Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Relațiile care ne schimbă

Ieri seară (16 februarie 2011) la Biserica azi a fost prezent ÎPS Prof. Dr. Irineu Popa, mitropolitul Olteniei și pentru că eram la masă și aveam ceva de discutat…nu pot să editez online fila audio…Însă voi sublinia unele lucruri pe care acesta le-a spus în cadrul acestei emisiuni, care sunt lucruri foarte pertinente și actuale…în ceea ce privește relațiile dintre oameni și, mai ales, cele dintre ierarhie și credincioși.

ÎPS Irineu recomanda faptul, că trebuie să trecem peste bariere, peste barierele vizibile, tăioase, existente între ierarhi și preoți și ierarhie și credincioși. Urmările acestor depășiri ale barierelor ar trebuie să fie acela, că „preotul trebuie să vadă în episcopul său pe Părintele său iar credinciosul să vadă în preot pe Părintele său. Trebuie să depășim aceste bariere! Trebuie să ne apropiem și să facem tot ceea ce este posibil…[Să oferim] semne de dragoste…semne de înțelegere…”.

Despre importanța pastorației, adică a glasului ierarhiei Bisericii în societatea actuală: „Trebuie să înțelegem că glasul păstorului [Bisericii] e foarte important în lumea aceasta, în care oamenii nu se mai ascultă, oamenii nu se mai vorbesc [pe ei înșiși], și chiar dacă vorbești nu mai te înțelegi [cu celălalt]…Trebuie să depășim [toate acestea] și, cum am spune noi…să ne aranjăm în așa fel vorbele noastre încât să fie vorbele lui Dumnezeu. Să fie vorbele Duhului. Vorbele Duhului Sfânt. Să vorbim, după cum spune Filocalia: în Duh”.

Părintele Nicolae Dima ridică problema relației dintre preot și credincios în mediul urban…

Și ÎPS Irineu dă un exemplu în această secvență a interviului: „Aș vrea să dau un exemplu, să dau un exemplu, probabil că, na…un exemplu subiectiv…și  mi-l asum…Era Părintele [Constantin] Galeriu, care ne-a fost profesor…La el nu, oamenii din cartier, poate că nu l-au cunoscut…[sau] oamenii au venit la el…Dar întotdeauna, el, când îl vedeau în Biserică, îl găseau [acolo] ca și când ar fi fost dintotdeauna în Biserică…Deci aceasta este, aceasta trebuie să fie gândirea noastră.

Când vine credinciosul la Biserică sau când îl întâlnești pe stradă este ca și când l-ai fi întâlnit dintotdeauna, pentru că el este copilul lui Dumnezeu. Dacă noi, care vrem să fim, într-adevăr, iubitori de Dumnezeu…[atunci] într-adevăr trebuie să înțelegem că oricine [de pe] stradă este copilul lui Dumnezeu.

Oricine din jurul nostru este copilul lui Dumnezeu. Și să știți, vă spun aceasta din experiență…Mergi în anumite locuri și un Bună ziua!, chiar dacă nu știi [să zici mai mult], știi să dai. Nu este nevoie să te întâlnești cu el de o sută de ori…sau să nu te întâlnești de loc…și să îi dai Bună ziua!

[Acest mod de a ne vedea unii pe alții și de a ne respecta] este în firescul lucrurilor. Aceasta este pastorația pe care trebuie să o adoptăm astăzi! Să fim, într-adevăr, prietenii celor din jurul nostru…Să fim, într-adevăr, în relație cu cei din jurul nostru…Chiar dacă lor, la un moment dat, li s-ar părea bizar că noi le zicem: Bună ziua!

Am avut și am întotdeauna această bucurie, când celui pe care îl văd că se uită la mine…îi zic: Bună ziua!

La remarca părintelui Dima, că nu toți ne vor răspunde cuviincios la salut, ÎPS Irineu răspunde:

„Nu mă deranjează…ci mă bucur, pentru că, aproape întotdeauna ne răspund și ei [cuviincios]…”.

Și, e adevărat: e o mare surpriză pentru mulți faptul, că noi, preoții, fără să îi cunoaștem personal, îi băgăm în seamă, că îi salutăm, că ne arătăm disponibilitatea de a vorbi cu ei. Acest fapt îi face să fie mult mai deschiși la o viitoarea întâlnire cu noi.

E o strategie evanghelică de comunicare. Pentru că noi suntem cei care avem inițiativa discuției, a convorbirii…și nu ne lăsăm chemați, rugați pentru a dialoga.

Și vorbitorul nostru subliniază un alt amănunt important: dacă oamenii nu ne răspund întotdeauna…să ne aducem aminte că nici noi nu Îi răspundem lui Dumnezeu imediat, în mod punctual.

„Trebuie să vedem lucrurile real, cu realism…Cum am spune noi, chiar cu un realism foarte, foarte aprins…”.

Intervievatorul, părintele Dima, mută centrul discuției de la intrarea în dialog la modul de gândire concurențial al oamenilor prezentului. Și pune întrebarea: dacă e compatibilă mentalitatea concurențială cu smerenia ortodoxă. Dacă pot coexista într-un om.

Și ÎPS Irineu răspunde, că creștinul ortodox trebuie să se gândească la a avea mai multe fapte bune. Pentru că concurența nu e cu alții, ci cu noi înșine. „Noi suntem într-o continuă competiție cu noi înșine. Și, credeți-mă…este un mare lucru să te depășești pe tine însuți. E un mare câștig să te biruiești pe tine însuți. Este ca și cum te-ai lupta cu cel mai mare, cu cel mai mare…luptător”.

„Ca să te iubești pe tine [însuți] trebuie să îți dorești esențialul: mântuirea”.

Părintele Dima insistă pe ideea egoismului și a grijii de sine la locul de muncă, în gândirea concurențială…

Mitropolitul nostru răspunde: „Fii natural și sincer și cu credință în Dumnezeu și, în mod sigur, vei sta la serviciu”, îți vei păstra serviciul. Pentru că, dacă mimezi supușenia și fidelitatea doar de ochii șefului tău, nu poți să ai câștig de cauză mult timp.

Pentru că „o societate bazată numai pe suprafață și fățărnicie este damnată” la distrugere. „Trebuie să fim realiști! Adică ne facem datoria la locul de muncă până în ultima clipă. Indiferent ce s-ar întâmpla”.

În concluzie: un interviu dinamic, cu teme foarte presante…și în care s-a subliniat necesitatea apropierii și mai mari între noi, a conlucrării și a realismului din relații și opinii.

Did you like this? Share it:

Previous

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2003-2004) [2]

Next

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2003-2004) [3]

15 Comments

  1. Pai,

    Parintele Galeriu studia acasa nu stiu cat inainte de-a ajunge in Biserica, pentru a-i inarma pe intelectuali cu raspunsuri care sa peri-horeze inima stiintei si credintei,

    se ruga nu stiu cat ca sa faca față presiunilor diavolului…

    Si nu prea multa apropiere,

    nu,

    nici aia n-o fi prea buna,

    ci o apropiere din departare: preotul e preot si el indruma, ridica din constiinte; credinciosul asculta si urmeaza povata
    nascuta din singele de duh al jertfelniciei celui ce aduce Mielul ca jertfa;

    adica fiecare cu rolul sau;

    nu e prea clar din dialog ce si cum se intrepatrunde, ce si cum se naste;

    si omul necajit de azi are nevoie de mila, mila si iar mila; toti traim in Mila Lui…

    mi se pare cumva artificial raspunsul sugerat in dialog, dar, bineinteles, nu am tot textul…

    Binecuvintati!

    • Emisiunea a fost o oră…Eu am vorbit doar despre 10 minute…în rezumat…

      Pentru cine cunoaște problemele discutate…mesajul ÎPS Irineu e unul revoluționar…pentru că nu îl auzi prea des: să ne apropiem mai mult unii de alții…prin arderea barierelor dintre noi…

  2. Camelia

    Concurenta noastra cu noi insine este un adevar pe care cei mai multi dintre noi nu il constientizam, chiar daca de foarte multe ori il traim.

    „Noi suntem într-o continuă competiție cu noi înșine. Și, credeți-mă…este un mare lucru să te depășești pe tine însuți. E un mare câștig să te biruiești pe tine însuți. Este ca și cum te-ai lupta cu cel mai mare, cu cel mai mare…luptător”.

    Oameni fiind, suntem intr-o permanenta schimbare. Mai ales atunci cand intalnim semeni care prin felul lor de-a fi imprima respectul celor din jur. Dar reactionam in mod diferit.

    Unii din buni devin mai buni, iar altii reactioneaza taman pe dos, in mod cu totul neplacut si violent uneori. Insa prin reactia lor, acestia incep a se schimba, scotand la iveala, debarasandu-se as zice, de frustrari si suferinte vechi, ingropate adanc in sufletul lor. Insa cei mai multi dintre ei nu constientizeaza acest lucru.

    Nu exista relatie care sa nu ne schimbe. Dar ca sa putem recunoaste acest lucru si sa putem sa ne dam seama de schimbare, trebuie sa fim un pic mai atenti fata de ceea ce se intampla nu doar cu noi, ci si cu cei din jurul nostru. Din pacate insa, timpul nostru este din ce in ce mai scurt, iar uneori parca dispare cu desavarsire.

    Se spune ca daca vrei sa schimbi pe cel de langa tine, trebuie sa te schimbi tu mai intai.

    S-a mai spus ca “de la aproapele vine si viata si moartea”, sau, poate, “daca nu-i poti vorbi fratelui tau despre Dumnezeu, vorbeste-i lui Dumnezeu despre el”. Abia atunci lucrurile vor intra pe fagasul lor firesc.

    • Nimeni, doamnă Camelia, nu ne cere mai mult decât e nevoie…când vede că nu se poate!

      Important e să ne vadă că facem mereu ceva anume, că suntem în folosul multora, că nu stăm degeaba.

      Și respectabilitatea pentru munca noastră sporește pe fiecare zi, dacă oamenii văd că eforturile noastre nu au fost meschine, nu au fost interesate…ci noi avem o constantă sforțare spre bine.

      Ce v-a învățat rugăciunea pentru oamenii…care nu vă vor?

  3. Camelia

    Imi aminteste de cuvintele parintelui Velimirovici:

    Isi uraste vrajmasii numai cel ce nu stie ca vrajmasii sai nu sunt vrajmasi, ci prieteni necrutatori.

    Cu adevarat, mi-e greu sa spun cine mi-a facut mai mult bine si cine mi-a facut mai mult rau pe aceasta lume: prietenii sau vrajmasii.

    De aceea, binecuvanteaza, Doamne, pe prietenii si pe vrajmasii mei!

  4. Și, totuși, ce credeți că ați mai înțeles în ultimul timp în experiența dumneavoastră religioasă?

  5. … ca lucrurile sunt mai simple decat par la prima vedere? … ca recunoasterea greselii ma poate reaseza in Duh? … ca trairea sentimentului filial poate arunca multe griji de pe umerii mei?

    • Dacă ar veni la dumneavoastră o tânără de 15 ani, ca să vă întrebe despre ce să facă ca să înțeleagă viața Bisericii și teologia ei, ce i-ați spune? De 15 ani…

  6. Camelia

    15 ani, spuneti? Ce i-as spune eu? Grea intrebare.

    Cred ca as incerca sa caut sa inteleg eu mai intai de toate, propria-i viata, cu bune si cu rele.

    Motivul pentru care si-ar dori o schimbare, presupunand ca este straina de viata Bisericii.

    • Însă, doamnă Camelia, pentru ce considerați că ar veni o domnișoară de 15 ani la dumneavoastră, ca să vă întrebe aceste lucruri?

      Ce ar fi văzut o asemenea fată la dumneavoastră, pe când erați la Biserică, pentru ca să vă ceară un asemenea lucru: să o sfătuiți în modul de a-și trăi viața?

      Cum ați, prin ce ați fi impresionat-o?

  7. Camelia

    Parinte, insasi intrebarea dvs. pleaca de la premiza unui „daca” – „daca ar veni…”.

    Nu mi-a placut niciodata sa atrag atentia asupra mea, deci, cred eu, nu m-am schimbat (din punct de vedere fizic) prea mult in ultimul timp. Zic si eu.

    • Atunci, de ce nu vine nimeni la dumneavoastră, doamnă Camelia, să vă întrebe despre viața duhovnicească a ortodocșilor, deși dumneavoastră încercați să aveți o cultură teologică și o viață duhovnicească bogată?

      De ce nu atrageți pe nimeni care să vă urmeze exemplul?

      Sunt de vină alții sau dumneavoastră?

  8. Camelia

    Parinte, eu caut raspunsuri.

    Si sa ma bucur de acea delicatete si sensibilitate pe care o raspandesc in jurul lor oamenii rugaciunii.

  9. Și eu caut răspunsuri…și iubesc și îmi e dor de oameni delicați și sensibili…numai că răspunsul e altul, nu?

    Nu iradiem împrejur…pentru că nu vrem!

    Vrem doar să aflăm de la alții, despre alții…și să nu dăruim nimic de la noi…pentru ca să nu fim prost înțeleși…

    Însă dacă nu riscăm dialogul nu câștigăm nici înaintarea în personalizarea noastră.

    Cu dumneavoastră am vorbit…ne-am cunoscut mai bine…dar lucrurile au stagnat, nu?

    De ce?

    Ce ne face să ezităm…chiar și atunci când avem încredere în celălalt?

  10. Camelia

    Stiti dvs., Parinte, acum cateva zile cand am mentionat, in treacat, ca traversez o perioada un pic mai grea, a doua zi dimineata am stiut ca cineva s-a rugat pentru mine si am simtit nevoia de a multumi Domnului pentru asta. De altfel, aceasta bucurie am trait-o intreaga zi, sentimentul ca fac parte dintr-o mare si grijulie familie.

    Vorbiti dvs. aici despre relatiile care ne schimba. Fireste, va referiti la schimbarea in bine. Insa mai este si o alta relatie care te poate schimba, este raspunsul si angrenarea noastra in raspunsuri pe masura rautatilor revarsate peste noi. Este o cale mult mai grea si dureroasa care nu-si afla finalitatea decat in iubirea lui Hristos.

    Vorbim cu totii despre iubire si despre iertare si credem ca, daca am trecut peste o situatie neplacuta si uitarea s-a asternut pe moment, situatia in sine s-a rezolvat singura. Cat de mult ne putem insela! Pentru ca, undeva adanc ascuns in sufletul nostru, ramane acea rana peste care am rasturnat o piatra mare, piatra uitarii.

    A trebuit sa ma intorc Acasa cu sufletul sfasiat, dupa multe cautari aiurea, fara a mai putea face altceva decat sa astern ceea ce mai ramasese din sufletul meu, neputintele si esecurile de care din plin ma bucurasem, la picioarele lui Hristos. (Nu ma refer la situatia materiala, pentru ca nu duceam grija zilei de maine, din punct de vedere profesional totul mergea din bine spre mai bine.)

    Atunci viata mea avea sa se schimbe cu totul. Eu insa nu constientizam acest lucru, doar ma multumeam sa traiesc bucuria care crestea in sufletul meu pe zi ce trecea.

    Nu stiam ce se intampla atunci cu mine, dar simteam nevoia de a fi prezenta la toate slujbele Bisericii, simteam ca numai acolo pot afla raspunsul si rezolvarea de care aveam atata nevoie.

    Ziua de Rusalii a aului 2008 nu o voi uita niciodata. Inca de cum am intrat in Biserica, simteam ca atmosfera este cu totul alta, simteam liniste si impacare sufleteasca, toate grijile disparusera, vedeam cum deasupra capetelor noastre staruie un nor usor, albastrui, caruia i-am gasit rapid explicatie rationala : fumul din cadelnitele preotilor. (Insa el a fost prezent in Biserica pana la terminarea slujbei.)

    Rugaciunile pe care Parintele le-a citit la sfarsit, la Vecernia plecarii genunchilor, au fost cele care au deschis usi incuiate ale sufletului meu, permitandu-mi sa ma regasesc pe mine insami in ruga fierbinte :
    “Primeste-ne pe noi, care cadem inaintea Ta si graim:Gresit-am! Pacatele tineretilor noastre si ale nestiintei nu le pomeni, de cele ascunse ale noastre, curateste-ne pe noi!”

    Am plecat atunci acasa cu o bucurie de nedescris, spunand tuturor ca este cea mai frumoasa slujba de pana atunci. Pentru ca traisem fiecare cuvant al rugaciunilor, cerusem si primisem iertare de care pana atunci nu mai avusem niciodata parte.

    Insa toate acestea nu aveau sa fie decat inceputul unei vieti pe care aveam sa o descopar treptat, prin caderi si ridicari succesive, calauzita in permanenta de Dumnezeu, mergand din bucurie in bucurie, pana la daramarea tuturor zidurilor pe care le construisem atata amar de vreme in jurul inimii mele, lasandu-ma definitiv in voia Lui, ca singura varianta posibila.

    Singurul meu regret este doar faptul ca am pierdut mult timp cautandu-L in teorii si filozofii straine, fara ca sa stiu ca este atat de aproape, chiar in inima mea.

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén