoscând raţiunile lucrurilor ne dăm seama de puterea şi adâncimea raţiunii noastre mlădiate de har. Ne dăm seama de valoarea chipului lui Dumnezeu din om şi de scopul pozitiv al vieţii noastre.
Profesorul Vladimir Lossky subliniază ceva foarte important pentru viaţa internă a Prea Sfintei Treimi: că relaţiile de origine / originare arată diversitatea ipostatică a Celor trei persoane şi nu constituirea acestei diversităţi[1].
Faptul naşterii şi al purcederii din Tatăl indică realitatea a trei persoane şi nu modul în care se petrece acest lucru.
Noi nu aflăm modul naşterii Fiului şi, respectiv, al purcederii Duhului Sfânt din Tatăl, ci faptul că există trei persoane în Dumnezeu şi că două dintre ele îşi au originea în Tatăl.
*
Mai în glumă sau mai în serios, în revista Level, din august 2002, găsim un mic articol în care citim:
„În urma unui test condus de către Akio Mori, un profesor la Colegiul Universitar din Nihon ce studiază ştiinţe umane intersociale, s-au descoperit următoarele: cu cât un om se joacă mai mult la calculator, cu atât regiunea frontală a creierului prezintă o activitate mai redusă.
Această zonă a creierului se pare că ar fi răspunzătoare pentru activitatea noastră emoţională şi inventivă.
Mai mult chiar, activitatea creierului pierdută în timpul activităţilor acestea recreative pe calculator nu s-au recuperat în perioadele petrecute departe de acest instrument malefic…” (p. 9).
Subscriu acestui cercetător, pentru că am observat aceste urmări pe propria mea piele. Oboseala mentală şi lipsa de gânduri manifestată ca un vacuum mental sunt efecte secundare ale programelor PC.
*
„Perihorezei” Sfântului Ioan Damaschin, Fericitul Dumitru Stăniloae i-a alăturat un sinonim neologic şi anume pe acela de „intersubiectivitate divină”, pe când „Persona” a primit denumirea de „Subiect divin”.
*
Natura e făcută pentru conştiinţa omului şi ea îi cere omului, cu o muţenie grăitoare, să se folosească de ea cu înţelepciune.
„Dacă eşti om” – spune natura – „foloseşte-mă pentru înduhovnicirea ta. Nu mă folosi în mod meschin, ci cu folos, în mod productiv”.
Dacă înţelegem natura din jurul nostru o respectăm şi o respectăm – uimitor lucru! – pentru că e „raţionalitate plasticizată”[2].
Ea e raţiune, raţiune sădită de Dumnezeu, pentru ca noi să avem conştiinţa că-I slujim lui Dumnezeu salvând şi respectând natura.
A salva o pădure înseamnă a avea conştiinţă.
Înseamnă a-ţi păsa de prezentul tău dar, mai ales, de prezentul urmaşilor tăi.
Conştiinţa dreaptă are milă şi respect. E duioasă. Cine nu mai ştie să fie simplu, natural cu natura, să o respecte, nu mai ştie ce e normalitatea. Şi-a pierdut gustul pentru adevăr, pentru bine şi înoată într-o viaţă plină de valuri imense.
Trebuie să înţelegem că toate au ca sens pe Dumnezeu.
Nu ne e nimic indiferent!
Avem responsabilitate pentru tot ce există şi pentru tot ce suntem noi. Dacă „nu mai contează nimic” şi „nu mai contăm deloc” dar ne permitem să păcătuim, frazele noastre părut dramatice ne arată ca pe nişte farsori morali, ca pe unii care se mint pe ei înșiși crezând că îi mint pe alţii.
Creaţia îşi are sensul în om pentru că el o gândeşte, el o apreciază. El observă slava lui Dumnezeu în făpturi, faptul că Dumnezeu e minunat, absolut minunat în tot ceea ce face.
Niciodată nu pierdem ceva dacă fructificăm pierderea suferită pentru viaţa noastră duhovnicească. Cu alte cuvinte, tot ceea ce pierdem câştigăm, dacă gândim duhovnicește lucrurile. Tot ceea ce pierdem, prin pocăinţă şi rugăciune înţelegem că e un beneficiu duhovnicesc pentru noi.
Dumnezeu ne cere un sacrificiu personal, o muncă personală pentru a pune în relief darurile primite de la El.
Dumnezeu ne cere răspunsul nostru afirmativ, „pecetea valorificatoare”[3] a oboselii noastre.
Putem face din oboseală o expresie a iubirii. Oboseala devine iubire când a obosi înseamnă a muncii pentru bine, a muncii din iubire şi pentru iubire.
Oboseala ca iubire dar şi ca încordare zilnică.
Vrei să-ţi iubeşti familia, oamenii şi munceşti pentru ei în meseria pe care o ai. Bineînţeles: o meserie cuviincioasă.
Dar ce te faci, când cineva câştigă bani din furturi, din înşelătorii, din prostituţie? Cum devin aceşti bani o valoare a iubirii?
Poate părea meschin, dar şi aceşti bani pot fi folosiţi în bine, de el, de ea sau de alţii…deşi nu învăţ pe nimeni la păcate.
Ce fac eu? Ce fac ei? Sunt întrebări cu multe explicaţii.
Oboseşti întrebându-te şi căutând răspunsuri…Dar problema de fond e să-i ajuţi, în mod real, pe oameni.
Viaţa ca o cruce: o temă evanghelică. Viaţa presupune faptul de a o trăi ortodox.
*
Pentru cine vorbim noi: pentru unii, pentru o tagmă teologică, pentru nişte oameni aleşi sau pentru toţi credincioșii? Am devenit vorbitorii numai ai unora sau suntem vorbitorii tuturora?
Dacă nu vorbim pentru toţi atunci să îi concediem din Biserică pe aceia pentru care nu avem cuvinte. Şi cine sunt aceia? Copiii, oamenii simpli, handicapaţii, infractorii, oamenii de moravuri ușoare, cei care ne dispreţuiesc. Aceştia sunt eliminaţi din planul nostru catehetico-omiletic pentru că ei nu ne înţeleg.
Dar de ce nu ne înţeleg, oameni buni? Ei nu ne înţeleg sau noi nu mai înţelegem că trebuie să vorbim pentru toţi şi pe înţelesul tuturora?
Ţinem la stil, la prezenţa predicatorului, a preotului mărturisitor, în detrimentul grijii față de sufletul celor pentru care credem că vorbim dar habar avem de ei.
Noi vorbim şi ei nu ne înţeleg. Să fie oare toţi scrântiţi? Să fie oare toţi nebuni în ultimul grad și acesta e motivul pentru care nu ne înțeleg și nu ne urmează predicile?
Numai noi însă suntem indiferenți față de ei, pentru că vorbim fără să ne intereseze dacă ne înţeleg cei care par să ne asculte.
Și nu știm ce să predicăm…pentru că nu ne ascultăm oamenii. Nu ne interesează cine sunt, ce vor, cât pot să înțeleagă, ce sunt dispuși să facă…
*
Fericitul Dumitru Stăniloae vorbea în TDO, vol. 2, p. 233[4], despre „setea nesfârşită de iubire a inimii noastre”. Dacă credem acest mare adevăr atunci nu ne mai mirăm deloc nici de sfinţenie şi nici de monstruozităţi.
Setea de Dumnezeu ne sfinţeşte, pe când setea de rău – care e lipsa iubirii din noi – ne face să-i îngrozim pe mulţi.
Îl putem iubi pe Dumnezeu până la a uimi toate veacurile sau putem îngrozi, prin nebunia noastră, pe toţi care află despre noi.
Iubirea răului, dorinţa de a face rău vine din capacitatea noastră nesfârşită de a dori, de a trăi, de a experia. Răul pe care îl facem porneşte din adâncul fiinţei noastre aplecate spre rău.
El e o sete distructivă, o expresie a vieţii care e, de fapt, moarte. Trăim în rău ca şi când am fi vii dar nu suntem.
Moartea e propria noastră plăcere de a urî, pe care o putem numi, din orgoliu, „viaţă”. Viaţa te împlineşte. Binele te împlineşte.
Răul, nu. Răul te goleşte, te însingurează, îţi scade forţele, îţi distruge personalitatea, te dezumanizează.
El te face rece ca un sloi de gheaţă. Îţi transformă chipul într-o fiară cu faţă umană.
De aceea, forţa cu care facem răul, forţa cu care ajungem violatori sau ucigaşi în serie e aceeași forță cu care puteam ajunge Sfinţi.
E o mişcare simplă: de la a dori răul la a dori pe Dumnezeu. E atât de simplu!…
*
În manualul de Morală din 1979-1980 se accentuează foarte mult libertatea şi raţionalitatea moralităţii dar nu se spune niciun cuvânt despre pnevmatizarea fiinţei noastre prin faptele morale.
Faptele morale sunt înţelese aici ca deplin imanente deşi se vorbeşte continuu de raportarea lor la Legea morală.
De fapt, raportarea la Legea morală e tot o raportare imanentistă ce presupune o judecată trupească a omului.
O astfel de judecată o aflăm în multe cărţi şi manuale de teologie, ca o „neputinţă” aparte a unor teologi.
Ce facem în acest caz ca cititori?
Extragem esenţialul, neuitând să lăsăm loc pentru infinit mai mult în înţelegerea teologiei ortodoxe.
Treptele gândirii trupești nu se regăsesc în gândirea duhovnicească dar ele pot fi folositoare pentru precizie, pentru oarecare precizie a exprimării.
*
Dacă Sfântul Ioan Gură de Aur spunea undeva, că legea Duhului e Însuşi Duhul Sfânt[5], cum putem înţelege poruncile evanghelice, toate poruncile Noului Testament, fără harul Sfântului Duh?
Cum putem percepe adevăratul sens al Scripturii Sfinte fără Cel care este însăşi esenţa ei?
Dacă trecem peste marele adevăr, că numai trăind în harul lui Dumnezeu suntem cu adevărat ortodocşi, toată teologia noastră devine o simplă filosofie umană după măsura propriei noastre gândiri rătăcite şi căzute.
*
Un subiect bun de cercetare şi înţelegere: „Elementele constitutive ale conştiinţei morale după Sfinţii Părinţi”.
Modul de formare, componentele ei, sciziuni între conştiinţa morală şi ideile considerate bune o bună bucată de timp, creşterea ei, adevăratele mustrări de conştiinţă şi falsele mustrări de conştiinţă, conştiinţa duhovnicească şi discernământul, iertarea şi realitatea sufletului…
În ce fel conştiinţa este glasul lui Dumnezeu?
Am găsit în TMO, vol. 1, că într-o scriere a sa Calvin[6] considera conştiinţa drept „glasul lui Dumnezeu”.
Aşa am numit-o şi eu odată, dar m-am gândit la cu totul altceva decât s-a gândit Calvin.
E mult prea complex acest subiect. Aproape că nici nu ştim când începem să despărţim binele de rău.
E o netă diferenţă însă între binele şi răul gândit în afara Sfinţilor Părinţi şi acela gândit împreună cu ei sau urmând exemplul lor.
Binele şi răul se relativizează foarte mult fără o gândire duhovnicească. Ba chiar nici nu ştim cum arată binele şi răul fără harul lui Dumnezeu.
Problema conştiinţei morale este un subiect foarte bun pentru cercetare.
*
Este oare ceva „imposibil”, ca atunci când un student este examinat oral şi i se pun întrebări, să aibă şi el dreptul la întrebări, la care să răspundă profesorul examinator?
Mi se pare foarte drept ca profesorul sau studentul să recunoască faptul, că nu ştiu unele lucruri, că nu ştiu multe lucruri.
Din cele pe care spunem că nu le cunoaştem eu văd şi seriozitatea celui care le caută.
Aspiraţiile noastre neîmplinite vorbesc despre adâncimea noastră de spirit.
În măsura în care primim notă numai pentru cele pe care le-am reţinut sau numai pentru ceea ce putem să facem, cred că reducem persoana umană la prea puţin.
Paleta valorică a notării, teritoriul notării ar trebui să fie infinit de larg şi să ţină seama şi de factori ca: ereditatea, sexul, atmosfera familială, abilităţi, potenţe, neştiinţă, confuzie, aspiraţii, cercetare personală, pasiuni, colaje ideatice, reînţelegeri, comentarii, reflecţii, timpul liber etc.
Trebuie să dăm o notă studentului privindu-l în mediul lui de viaţă, raportându-ne la capacităţile şi incapacităţile lui reale.
E inuman să cerem tuturor aceleaşi standarde şi e ilogic să nu observi diferenţele de vârstă şi de preocupare ale studenţilor.
*
Vorbim despre virtuţi ca despre ceva pe care le percepem dar nu le putem defini foarte bine, pentru că nu le putem împrejmui şi delimita cu acurateţe.
Lăsăm loc apofaticului, pentru că altceva nu putem face. Și acest lucru e conform cu spiritualitatea noastră ortodoxă.
*
Sfântul Serafim de Sarov ne atenţiona că oboseala naşte tristeţe iar veselia alungă oboseala. Un sfat mic dar mare în importanţă.
Astăzi observăm cum oboseala ne umple de pesimism, de tristeţe, de gânduri negre.
Descurajarea care ne vine din lipsa banilor, din atâtea datorii pe care le avem, din cauza bolilor pentru care nu avem bani să le tratăm, ne duce la o frică de viitor şi la o urâre a vieţii.
Un pic de mers pe afară, de contemplare a lucrurilor frumoase, o conversaţie plăcută şi veselă, un pic de veselie ne fac foarte bine.
Cu inima grea nu poţi să te rogi decât cu mare greutate.
Veselia ponderată şi calmul ne pot aranja o stare interioară de rugăciune.
Rugăciunea trebuie să aibă har dar şi aer.
Ştiu: e greu să dai sfaturi pentru toată lumea şi un sfat general nu ajută, în mod direct, în cazuri particulare.
Noi greşim de multe ori socotind sfaturile Sfinţilor Părinţi ca fiind bune pentru oricine, în orice zi şi oricând. Una e litera lor, altul e înţelesul nostru şi altul e adâncul de har al cuvintelor lor.
Riscăm, mulţi dintre noi, să devenim fundamentalişti, pentru că apărăm litera, fără a apăra, în acelaşi timp, şi duhul ei. Și asta: pentru nedesăvârşirea noastră.
În loc să zicem: „aşa zic Sfinţii Părinţi”, smerit şi normal ar fi să spunem: „aşa înțeleg eu că zic ei”.
Veselia alungă oboseala. E vorba de veselia naturală, cuviincioasă.
Un mare tratament ne-a dat Sfântul Serafim aici şi, în acelaşi timp, cel mai firesc cu putinţă.
Când ne apucăm să citim cărţi sfinte mai toţi avem mintea plină de vise. Vrem să facem minuni, să avem puteri speciale, să ne luptăm precum Sfinţii şi să-i biruim pe draci dintr-un foc.
Însă, în cele din urmă, înţelegem că acele cărţi ne întorc la firescul, la naturalul scăldat în har şi în pace al omului, la o viaţă cumpătată.
Plecăm cu multe vise şi ne întoarcem goi.
De fapt, suntem goi. Și a fi cu adevărat gol, adică sărac cu duhul, înseamnă a fi plin de bogăţie harică, care se naşte din sărăcia de gânduri şi de vise deşarte.
Suferim mult pentru că nu comunicăm într-un mod real.
Mi-e dor de ziua când aş putea vorbi cu oamenii de la inimă la inimă, când aş putea să spun, fără frică sau ruşine, cine sunt şi ce vreau.
Atât de mult am uitat cine suntem încât nu mai credem că putem fi cineva.
Trăim cu o tristeţe adâncă. Suntem trişti pentru păcatele noastre şi pentru păcatele din ceilalţi. Problema e să ni le plângem şi pe ale noastre şi pe ale altora, ca şi când toate ar fi ale noastre.
Ispita, marea ispită, că ceea ce spunem noi în aceste cărţi este „o pură idealitate”, ne face tare netrebnici.
Religia a ajuns o glumă pentru mulţi şi asta, mai ales, din neştiinţă şi din cauza înmulţirii patimilor în ei.
Râd pentru că sunt minţiţi sau sfătuiţi prost.
O, Doamne, multe ispite ne mai frământă! Ne e ruşine să ne manifestăm ortodox. Ni se pare, multora dintre noi, un „handicap” Sfânta Ortodoxie.
Unii se luptă cu grăsimea de pe ei iar alţii cu faptul că nu sunt frumoşi. Suferim de faptul cum arătăm şi mai puţin de cine suntem.
Distracţii uşoare, decăzute. Pierdem mult timp aiurea, pe nimicuri. Şi de aceea mulţi tineri dar şi adulţi se simt goi, neîmpliniţi.
Trece distracţia…Dar cartea necitită, rugăciunea nerostită, păcatul nemărturisit, omul pe care nu l-am ajutat, toate acestea nu mai pot fi recuperate atât de uşor. De fapt, nu mai pot fi recuperate niciodată.
Ne pare rău dar am pierdut acel timp.
Valorificaţi timpul! Faceţi-l să răsune în voi pentru veşnicie!
Timpul în care n-ai făcut ceva bun e un timp mort. E ca şi când n-ar fi fost al tău.
Faceţi din viaţa voastră un timp, care să vă bage în veşnicie fericiţi şi nu cu spasmuri de groază.
Murim oricum…Dar depinde cum. Și acest cum, acest mic cum ne face o înveşnicire ce n-o putem schimba.
Oboseala aduce tristeţea. Dar ea poate pieri dacă suntem împreună cu Hristos într-o continuă deschidere către oameni şi natură.
Să ieşi la o plimbare înseamnă să te bucuri de Hristos, de tot ceea ce a creat El.
Plimbarea e o vizită în pământul binecuvântării lui Dumnezeu.
Nu e păcat să te plimbi, să iei aer!
Păcat e să stai închis în casă şi să crezi că aceasta e o virtute, chiar dacă nu o faci pentru Hristos.
*
În Introducere în Teologia liturgică a părintelui Alexander Schmemann[7] nu am găsit niciuna dintre „greşelile” prezentate în articolul părintelui Cornel Toma, traducătorul ei în română.
De la autorul inovator pe tărâm liturgic am înţeles multe lucruri, care îmi deschid o nouă perspectivă asupra cultului.
Păcat însă de concepţia greşită vizavi de Sfântul Dionisie Areopagitul.
[1] Cf. După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, p. 72. E vorba de prima ediţie românească a cărţii.
[2] Cf. TDO, vol. 1, p. 225.
[3] Idem, p. 236.
[4] Toate citările din Dogmatica sa le facem din a doua ediție românească.
[5] Cf. TMO (Teologia Morală Ortodoxă), vol. 1, p. 140.
[6] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_Calvin.
[7] Un sait în memoria sa: http://www.schmemann.org/.