Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 18 februarie 2011

Căsătorie și divorț

Doamne ajută, Părinte!

din păcate ne încadrăm foarte bine la capitolul evocat de Sfinţia voastră în Seducție și urmări.

Problemă într-adevăr se pune acum…şi, din păcate, nu prea mai există fundamentul pentru a reclădi ruinele…

După 10 ani de masturbare în doi (ca să vă copiez stilul academic în ceea ce priveşte Taina), a decis să se masturbeze singură…invocând diferite pretexte, cum se obişnuieşte în astfel de cazuri; Însă în decursul acestei masturbări a căzut sămânţa şi în pământ bun, adică  am conchis că eram fericiţi la vreme aceea!…

Am odrăslit încă trei suflete, care acum, ca urmare a acestei libertăţi…suferă atentatul cel mai cumplit din viaţă unui om: încercarea sistematică de a omorî sufletul prin despărţirea de Dumnezeu şi propriul tată!…

….Par a fi inutile toate rugăciunile, nevoinţele celor care cunosc situaţia, de la clerici până la mireni şi sfinţi!

Desigur, că nu mă aştept acum să-mi administraţi pe tavă soluţia miraculoasă. Însă am o nelămurire în ceea ce priveşte indisolubilitatea Tainei: se anulează?

Poate omul să desfacă, într-adevăr, ceea ce Dumnezeu a unit sau doar este lăsat să creadă asta, trăind în umbra minciunii!!!!!?

Mai concret, instanţa civilă reprezentată prin om poate să desfacă ceea ce Dumnezeu a unit?

Ce să înţeleg, atunci când suntem sfătuiţi în Evanghelie „să nu desfacă omul ceea ce Dumnezeu a unit”?…Că e posibilă dezlegarea, anularea Tainei sau aceasta se produce involuntar de conştiinţa omului odată cu căderea în adulter să zicem?!

Și-atunci, dacă aşa ar sta lucrurile, eu  în care raport cu Dumnezeu sunt. Tot în adulter?…Și dacă EL nu m-a lepădat, cum rămâne cu „afacerea” de iubire cu aproapele?!

Nădajduiesc să-mi daţi un rapuns nu atât de tehnic precum se obişnuieşte în situaţiile mai sus menţionate ci pertinent, profund, real şi ca de la suflet la suflet.

Va mulţumesc din suflet!

PS: ea se chemă Diana, în cazul în care mai aveţi spaţiu pentru pomeniri, iar copii: Andrei, Maria şi Mihail.

***

Scrisoarea de deasupra am primit-o astăzi de pe emailul: noitrei33@yahoo.it.

Expeditorul nu se semnează.

E ironic cu mine…dar vrea să fiu băiat bun cu dumnealui.

Adică începe cu stângul discuția…

În articolul citat de dumnealui, mă refeream la doi inși, bărbat și femeie, care se seduc reciproc…au raporturi sexuale…nu așteaptă nimic unul de la altul, adică mariaj și întâlnirile lor sunt „un fel de masturbare în doi”.

De ce am spus asta? Pentru că nu urmăresc altceva…în afara unei sexualități non-procreative.

Adică expeditorul scrisorii s-a grăbit. N-a citit cu atenție…sau a intrat în vorbă cu mine doar ca să îmi spună păsul.

E un lucru bun că ne-a scris!

Însă e un lucru rău că se comportă față de mine în mod ranchiunos…când nici nu ne cunoaștem.

Dacă mie îmi cade o piatră în cap astăzi…nu îl voi socoti pe dumnealui răspunzător de asta. Când vrei să vorbești cu cineva…tot la fel, nu îl acuzi de nefericirea ta…dacă omul nu are nimic de-a face cu ea.

Da, vă răspund frățește!

Îmi pare rău de situația dumitale, căsătoria religioasă nu are o altă slujbă religioasă în anulare iar dacă vă despărțiți legal la tribunal sau notariat, în fața lui Dumnezeu, căsătoria e tot căsătorie…numai că nu mai aveți cu cine să o împărtășiți, atâta timp cât nevasta nu vă mai dorește.

În această situație, un creștin dorește ori să se împace cu soția…ori să trăiască fără să ia alta, gândindu-se, în situația dumitale, la cei 3 copii.

Da, știu, ca îngăduință, se permite și a doua și a treia căsătorie…

Însă mai înainte de căsătorie sau divorț, dacă aș fi în locul dumitale, m-aș gândi la ce am greșit…de s-a ajuns aici.

La ce am greșit…atunci când mi-am ales soția cu care am făcut 3 copiii…sau la ce am greșit…până când ea a dorit un alt bărbat…sau doar să se despartă de mine.

Și bărbătește e să îți asumi partea dumitale de vină.

Sau partea dumitale de neatenție, de lipsă de afecțiune, de lipsă de…motiv pentru care a considerat că nu îi mai sunteți propriu.

Când se ajunge aici se ajunge treptat și nu deodată…și se ajunge pentru că una din părți nu mai suportă

Doar dumneata știi reproșurile soției dumitale…și numai dumneata știi să rectifici lucrurile rele…dacă ți se dă prilejul.

Bucuria vine de departe. Interviu cu Prof. Otilia Kloos [3]

Prima și a doua parte

***

Și astfel, Părinte drag, în aceste culori îmi scăldam fața: albatrosul gândului suprem că prietenia e suavă, colegialitatea nebicisnică[1], scânteia de foc a corului cu:

„O, munte nalt,

O, vale,

O, codri, dragi mi-aţi fost!

În voi atâtea visuri găsit-au adăpost”…

O neatârnare care te purta ca vântul printre columnele intrate-n vârtejul lui Fluieră-Vânt şi Bate-Coclaurile.

E ceva de nedescris: o vârstă a încrederii oarbe în puterea de neînfrânt a dorului de-a-mi vedea temele făcute, de-a da viaţă păpuşilor pe care mi le modelam din noroi cleios.

Erau păpuși neclandestine, pornite pe şiretenie în măreţia plaiului natal. Erau praf şi pulbere cu noima[2] unei vieţi de om.

Scăldătoarea acestei copilării m-avântă şi-acum pe crestele acoperamântului aruncării în elanul visului.

Abia aşteptam să vină şcoala, să-mi văd colegii, profesorii, să-mi verific temele. Abia aşteptam să văd ce palton primesc, măcar o data la 2-3 ani, ce pantofi-surpriză îmi va cumpăra mămica!

La Educaţie Fizică făceam maraton împrejurul şcolii. La Practică[3] mai mergeam la cules frunze de dud pentru viermii de mătase crescuţi în şcoală.

Mă ciondăneam adesea cu surorile mele, care-mi invadau spaţiul noptierei mele cu materiile şcolare, ajutam părinţii la cărat pământ cu găleata din ogradă în Parcul Copou din susul casei, străbăteam distante lungi până ajungeam la şcoală…

Dar nu ziceam nici cârc[4].

Și asta în dârdora[5] luptei pentru vitejia copilului din mine.

Şi multe ticăloşii care să-mi ţină de urât…

Mă topeam d-a-n picioarelea să mai stau câteva minute la v-aţi ascunselea cu copiii din vecini, să mă zgâiesc la dealul Copoului doldora de derdeluşe cu sănii.

Nu mă izbăveam în cine ştie ce tupeu oropsitor. Dimpotrivă: eram timidă, cu zdrobire de rărunchi în fața celor mai mari, bălăbănindu-mi[6] sufletul între şcoală şi inima casei.

Mămica se luptă din răsputeri să gătească de mâncare la atâţia copii, şi nu purta sâmbetele nimănui[7].

Eram fericită!

Nu ştiam de măiestria searbădă a aluviunii sufleteşti, ce te învăluie şi nu-ţi mai dă drumul, potopind[8] tot ce-i în tine. Tot ce-i minte[9]!

Ştiam doar că există un sens în toate.

Mi-amintesc un ropot de ploaie[10] ce nu se mai sfârșea…Eram în drum spre casă. Ploaia te făcea să nu cazi în piroteala[11] sfâşierii lehuze în uscăciune.

Mă oropsea chibzuit în bogăţia curgerii neobosite din  seva lumii acesteia, pe care nu mi-o puteam explica atunci cu prea multă tragere de inimă.

Doar că-i veneam de leac c-o fire neînfrântă de bănuieli băbeşti.

Nu mă puteam deştepta din buimăceala de copil.

Împreună cu prietena mea cea mai bună, Liliana Nica, ne-am hotărât să dăm examen de admitere la Liceul pedagogic „Al. Vlahuţă”, din Bârlad, Jud. Vaslui.

Eu la secţia filologie-istorie, ea la secţia învăţători. Ea dădea mai mult de-a călare[12], cu îndrăzneala de-a ţine piept vieţii, pe când eu eram încă o pacoste pentru mine însămi, căci boleam de boală neînţelegerii a prea multe. Dar ne toleram una pe alta.

La fel şi cu Mariana Gaer, o evreică din Vaslui, pe care am întâlnit-o mai acum 15 ani,  chiar  făcând negoţ prin magazinele din Vaslui.

– În cele din urmă ați ajuns în momentul examenului la liceu…

– Da!…Și examenul de admitere la liceu a constat din Limba şi Literatura Română şi Istorie.

Nu-mi amintesc să fi fost dificil.

După ce m-am văzut admisă, am trecut la problemele administrative ale integrării mele pe lista bursierilor, bursă care urma să-mi garanteze frecventarea cursurilor. După care a urmat vizitarea internatului, a şcolii, a anexelor.

Liceul Pedagogic „Al. Vlahuță” fusese transformat din Academie militară în Complex şcolar în anul 1958.

Devenise astfel „una din cele mai vechi şcoli pedagogice din ţara,  fiind inaugurat la 29 noiembrie 1870”[13].

Mă zgâiam şi eu pe cât puteam la măiastra cazarmă topită cu totul în sumedenia de clădiri şi săli de clasă, secretariat, contabilitate, administraţie, laboratoare de fizică, de chimie, biologie, geografie, cabinet de limbi străine, cele două săli de muzică, bibliotecă, trei săli de marmură menite manifestărilor culturale ale şcolii, cabinetul dentar…

În ultimul, dentistul a turnat cu doldora sensibilului în pacienţi ca mine, care aveam dinţii strâmbi. M-a pus să zâmbesc…Și s-a mirat de cât de „strâmb” mă port în acoperământul  structurii mele dentare, fără însă a catadicsi cumva să purceadă a mă înomeni printr-o oropseală mai lămurită[14] sau să-mi recomande vreo întremare ortodontică mai vârtoasă.

Și din această cauză am de suferit pe toată viața…

Sunt sigură însă, pe de altă parte, că toate acestea aveau de-a face cu resursele financiare.

Iar finanţarea acestor tipuri de cabinete, după cum știm, suferea de geruiala industrializării și de lipsa omenosului din noi.

Liceul nostru pornise de la 21 de săli de clasă, 20 de  săli de internat, o sală de sport, 6 săli de instruire practică, blocuri de locuit pentru profesori…

Singură încăpere, dintre cele ale profesorilor, pe care o voi vedea aici va fi cea a profesoarei mele de Limba Latină. Mă invita  adesea în apartamentul ei. Nu-i mai ştiu numele.

Însă am căzut în clapca[15] în care m-a împins această fiinţă sensibilă. Se dusese vestea că învăţase în facultate cu prosopul pe cap, pentru ca să se mai răcorească de la tocitul atâtor şi atâtor conjugări de verbe latine.

O aud și acum: „Treci la loc, băiatule! Quattuor[16]!…

Şi apoi se urca  pe telegarul[17] unui zâmbet amestecat cu umor şi răutate prefăcută.

Dar îi plăcea să ne „respecte” cu note proaste, tocmai pentru că nu ne ridicam nicidecum la nivelul ei.

De mine se ataşase, mă trata cu ciocolată (ceea ce, pe atunci, era un lux), şi-mi descria adesea ce se întâmpla prin cancelarie, cu ceilalţi profesori, care încă se zvârcoleau în găinațul tranziţiei.

Adică între trecerea de la fostul statut al Liceului Teoretic către desfiinţarea Liceului Pedagogic, şi înfiinţarea profilelor industriale, guițate de ingineri, care se zvârcoleau în bâjbâiala nepregătirii psihologice pentru meseria de profesor.

Bineînţeles, eu o înţelegeam mai mult prăpăstios. Dar ea avea nevoie de cineva în fața căruia să-şi verse năduful şi pacostele.

Nu mai vorbesc despre aventurile amoroase pe care mi le încredinţa d-a-n picioarelea, sugerându-mi drăciile ce se puneau la cale, ploconelile la care se supuneau unii dintre profesori.

Rămâneam încremenită…Dar cel mai mult mă uimea psihoza la care ajunsese această fiinţă.

Cu șușoteli, cu momeli, mă bucura prezenţa ei.

Acum, dacă aş mai întâlni-o, aş încerca un case study[18] de cremene.

Pentru că în ea se tânguia latinul ciceronian[19], care alesese săbioiul încrâncenatului de Marx[20], care te înavuțea în ale economicului în dauna  sufletului din noi.

–  Și am ajuns într-un punct, doamnă Otilia, unde nu mai intuiesc deloc ceea ce urmează…Pentru că nu mai știu cât timp mai este până când dumneavoastră veți pleca din România…Adică, când anume ați început liceul și ce a urmat după terminarea lui?

– Da, știu asta!…Însă mă voi face explicită prin datele pe scurt pe care vi le voi da acum.

M-am născut pe 28 august 1963. Clasa I şi a II-a le-am făcut între 1969-1971. A urmat mutarea de la Petroşani la Rediu în 1971.

Între 1971-1973 mi-am făcut studiile şcolii primare, pe când gimnaziul între 1973-1977. Între 1977-1981: liceul.

Între 1981-1982 am devenit profesor suplinitor la Miclești, jud. Vaslui[21]. Aici am fost profesor de Franceză și Română.

Apoi a urmat facultatea, între 1982-1986. Am făcut Facultatea de Litere, secția francezo-română. Erau numai 20 de locuri disponibile când eu am devenit studentă…Am intrat a 10-a pe listă. Și mi-am menținut poziția de mijloc până la terminarea studiilor.

Între 1986-1989 am fost profesor titular în localitatea Marginea, com. Suceava, jud. Rădăuţi[22].

Între 1989-1990 am fost profesor la Liceul Mihail Kogălniceanu, în Vaslui, jud. Vaslui. Aici am fost doar profesor de Limba și Literatura Română.

Între 1990-1991 am dat examen de admitere la Clasice, la Facultatea din Iaşi, cât şi la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi.

În 1991, pe 13 august, am plecat în Statele Unite.

Între 1991-1993 am muncit ca infirmieră la Casa de bătrâni numită Episcopal Church Home of Minnesota, în St. Paul, Minnesota[23].

Între 1993-1998, am studiat RN Nursing[24], cu Diplomă de RN Nursing, acumulând în acelaşi timp şi credite de Germană şi Spaniolă, cât și credite de Limbă Greacă la University of Minnesota[25].

La Paris, la Institutul Saint-Serge[26] m-am înscris în anul 2007 și acum sunt în anul întâi.

Pe 12 iulie 1992 mi se naştea primul copil: Paul Michael Kloos, pe când pe 31 decembrie 2000, al doilea copil: Fotini Kloos.

În 1998 am început să lucrez la Registered Nurse la Greeley Health Care, Minnesota[27]. Pentru 6 luni…după terminarea facultății de RN Nursing la Century College.

La United Hospital, St. Paul, Minnesota[28] am lucrat până în 2008.

Iar din 2008 până în prezent lucrez la North Memorial Hospital, Robbinsdale, Minnesota[29], în specialitatea telemetrie (monitoare cardiace) şi medical-surgical.

Aşa se întâmplă, de obicei, când termini facultatea pentru asistente medicale aici. E altfel de cum se întâmpla în România. Te angajează cel mai uşor la un azil de bătrâni, pentru că aceste instituţii sunt finanţate cu bani din pensiile şi asigurările de sănătate ale pacienţilor în vârstă, de obicei.

Și aceste azile plătesc un salariu minim pe economie pentru asistenții medicali.

Însă numai spitalele sunt cele care îți plătesc un salariu decent. Și, pentru că lucrezi în spital, ai şi șansa de a fi acoperit de un sindicat, care îţi asigură şi pensie suplimentară după un anumit nr. de ani lucraţi.

RN-ul în Statele Unite e un lucru neasemuit de frumos. Nici în Franța sau Anglia nu am întâlnit un asemenea statut de independenţă, o asemenea transparenţă pentru această meserie, în care ai parte de specializare continuă și de beneficii cât mai demne, de prestanţă.

Adică eşti RN, eşti o doamnă!

Pacienţii şi familiile pacienţilor se bazează pe tine din multe puncte de vedere: conştiinciozitate, preţuire a cunoştinţelor despre diagnosticul pacienţilor, devotament, legătură strânsă cu medicul şi planul său de luptă împotriva bolilor.

Îmi spunea o româncă din Paris, după ce i-am spus cât câştigă o asistentă la noi, că nu voi primi niciodată aşa răsplată de la sistemul de remuneraţie al spitalelor franţuzeşti.

Deci cam acesta e câmpul meu de experienţă: profesorat cu definitivat în franceză-română, RN nursing, şi profesor suplinitor în ţară, ca şi la Stillwater Area High School[30].

Am renunţat însă la suplinire aici din cauza că nu pot face față familiei şi cerinţelor de la spital.

Dar, ca suplinitor în Minnesota[31], e floare la ureche: nu trebuie să predai ca profesorul propriu-zis, ci doar să respecţi un plan de bătaie lăsat ţie în grijă de profesorul titular.

Și acum cred că sunt mult mai explicită în traseul vieții mele…


[1] Care avea personalitate, care era sinceră.

[2] Cu înțelegerea, semnificația…

[3] Practică agricolă: un eufemism prin care se desemna munca pe gratis în folosul statului comunist. Elevii de gimnaziu și de liceu erau obligați să meargă la munca câmpului…pentru a strânge roșiile sau porumbii (spre exemplu), timp de două săptămâni, fără să fie plătiți.

[4] Nu mă plângeam deloc de lucrurile care îmi displăceau.

[5] În toiul. A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/d%C3%A2rdor%C4%83.

[6] Pendulând continuu între școală și casă…

[7] Nu invidia pe nimeni.

[8] Inundând.

[9] Tot ce-i gând bun, rațiune.

[10] O aversă de ploaie.

[11] În somnolența.

[12] Cu multă încredere în sine.

[13] A se vedea: http://www.eminescubarlad.ro/diverse/istoric.html.

[14] Printr-o durere care să producă efecte estetice.

[15] Cursa.

[16] În latină: [nota] patru.

[17] Calul.

[18] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Case_study.

[19] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Marcus_Tullius_Cicero.

[20] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Karl_Marx.

[21] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Micle%C8%99ti,_Vaslui.

[22] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Marginea,_Suceava.

[23] Idem: http://www.ehomesmn.org/.

[24] Idem: http://www.allnursingschools.com/nursing-careers/registered-nursing/rn-degree.

[25] Idem: http://www1.umn.edu/twincities/index.php.

[26] Idem: http://www.saint-serge.net/.

[27] Idem: http://www.hospital-data.com/hospitals/GREELEY-HEALTHCARE-CENTER-STILLWATER.html.

[28] Idem: http://www.unitedhospital.com/ahs/united.nsf/.

[29] Idem: http://www.northmemorial.com/jobs/.

[30] Idem: http://highschool.stillwater.k12.mn.us/.

[31] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Minnesota.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2003-2004) [5]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2003-2004)

*

Paginile 70-80.

***

În disputa cu Purrhus, Sfântul Maxim Mărturisitorul[1] afirmă libertatea omului ca o consecinţă directă a faptului că omul e creat după chipul lui Dumnezeu.

Spunea el: „Dacă omul a fost creat după chipul fericitei Dumnezeiri Celei mai presus de fiinţă – firea dumnezeiască fiind liberă – omul are o fire liberă pentru că este cu adevărat chipul ei[2].

Cu alte cuvinte, libertatea noastră este o consecinţă teologică şi nu o consecinţă „naturalistă”, în sensul teoriei evoluţioniste.

Libertatea omului implică statutul său de creatură. Numai pentru că omul este creat de Dumnezeu, după chipul Său, omul e liber în dependenţă faţă de Dumnezeu.

Făcut după chipul lui Dumnezeu, omul trebuie să tindă spre El pentru ca să-şi consolideze libertatea sau libertatea duhovnicească constă tocmai în faptul de a tinde necontenit spre Arhetipul divin al omului, adică spre Creatorul său.

*

„Roadele plăcerii”[3]. O expresie dintr-un imn al Triodului. Prin aceasta se arată consecinţele primului păcat.

Mâncând din rodul oprit, în om s-au făcut vizibile roadele acestei plăceri nepermise. Omul a fost „dezbrăcat de lumină”[4] prin păcat. El a fost deposedat, „dezbrăcat de nevinovăţie”[5].

Găsesc aici o constatare foarte pertinentă: „Moartea n-are în teologia bizantină sensul unei pedepse. Ea pare mai degrabă un efect suplimentar al milostivirii dumnezeieşti care pune astfel o limită extinderii păcatului, împiedicându-l să devină nemuritor[6].

Moartea e o ieşire din har şi nu o pedeapsă exterioară, impusă de Dumnezeu. Moartea vine în om ca o consecinţă a primului păcat comis, ca o alegere.

Moartea – după expresia părintelui Makarios – „cufundă sufletul mai degrabă în uimire decât în disperare[7].

Pentru a indica uimirea omului în faţa morţii, Sfinţia sa apelează la idiomela „Plâng şi mă tânguiesc…” a Sfântului Ioan Damaschin.

Pentru cei „adormiţi”, părintele îl foloseşte pe „defuncţi” (care nu mai sunt angrenaţi în funcţiile vitale).

Însă defunct prezintă viaţa numai din punct de vedere biologic, fără substrat etern. Cred că mai corect e termenul de adormit, pentru că are o completă relevanţă dogmatică.

*

E interesantă folosirea lui „a cădea” în imnologia ortodoxă. Când se vorbeşte despre păcatul Sfinţilor Protopărinţi se vorbeşte despre cădere. Omul a căzut. Omul a căzut din har. Căderea te face gol şi te lasă pradă patimilor sălbatice.

Omul cade. Harul e văzut de către noi ca cel care ţine pe om pe verticală, pe verticala binelui.

Dacă nu mai eşti în har ajungi asemenea animalelor, târându-te pe pământ.

Vocaţia omului e aceea de a fi în har.

*

Conform cuvântului grecesc nebunia este un anti-zel[8].

*

Găsim într-un text al Triodului: „îmbrăcămintea de multe feluri a gândurilor ruşinoase[9].

Gândurile păcatului au haine diferite. Ele arată strălucitor şi sunt diferite. Sunt diferite dar formează un singur rău.

Ele se deosebesc doar în faptul că vizează rele diferite, dar, în esență, reprezintă acelaşi lucru: păcatul, patima.

Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că patimile survin în om în urma unei „iubiri fără minte[10].

Tocmai de aceea spunea Vladimir Lossky, dacă nu greşesc cumva, că patimile sunt „impersonale”.

Poate că acesta a urmat cuvintelor Sfântului Antonie cel Mare: „Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-I placă Lui[11].

Patimile sunt un consum afectiv fără logică duhovnicească. Ele presupun o iubire viciată şi o minte perversă.

În Filocalia Românească, vol. 2, ed. 1947, Fericitul Dumitru Stăniloae foloseşte expresia: „iubire neraţională[12].

Păcatul este „o auto-idolatrie[13], spunea și părintele Makarios.

*

Sfântul Isaac Sirul, în Cuvântul 27[14] afirmă, că cei din gheena Iadului „vor fi biciuiţi de biciul Iubirii”. Căci „iubirea se face chin în cei lepădaţi”[15].

Ei nu vor suporta iubirea dumnezeiască pentru că nu s-au deschis ei în timpul vieţii lor terestre.

Pentru cei din Iad este un chin să iubească. Şi de aceea iubirea lui Dumnezeu îi chinuie, pentru că ei nu o acceptă.

Autorul  nostru, părintele Makarios, spune foarte corect faptul, că „păcatul anticipează Iadul”[16].

Păcatul, ca separare de Dumnezeu, anticipează Iadul, care e o separare eternă de Dumnezeu.

De la o separare temporară trecem la una eternă.

Sfântul Grigorie de Nazianz spunea că osândiţii „vor vedea ca Foc pe Cel ce nu L-au văzut ca Lumină[17].

Lumina divină, plină de bucurie şi viaţă pentru Sfinţi e percepută de cei păcătoşi ca foc, ca pedeapsă, ca un chin insuportabil.

Iubirea chinuie.

Iubirea îi chinuie pe cei care nu au iubit, pe cei care L-au negat pe Dumnezeu şi pe aproapele lor.

Sfântul Ioan Damaschin, în Dialog contra maniheilor afirma, că: „pedeapsa nu e altceva decât focul poftei, răutăţii şi al păcatului lipsit de obiect[18].

Dacă pentru Sfântul Grigorie de Nazianz starea celor chinuiţi e o urmare a neiubirii venite din partea lor, pentru Sfântul Ioan Damaschin pedeapsa Iadului este o auto-pedepsire.

Ei se chinuie din cauza propriilor lor patimi nesatisfăcute. Ei caută materia păcatului dar nu o găsesc, pentru că nu o mai au.

Aşa că, Sfântul Grigorie vede păcatul ca indiferenţă, pe când Sfântul Ioan Damaschin îl vede ca auto-suficienţă.

Indiferenţa şi auto-suficienţa însă au ca punct de plecare necredinţa. Dacă nu crezi, atunci îţi sunt indiferenţi Dumnezeu, aproapele, natura din jur şi te centrezi numai pe tine. Îţi focalizezi activitatea numai asupra propriilor tale pofte.

*

Am observat că Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu se exprimă în scrierile sale tot la fel de „neîngrijit” ca şi mine. Pe el îl interesează ceea ce spune şi mai puţin cum o spune.

Dar, deşi nu suntem prea atenţi la cum spunem ceea ce spunem, ne interesează însă să fim înţeleşi. Deşi nu explicăm prea bine lucrurile…

Scrie ca să-i placă lui. Scrie în acord cu simplitatea, cu smerenia sa. Şi tocmai asta observi că nu place la cititorii noştri.

Sfântul Ioan Gură de Aur (am observat în I Timotei), că foloseşte şi el gerunziul tot la fel de „nepotrivit” ca şi mine.

Scriem altcumva. Scrisul duhovnicesc nu are şabloane.

„Neîngrijirea” Sfinţilor Părinţi are un tâlc al ei. Tâlcul acesta  trebuie căutat în smerenia lor.

Scrisul, privit ca interior sufletului, are nişte coordonate care ne depăşesc. Observ acest lucru din ce în ce mai mult.

Oricât aş încerca să scriu bine, simt că am multe deficienţe. Nu ştiu dacă pot fi satisfăcut de modul cum spun un lucru.

Ajută-mi, Doamne, şi smereşte sufletul meu! Sunt un mare ticălos.

*

Rugăciunea ortodoxă ne propune mereu să conştientizăm moartea. Auzim adesea sintagma: „mai înainte de sfârşit”…

Pentru că în Ortodoxie moartea e un sfârşit al faptelor personale purificatoare.

Oare nu trebuie să vedem în faptele bune un mod de purificare a noastră de patimi şi nu o acumulare patrimonială de fapte, în felul unui depozit personal de fapte bune?

Faptele bune purifică, îl curăţesc pe om de patimi. Aceasta e poziţia ortodoxă!

Ideea de „depozit” de fapte bune personale miroase a supoziţie romano-catolică.

*

„Cuptorul căinţei”[19] arată intensitatea propriei noastre pocăinţe. Căinţa trebuie să vină din dragostea de Dumnezeu.

Când căinţa se manifestă cu adevărat atunci ea este o ardere a păcatelor trecutului, o renunţare la ceea ce am făcut rău în viaţa noastră.

*

Pentru Sfântul Ioan Scărarul[20] gândul la moarte este „mireasa monahului”[21].

Nunta ca moarte are concreteţe duhovnicească, deoarece mortificarea (ca expresie a morţii pentru această lume) traversează moartea ca pe o poartă de întâlnire cu Mirele ceresc.

Moartea nu îl înspăimântă pe nevoitorul ortodox. Ea îi aduce bucurie, împlinire, revelare a frumuseţii cereşti dacă sufletul nostru e curat.

Eu mă logodesc cu moartea, cu gândul la moarte, pentru că doresc comuniunea veșnică cu Viaţa cea ipostatică, cu Hristos, Dumnezeul nostru.

Gândul la moarte nu are pentru noi accente nihiliste sau de resemnare, ci accente pascale sau maritale.

însoţesc cu moartea. Cuget la ea mereu. O iubesc ca pe o mireasă a sufletului meu, pentru că mă face imun la tentaţiile prezentului. Răpit de înălţimea ei, de seriozitatea şi făgăduinţele ei, moartea mă transportă spre contemplaţie.

Cuget, mă rog, iubesc şi moartea mă însoţeşte pretutindeni. O simt ca pe o limită dar, în acelaşi timp, şi ca pe o prezenţă care mă linişteşte.

Moartea este un principiu ascetic, dacă, după prezenţa ei episodică, fugitivă, urmează Hristos Domnul. Ea este o poartă care te poate veseli sau întrista.

Pentru mulţi, ea nu spune nimic. Pe când, pentru cei ai lui Hristos, moartea vorbeşte cu accente profunde. Dar cine stă să-i perceapă sensul ei adânc?

*

„Lacrimi de străpungere[22]. Lacrimi care să străpungă duritatea inimii. Căinţa străpunge inima şi inima plină de căinţă naşte lacrimi. Lacrimile nu se provoacă. Ele vin de la sine, atunci când vin din părerea de rău, din simţirea răului săvârşit.

*

Dacă păcatele îl mişcă pe om spre lucruri, pocăinţa trebuie să se exprime şi ea prin fapte care mişcă lucurile.

Pe când răul se foloseşte de lucruri pentru a le devaloriza, binele se arată în afară printr-o imprimare a sincerităţii pocăinţei în lucruri.

Pocăinţa vede în mod sfânt relaţia ei cu lucrurile din jur.

Lucrurile, obiectele, fiinţele nu mai sunt folosite pătimaş de cel care se pocăieşte, ci cu măsură, în mod cuviincios.

*

Monahul trebuie să fie o „fiinţă liturgică[23], spune autorul nostru. Dar eu cred că şi mireanul trebuie să fie la fel.

Oare s-a gândit cineva la o umplere duhovnicească a timpului unui mirean?

Mireanul poate contempla şi se poate ruga în fiecare sector al vieţii sale. Trebuie să le explicăm oamenilor că rugăciunea nu presupune numai o stare de adâncă concentrare şi o poziţie absolut tradiţională (adică în genunchi sau în picioare), ci o stare diversă, mobilă.

Acest „te poţi ruga oricând şi oriunde” trebuie explicat dinăuntru, de cineva care trăieşte astfel rugăciunea.

Rugăciunea arată „deosebit”, în aparenţă, în faţa televizorului, pe stradă, la veceu sau la cumpărături dar, în esenţă, peste tot facem aceeaşi rugăciune.

Avem o percepţie proastă despre rugăciune, când credem că nu putem să ne rugăm în anumite locuri care par „nepermise”.

Spre exemplu am spus că ne putem ruga stând pe veceu… şi mulţi se pot scandaliza. Dar de ce nu pot să mă rog şi acolo?  Oare viaţa pe care mi-o petrec la veceu, petecul de viaţă pe care îl petrec acolo sau stând în pat, nu fac parte tot din viaţa mea?

Mă pot ruga cu cuvinte proprii, cu cuvintele mele. Mă pot ruga pentru oricine şi pentru orice.

Rugăciunea e un gând cu multe puncte de suspensie.

Suferinţa se amestecă cu rugăciunea mea. Ea o evocă şi evocă tot felul de amintiri, de gesturi, de întâmplări din viaţa mea.

Îmi aduc aminte de ceva, de cineva, văd ceva şi mă rog pentru ajutorul lor, pentru frumuseţea acelui lucru sau pentru scăparea cu bine din acea ispită.

Mă rog şi mă simt adânc băgat în Iad şi mă rog.

Mai contează locul, când eu sunt concentrat asupra a ceea ce mă rog, când rugăciunea e totul pentru mine şi eu sunt desprins cu mintea de tot şi toate şi sunt numai acolo, în rugăciune?

Eu mă simt în Iad şi mă rog pentru fraţii mei.

Există o „pudicitate” foarte păcătoasă în noi, care ne separă rugăciunea de faptele noastre biologice, de anumite fapte biologice.

A te ruga în timp ce faci dragoste cu soţia ta pare o „mare aberaţie” pentru mulţi. Şi aceasta, deoarece biologicul nostru, trupul nostru nu mai e simţit ca având sensul său în Dumnezeu, ci e privit, în mod eretic, ca sediu al tuturor păcatelor.

Cu alte cuvinte ne e ruşine de noi. Ne e ruşine că mergem la veceu, că ne băşim, că facem dragoste cu soţia noastră. Ne simţim penibili că suntem de la sat şi nu de la oraş, că suntem săraci şi nu bogaţi, că suntem mai proşti decât cei pe care noi îi considerăm deştepţi.

Avem o ruşine păcătoasă. Această ruşine demonică, adânc inculcată în noi, ne face să ne depărtăm unii de alţii.

De ce să te disociezi de trecutul tău?

De ce să te dezguşti de ceva permis?

Aceasta e o „ruşine” care ascunde adevărata ruşine. Ne e ruşine de ce trebuie să facem şi este normal să facem şi nu ne e ruşine de lucrurile care nu ni se permit.

Trăim o atracţie continuă spre umbră. Sfântul Adam s-a ascuns. După ce păcătuim ne ascundem, vrem să ni se piardă urma.

E corect aşa? Fugim de responsabilitate. Ne e greu să recunoaştem anumite lucruri, numai pentru că nu suntem decişi pentru o schimbare radicală. Considerăm schimbarea, metanoia ca fiind riscantă. Facem bine ceea ce facem?…

Dumnezeieştii Părinţi scriau concentrat. Uneori ne e foarte greu să-i urmărim. Scriau aforistic, sentenţial şi uneori se raportau şi la viaţa cotidiană, la experienţa unuia sau a altuia.

Astăzi omenirea aleargă după exprimări personale şi, mai ales, cotidiene.

Ne interesează numai ce face acela, cum face ceea ce face, ce gândeşte, ce simte. Ne interesează psihologia umană dar nu şi taina duhovnicească a omului.

Cititorul doreşte adesea un Sfânt transparent cu totul, care să nu ţină nimic pentru el. Vrea să-l ştie, să afle tot ce ştie acela.

Tocmai de aceea îl întreabă pe Sfânt (dacă el e încă în viaţă) tot felul de lucruri banale, uneori foarte banale.

Sfântul încă în viaţă e mereu tachinat, persecutat mental şi fizic de tot felul de întrebări.

Ce ne spune acest lucru? Că trebuie să vorbim excesiv de practic, la propriu despre cum se trăieşte în Ortodoxie.

Oamenii tocmai asta nu ştiu: cum trăieşte un ortodox care îşi sfinţeşte viaţa zilnic.

Cred că trebuie să simplificăm limbajul prin care facem cunoscută Ortodoxia şi nu înălţimea vieţii duhovniceşti.

Limbajul trebuie să tindă spre perceperea tuturora.

Dacă nu ne facem înţeleşi de către toţi oamenii, arătăm că nu trăim cu adevărat ortodox.

Cineva care ştie ce trebuie să spună, poate să spună după mintea şi înţelegerea fiecăruia orice lucru ar fi întrebat.

Viaţa ortodoxă, pe dinăuntru, e o minune, o mare minune, o minune colosală.

Faţa ta poate fi crispată sau poate părea crispată dar în tine să ai Raiul, să ai o bucurie inexprimabilă.

La oamenii duhovniceşti aparenţele pot fi foarte înşelătoare.

Logica străzii, autonomia gândirii nu concordă cu intimitatea Ortodoxiei.

Părem „aberanţi” în multe pentru lumea de astăzi, tocmai pentru că trăim cu o logică care transcende istoria.

Nu suntem înţeleşi. Suntem necunoscuţi unii pentru alţii.

Prospeţimea şi plăcerea vieţii ortodoxe îl pot revitaliza pe un om care s-a simţit „autonom” până mai ieri. Şi asta pentru că ea reprezintă normalitatea.

Asceza şi rugăciunea ortodoxă reprezintă normalitatea, o luptă continuă pentru normalitate. Pare-se că e greu de înţeles acest imens adevăr.

Nu putem, mulţi dintre noi, să înţelegem faptul, că libertatea se obţine numai „riscând” ortodox.

Ortodoxia e văzută numai pe afară, dar nu şi din năuntru. Tocmai de aceea ortodocşii sunt acuzaţi de tot felul de nerozii şi suntem suspectaţi tot timpul.

Omul percepe de la noi numai mărunţişurile vieţii ortodoxe şi, mai ales, pe cele nefaste şi nu fondul problemei. Avem nevoie să ne explicăm viaţa, să o explicăm de-a fir-a-păr. Trebuie să explicăm corect şi concret taina credinţei noastre.

Putem depăşi defectul schematismului prin care ne prezentăm Ortodoxia. Putem să exprimăm Ortodoxia dacă o explicăm în termeni proprii, simplu, delicat, cu prospeţime, fără complicaţii sterile.

Dacă încercăm să conceptualizăm experienţa duhovnicească avem numai o literatură anostă, rece, calculată.

Putem să explicăm atât valenţele abisale ale vieţii noastre, cât şi de ce suntem atât de prost înţeleşi de către alţii.

*

Sfântul Maxim Mărturisitorul indică o  strictă asceză, o „strictă înfrânare[24] în limbajul său, pentru subjugarea „patimilor cărnii”[25].

E foarte corectă precizarea sa, pentru că stricteţea aceasta presupune o metodă de la care nu te abaţi în niciun moment.

Referitor la acest lucru, observ printre ortodocşii mei o acceptare formală a unicităţii persoanei, dar fără să-i respecte şi statutul ei practic.

Nu prea ţinem cont de acomodarea vieţii duhovniceşti la persoana care o înglobează, la nivelul de impropriere personală a credinţei.

Din această cauză ne manifestăm dezinteresul faţă de anumiţi Sfinţi, pentru că nu înţelegem că avem nevoie de orice filtrare personală a adevărului mântuitor.

Avem nevoie de mărturia personală a credinţei tuturor Sfinţilor şi nu numai de mărturia unora, care ne plac nouă mai mult.

Dacă vrem să fim cu adevărat ecumenici / universali, atunci trebuie să ne impropriem modul personal  de existenţă al tuturor Sfinţilor şi al tuturor oamenilor pe care putem să îi cunoaştem şi cât putem să cuprindem din tot ceea ce există.

Contează valenţele proprii, nu egalitarismul lor.

Dacă mergem în continuare pe un limbaj teologic comun, impersonal, vom da prea puţină importanţă alterităţii, comuniunii, relaţiilor personale care implică sfinţenie şi dragoste.

Prin acest limbaj teologic standardizat pierdem tocmai esenţialul: simţirea vieţii, a ceea ce este propriu vieţii ortodoxe.

Mă enervează şi ne enervează, chiar dacă nu o recunoaştem deschis mulţi dintre noi, impersonalul.

Într-un talk-show ne place diversitatea personală, impetuozitatea fiecăruia, noutatea fiecăruia. Dacă presupunem că suntem cu toţii o apă şi un pământ, atunci viaţa noastră e cea mai dezolantă realitate.

Dar viaţa ortodoxă e plină de har, de lumină divină.

Dacă fiecare ne-am manifesta admiraţia, fericirea, regretul, suferinţa cu adevărat, atunci nu ne-am exprima-o în cuvinte impersonale, gata pregătite într-o carte, ci într-un mod propriu.

Atunci, dacă suntem și putem fi personali, de ce liniarizăm şi dezumanizăm viaţa ortodoxă, atunci când ne apucăm să scriem despre ea?

Viaţa ortodoxă e simţită de fiecare într-un mod personal şi nu toţi simţim toate la fel.

Comitem o mare crimă axiologică şi ontologică în primul rând, când rupem viaţa ortodoxă de  noi, de fiecare dintre noi, care o putem exprima.

Cărţile de teologie cu un limbaj impersonal, şablonard pierd şi vor pierde din ce în ce mai mult teren în lumea de astăzi, care ne împinge să fim mult mai energici, mult mai proprii, mai personali în ceea ce spunem şi facem.

*


[1] Cf. PG 91, col 304 C.

[2] Cf. Ierom. Makarios Simonopetritul, Tridoul explicat. Mistagogia timpului liturgic, trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2000, n. 10, p. 407.

[3] Idem, p. 40.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 41.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 44.

[9] Cf. Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Cf. Filocalia Românească, vol. 1, trad. de Pr. Dumitru Stăniloae, ed. 1946, p. 3.

[12] Cf. ed. cit. supra, p. 57.

[13] Ierom. Makarios Simonopetritul, Tridoul explicat…, op. cit., p. 44.

[14] Cf. Idem, p. 411, n. 11.

[15] Idem, p. 49.

[16] Idem, p. 50.

[17] Cf. Cuv. 21, 2 din PG 35, col 1084.

[18] Dialog contra maniheilor, 1, 36, în PG 94, col. 441 C, cf. Idem, p. 412, n. 14.

[19] Idem, p. 52.

[20] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Ioan_Sc%C4%83rarul.

[21] Cf. Scara 3, 20, în PG. 88, col. 665 D, apud Ierom. Makarios Simonopetritul, Tridoul explicat…, op. cit., p. 413, n. 47.

[22] Ierom. Makarios Simonopetritul, Tridoul explicat…, op. cit., p. 68.

[23] Idem, p. 87.

[24] Cf. Idem, p. 89.

[25] Ibidem.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2003-2004) [4]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2003-2004)

*

Paginile 43-70.

***

Citesc pe Sfântul Ioan Gură de Aur în ediţia de Oxonia. Voi nota în continuare câteva înţelegeri asupra Epistolei I către Timotei[1], pe care mi le-am notat pe nişte foi, în timp ce citeam.

Sfântul Pavel îl iubea mult pe Sfântul Timotei[2]. El scrie Sfinţilor Timotei şi Tit „fiindcă numai acestora li se încredinţaseră Biserici”[3] iar pe ceilalţi îi purta cu dânsul.

Cu alte cuvinte I şi II Tim şi Tit sunt epistole care ţin de statutul eclesial al destinatarilor.

Scopul scrierii: Sfântul Timotei are nevoie de învăţătura „cuvenită dascălului” [4].

La 1, 1 se arată că epistola nu e o adresă omenească ci apostolică. Ea are autoritate divină. Iisus Domnul e numit „nădejdea noastră” în acest verset.

Sfântul Ioan spune că s-a făcut aceasta conform cu Ps. 64, 6: „Nădejdea tuturor marginilor pământului”.

Citarea abundentă a textelor scripturale la Sfântul Ioan este uluitoare. Pe drept cuvânt el cunoaştea toată Sfânta Scriptură pe de rost. Fragmente mici de text. El priveşte în amănunt, nu ca noi. Noi folosim textele în întregime, nu fărâme de text.

Cum se comportă, cum ar trebui să se comporte cel care îi învaţă pe alții, preotul în speţă? Răspunde Sfântul Ioan: „Dascălul trebuie să sufere primejdii, şi chiar mai mult decât ucenicii”[5]. Trimitere la Mt. 26, 31.

Diavolul îi pizmuieşte mult pe preoţi şi doreşte să-i nimicească, pentru ca să le risipească turmele cuvântătoare.

Astăzi, când spui „turmă cuvântătoare” sună pentru mulţi „aiurea”. E înrădăcinată în mintea noastră expresia: „spirit de turmă”, care e tot una cu a spune: „prostie în masă” sau: „prostie în grup”.

Dar Sfântul Ioan spune turmă sau Scriptura spune aşa, nu pentru că îi consideră pe oameni o adunătură de proşti, ci pentru a exprima docilitatea, blândeţea oilor, deci pentru a arăta ceva pozitiv despre membrii Sfintei Biserici.

Exemplul parabolic nu urmăreşte identificarea totală cu acela, ci evidenţierea unor trăsături specifice, pe care trebuie să ni le însuşim personal.

Suntem turma lui Dumnezeu pentru că ne paşte, ne conduce Păstorul cel bun.

Dacă avem blândeţea şi ascultarea oilor în faţa lui Dumnezeu atunci suntem o turmă cuvântătoare veritabilă.

Postmodernitatea ne-a învăţat să uităm anumiţi termeni. Mai cu seamă pe cei foarte plini de sens şi de aceea nu putem renunţa la ei.

Pentru Sfântul Ioan, „fiu întru credinţă” (I Tim. 1, 2) este o expresie „mângâietoare”[6]. Credinţa l-a făcut pe Sfântul Timotei fiu al Sfântului Pavel sau dragostea pentru credinţă.

El spune că expresia „după poruncă” este mai energică decât cuvântul „chemat”…şi aşa este! Porunca trebuie împlinită.

Pentru că îl numeşte „fiu adevărat”, Sfântul Pavel îşi arată marea dragoste pentru Sfântul Timotei.

Observ cum Sfântul Ioan Gură de Aur stă, se odihneşte asupra textului. Meditează îndelung. Caută tot felul de ramificaţii ale versetelor şi pe acelea le comentează. El se bucură că face acest lucru. Asta e toată viaţa lui: înţelegerea.

De aceea cărţile lui sunt pline de miez, de observaţie, de frumuseţe, de har. El insistă!

Dumnezeule mare, câte nopţi şi zile a pierdut acest om al Tău făcând acest lucru? Câte ore, câte zeci de ore?…

Ca să caut un text îmi ia timp, dacă nu ştiu prea bine unde să-l găsesc. A face o notă de subsol, uneori, este egal cu a pierde ore sau zile în şir. Nu găseşti cărţile, paginile…

Trebuie să citeşti multe pentru ca să ştii puţin.

Dar el nu era în lumea bibliotecilor savante şi a calculatoarelor ca noi! Cum ai reuşit, Dumnezeiescule Părinte al teologilor? Cu câte eforturi? Inima şi mintea ta, trupul tău cât au avut de suferit? E înspăimântător de sfânt efortul lui.

O muncă uriaşă. El a dat pâine la mii de comentatori și traducători de după el. O, Sfinte mult prea iubit, ajută-mi să mă bucur de înţelegerea cuvintelor tale! Ajută-mi să mă veselesc întru tine!

La 2, 1 a scris „milă”, pentru că tremura „de grija lui”[7], a Sfântului Timotei. „Dascălii, mai ales, au nevoie de o mai mare milă[8], scrie Sfântul Ioan. Câtă sensibilitate!…

Sfântul Ioan se minuna de cuvintele Sfântului Pavel iar eu de sensibilitatea lui vizavi de Sfântul Pavel, ca şi de sensibilitatea Sfântului Pavel faţă de Sfântul Timotei. Trebuie să ai o inimă sensibilă.

Un ortodox care nu ştie să fie atent, sensibil cu tot ceea ce există, nu e un ortodox cu adevărat.

Îi numeşte pe slujitorii lui Dumnezeu „dascăli”. El îi vede mai întâi ca vorbitori şi povăţuitori ai credincioşilor şi numai după aceea ca liturghisitori. Astăzi e tocmai invers: ei slujesc mai mult şi vorbesc mai puţin. Cred că e un mare rău această inversiune, pentru că oamenii asistă la slujbă ca la un spectacol pe care nu îl înțeleg.

Spune Sfântul Ioan: „Dacă Dumnezeu este Tată Se şi îngrijeşte ca şi tatăl de copii[9].

Trebuie reevidenţiată paternitatea lui Dumnezeu în rândurile credincioşilor ortodocşi. Poate că am pierdut ideea – în mod practic – a frăţietăţii între noi. Ea e mult mai slabă acum. Mă înşel, eu? Ar trebuie să ne simţim cu toţii fiii aceluiaşi Tată şi să ne manifestăm ca atare. „Tată ceresc” ar trebui să aibă rezonanţă enormă în fiinţa noastră.

La 1, 3 Sfântul Pavel vorbeşte aproape cu „voce de slugă”[10]. Relaţia dascălucenic era pe deplin evanghelică.

Apostolul şi Ierarhul nu erau superiorul şi inferiorul, ci Apostolul se simţea inferior ca să fie Învăţător iar Ierarhul era ridicat de Învăţător, pentru ca să se comporte ca un Ucenic smerit.

Puterea ca smerenie. O mare taină. O taină adâncă, abisală.

Nu suntem mari când poruncim, ci atunci când ştergem picioarele ucenicilor şi le sărutăm cu dragoste. Am repetat şi voi repeta acest mare adevăr care mă umple de emoţie adâncă şi de lacrimi.

Sentimentul dragostei s-a viciat enorm în mentalitatea contemporanilor mei. „Dragoste” rimează acum cu „sex”.  Sexualitatea apare ca o chintesenţă a dragostei, în care nu mai e nimic sfânt, nimic pozitiv.

Exagerările anilor ’60-70 din secolul al XX-lea au început să se întoarcă împotriva noastră. Suferim de pe urma propriilor noastre defulări.

Lumea de azi e o torţă a pasiunilor, a patimilor luxuriante. Asistăm la o degradare uluitoare a mentalităţilor şi a moravurilor societăţii în ansamblul ei. Şi, cu toate acestea, trebuie să fim smeriţi, să fim ortodocşi.

În 1, 3 apare „te-am rugat” în locul lui „te-am îndemnat” din ediţia BOR 1988. Sfântul Pavel se purta aşa „nu faţă de toţi ucenicii…ci numai de cei blânzi şi virtuoşi[11].

Pe cei care te ascultă îi rogi, nu le porunceşti. Porunca e pentru cei neascultători, pentru „cei stricaţi[12].

A fi stricat înseamnă a avea moravuri urâte. Astăzi prin „stricat” se poate înţelege şi „nebun la cap”.

Uneori ar putea fi folosit acest cuvânt şi pentru a desemna nebunia morală, lipsa de gândire evlavioasă. Însă nu se foloseşte în adevăratul sens al lui, cel evlavios, când el desemnează pe cei cu boli psihice ereditare sau dobândite.

În Efes era un templu al Artemidei. Sfântul Ioan aminteşte de el, pentru că în Efes a fost şi Sfântul Pavel, dar acolo a propovăduit şi Sfântul Timotei (1, 3).

Sfântul Timotei a propovăduit împotriva unor pseudo-învăţători iudei[13]. Acei falşi „dascăli” doreau cu tot dinadinsul să aibă şi ei ucenici ca şi Sfântul Pavel. Însă nu doreau şi viaţa lui: viaţa lui sfântă.

La 1, 4 aflăm despre basme şi genealogii iudaice. Sfântul Ioan Hrisostom spune: „prin…mituri sau basme, el nu înţelegea Legea (se referea la Sfântul Pavel); să nu fie! – ci vrea să spună despre acele falsificări, de acele mistificări şi de acele credinţe deşarte[14].

Evreii se lăudau cu părinţii  lor. De aceea se şi ocupau de genealogii. Unii pot obiecta, că evreii doreau să-şi păstreze nealterată continuitatea de neam, împreună cu monoteismul.

Dar Sfântul Ioan declară, că prin genealogii evreii doreau „să aibă aşa-zis o slavă în istorie, şi să se creadă a avea o mai mare experienţă”.[15]

Problema e că şi astăzi găsim acest defect monoman la evrei. În accepţiunea zilei, poţi fi numit „antisemit” nu numai dacă lupți împotriva evreilor, dar chiar şi dacă spui adevărul despre  evrei.

Găsim astăzi o politică acerbă de ridicare a mozaismului pe primele nivele ale mass-mediei, dar nu pentru a arăta suferinţa lor, de multe ori reală și inuman de mare, ci pentru a prezenta înfumurarea lui şi dorinţa de monopolizare ideologică a mapamondului.

Vor să fie primii…dar Dumnezeu nu îi vrea primii. Eforturile lor semeţe sunt fără rezultat.

Sfântul Ioan spune aici o frază, care ruptă din context ne face să ajungem la sintagma, atât de mult și aiurea uzitată: „crede şi nu cerceta”. Neacceptând curiozitatea unora de a ştii totul[16], Sfântul Ioan scrie: „Unde este credinţă, nu este nevoie de cercetare”.[17]

Însă „a cerceta” de aici nu se  referă la cercetarea ştiinţifică, ci la cercetare în sensul de curiozitate necredincioasă, de trecere peste hotare, peste limite în domeniul credinței.

El întreabă: „Unde nu trebuie nimic a cerne, de ce să fie nevoie de cercetare?”[18].

Unde să mergi mai departe de adevărul că Dumnezeu e unul şi Trei persoane în acelaşi timp? Cercetarea ca negaţie în domeniul credinței e ceva care nu ne poate folosi nicidecum.

O astfel de „cercetare” nu e conformă cu sensul real al cuvântului.

A cerceta înseamnă a cunoaşte împreună cu Dumnezeu, călăuzit de El.

A cerceta are limite fireşti, normale.

A încerca să treci peste limite sau a spune că omul nu are limite în domeniul cunoașterii teologice și că el Îl poate cunoaște pe Dumneazeu așa cum Se cunoaște Acesta pe Sine înseamnă a fi necredincios, a lupta cu Dumnezeu.

Tocmai de aceea, şi Sfântul Ioan spune: „Cercetarea este răsturnarea credinţei”[19].

O cercetare care nu are ca sens pe Dumnezeu e o cercetare care nu-şi atinge scopul. „Cel ce caută şi cercetează, niciodată nu află. Cel ce cercetează, nu poate să creadă”[20] şi nu poate să creadă, pentru că se îndoieşte.

Ar fi interesantă o analiză a unor romano-catolici la acest pasaj. Intelectualismul teologiei romano-catolice întoarce totul pe toate părţile şi până la urmă alege tot calea greşită sau ambiguă. Ambiguitatea tratatelor romano-catolice de teologie este proverbială.

Problema e că unii teologi de-ai noştri se mai îmbolnăvesc şi ei de defectele lor sau ale protestanţilor. Nu am însă nimic cu oamenii, e problema lor cum gândesc, ci am aversiune față de gândirea lor neortodoxă, pe care nu vreau să o accept. Acest lucru e luat în dezbatere întotdeauna, atunci când mă pronunţ împotriva lor.

Nici Sfântul Ioan nu are nimic cu cei pe care-i combate, ci cu metehnele lor. Spune el: „credinţa linişteşte cugetul”[21]. Foarte adevărat!

Referindu-se la Mt. 7, 7 şi In. 5, 39, el spune că în primul verset este vorba „de cerere şi de o dorinţă arzătoare[22] şi că în al doilea se doreşte tocmai a se „scoate acea poftă[23] de cunoaştere din inima omului. Se opreşte asupra lui: „cercetaţi Scripturile”.

În această direcţie el spune: „aflând şi cunoscând exactitatea lor, noi să facem aceasta nu pentru ca pururea să cercetăm, ci ca cercetând să încetăm cu acest obicei[24].

El cercetează Sfânta Scriptură pentru ca să nu mai cerceteze. Şi pentru că află exactitatea înţelesului, el renunţă la o cercetare continuă, pentru că această cercetare continuă ar însemna necredinţă din partea lui.

Aceasta e calea exegezei! Exegeza nu e o înaintare deşănţată în textul Scripturii Sfinte, ci o găsire a exactităţii adevărului, o înţelegere evlavioasă, cu limite, a sensului şi conţinutului ei. Limitele însă sunt personale şi nu un standard nivelator. Fiecare simte cât poate să înţeleagă dacă e luminat de Dumnezeu.

Spune Sfântul Ioan: „mari lucruri a voit Dumnezeu să ne dea, însă raţionamentele noastre pământeşti nu primesc măreţia iconomiilor Lui”[25]. Şi în acest sens: „cercetarea este contrară iconomiei lui Dumnezeu”[26].

A te întreba de ce a făcut Dumnezeu una sau alta înseamnă a-L dispreţui. A cerceta în acest mod e neconform cu Sfânta Scriptură.

Dacă dorim un principiu exegetic din acest pasaj, atunci acel principiu ar suna în felul următor: cercetează cu credinţă. A pune credinţa dedesubtul cercetării înseamnă a nu crede. Cercetarea trebuie să sporească credinţa, s-o alimenteze şi nu s-o diminueze.

Sfântul Ioan neagă falsa „nelinişte” religioasă. Spune el: trebuie „să primim binefacerile Lui şi să ne facem mai buni, şi să nu ne îndoim de nimic, nici să disputăm şi să cernem, de ce aşa şi nu în alt fel, ci să fim liniştiţi cu cugetul.

Căci ceea ce credinţa reuşeşte să clădească, cercetarea dărâmă. Cum dărâmă? Lăsând cugetul să se ocupe cu cercetări zadarnice, prin care se scoate afară credinţa”[27].

Ajungem necredincioşi, dacă cercetăm cu atenţie şi cu evlavie fiecare cuvânt al Sfintei Scripturi sau cuvintele Sfinţilor Părinţi? Nu, în niciun caz! Ne îmbogăţim şi ne fundamentăm şi mai bine credinţa, activând-o în viaţa noastră.

Evreii au observat Legea dar au împiedicat credinţa.

La fel şi grecii, ca unii „ce-şi numărau zeii”[28]. Sfântul Ioan vorbeşte pertinent de această stare de fapt.

Ar trebui să cercetăm şi noi istoria mai atent pentru a pricepe aceste lucruri. În lucrurile omeneşti, spune Sfântul Ioan, „ne  trebuie să discernem cu tot de-amănuntul”[29], dar în cele care sunt de la Dumnezeu e nevoie „mai mult a le preţui şi a le crede[30].

Credinţa. O dovadă a credinţei proprii. „Întâia dovadă pe care tu o dai că ştii pe Dumnezeu este aceea de a crede toate cele grăite, fără a cere dovezi peste dovezi[31].

Morbul îndoielii nu are ce căuta în domeniul credinţei, pentru că Cel care ni Se revelează este Dumnezeu și El nu vrea să ne mintă, să ne ducă în eroare.

Sfântul Ioan Gură de Aur îl numeşte pe Pitagora „fermecător şi mag[32]. Dacă am căuta în cărţi de filosofie sau în istorii ale culturii l-am găsi prezentat pe Pitagora drept înţelept, gânditor, filosof şi mai puţin ca ceea ce era el de fapt.

Sfântul Ioan îl denumeşte aici din punctul de vedere al moralităţii şi al ocupaţiei sale. Tocmai de aceea poziţia lui nu este agreată de necredincioși și chiar de unii credincioși, care nu cercetează cu atenție istoria umanității.

Filosofia şi cultura în general îl observă pe om rupt de arealul său de cele mai multe ori şi numai în aspectele interesante din punct de vedere cultural sau din punctul de vedere al istoriei ideilor. Sfântul Ioan însă pleacă aici de la matricea gândirii lui Pitagora.

Magia nu poate cunoaşte adevărul mântuitor şi de aceea Pitagora nu poate fi un reper neapărat pentru creştini.

Avem de-a face cu un discurs polemic.

Grecii antici sunt puşi în antiteză cu creştinii şi pierd în mod evident în faţa celor din urmă. Întreaga cultură antică păgână e catalogată de Sfântul Ioan drept o sumă de „credinţe pline de prostie şi nebunie[33].

Nu ştiu câţi dintre literaţii noştri înţeleg acest adevăr. Și de ce nu îl înțeleg? Pentru că nu îl judecă pe om în funcție de teologia lui și de viața lui ci văd ideile rupte de om și de viața lui morală și de credința acestuia.

Din punctul de vedere al credinţei şi al moralei lor, grecii antici au avut un mod de viaţă dezumanizant, degradant. În comparaţie cu viaţa lor, viaţa ortodoxă este o „înţelepciune adevărată[34].

Un alt adevăr: „Pentru a crede este nevoie să afli, iar nu să dispuţi, de a crede fără îndoială iar nu a de a pune înainte raţionamente umane[35].

În locul disputelor teologice şi a raţionamentelor filosofice Sfânta Ortodoxie propune credinţa fără de îndoială.

Credinţa e act revelaţional, însuşit prin Revelaţie şi tocmai de aceea ea nu poate fi înţelasă ca presupunere.

Credem bazându-ne pe vorbele lui Dumnezeu şi de aceea „îndoiala axiologică” nu are relevanţă pentru spiritualitatea ortodoxă.

Credinţa a fost dintotdeauna baza sfinţeniei. De aceea, spune şi Sfântul Ioan: „prin credinţă toţi cei din vechime  [Sfinţii] au fost lăudaţi şi fără de aceasta toate se răstoarnă pe dos[36].

Cât de observabilă este realitatea acestei răsturnări în zile noastre! Lipsa credinţei îi face pe mulţi să caute cerul pe pământ spre nefericirea lor prezentă şi eternă. Sfântul Ioan dă o înţelegere largă credinţei în josul pagii a 12-a.

El arată că aceasta, credinţa, este expresia oricărei activităţi sociale: „Nici afaceri financiare, nici meşteşuguri, şi în fine nimic din toate acestea nu pot fi fără credinţă[37].

Împrumuturile bancare se dau pe baza unor garanţii financiare dar şi verbale.

Cumpărăm un produs sperând că e bun şi urcăm într-un tren cu nădejdea, că o să ne ducă în linişte la destinaţie şi că nu o să deraieze.

*

Viaţa duhovnicească scrie în harul Duhului Sfânt şi acest lucru te umple, îţi dă o înţelegere a modului cum trebuie să te curăţeşti de patimi, pe când intelectualismul îţi umple inima cu date, cu precizări care nu te ajută în mod fundamental.

Am vrut să citesc Omul recent (2001) a lui Horia Roman Patapievici[38] şi am găsit o carte erudită, cu unele idei de forţă, însă nu şi o carte integrală, care să îți poată schimba viaţa.

Cărţile duhovniceşti nu au publicitatea celor trupeşti și a celor intelectuale, pentru că cei care vorbesc de bine despre cărţile sfinte sunt cu mult mai puţini.

Dar l-am luat și l-am citit pe Sfântul Ignatie Briancianinov[39] şi mi-a umplut imediat inima.

O frază specială, plină de adevăr: „postului săvârşit cu dreaptă socotinţă îi urmează dorirea de rugăciune[40].

Dacă posteşti cu discernământ nu te aşteaptă salvarea spitalului la ușă, ci mărirea poftei de a te ruga lui Dumnezeu, de a-I cânta Lui. Postul care ne scurtează viaţa e un atentat la existenţa noastră pământească şi nu o unealtă ascetică.

Alinierea ortodoxului de azi la mărturiile Sfintei Tradiţii se face prea brutal. Vrem să ne întrecem în post şi rugăciune cu Sfinţii Părinţi, dar nu suntem atenţi la măsura noastră, la cât pot trupul şi mintea noastră să reziste.

Postul care nu ia în calcul condiţiile concrete ale vieţii noastre e o măcinare nebunească a sănătăţii proprii.

Eu nu laud sănătatea de dragul de a o avea sau burta mare datorită îmbuibării, ci constat adevărul, cum că postul adevărat îl fortifică pe om, îl întremează duhovniceşte şi nu îl epuizează.

Noi privim la ce trebuie să facem, la calendarul felului de a posti şi vrem să îl împlinim integral.

Dar noi nu trăim cu toţii la fel, nu avem toţi aceeaşi vârstă sau aceleaşi condiţii prielnice de postire.

A posti pentru că „aşa ni se cere” e o sfinţire a legii în ea însăşi, care ne îmbolnăvește şi nu o tactică duhovnicească în lupta cu patimile.

După post, spune Sfântul Ignatie, acest prea mare cunoscător al vieţii de taină a Ortodoxiei, trebuie să ai o dorinţă binecuvântată de rugăciune.

Postul e supleţea care te învaţă să te rogi. E acea stare care te face propriu rugăciunii, mărturisirii în faţa Domnului.

Rugăciunea e mereu o confesiune. Înveţi să fii sincer în relaţiile cu oamenii, din cauza rugăciunii şi a cuvintelor de dragoste pe care I le adresezi lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu poţi să-I spui tot, tot ce ai pe inimă. În faţa Lui te deşerţi. În faţa Lui  îţi spui toată povara singurătăţii şi a durerii tale.

Puţin mai încolo, Sfântul Ignatie vorbeşte de o mare fericire:  de „fericirea  de a fi găsit [un] povăţuitor duhovnicesc în vremurile noastre”[41].

În timpul nostru, Sfinţii Părinţi care scriu au conştiinţa acută că lucrările lor, cărţile lor sunt o oază, o rezervaţie a adevărului.

Pe de o parte, Sfântul Ignatie ne învaţă să trăim şi azi ortodox iar, pe de altă parte, ştie că îndrumătorii sunt puţini.

A cerceta chilia Învăţătorului tău înseamnă a te umple de harul Duhului Sfânt. E o mare taină viaţa trăită sub povăţuire duhovnicească. Aşa se transmite adevărul Sfintei Ortodoxii: tacit, nebăgat în seamă de oameni!

Harul dumnezeiesc te învaţă „tăcerea necurmată[42]. Tăcerea duhovnicească e o afundare în înţelegerea dumnezeiască, e o rugăciune continuă, e pofta de a te bucura continuuu de Dumnezeu în tăcerea şi pacea inimii tale. Sunt imense „bunătăţile ce iau naştere din tăcere[43].

Sfântul Ignatie le pune sub tăcere pentru ca noi să le câştigăm cu fapta.

Tot ceea ce nu ne spun Sfinţii Părinţi nu înseamnă că ni le ascund, ci asta o fac pentru ca noi să ne bucurăm de ele, de toate aceste lucruri nespuse, la timpul lor.

Tăcerea naşte adâncire în sine, vederea păcatelor proprii, bogăţie de rugăciune, lacrimi înţelegătoare, înţelegeri dumnezeieşti, vederea curselor vrăjmaşului, vederea luminii dumnezeieşti.

Nu e vorba de o tăcere seacă şi paseistă, ci de tăcerea vie, rugătoare, plină de dragoste de Dumnezeu şi de oameni.

Tăcerea care naşte laudă de sine, împotrivire la scrierile Sfinţilor Părinţi, dezgust, frică, reţinerea de la a merge la Sfânta Biserică şi de a te spovedi şi împărtăşi e o tăcere păcătoasă, netrebnică.

E tăcerea înşelării, înşelare despre care Sfântul Ignatie a scris atât de mult. Darul dumnezeiesc de a vedea patimile şi cursele Satanei e unul foarte mare iar Sfântul Ignatie l-a avut din plin.

Cândva nu înţelegeam cât de mult te folosesc cărţile sale iar acum îmi pare rău de reticenţa pe care dracii mi-o aduceau vizavi de cărţile lui şi eu o credeam în mare parte.

Trebuie să te lepezi de toate şiretlicurile dracilor şi ele sunt multe. Trebuie să ne rugăm mult ca Domnul să ne înţelepţească în ceea ce priveşte cursele Satanei.

Frica cea bună e „frica de căile şi cărările din marea minţii”[44]. Sfântul Ignatie vorbeşte de „flacăra râvnei”[45], care trece peste toate necazurile şi ispitele.

În pagina următoare pune problema patimilor „reînviate” în fiinţa noastră: „Patimile, care prin harul lui Dumnezeu erau deja omorâte în suflet şi nimicite în minte prin uitarea aducerii aminte de ele, prind să se pună iarăşi în mişcare şi să silească sufletul la lucrarea lor”[46].

Patimile sunt omorâte însă de harul lui Dumnezeu şi nu de noi! Noi trebuie să luptăm cu ele, dar Dumnezeu e Cel care le vindecă. Ar trebui să reţinem acest amănunt foarte important.

Săturarea pântecelui mereu e „lucru porcesc”[47]. Vrăjmaşii însă sunt „unelte ale Dumnezeieştii Pronii”[48].

Pe cât par ei că ne încurcă pe atât ne ajută.

Scopul vieţii umane e mântuirea iar nu confortul.

Tindem spre sfinţenie, spre curăţirea de patimi şi spre umplerea de harul Sfântului Duh.

Tot ceea ce ne face prieteni cu Dumnezeu este un lucru bun.

Un vecin s-a sinucis de curând pentru că a pierdut nişte bani sau i-au fost furați. Stupoare! Toată lumea se întreba de ce a făcut-o. Însă nimeni nu vorbea cu el, pe când trăia, despre ceea ce simțea, despre ce trăia acest om…

Și acum, după ce nimeni nu l-a ajutat, toată lumea se miră de cum a putut să facă acest gest

Nu mai trăim ortodox! De aceea credem că putem face orice. O, Doamne, ai milă de neputinţele robilor Tăi şi ajută-le lor! Slăbiciunea şi confortul ne coboară în Iad.

Dă-ne putere, Doamne! dă-ne curaj în lupta cu patimile acestei lumi!

Mâine, fratele Ion se însoară cu Daniela şi mă voi duce cu sora Floarea, cu bunica mea, la nuntă. Dar el nu mai e cu mine ci, deodată, mi-a devenit un străin. Eu le doresc tot binele şi mântuirea lor, dar nu cred că sunt compatibili. Nu cred că sunt compatibili în a se sprijini unul pe altul în viaţa după Dumnezeu.

Deodată şi-a tăiat barba, a renunţat la sfătuirea cu mine, a început să fie îndrăzneţ şi s-a dat de partea lor, numai ca să-i fie bine material. O, confortul acesta nu e de la Dumnezeu!

Ajută-le lor, Doamne, şi ai milă de infatuarea lor şi mă iartă şi pe mine, ticălosul! Poate că eu greşesc, dar nu simt un bine în căsătoria asta, un bine real. La fel a fost şi cu părintele Valentin, cât şi cu Tudorel, despre care nu mai ştiu nimic.

Am rămas doar cu roaba Ta, Gianina, Doamne, cu cea care îmi e stâlpul şi braţul iubirii şi al nădejdii mele! Ea mi-e singura cu adevărat credincioasă.

Ai milă de viitoarea mea soţie, Iubite Doamne, şi ne întăreşte mereu!  Ajută-ne şi ne iartă şi ne miluieşte!

O definiţie a Sfântului Ignatie: „Calea nedreptăţii înseamnă împreuna-vorbire cu gândurile şi cu visarea[49].

Îmi pare rău că nu am avut un prieten, de vârsta mea, cu adevărat şi toţi pritenii mei s-au dovedit mincinoși și invidioși.

Însă ortodoxul care nu ştie să fie un bun priten şi un confident autentic nu cred că este un ortodox adevărat.

Mă doare nepăsarea, indiferenţa şi fuga tuturor după cele ale lumii acesteia. O, Doamne, trimite-mi robi credincioşi, pe oamenii Tăi, împreună cu care să ne mântuim!

Prea mulţi farisei. Prea multe chipuri cu două feţe.

Sfântul Ignatie numeşte aici nedreptatea drept începutul păcatelor, starea de învolburare a păcatului. Cugete nedrepte.

Prin aceste cugete se viciază sentimentele bune.

Comentariu la I Cor. 15, 50: „Nu numai simţirile trupeşti grosolane ale omului vechi, ci şi simţirile mai subţiri, uneori foarte subţiri, care vin din mişcarea sângelui, sunt lepădate de Dumnezeu[50].

Simţirile omului căzut şi „lucrarea subţire a patimilor şi duhurilor asupra sângelui se face desluşită abia când inima simte în sine lucrarea Sfântului Duh. Simţirea se lămureşte prin simţire[51].

Cortina neînţelegerii cade de pe ochii inimii când vine harul lui Dumnezeu.

Câţi cred dintre ortodocșii noștri acest mare adevăr al experienței duhovnciești? Nu-l cred mulţi, pentru că nu l-au trăit. Şi pentru că nu Îl simt pe Dumnezeu, prin harul Său, în ei înșiși, de aceea toţi se cred foarte deştepţi şi înţelepţi şi duhovniceşti când ei nu au habar de ceea ce spun.

Vai nouă! Ne-am adâncit în neştiinţă aproape cu totul.

Dacă răul are lucrări subţiri, harul lui Dumnezeu cum de „nu are”?! Despătimirea, curăţirea de patimi însă e o lucrare fină şi nu orice inimă şi minte poate să o perceapă.

O, cât de subtili trebuie să fim și noi avem simțuri animalice!

O lămurire în plus: „până ce se face arătată lucrarea Duhului în inimă, lucrarea subţire a sângelui rămâne fie cu totul neînţeleasă, fie puţin înţeleasă, şi poate fi luată drept lucrare a harului, dacă nevoitorul nu va avea fereala cuvenită[52].

Putem confunda, pe scurt, trupescul cu duhovnicescul.

Putem confunda spurcata mişcare a sângelui, ca desfânarea şi mândria, cu stări de elevare spirituală, când noi suntem încă în Iad.

Rugăciunea lui Iisus este rugăciunea învierii. A recunoaşte că eşti păcătos şi a cere milă dumnezeiască înseamnă a cere înviere. Inima noastră trebuie să învie.

Trebuie să ne umplem de harul Său, de lumina Sa dumnezeiască. Ca să fim fii ai Luminii, trebuie să stăm în lumina dumnezeiască.

Semnul Sfintei Cruci şi rugăciunea către Domnul Iisus Hristos sunt drumul de la cruce la înviere, drumul nostru personal spre viața veșnică.

Trebuie să murim pentru lume pentru ca să fim vii pentru Domnul. Altă cale nu există, căci asta e calea Lui: „de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer” (Canonul Învierii).

Ne trebuie un „plâns statornic”[53], adică în orice situaţie a vieţii noastre.

Într-o emisiune televizată se punea problema minunilor „naturale” care s-au întâmplat în ziua morţii Domnului. Un participant la discuţie susţinea că ele au de-a face cu eclipsele şi cu un cutremur de pământ, ce s-ar fi petrecut în Vinerea Mare. Tot acest profesor susţinea că Domnul nu avea 33 de ani când a murit ci vreo 37-38 de ani.

Ce poţi spune, când „noii” cercetători sunt mai „deştepţi” decât martorii Sfintei Tradiţii?

Părintele profesor care se afla la acest talk-show a susţinut că e vorba de minuni, ceea ce e adevărat, dar nu a subliniat cu tărie, că era vorba de Domnul Hristos, de moartea Sa mântuitoare şi sfinţitoare pentru noi şi nu de orice fel de minuni.

Comentariul pe care l-am făcut la Săptămâna Patimilor[54] a evidenţiat faptul că natura şi Puterile cereşti s-au înspăimântat de moartea Sa şi acesta e adevăratul răspuns.

Cum să nu se înspăimânte creaţia, când Creatorul îi rabdă pe oamenii care Îl batjocoresc? Cum să privească creaţia atâta umilinţă, marea, covârşitoarea, negrăita umilinţă a Domnului?

E o întrebare tembelă, nebunească aceea, de a întreba cum de au fost posibil astfel de minuni la moartea Lui. Dacă nu crezi în aceste minuni, nu poţi crede nici în Cel de pe cruce, în Dumnezeul tău.

Şi cum să nu crezi în Dumnezeul tău? Credinţa în Dumnezeu este atât de firească, atât de normală, încât nici n-ar trebui discutată.

Dar noi am decăzut mult. Avem nevoie de multe cuvinte, nu pentru ca să ne curăţim de patimi, ci pentru a deveni, a redeveni nişte oameni cu gustul adevărului. Nu mai zic să facem lucruri mari, dar noi nici de cele mici nu mai vrem să ne apucăm.

Ar trebui să îi cercetăm pe Sfinţii Părinţi în ceea ce priveşte evenimentul învierii Sfinţilor de după Moartea Domnului.

Această înviere a Sfinţilor arată că Domnul S-a pogorât la Iad ca un Biruitor, scoţându-i pe Sfinţi afară din Iad.

Ei s-au arătat celor din cetatea Ierusalimului. Cine s-a arătat? Cui s-au arătat? Nu ştiu.

Proiectul meu referitor la viaţa Sfântului Ilie Tezviteanul[55] (o privire duhovnicească asupra vieţii sale) mi-a fost reamintit de un părinte profesor. Îmi pare rău că l-am abandonat iar acum nu mai am timpul necesar. Găsisem date la Sfântul Vasile cel Mare şi la Sfântul Maxim în „Ambigua”. O carte a unei carmelite mi-a sugerat mai multe trimiteri la Sfinţii Părinţi.

În omilia a 88-a la Sfântul Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur ne prezintă aspectul învierii Sfinţilor de după moartea Domnului, dar nu ne dă date concrete[56].

Asistentul[57] de la Dogmatică m-a bucurat în câteva rânduri cu sublinierile sale teologice. Ajută-l, Doamne, pe robul Tău şi familia lui şi  miluieşte-i pe ei!

Ultima dată ne-a propus la un seminar de Dogmatică o discuţie despre nestricăciunea trupului Domnului de după răstignirea Sa.

Se baza pe discursul imnografic al Săptămânii Luminate şi era de acord cu poziţia Sfântului Justinian Împăratul.

Discuţia despre starea originară a omului mi-a plăcut foarte mult, deoarece se fundamenta pe Sfinţii Părinţi cu o mare dexteritate.

Facă-se voia Ta, Doamne, în el şi în toţi cei care apără credința ortodoxă în cunoştinţă de cauză! Ai milă de mărturisitorii Tăi şi îi întăreşte pe ei!

Sfântul Ignatie îl numeşte pe Satana „heruvimul căzut”[58] şi face o prezentare interioară a Raiului şi a celui care nu ne lasă să intrăm în el.

Heruvimul căzut are o armă de foc „cu care…umblă înlăuntrul nostru, oprindu-ne intrarea în tainicul rai dumnezeiesc al gândurilor şi al simţămintelor duhovniceşti[59].

Această armă de foc sunt tocmai „feluritele aprinderi ale sângelui”[60].

Prin translarea vorbirii despre Raiul „fizic” (mai bine zis duhovnicesc şi trupesc în acelaşi timp) în vorbirea despre Raiul din lăuntru, realităţile Sfintei Scripturi prind concreteţe interioară în fiinţa noastră. Diavolul ne împiedică prin simţiri păgâne ca să gustăm, cu inima, adevăratele simţiri duhovniceşti.

Despre desfătarea părut duhovnicească, Sfântul Ignatie scrie: „nu este altceva decât desfătare cu slavă deşartă subţire, semeaţă cugetare subţire şi patimă a dulceţii subţire[61].

Astfel de oameni trebuie să dea o mare luptă cu ei înşişi, pentru ca să-şi dea seama de înşelarea în care sunt.

Satana le spune că ei nu sunt înşelaţi, ci tocmai cei care trăiesc viaţă sfântă sunt înşelaţi. Chiar şi celor care trăiesc întru harul lui Dumnezeu, Satana le spune uneori că sunt în înşelare şi că nu e harul în ei.

Sfântul Ignatie spune undeva, că cel care nu se crede înşelat acela este în înşelare. Şi acest lucru e foarte adevărat.

Dar prin aceasta el nu spune nici aceea, că toţi care au primit harul lui Dumnezeu nu mai sunt prinşi de patimi sau de înşelare, ci că înşelarea masivă, groaznică e aceea care crede toate cele ale trupului drept lucruri duhovniceşti, căreia îi place păcatul şi crede că trăieşte lucruri sfinte.

Şi pe mine Satana m-a luptat mult cu această teamă demonică. Am cunoscut înşelarea cea groaznică, care mi-a fost îngăduită de Dumnezeu pentru marea mea mândrie şi când a venit  la mine iarăşi harul Său, simţirea Lui caldă şi curăţitoare, demonii îmi insinuau că e vorba tot de „înşelare”. Dar de data asta era o minciună, cu toate că eu sunt foarte păcătos şi netrebnic.

Diavolii răstălmăcesc în noi Sfintele Scripturi şi pe Sfinţii noştri.

Patimile despre care vorbeşte aici Sfântul Ignatie sunt foarte perfide. Le găsesc la eretici şi nu mă miră faptul sau la fraţi de-ai noştri, care încă se joacă cu viaţa lor.

Slava deşartă subţire te împinge să ieşi în faţă, să te faci cunoscut cu obstinație, să răstălmăceşti scrierile sfinte cu pretenţia că spui lucruri noi, „tainice” pentru cei de până acum. Îţi dă o mare încredere în tine. Te face să te crezi „sfânt”, „ales”, în stare de lucruri mari. Apare aici o râvnă a sângelui, o râvnă fără control, din semeaţa cugetare subţire.

În această stare nu vrei să-l asculţi pe altul pentru că tu „ştii foarte bine” ceea ce ai de făcut.

Patima subţire a dulceţii te face să-ţi contorizezi mereu mişcările inimii şi orice aprindere şi dulceaţă morbidă este crezută de tine drept o mişcare a harului.

Omul înşelat nu poate discerne cele ale Satanei de cele ale Sfântului Duh. E un mare adevăr!

Dacă pe cei duhovniceşti, Satana îi luptă prin astfel de texte sfinte, mă gândesc cu durere la câtă neorânduială şi teamă sădeşte el în cei care nu ştiu prea multe, în mod practic, dar le citesc.

Un amănunt hotărâtor: mişcările duhovniceşti „încep atunci când tac mişcările patimilor sufleteşti, [acestea] fiind oprite de smerenie[62].

Această oprire a patimilor de către smerenie e o stare pe care o înţelegi numai când o trăieşti.

Alt citat: „Slava deşartă este curvie faţă de slava cea adevărată[63], adică de slava dumnezeiască.

Curvia slavei deşarte se manifestă prin aceea că e o unire nelegiuită între minţirea de sine şi plăcerea perversă de a plăcea oamenilor păcătoşi. E o curvie pentru că sufletul nu se uneşte cu Dumnezeu în acest caz ci cu diavolul.

De aceea, în Vechiul Testament ruperea relaţiei cu Dumnezeu era desemnată drept desfrânare, pentru că fecioria sufletului se unea cu zeii, care erau demoni.

Starea de „zdrobire îndelungată”[64] a inimii e o continuă pocăinţă.

Ajută-mi, Sfinte Ignatie, pentru ca să înţeleg sfintele tale cărţi cu inimă smerită şi mă miluieşte!

Zdrobirea inimii. Sfântul David o cere de la noi în psalmul 50.

Găsesc o notă unde e scris: neîmprăştierea minţii e dăruită de Domnul înaintea tuturor celorlalte daruri duhovniceşti[65].

Mintea nu mai e interesată decât de Domnul şi de faptul de a-L iubi pe El. E o stare harică şi nu are nimic de-a face cu concentrarea sau cu forţarea minţii pentru a nu mai avea niciun fel de gânduri.

Lucrările Sfântului Duh apar ca „o tihnă neobişnuită, [de unde vine]…omorârea faţă de lume, faţă de îndulcirea cu deşertăciunea şi păcătoşenia ei, faţă de slujirile în mijlocul ei”[66].

Într-o altă pagină acesta spune: „ucenicului iubit al Duhului i se descoperă tainele creştinismului[67].

O, ce mare adevăr! Pentru că nu ştim pe cele ale Duhului, datorită nepăsării şi ticăloşiei noastre, confundăm creştinismul, Ortodoxia cu o sumă de apucături băbeşti, cu tot felul de superstiţii şi obiceiuri ale locului, cu exprimări „teologice” deşucheate.

Cineva îţi spune că există strigoi şi e ortodox. Altul îţi spune să crezi în pase magnetice harice iar altul, în nebunia lui, îţi spune că patimile se transmit ereditar sau că omul e sortit la o anume viaţă şi acest lucru nu poate fi schimbat de nimeni. Şi toţi aceştia se cred ortodocşi. E o mare durere. Omul păcătos e atât de fascinat de rău încât lui îi este indiferent binele.

Te ascultă dacă îi spui despre draci, despre demonizaţi, despre apariţii satanice şi despre vrăji, dar se plictiseşte repede când îi spui despre minuni şi despre vieţile Sfinţilor. Aproape că îl apucă picoteala când îi vorbeşti despre ceea ce vrea Dumnezeu de la noi.

Repulsia pe care o simt la cei care mă văd pe stradă, cu barbă mare şi în negru, e plină de ură.

Dracii îmi zâmbesc din acoliţii lui. Sunt înţeleşi din start să mă denigreze. Modul meu de a fi îi sfidează, îi enervează, îi face să mă drăcuie şi să mă înjure şi să hulească pe Dumnezeu.

Ce să fac? Să devin ca ei? Să redevin ca ei? Nu!

Toţi cei care vor să-I slujească lui Dumnezeu vor fi prigoniţi și minimalizați și, pe seama lor, se vor inventa tot felul de mituri. O prigoană rece, ca războiul rece, care poate să se transforme în persecuţii făţişe.

Facă-se voia Ta, Dumnezeul meu! Ai milă de noi şi ne iartă!

„Fericita stare de vitejie întru Hristos”[68] e o altă lucrare minunată a harului dumnezeiesc. Pentru cel care nu crede în Dumnezeu realitatea harului este ceva de neînţeles. Harul trebuie trăit, simţit, pentru ca să te pronunţi în favoarea lui.

Mie mi-e foarte greu să explic unui om ce este harul, pentru că va înţelege de fiecare dată ceva aiurea, ceva neconform cu realitatea. Nici nu ştiu dacă pot să explic cuiva ce este harul dumnezeiesc.

Darurile harice sunt numite de Sfântul Ignatie „întipăriri dumnezeieşti”[69].

Sfântul Grigorie Sinaitul e citat în pagina 46 şi el vorbeşte despre „puterea rugăciunii”[70]. Rugăciunea zdrobeşte „păcatul şi puterile cele potrivnice”[71].

Întocmirea paşnică”[72] e „buna conştiinţă”[73] iar „prea paşnică, fiindcă mintea vede în sine duhovniceşte harul Sfântului Duh”[74].

În pagina 47 dă sfaturi celor duhovniceşti şi vorbeşte de altfel de patimi: care nu mai dau buzna în om oricum.

Pentru cei care au pacea Duhului, Sfântul Ignatie scrie: „În tot chipul trebuie să ne străduim a păzi pacea sufletească şi a nu ne tulbura de necazurile pe care ni le pricinuiesc alţii. Pentru aceasta e nevoie de a ne sili în tot chipul să înfrânăm mânia şi să păzim, prin mijlocirea luării-aminte, mintea şi inima de mişcările cele necuviincioase…”[75].

Dacă Sfântul Ignatie ar fi crezut, ca unii din ziua de azi, că Sfinţii nu mai simt în ei nicio patimă şi că Sfinţii sunt ca stâlpul sau ca fierul de tari la orice ispită, de ce ar mai fi scris astfel de lucruri, despre cei în care este sălăşluit harul Sfântului Duh?

El ştia însă din experienţă că patimile nu sunt moarte cu totul în cel în care vine harul lui Dumnezeu şi că numai cu El trebuie să luptăm împotriva lor.

Sfântul Ignatie ne povăţuieşte să avem „duh bucuros, iar nu întristat[76]. El spune asta despre duh și nu despre gâlgâirea inimii pătimaşe.

Duhul bucuros este acela în care tristeţea nu e oarbă iar bucuria e un semn al înţelegerii slavei lui Dumnezeu care cuprinde totul.

Mă opresc aici cu citirea cărţii Sfântului Ignatie deşi abia sunt la început. Aşa cred că ar trebui să discutăm orice cuvânt al Sfinţilor Părinţi, orice tropar al slujbelor noastre, orice amănunt al credinţei şi al evlaviei.

Dacă nu le discutăm, atunci nu ne pasă de ele…

*

Datorită unei persoane care m-a vizitat de curând, Dumnezeu mi-a luminat mintea, pentru ca să înţeleg adâncul înşelării în care ne aflăm.

Cei neşcoliţi suferă din cauza prostiei şi a superstiţiei, pe când intelectualii suferă din cauza schemelor ateie de gândire semănate la tot pasul în dezvoltarea noastră școlară și socială.

În Sfânta Biserică îi întâlnim şi pe unii şi pe alţii iar problemele lor sunt enorme.

Cei care nu au citit învăţătura de credinţa cred în tot felul de nebunii iar cei care au citit puţin din ea o interpretează după cum îi taie capul.

Conjugate, lenea şi prostia dau multă bătaie de cap celor care vor să-i povăţuiască pe oameni.

Nu se înţelege rolul lui Dumnezeu în mântuirea omului, curăţirea de patimi, păcatul, virtutea. Se socoteşte „sminteală” orice lucru, tocmai pentru ca să nu terminăm odată cu răutatea şi cu lenea.

Cei care se „smintesc” din orice nu au o inimă largă şi nicio minte smerită, cuprinzătoare.

Dacă tot nu înţelegi ceva, atunci nu mai trage concluzii pripite. Taci, aşteaptă! Dacă nu înţelegi ceva, de ce nu te acuzi pe tine că nu înţelegi, ci îl acuzi pe cel din faţa ta, că îţi spune lucruri care te depăşesc? De ce nu socoteşti că neînţelegerea ţi se datorează ţie în exclusivitate?

E nefiresc să-i acuzi pe alţii că te smintesc, când propria ta viaţă e una opacă şi rece, care nu face plăcere multor oameni.

Am văzut de multe ori invidie crasă în spatele grijii părut duhovniceşti faţă de autorii de carte religioasă. Pe motiv că unii ar fi prea tranşanţi pentru vârsta lor, se gândeau că ei nu ar mai trebui să scrie.

Dar adevărata problemă a acelora era invidia lor că nu puteau să îi întreacă pe cei care scriu.

Când nu putem să râdem de cineva atunci îl detestăm şi în loc să-l lăudăm pentru lucrurile lui bune şi să ne bucurăm de darurile Sfântului Duh, pe care acela le are de la Dumnezeu, noi tocmai pe acela îl detestăm, adică pe cel pe care îl iubeşte Dumnezeu.

Inimile acre şi fricoase sunt acelea în care tronează necredinţa şi îndoiala.

Mulţi nu vor să iasă în evidenţă cu nimic, ca să nu le fie stingherită propria lor lene, duplicitatea de care suferă.

Cred că cei care nu au ştiut să facă păcate mari, nici fapte mari nu ştiu să facă. Nu spun prin aceasta că trebuie să păcătuim sau că e bine să avem o viaţă dezordonată, pentru ca să înţelegem să facem fapte bune, ci faptul, că cel care nu iubeşte binele cu forţa cu care a iubit odată răul sau cu care se poate iubi răul, nu face parte dintre credincioşii adevăraţi, ci dintre cei călduţi.

Observăm cu toţii cum iubim viciile, ce plăcere enormă avem pentru ele.

De ce credeţi, iubiţii mei, că cei credincioşi trebuie să aibă o mai mică plăcere pentru a lucra faptele bune?

Dimpotrivă: trebuie să-L iubim pe Dumnezeu mai mult decât am iubit păcatul, deoarece Dumnezeu e absolut.

Lucrurile se fac la timpul lor.

Munca minuţioasă e grea dar e singura care-l împlineşte pe om.

După ce faci vreun lucru trebuie să ai inima bucuroasă, împlinită, plină de pace.

Uneori greşim, pentru că dăm sfaturi mai presus de înţelegerea celor care ni le cer. Însă, alteori, sfaturile care nu sunt date la timpul lor, pe acelea Dumnezeu le rânduieşte ca să le înţelegem cândva și ele ne vor ajuta mult mai târziu. Sfaturile rodesc în funcţie de inima noastră şi, mai ales, de dispoziţia noastră interioară.

Sufăr o dezamăgire, mai bine zis o durere tăioasă în sufletul meu, când simt cum trăiesc oamenii.

Păcatele lor, indiscreţiile lor, prostia, bădărănia, indelicateţea lor mă înfioară, mă umplu de iarnă, de un frig ce îmi îngheaţă inima.

Numai rugăciunea îmi alungă această durere, pentru că harul lui Dumnezeu e cel care îl învie pe om şi numai harul Său poate aduce o licărire de viaţă într-un om ruinat, într-un om sfărâmat de păcate.

Doamne, scoate-ne din nebunia noastră! Ajută-ne să Te simţim, să Îţi percepem prezenţa. Atât de mult ne-am abătut de la Tine, încât nici nu mai înţelegem că exişti şi existenţa Ta o socotim o povară.

*

Astăzi dimineaţă am pierdut trenul…Însă am învăţat de mult timp, să nu-mi mai pară rău dacă pierd ceva, pentru că atunci Dumnezeu vrea să îmi arate altceva mai bun, prin mila Sa cea nemăsurată faţă de noi.

Am aşteptat în pace ca să văd ce se va întâmpla. Şi Dumnezeu, o ştiu prea bine, ne învaţă multe dacă suntem atenţi.

În faţa mea s-au urcat doi bătrâni: neîngrijiţi ca aspect dar liniştiţi. Erau oameni munciţi, oameni săraci, ce făcuseră şi ei o „afacere” la Bucureşti.

Nici nu se aşezară bine şi unul dintre ei aduse vorba de datoria de 8 mii de lei pe care celălalt avea să i-o dea. Celălalt numără monezile şi îi dădu banii confratelui său, pentru ca să fie cinstit (vorba lui) până la capăt.

Sărăcia ne-a făcut mult prea săraci…De aceea orice ban contează…Eu nu aş fi dat importanţă la o asemenea sumă de bani, de-a dreptul elementară, dar pentru ei amândoi această sumă conta, era importantă.

De-a lungul drumului, cei doi au mai aţipit. Au vorbit puţin şi, mai ales, mi-a plăcut că nici unul nu s-a dat în spectacol şi nici nu a drăcuit în fața mea.

De multe ori mi se întâmplă astfel de scene pe această rută. Unii drăcuie în fața mea din ambiţie, alţii din enervare, alţii din ciudă, alţii pentru că e la modă, pe când alţii din satanism pur. Le place să își bată joc de mine, văzând că sunt om credincios

Dar cea care era dezinvoltă şi spunea totul cu gura mare era doamna de lângă umărul meu stâng, care călătorea cu un copil al ei făcut cu primul bărbat, împreună cu o prietenă de la ea din sat şi cu care a vorbit, în mod aprins, tot drumul.

De când s-a urcat în tren a devenit imediat vedetă. Avea nişte blugi strâmţi pe ea, o bluzică prin care i se vedea sutienul de culoare neagră iar sânii îi erau expuşi foarte bine.

Discuţia dintre cele două a fost supra saturată de confesiuni spuse în gura mare. Cea care se confesa era doamna căreia i-am descris costumaţia.

A început cu faptul că a avortat. A mărturisit acest lucru cu foarte mare detaşare. Al doilea soţ al ei este şofer de tir şi când vine din cursă o vrea „ca femeie”.

După aceea a urmat povestirea cu ceea ce făcuse în noaptea precedentă. Din cauză că i-a fost foarte cald a dormit goală. Fiul ei a întrebat-o: „Mami, aşa dormi tu?!”. Nu a mai dat răspuns la această întrebare şi, e de la sine înţeles, că nu îi este ruşine să se expună goală în faţa fiului ei.

Fiul luase premiul întâi. Este în clasa întâia C.

Cum o va vedea acest fiu pe mama lui peste câţiva ani? Va avea ceva să-i reproşeze?

Îi e frică de plânsul de la morţi. Nu mănâncă mezeluri şi s-a căsătorit la 26 de ani cu un chelner. A fost muncitoare la un depozit al CFR-ului, în Bucureşti, apoi vânzătoare şi putea lua şi ea o îngheţată, fără ca să o ştie patronul.

Bătrânii din faţa mea se uitau la ea din când în când, pentru că debitul ei verbal era imens. Mă uitam şi eu…Nu aveai cum să nu o auzi…și nici să nu te intereseze ceea ce ea spunea, pentru că o făcea cu multă dezinvoltură și în mod sfătos.

Femeia însă care s-a destăinuit în gura mare (căci asta a fost minunea lui Dumnezeu din ziua aceasta) are totuşi o inimă bună.

Îşi iubește un bunic al ei, de 80 de ani, care atunci când a vizitat-o a avut ameţeală, lucru care a panicat-o foarte mult.

Aş putea să continui cu ceea ce am auzit…

Esenţialul însă e acesta: cum mai putea să vorbească o astfel de femeie? Ea se lăuda că e „o doamnă şi jumătate”, dar eu am înţeles, iar şi iar, cât de rău e să fii necredincios.

Ce urât e să nu fii cuviincios, subtil dar şi cât de enervant e să te prefaci liniştit, intelectual, când suferi de tot felul de boli sufleteşti şi mentale.

Ea nu m-a înspăimântat. Confesiunile ei sincere m-au făcut să nădăjduiesc, să mă rog pentru ea, ca Dumnezeu să o miluiască.

Au fost cazuri când persoane părut cuviincioase şi serioase m-au uimit prin bădărănia şi nebunia lor.

Dar ea nu m-a enervat nicidecum. Din ea emana o bunătate pe care nici ea nu cred că o înţelegea prea bine.

Nu e nimic mai urât însă, ca cineva care te ia cu teologia, să sfârşească prin a-ţi cere să te culci cu ea.

Dar când vrei să te confesezi sincer, atunci nu mai eşti un om urât, ci unul care te umplii de frumuseţe.

Una dintre ipitirile mele prin femei a fost cu Ecaterina (nici nu ştiu dacă acesta e numele ei adevărat), care a dorit să mă convingă de faptul că e nebună pentru Hristos dar s-a dovedit, mai apoi, că a vrut să vadă dacă nu cumva mă culc cu ea.

Îmi bătea aproape zilnic în uşă, din momentul când n-am mai vrut să vorbesc cu ea. Îmi aducea flori şi le punea în faţa blocului, mă blestema, mă drăcuia, îmi cânta „Veşnica pomenire!” împreună cu alte prietene ale ei de curvărăsie, mă denigrau în chip şi fel.

Nebunia, orgoliul lor rănit a fost unealta prin care demonii m-au ispitit multe zile la rând. Cred că a ţinut totul peste doi ani de zile.

Vedeam în ele pe demonii care le mânau să facă ceea ce făceau. Bineînţeles că nici lor nu le prea plăcea să stea tot timpul de mine. Însă orgoliul lor a fost nemăsurat.

Era înspăimântătoare starea lor interioară. Nu credeam să văd şi să simt o atât de mare invidie şi răutate în jurul meu.

Nu mă aşteptam la multe dintre cele care s-au întâmplat: nici la cele bune şi nici la cele rele. Mi-aş fi dorit ca multe lucruri să se fi întâmplat altfel…Dar ştiu că Dumnezeu nu greşeşte niciodată cu fiecare dintre noi.

Nu ştiu cum o chema pe femeia din tren. Pot să mă rog pentru cineva fără să-i ştiu numele. Pot să mă rog şi să mă doară pentru cineva care nu m-a văzut niciodată, dar despre care eu am auzit.

Putem să ne rugăm mereu pentru toţi oamenii şi putem să nu mai fim insensibili şi putem să nu ne mai stresăm prea mult unul pe altul. Putem! Putem multe dar facem puţine, când acest puţin, puţinul de a fi sincer, e atât de uşor de făcut.

Am revăzut doi colegi de facultate (de fapt mai mulţi între timp) şi parcă simt că nu ne mai leagă nimic.

Poate că nu ne-a legat nimic niciodată.

Aseară am văzut o emisiune, în care un seminarist dădea şpagă foştilor lui spirituali. M-a durut sufletul. Poate că Dumnezeu vrea să ne smerească sau Satana îşi bate joc de noi şi vrea ca şi mai mulţi să aibă o părere foarte proastă despre preoţi.

Ideea de preot în capul oamenilor este ori o caricatură mentală ori o fiinţă cerească care trăieşte pe pământ. Cer multe de la preoţi şi nu le dau niciun exemplu bun prin viaţa lor.

Cei doi bătrânii stăteau liniştiţi şi nu se îngrijeau de faptul cum arată. Unul dintre ei avea praf pe borurile pălăriei dar nu se sinchisea de acest lucru.

Eu am coborât. Ei au mers mai departe. În acest tren nu am auzit cuvinte pur şi simplu, ci fragmente de viaţă.

Am stat lângă ei şi le-am simţit pulsul interior al vieţii lor.

Consăteanca, care asculta, era şi ea buruiată mental. Ei nu-i plăcea ca soţul său să vină de la serviciu şi să tacă. Ei îi vine să ţipe într-o astfel de situaţie.

Doamna „valabilă” însă, a adus în discuţie un element foarte interesant. Primului ei soţ, la ora 12 noaptea, îi venea să plece de acasă. I se făcuseră vrăji.

Acolo unde nu e pic de religiozitate, demonii îşi fac mendrele cum vor.

De fapt demonii sunt nişte fiinţe foarte nefericite. De la un timp, Domnul mi-a dat să am milă de ei şi să-i compătimesc. Eu pot să mă spovedesc, să îmi pară rău pentru ceea ce am făcut, dar ei se afundă mereu în şi mai mult întuneric.

Sărmanii, sunt tare nefericiţi! Sunt avizi de răutate şi în acelaşi timp devin şi mai singuri şi mai întunecaţi.

Întunericul lor se răsfrânge şi asupra celor nepocăiţi.

O, pocăinţă îndumnezeitoare!

O, pocăinţă, o, scară spre cer!

O, pocăinţă, de care ne ruşinăm să vorbim şi căreia îţi rostim numele cu jumătate de gură!

O, pocăinţă, ce aş dori să fii în toate inimile pământenilor!

O, pocăinţă, ce m-ai făcut dintr-un tembel, un om ce începe să îşi revină!

Bunicul meu nu are nevoie de sfaturile mele. Părinţii mei „ştiu ce fac” iar bunica – singura mea bucurie – mă trădează şi ea câteodată, cu o trădare pe care nici măcar nu o poate conştientiza.

Când mă uit la bunicul meu şi la faptul cum se luptă cu Dumnezeu mă înspăimânt. El l-a ridicat de nu ştiu câte ori din moarte, îl face să aibă ieşiri afară, îl face să se poată plimba, să ne vadă…Și, pentru el, Dumnezeu e în continuare o „prostie” iar frazele mele sunt „politică”.

Răbdarea lui Dumnezeu cu noi, prin exemplul lui, mi s-a făcut foarte explicită. Dumnezeu ne rabdă mult, mult de tot, pentru că El ne iubeşte fără saţiu.

„Fără saţiu” este o expresie a lui Emil Botta[77] (din titlul unui cărți a sa de poeme, publicată în 1976), care mie îmi spune multe de când am citit-o. Ea exprimă foarte bine iubirea lui Dumnezeu pentru lume.

Pe el îl iartă Dumnezeu, pe mine mă iartă, ne iartă pe toţi. El ne iartă şi suportarea Lui se numeşte iubire. Trebuie să învăţăm cu lacrimi în ochi această iubire a lui Dumnezeu faţă de noi. Dumnezu ne suportă!

O, El ne suportă şi noi nici măcar nu ştim să ne suportăm pe noi înşine! El suportă toate neregulile pe care le facem noi iar noi suntem nişte nemulţumitori.

Am pierdut un tren dar am fost atent. Aşa cum trebuie să fim atenţi la rugăciune sau la citire, tot la fel trebuie să fim atenţi la oamenii din jurul nostru şi la ce se întâmplă cu noi.

Putem descifra voia lui Dumnezeu cu noi şi ce trebuie să facem pentru alţii.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că mâinile săracilor sunt doctoria sufletelor noastre. Mâinile lor întinse ne vindecă bolile sufleteşti.

Dacă îi asculţi pe oameni şi te rogi pentru ei, te vindeci de judecarea altora, de nesimţire, de egoism, de indiferenţă, de indelicateţe, de ură, de păgânătate.

Iar dacă ei te „răsplătesc” pe tine, bunătatea ta, cu rele şi cu nerecunoştinţă, atunci trebuie să te bucuri. Pentru că înţelegi cât de rău ai fi tu fără harul lui Dumnezeu, cât de nesimţit ai fi, cât de puţin ai putea răbda şi cât de mult contează iubirea faţă de oameni şi răbdarea în ispite şi necazuri.

Căutând referinţe bibliografice mi-am dat seama că ştiu doar câteva versete din Sfânta Scriptură pe de rost şi câteva locuri, pe bâjbâite, de la Sfinţii Părinţi. Adică nu cam ştiu nimic.

Şi am mai înţeles că mântuirea şi teologia sunt cele mai grele lucruri şi cele mai uşoare în acelaşi timp.

Am înţeles că poţi muri fără ca nimeni să vrea să te înţeleagă, că poţi muri în chinuri grele, că poţi cădea în orice clipă în cel mai mare şi greu păcat, de care până mai ieri nu te credeai în stare, că poţi oricând să nu mai ai un picior sau să ţi se ardă faţa într-un incendiu, că suntem singuri fără Dumnezeu şi că pritenii sunt rari şi, în locul lor, al prietenilor pe care ni-i dorim și nu îi avem sunt mulţi şarlatani, care se numesc prieteni ai noştri.

Am înţeles, Doamne, pentru că Tu mi-ai dat să înţeleg cât de fragili suntem şi cât de uşor ne smiteşte păcatul!

Multe ispite ne pândesc. Demonii vor să se bucure pe ruinele tristeţilor noastre.

Oboseala se acumulează continuu şi inima mi-e parcă un ochi, care are lacrimi neplânse, care nu ştiu de ce nu izbucnesc din ea. Inima mea vrea să plângă şi nu poate. Doamne, dă-mi să-mi plâng ticăloşia inimii mele! Dă-mi să-mi plâng nesimţirea!

Mâine voi merge la Învăţătorul, la Dumnezeiescul Ilie văzătorul de Dumnezeu.

El e cel care ştie cum să-mi vorbească.

E singurul de pe acest pământ.

Doamne, nu am cuvinte să-Ţi mulţumesc pentru mila Ta şi pentru iubirea Ta cu mine, netrebnicul, pentru că mi l-ai dat mie, pe robul Tău Ilie, Părintele şi Învăţătorul meu preadumnezeiesc!

Ce aş fi făcut eu fără el?! Unde aş fi fost acum?!! Mi-e şi frică să mă gândesc.

Cei din Turnu Măgurele nici nu au habar că un Sfânt atât de prea minunat trăieşte lângă ei într-un anonimat sfidător. El e Sfântul din mijlocul indiferenţei.

Ajută-i, Doamne, lui şi sfinţeşte viaţa lui mereu şi pentru sfintele lui rugăciuni, miluieşte-mă şi pe mine, păcătosul!

O, mireasma binefăcătoare a caietelor lui!

O, dulceaţa şi înălţimea ameţitoare a cuvintelor sale!

Totul e frumuseţe la tine, Dumnezeiescule Ilie!

Totul e lumină şi sfinţenie copleşitoare!

Fără tine, inima mea e străină. E fără dragoste şi fără să o înţeleagă cineva la modul abisal, cum numai tu ai înțeles-o.

După moartea ta se așterne tăcerea…


[1] *** Comentariile Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistolele Sfântului Pavel, Epistola I către Timotei, trad. din lb. gr. de PS. Theodosie A. Ploeşteanu, ed. Oxonia,  Ed. Atelierele grafice Socec & co., Societate anonimă, București, 1911. Citările din această ediţie vor fi remaniate lingvistic pentru ca să corespundă limbajului curent.

[2] Idem, p. 4.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 6.

[6] Idem, p. 7.

[7] Idem, p. 8.

[8] Idem, p. 9.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 10.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 11.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 11-12.

[30] Idem, p. 12.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Horia-Roman_Patapievici.

[39] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Ignatie_Briancianinov.

[40] Sfântul Ignatie Briancianinov, Călăuza rugătorului. Îzbăvirea de durerile ostenelilor zadarnice. Experienţe ascetice, vol. IV, trad. de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Sofia, București, 2001, p. 23.

[41] Idem, p. 25.

[42] Idem, p. 26.

[43] Ibidem.

[44] Idem, p. 27.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 28.

[47] Ibidem.

[48] Idem, p. 30.

[49] Idem, p. 32.

[50] Idem, p. 32-33.

[51] Idem, p. 33.

[52] Ibidem.

[53] Idem, p. 34.

[54] În lucrarea mea de Licenţă în Teologie. A se vedea, pentu download:    http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/23/saptamana-patimilor-%c8%99i-saptamana-luminata-teza-de-licen%c8%9ba-2010/.

[55] A se vedea: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/iulie/iulie20.htm.

[56] Cf. PSB 23, p. 983-984.

[57] E vorba despre Asist. Drd. Jean Nedelea.

[58] Sfântul Ignatie Briancianinov, Călăuza rugătorului…, op. cit., p. 34.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem.

[61] Idem, p. 35.

[62] Ibidem.

[63] Idem, p. 36.

[64] Idem, p. 37.

[65] Sfântul Calist şi Sfântul Ignatie Xanthopol, cf. Idem,  n. 41, p. 265.

[66] Idem, p. 38.

[67] Idem, p. 41.

[68] Ibidem.

[69] Idem, p. 43.

[70] Idem, p. 46.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem.

[73] Idem, p. 47.

[74] Ibidem.

[75] Ibidem.

[76] Ibidem.

[77] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_Botta.

Predică la duminica a 34-a după Rusalii [2011]

Un comentariu personal la icoana parabolei.

*

Iubiți frați și surori întru Domnul,

trebuie să înțelegem întregul periplu evanghelic al Triodului ca pe o inițiere profundă în iubirea lui Dumnezeu față de noi, iubire care L-a făcut pe Hristos Dumnezeu să Se urce pe Cruce și să îmbrățișeze, în mod total, întreaga creație.

Pentru că prima Evanghelie a Triodului, pe care am dezbătut-o duminica trecută, ne-a vorbit despre iubirea Lui față de cei care se pocăiesc (cazul vameșului), cât și despre cei care trăiesc o viață dreaptă, fără însă a atinge esențialul vieții ortodoxe prin intermediul ei: iubirea de Dumnezeu și de oameni (cazul fariseului).

În duminica de astăzi însă, inițierea în iubirea Lui se face tot prin două exemple/paradigme umane: fiul mai tânăr (neoteros, cf. GNT, Lc. 15, 12) și fiul mai în vârstă (presviteros, cf. GNT, Lc. 15, 25) ai unui Tată.

Și, ca în rugăciunea Tatăl nostru…, Prea Curata Treime, Dumnezeul nostru treimic e mărturisit aici ca Dumnezeul care ne-a creat pe noi și nu ne-a lăsat niciodată din mâna Sa, pentru că El este Părintele care ne poartă de grijă și ne dorește, cu iubire inexprimabilă, fericirea terestră și veșnică.

Iar fericirea noastră de aici și de acum e fericirea duhovnicească pe care o aduce dreapta credință și dreapta asceză în fața lui Dumnezeu și care se continuă în veșnicie.

Pentru că tocmai de aceea în Evanghelia de astăzi (Lc. 15, 11-32), a doua a Triodului, se vorbește despre permanența în viața duhovnicească (fiul mai în vârstă) dar și despre pericolele vieții cu Dumnezeu, atunci când uiți să fii smerit și temător de păcat și, de atâta bine, începi să o iei razna, ca fiul mai tânăr.

Însă rolul celor patru exemple umane din primele două Evanghelii ale Triodului, după cum spuneam, au rostul de a ne vorbi despre dragostea lui Dumnezeu pentru noi, Care se comportă în mod diferit, de la caz la caz cu oamenii…având o soluție soteriologică pentru orice om care dorește comuniunea cu Sine.

Dumnezeu vrea să ne umple de bucuria Sa și de aceea ne arată diverse moduri în care ne bucură.

Adică îi așteaptă pe cei care au păcătuit mult până în clipa morții, pentru ca să aibă lacrimile vameșului, dar El îi îndreaptă și pe cei care s-au cantonat în ritualism și părere de sine, care fac de toate în viața lor ortodoxă, sunt tipicari, sunt exemple pentru societate…dar care nu se schimbă cu schimbări duhovnicești.

Pentru că schimbările duhovnicești scot la iveală oameni care s-au îmbogățit enorm, într-un timp record, din viața cu Dumnezeu,tocmai pentru că s-au lăsat conduși de virtuțile care te dezlipesc de tine și te unesc cu El.

Însă El, Dumnezeul nostru, îi așteaptă și pe cei care cad dintr-o viață bună, ortodoxă, din bine, din har, ca fiul mai tânăr din Evanghelia de azi, trec prin te miri ce secte și religii, fac toate păcatele lumii…și apoi își vin în sine și înțeleg de la ce bucurie au abdicat ei.

Și Dumnezeu nu le întoarce spatele, ci îi reprimește în harul Său și Se bucură pentru ei, după cum se bucură pentru oamenii înduhovniciți, care au rămas în Biserică și s-au îndumnezeit continuu, dar care și ei trebuie să înțeleagă și să urmeze iubirii pluriforme, profunde, a lui Dumnezeu pentru cei care se pocăiesc.

După cum spuneam și altădată, fiul mai în vârstă de aici nu este un invidios pe fratele lui pocăit, ci un om care e plin de râvnă pentru dreptatea lui Dumnezeu, datorită vieții lui sfinte și care nu știa ce fel de iubire inexprimabilă are El pentru toți.

Și cu această ocazie, cel Sfânt, fiul mai în vârstă, adică cel înaintat în viața cu Dumnezeu înțelege că Dumnezeu nu are un plan de mântuire/un plan soteriologic doar cu Sfinții ci și cu păcătoșii.

Adică ceea ce aflăm astăzi e foarte îmbucurător pentru toți, pentru că și cel care stă neclintit în viața cu Dumnezeu cât și cel care are căderi din fapta bună dar revine, prin pocăință, în harul Său, se pot mântui.

Toată lumea se poate mântui…pentru că Hristos Dumnezeu, din iubire și ascultare față de Tatăl și  întru Duhul Sfânt Se aduce jertfă fără prihană pentru mântuirea noastră pe Cruce, în mijlocul întregii creații, aducând un spor în înțelegere și sfințenie pentru întreaga creație cerească și pământească.

Iar pentru noi, care ne apropiem prin post, rugăciune și înțelegere de iubirea Lui, de înțelegerea iubirii Lui până la Cruce pentru noi, fiecare metodă duhovnicească de curățire și de înțelepțire  pe care le avem în Biserică sunt un mod de înaintare în iubirea de Dumnezeu și de oameni.

Pentru duhovnici, lecțiile de iubire ale lui Dumnezeu pentru lume sunt îndreptarul gândirii lor.

Nouă ni se cere să ascultăm, să îndreptăm, să vindecăm, să ne bucurăm cu cei pe care îi înțelegem prin harul Său și pe care îi privim după cum ne privește El pe noi: cu ochii blânzi ai iubirii, ai înțelegerii, ai frumuseții…

Din acest motiv, trebuie să ne dorim să dăm barierele la o parte dintre noi, pentru a ne înțelege și mai mult viețile, experiențele, aspirațiile, tocmai pentru a ne ajuta reciproc mult mai bine.

Și pentru asta trebuie să fim sinceri cu noi și cu alții și serioși cu dorința noastră de mântuire.

Dacă venitul la Biserică e doar pentru a câștiga un loc de muncă, pentru a se căsători copilul nostru sau pentru „sporul casei” dar nu și pentru „curățirea de păcate și de patimi a noastră” venim pentru prea puțin. Sau venim pentru lucruri neesențiale

Venirea în sine a fiului mai tânăr și decizia lui de întoarcere la Tatăl a fost pentru lucruri esențiale.

S-a întors la El cu gândul de a-I spune că a păcătuit (v. 18, GNT) atât de mult, încât nu se mai simte vrednic (axios) să fie numit fiul lui Dumnezeu după har ci mistios/slujitor al Lui (v. 19, GNT).

Iar tot cultul nostru ortodox e plin de această conștiință a păcătoșeniei noastre în fața Lui, căci peste tot auzim strigarea: „miluiește-ne pe noi”. Sau, personalizat: „miluiește-mă pe mine, păcătosul”…

Nu mai suntem vrednici, Doamne, să ne numim fiii Tăi, ci slujitorii Tăi netrebnici!

Și această conștiință profundă a păcătoșeniei noastre în fața Lui și nu în fața altora ca noi naște mult bun simț, multă smerenie, multă revedere a vieții proprii, retușări, analize actualizate, o altă poziționare față de lucruri…

Și vameșul făcuse același lucru, dar ca unul care abia se desprindea din rău…

Fiul mai tânăr cunoscuse harul, bucuria cu Dumnezeu din pruncie. El și-a mâncat averea vieții curate, fecioria trupului și a sufletului lui cu desfrânatele (v. 13).

Căderea lui din har, adică nesocotirea harului Său pentru a trăi o viață bună și alegerea, în locul ei, a unei vieți imorale s-a făcut din curiozitatea de altceva

A vrut să vadă cum e să trăiască ca lumea, să experimenteze senzații tari, să trăiască fără sens

Și, în cele din urmă, a ajuns la concluzia că sănătatea sufletului și a trupului se risipește în rău, că răul te mănâncă de bine, te dezgolește, te face inuman, te bagă slujitor la patimi și la diavoli…și apoi te vezi arătând ca dracul..și nu ca omul cu minte la cap.

De aceea și-a venit în sine: pentru că i-a fost silă de el!

Iar dacă noi, cei care am uitat că suntem ortodocși și ne-am dedat la tot felul de blestemății, ne-am vedea decadența, dacă ne-ar fi silă de noi înșine am veni la Dumnezeu cerând iertare.

Și cei care se pocăiesc sau cei care se convertesc de la rătăcire la dreapta credință vin în Biserică tocmai cu această stare frumoasă de pocăință, care primenește/înnoiește mintea și îndreaptă/schimbă obiceiurile.

Numai că, în Biserică, cei care se pocăiesc sau care se convertesc pot găsi vameși, adică pe alții ca ei și cu aceștia se înțeleg bine, binișor, pentru că nici ei nu știu prea multe…dar și farisei, adică ortodocși sadea, născuți din părinți ortodocși, botezați de mici, care postesc, se roagă, dau milostenie la Biserică, muncesc cât pot, par rezonabili…dar care nu se schimbă deloc zilnic…ci au aceleași idei de la tinerețe și până la bătrânețe.

În apropierea acestor farisei ortodocși, cei veniți în Biserică din alte credințe și religii sau cei întorși dintr-o viață de destrăbălare și satanism nu se simt prea bine. De ce nu se simt? Pentru că nu au ce învăța de la ei.

Noii veniți, convertiții sunt plini de entuziasm, de entuziasmul convertitor al pocăinței și al harului și găsesc în Biserică niște farisei acrii, prea puțin cunoscători ai propriei lor tradiții și teologii și niște vameși care încearcă să bată niște metanii, să zică niște rugăciuni în plus…

Ei, dacă nu au marele dar de la Dumnezeu, să îi întâlnească pe frații mai în vârstă, adică pe oamenii înduhovniciți ai Bisericii riscă să se întoarcă la ale lor…pentru că trag proasta concluzie că viața în Biserică e foarte ștearsă, fără bucurii, fără sclipiri în comparație cu viața mondenă.

Și sunt cu totul îndreptățiți să o facă, să tragă concluzii nefaste, dacă văd că în Biserică nimeni nu are chef de slujbă, de la preot și până la cântărețul de la strană și că în Biserică e numai frichineală și șușoteală pe la spate, invidie și proastă creștere, nesimțire și aroganță.

Iar dacă adesea vorbesc despre modul cum ne pierdem noi credincioșii sau despre de ce nu e plăcută viața ortodoxă și despre cum o să rămână Bisericile noastre goale dacă nu conștientizăm ce ne așteaptă, e tocmai pentru asta: cei care vin cu toată inima în Biserică văd prea multe exemple rele în Biserică, pe de o parte iar, pe de altă parte, găsesc aici prea puțini oameni cu experiență, cu flexibilitate duhovnicească, care să înțeleagă atât pe cel foarte erudit cât și pe cel căruia nu îi place cititul, pe neastâmpărat cât și pe geniu, pe orășean cât și pe țăran.

Și noi nu avem nevoie numai de duhovnici sfinți ci și de cântăreți sfinți la strană, și de clopotari sfinți, și de mame sfinte, de copii sfinți, serioși cu credința, tradiția și istoria lor pentru ca să mărturisească aceste lucruri și la alții.

Centrarea noastră doar pe 5-6 duhovnici și 5-6 teologi în toată România nu ne e benefică. De ce? Pentru că mulți vor înțelege că doar ei sunt ortodocși iar ceilalți sunt șomeri, sunt ortodocși de mâna a 10-a

Tot la fel, distanța neevlavioasă dintre ierarhie și credincioși și preoți și credincioși e iarăși o mare barieră în înțelegerea dintre noi și în pastorația noastră, pentru că nu ieșim cu toată inima, în mod cinstit, în rândul oamenilor și nu le vorbim de la inimă la inimă.

Și dacă nu suntem cinstiți cu ei, nici ei nu sunt cinstiți cu noi.

Cum să aibă o relație filială cineva cu noi, dacă noi îi vorbim numai de sus, protocolar, minimalizând orice proiect personal și orice inițiativă bună?

Când Tatăl a alergat (dramon, GNT, Lc. 15, 20) spre fiul cel pocăit a alergat cu milă.

Nimeni nu poate fi milos dacă nu Îl iubește pe Dumnezeu și pe oameni!

Iar aici, Dumnezeu Însuși, Dumnezeul iubirii și al milostivirii negrăite vine în grabă, aleargă spre noi și cade pe grumazul nostru (v. 20, GNT), ne îmbrățișează, pentru ca să îl învețe pe omul duhovnicesc că Dumnezeu nu trece pe nimeni cu vederea.

Eu mă minunez continuu și mă umplu continuu de înțelegerea paradoxalelor moduri de iubire ale lui Dumnezeu față de oameni, atât când aud cum s-a întors unul sau altul la Dumnezeu și, la fel, când citesc viețile Sfinților, unde, cu fiecare în parte, Dumnezeu a avut un drum, o pedagogie, un scop și l-a condus pas cu pas spre el…

Sunt avid de afla bucuria oamenilor, modul cum ei s-au schimbat în bine și cred că și dumneavoastră aveți această bucurie profundă de a afla schimbările bune din alții și de a vă bucura de ele…și împreună cu ei.

Iar dacă suntem avizi de mântuirea altora atunci nu îi invidiem și nu îi minimalizăm, ci, dimpotrivă, ne bucurăm de minunile continue și negrăite ale lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi…minuni care ne întăresc conștiința frățietății dintre noi și a dependenței totale de mila Lui.

Pentru că, pe scurt, El ne învață că tot lucrul bun vine de la Sine, în cadrul comuniunii cu Sine, și că suntem chemați să ne unim unii cu alții și să ne apreciem și să ne iubim unii pe alții, pentru că numai așa putem fi un cor, o singură Biserică a Lui.

Însă această unitate a Bisericii e formată din alegerea iubitoare și de conștiință a milioane de oameni diferiți, care ajung să aibă același cuget, deși au venit la El și au crescut în înțelegerea și iubirea Lui în modul lor propriu.

Fapt pentru care, dacă respectăm în mod cinstit și iubitor diversitatea personală, iubim totodată și unitatea dintre noi, pentru că unitatea se face de către oameni diverși dar cu aceeași iubire pentru adevărul total și viața sfântă.

Să ne rugăm Domnului pentru faptul de a fi mereu alții și de a înțelege, mereu, schimbările din alții, bune sau rele! Iar pentru toate aceste schimbări, bune sau rele, să ne întrebăm ce am făcut sau ce nu am făcut pentru ca lumea să arate altfel. De sinceritatea acestor răspunsuri continue, pline de febrilitate interioară, ține de fapt mântuirea noastră personală și mântuirea întregii lumi. Amin!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno