Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2003-2004)

*

Paginile 43-70.

***

Citesc pe Sfântul Ioan Gură de Aur în ediţia de Oxonia. Voi nota în continuare câteva înţelegeri asupra Epistolei I către Timotei[1], pe care mi le-am notat pe nişte foi, în timp ce citeam.

Sfântul Pavel îl iubea mult pe Sfântul Timotei[2]. El scrie Sfinţilor Timotei şi Tit „fiindcă numai acestora li se încredinţaseră Biserici”[3] iar pe ceilalţi îi purta cu dânsul.

Cu alte cuvinte I şi II Tim şi Tit sunt epistole care ţin de statutul eclesial al destinatarilor.

Scopul scrierii: Sfântul Timotei are nevoie de învăţătura „cuvenită dascălului” [4].

La 1, 1 se arată că epistola nu e o adresă omenească ci apostolică. Ea are autoritate divină. Iisus Domnul e numit „nădejdea noastră” în acest verset.

Sfântul Ioan spune că s-a făcut aceasta conform cu Ps. 64, 6: „Nădejdea tuturor marginilor pământului”.

Citarea abundentă a textelor scripturale la Sfântul Ioan este uluitoare. Pe drept cuvânt el cunoaştea toată Sfânta Scriptură pe de rost. Fragmente mici de text. El priveşte în amănunt, nu ca noi. Noi folosim textele în întregime, nu fărâme de text.

Cum se comportă, cum ar trebui să se comporte cel care îi învaţă pe alții, preotul în speţă? Răspunde Sfântul Ioan: „Dascălul trebuie să sufere primejdii, şi chiar mai mult decât ucenicii”[5]. Trimitere la Mt. 26, 31.

Diavolul îi pizmuieşte mult pe preoţi şi doreşte să-i nimicească, pentru ca să le risipească turmele cuvântătoare.

Astăzi, când spui „turmă cuvântătoare” sună pentru mulţi „aiurea”. E înrădăcinată în mintea noastră expresia: „spirit de turmă”, care e tot una cu a spune: „prostie în masă” sau: „prostie în grup”.

Dar Sfântul Ioan spune turmă sau Scriptura spune aşa, nu pentru că îi consideră pe oameni o adunătură de proşti, ci pentru a exprima docilitatea, blândeţea oilor, deci pentru a arăta ceva pozitiv despre membrii Sfintei Biserici.

Exemplul parabolic nu urmăreşte identificarea totală cu acela, ci evidenţierea unor trăsături specifice, pe care trebuie să ni le însuşim personal.

Suntem turma lui Dumnezeu pentru că ne paşte, ne conduce Păstorul cel bun.

Dacă avem blândeţea şi ascultarea oilor în faţa lui Dumnezeu atunci suntem o turmă cuvântătoare veritabilă.

Postmodernitatea ne-a învăţat să uităm anumiţi termeni. Mai cu seamă pe cei foarte plini de sens şi de aceea nu putem renunţa la ei.

Pentru Sfântul Ioan, „fiu întru credinţă” (I Tim. 1, 2) este o expresie „mângâietoare”[6]. Credinţa l-a făcut pe Sfântul Timotei fiu al Sfântului Pavel sau dragostea pentru credinţă.

El spune că expresia „după poruncă” este mai energică decât cuvântul „chemat”…şi aşa este! Porunca trebuie împlinită.

Pentru că îl numeşte „fiu adevărat”, Sfântul Pavel îşi arată marea dragoste pentru Sfântul Timotei.

Observ cum Sfântul Ioan Gură de Aur stă, se odihneşte asupra textului. Meditează îndelung. Caută tot felul de ramificaţii ale versetelor şi pe acelea le comentează. El se bucură că face acest lucru. Asta e toată viaţa lui: înţelegerea.

De aceea cărţile lui sunt pline de miez, de observaţie, de frumuseţe, de har. El insistă!

Dumnezeule mare, câte nopţi şi zile a pierdut acest om al Tău făcând acest lucru? Câte ore, câte zeci de ore?…

Ca să caut un text îmi ia timp, dacă nu ştiu prea bine unde să-l găsesc. A face o notă de subsol, uneori, este egal cu a pierde ore sau zile în şir. Nu găseşti cărţile, paginile…

Trebuie să citeşti multe pentru ca să ştii puţin.

Dar el nu era în lumea bibliotecilor savante şi a calculatoarelor ca noi! Cum ai reuşit, Dumnezeiescule Părinte al teologilor? Cu câte eforturi? Inima şi mintea ta, trupul tău cât au avut de suferit? E înspăimântător de sfânt efortul lui.

O muncă uriaşă. El a dat pâine la mii de comentatori și traducători de după el. O, Sfinte mult prea iubit, ajută-mi să mă bucur de înţelegerea cuvintelor tale! Ajută-mi să mă veselesc întru tine!

La 2, 1 a scris „milă”, pentru că tremura „de grija lui”[7], a Sfântului Timotei. „Dascălii, mai ales, au nevoie de o mai mare milă[8], scrie Sfântul Ioan. Câtă sensibilitate!…

Sfântul Ioan se minuna de cuvintele Sfântului Pavel iar eu de sensibilitatea lui vizavi de Sfântul Pavel, ca şi de sensibilitatea Sfântului Pavel faţă de Sfântul Timotei. Trebuie să ai o inimă sensibilă.

Un ortodox care nu ştie să fie atent, sensibil cu tot ceea ce există, nu e un ortodox cu adevărat.

Îi numeşte pe slujitorii lui Dumnezeu „dascăli”. El îi vede mai întâi ca vorbitori şi povăţuitori ai credincioşilor şi numai după aceea ca liturghisitori. Astăzi e tocmai invers: ei slujesc mai mult şi vorbesc mai puţin. Cred că e un mare rău această inversiune, pentru că oamenii asistă la slujbă ca la un spectacol pe care nu îl înțeleg.

Spune Sfântul Ioan: „Dacă Dumnezeu este Tată Se şi îngrijeşte ca şi tatăl de copii[9].

Trebuie reevidenţiată paternitatea lui Dumnezeu în rândurile credincioşilor ortodocşi. Poate că am pierdut ideea – în mod practic – a frăţietăţii între noi. Ea e mult mai slabă acum. Mă înşel, eu? Ar trebuie să ne simţim cu toţii fiii aceluiaşi Tată şi să ne manifestăm ca atare. „Tată ceresc” ar trebui să aibă rezonanţă enormă în fiinţa noastră.

La 1, 3 Sfântul Pavel vorbeşte aproape cu „voce de slugă”[10]. Relaţia dascălucenic era pe deplin evanghelică.

Apostolul şi Ierarhul nu erau superiorul şi inferiorul, ci Apostolul se simţea inferior ca să fie Învăţător iar Ierarhul era ridicat de Învăţător, pentru ca să se comporte ca un Ucenic smerit.

Puterea ca smerenie. O mare taină. O taină adâncă, abisală.

Nu suntem mari când poruncim, ci atunci când ştergem picioarele ucenicilor şi le sărutăm cu dragoste. Am repetat şi voi repeta acest mare adevăr care mă umple de emoţie adâncă şi de lacrimi.

Sentimentul dragostei s-a viciat enorm în mentalitatea contemporanilor mei. „Dragoste” rimează acum cu „sex”.  Sexualitatea apare ca o chintesenţă a dragostei, în care nu mai e nimic sfânt, nimic pozitiv.

Exagerările anilor ’60-70 din secolul al XX-lea au început să se întoarcă împotriva noastră. Suferim de pe urma propriilor noastre defulări.

Lumea de azi e o torţă a pasiunilor, a patimilor luxuriante. Asistăm la o degradare uluitoare a mentalităţilor şi a moravurilor societăţii în ansamblul ei. Şi, cu toate acestea, trebuie să fim smeriţi, să fim ortodocşi.

În 1, 3 apare „te-am rugat” în locul lui „te-am îndemnat” din ediţia BOR 1988. Sfântul Pavel se purta aşa „nu faţă de toţi ucenicii…ci numai de cei blânzi şi virtuoşi[11].

Pe cei care te ascultă îi rogi, nu le porunceşti. Porunca e pentru cei neascultători, pentru „cei stricaţi[12].

A fi stricat înseamnă a avea moravuri urâte. Astăzi prin „stricat” se poate înţelege şi „nebun la cap”.

Uneori ar putea fi folosit acest cuvânt şi pentru a desemna nebunia morală, lipsa de gândire evlavioasă. Însă nu se foloseşte în adevăratul sens al lui, cel evlavios, când el desemnează pe cei cu boli psihice ereditare sau dobândite.

În Efes era un templu al Artemidei. Sfântul Ioan aminteşte de el, pentru că în Efes a fost şi Sfântul Pavel, dar acolo a propovăduit şi Sfântul Timotei (1, 3).

Sfântul Timotei a propovăduit împotriva unor pseudo-învăţători iudei[13]. Acei falşi „dascăli” doreau cu tot dinadinsul să aibă şi ei ucenici ca şi Sfântul Pavel. Însă nu doreau şi viaţa lui: viaţa lui sfântă.

La 1, 4 aflăm despre basme şi genealogii iudaice. Sfântul Ioan Hrisostom spune: „prin…mituri sau basme, el nu înţelegea Legea (se referea la Sfântul Pavel); să nu fie! – ci vrea să spună despre acele falsificări, de acele mistificări şi de acele credinţe deşarte[14].

Evreii se lăudau cu părinţii  lor. De aceea se şi ocupau de genealogii. Unii pot obiecta, că evreii doreau să-şi păstreze nealterată continuitatea de neam, împreună cu monoteismul.

Dar Sfântul Ioan declară, că prin genealogii evreii doreau „să aibă aşa-zis o slavă în istorie, şi să se creadă a avea o mai mare experienţă”.[15]

Problema e că şi astăzi găsim acest defect monoman la evrei. În accepţiunea zilei, poţi fi numit „antisemit” nu numai dacă lupți împotriva evreilor, dar chiar şi dacă spui adevărul despre  evrei.

Găsim astăzi o politică acerbă de ridicare a mozaismului pe primele nivele ale mass-mediei, dar nu pentru a arăta suferinţa lor, de multe ori reală și inuman de mare, ci pentru a prezenta înfumurarea lui şi dorinţa de monopolizare ideologică a mapamondului.

Vor să fie primii…dar Dumnezeu nu îi vrea primii. Eforturile lor semeţe sunt fără rezultat.

Sfântul Ioan spune aici o frază, care ruptă din context ne face să ajungem la sintagma, atât de mult și aiurea uzitată: „crede şi nu cerceta”. Neacceptând curiozitatea unora de a ştii totul[16], Sfântul Ioan scrie: „Unde este credinţă, nu este nevoie de cercetare”.[17]

Însă „a cerceta” de aici nu se  referă la cercetarea ştiinţifică, ci la cercetare în sensul de curiozitate necredincioasă, de trecere peste hotare, peste limite în domeniul credinței.

El întreabă: „Unde nu trebuie nimic a cerne, de ce să fie nevoie de cercetare?”[18].

Unde să mergi mai departe de adevărul că Dumnezeu e unul şi Trei persoane în acelaşi timp? Cercetarea ca negaţie în domeniul credinței e ceva care nu ne poate folosi nicidecum.

O astfel de „cercetare” nu e conformă cu sensul real al cuvântului.

A cerceta înseamnă a cunoaşte împreună cu Dumnezeu, călăuzit de El.

A cerceta are limite fireşti, normale.

A încerca să treci peste limite sau a spune că omul nu are limite în domeniul cunoașterii teologice și că el Îl poate cunoaște pe Dumneazeu așa cum Se cunoaște Acesta pe Sine înseamnă a fi necredincios, a lupta cu Dumnezeu.

Tocmai de aceea, şi Sfântul Ioan spune: „Cercetarea este răsturnarea credinţei”[19].

O cercetare care nu are ca sens pe Dumnezeu e o cercetare care nu-şi atinge scopul. „Cel ce caută şi cercetează, niciodată nu află. Cel ce cercetează, nu poate să creadă”[20] şi nu poate să creadă, pentru că se îndoieşte.

Ar fi interesantă o analiză a unor romano-catolici la acest pasaj. Intelectualismul teologiei romano-catolice întoarce totul pe toate părţile şi până la urmă alege tot calea greşită sau ambiguă. Ambiguitatea tratatelor romano-catolice de teologie este proverbială.

Problema e că unii teologi de-ai noştri se mai îmbolnăvesc şi ei de defectele lor sau ale protestanţilor. Nu am însă nimic cu oamenii, e problema lor cum gândesc, ci am aversiune față de gândirea lor neortodoxă, pe care nu vreau să o accept. Acest lucru e luat în dezbatere întotdeauna, atunci când mă pronunţ împotriva lor.

Nici Sfântul Ioan nu are nimic cu cei pe care-i combate, ci cu metehnele lor. Spune el: „credinţa linişteşte cugetul”[21]. Foarte adevărat!

Referindu-se la Mt. 7, 7 şi In. 5, 39, el spune că în primul verset este vorba „de cerere şi de o dorinţă arzătoare[22] şi că în al doilea se doreşte tocmai a se „scoate acea poftă[23] de cunoaştere din inima omului. Se opreşte asupra lui: „cercetaţi Scripturile”.

În această direcţie el spune: „aflând şi cunoscând exactitatea lor, noi să facem aceasta nu pentru ca pururea să cercetăm, ci ca cercetând să încetăm cu acest obicei[24].

El cercetează Sfânta Scriptură pentru ca să nu mai cerceteze. Şi pentru că află exactitatea înţelesului, el renunţă la o cercetare continuă, pentru că această cercetare continuă ar însemna necredinţă din partea lui.

Aceasta e calea exegezei! Exegeza nu e o înaintare deşănţată în textul Scripturii Sfinte, ci o găsire a exactităţii adevărului, o înţelegere evlavioasă, cu limite, a sensului şi conţinutului ei. Limitele însă sunt personale şi nu un standard nivelator. Fiecare simte cât poate să înţeleagă dacă e luminat de Dumnezeu.

Spune Sfântul Ioan: „mari lucruri a voit Dumnezeu să ne dea, însă raţionamentele noastre pământeşti nu primesc măreţia iconomiilor Lui”[25]. Şi în acest sens: „cercetarea este contrară iconomiei lui Dumnezeu”[26].

A te întreba de ce a făcut Dumnezeu una sau alta înseamnă a-L dispreţui. A cerceta în acest mod e neconform cu Sfânta Scriptură.

Dacă dorim un principiu exegetic din acest pasaj, atunci acel principiu ar suna în felul următor: cercetează cu credinţă. A pune credinţa dedesubtul cercetării înseamnă a nu crede. Cercetarea trebuie să sporească credinţa, s-o alimenteze şi nu s-o diminueze.

Sfântul Ioan neagă falsa „nelinişte” religioasă. Spune el: trebuie „să primim binefacerile Lui şi să ne facem mai buni, şi să nu ne îndoim de nimic, nici să disputăm şi să cernem, de ce aşa şi nu în alt fel, ci să fim liniştiţi cu cugetul.

Căci ceea ce credinţa reuşeşte să clădească, cercetarea dărâmă. Cum dărâmă? Lăsând cugetul să se ocupe cu cercetări zadarnice, prin care se scoate afară credinţa”[27].

Ajungem necredincioşi, dacă cercetăm cu atenţie şi cu evlavie fiecare cuvânt al Sfintei Scripturi sau cuvintele Sfinţilor Părinţi? Nu, în niciun caz! Ne îmbogăţim şi ne fundamentăm şi mai bine credinţa, activând-o în viaţa noastră.

Evreii au observat Legea dar au împiedicat credinţa.

La fel şi grecii, ca unii „ce-şi numărau zeii”[28]. Sfântul Ioan vorbeşte pertinent de această stare de fapt.

Ar trebui să cercetăm şi noi istoria mai atent pentru a pricepe aceste lucruri. În lucrurile omeneşti, spune Sfântul Ioan, „ne  trebuie să discernem cu tot de-amănuntul”[29], dar în cele care sunt de la Dumnezeu e nevoie „mai mult a le preţui şi a le crede[30].

Credinţa. O dovadă a credinţei proprii. „Întâia dovadă pe care tu o dai că ştii pe Dumnezeu este aceea de a crede toate cele grăite, fără a cere dovezi peste dovezi[31].

Morbul îndoielii nu are ce căuta în domeniul credinţei, pentru că Cel care ni Se revelează este Dumnezeu și El nu vrea să ne mintă, să ne ducă în eroare.

Sfântul Ioan Gură de Aur îl numeşte pe Pitagora „fermecător şi mag[32]. Dacă am căuta în cărţi de filosofie sau în istorii ale culturii l-am găsi prezentat pe Pitagora drept înţelept, gânditor, filosof şi mai puţin ca ceea ce era el de fapt.

Sfântul Ioan îl denumeşte aici din punctul de vedere al moralităţii şi al ocupaţiei sale. Tocmai de aceea poziţia lui nu este agreată de necredincioși și chiar de unii credincioși, care nu cercetează cu atenție istoria umanității.

Filosofia şi cultura în general îl observă pe om rupt de arealul său de cele mai multe ori şi numai în aspectele interesante din punct de vedere cultural sau din punctul de vedere al istoriei ideilor. Sfântul Ioan însă pleacă aici de la matricea gândirii lui Pitagora.

Magia nu poate cunoaşte adevărul mântuitor şi de aceea Pitagora nu poate fi un reper neapărat pentru creştini.

Avem de-a face cu un discurs polemic.

Grecii antici sunt puşi în antiteză cu creştinii şi pierd în mod evident în faţa celor din urmă. Întreaga cultură antică păgână e catalogată de Sfântul Ioan drept o sumă de „credinţe pline de prostie şi nebunie[33].

Nu ştiu câţi dintre literaţii noştri înţeleg acest adevăr. Și de ce nu îl înțeleg? Pentru că nu îl judecă pe om în funcție de teologia lui și de viața lui ci văd ideile rupte de om și de viața lui morală și de credința acestuia.

Din punctul de vedere al credinţei şi al moralei lor, grecii antici au avut un mod de viaţă dezumanizant, degradant. În comparaţie cu viaţa lor, viaţa ortodoxă este o „înţelepciune adevărată[34].

Un alt adevăr: „Pentru a crede este nevoie să afli, iar nu să dispuţi, de a crede fără îndoială iar nu a de a pune înainte raţionamente umane[35].

În locul disputelor teologice şi a raţionamentelor filosofice Sfânta Ortodoxie propune credinţa fără de îndoială.

Credinţa e act revelaţional, însuşit prin Revelaţie şi tocmai de aceea ea nu poate fi înţelasă ca presupunere.

Credem bazându-ne pe vorbele lui Dumnezeu şi de aceea „îndoiala axiologică” nu are relevanţă pentru spiritualitatea ortodoxă.

Credinţa a fost dintotdeauna baza sfinţeniei. De aceea, spune şi Sfântul Ioan: „prin credinţă toţi cei din vechime  [Sfinţii] au fost lăudaţi şi fără de aceasta toate se răstoarnă pe dos[36].

Cât de observabilă este realitatea acestei răsturnări în zile noastre! Lipsa credinţei îi face pe mulţi să caute cerul pe pământ spre nefericirea lor prezentă şi eternă. Sfântul Ioan dă o înţelegere largă credinţei în josul pagii a 12-a.

El arată că aceasta, credinţa, este expresia oricărei activităţi sociale: „Nici afaceri financiare, nici meşteşuguri, şi în fine nimic din toate acestea nu pot fi fără credinţă[37].

Împrumuturile bancare se dau pe baza unor garanţii financiare dar şi verbale.

Cumpărăm un produs sperând că e bun şi urcăm într-un tren cu nădejdea, că o să ne ducă în linişte la destinaţie şi că nu o să deraieze.

*

Viaţa duhovnicească scrie în harul Duhului Sfânt şi acest lucru te umple, îţi dă o înţelegere a modului cum trebuie să te curăţeşti de patimi, pe când intelectualismul îţi umple inima cu date, cu precizări care nu te ajută în mod fundamental.

Am vrut să citesc Omul recent (2001) a lui Horia Roman Patapievici[38] şi am găsit o carte erudită, cu unele idei de forţă, însă nu şi o carte integrală, care să îți poată schimba viaţa.

Cărţile duhovniceşti nu au publicitatea celor trupeşti și a celor intelectuale, pentru că cei care vorbesc de bine despre cărţile sfinte sunt cu mult mai puţini.

Dar l-am luat și l-am citit pe Sfântul Ignatie Briancianinov[39] şi mi-a umplut imediat inima.

O frază specială, plină de adevăr: „postului săvârşit cu dreaptă socotinţă îi urmează dorirea de rugăciune[40].

Dacă posteşti cu discernământ nu te aşteaptă salvarea spitalului la ușă, ci mărirea poftei de a te ruga lui Dumnezeu, de a-I cânta Lui. Postul care ne scurtează viaţa e un atentat la existenţa noastră pământească şi nu o unealtă ascetică.

Alinierea ortodoxului de azi la mărturiile Sfintei Tradiţii se face prea brutal. Vrem să ne întrecem în post şi rugăciune cu Sfinţii Părinţi, dar nu suntem atenţi la măsura noastră, la cât pot trupul şi mintea noastră să reziste.

Postul care nu ia în calcul condiţiile concrete ale vieţii noastre e o măcinare nebunească a sănătăţii proprii.

Eu nu laud sănătatea de dragul de a o avea sau burta mare datorită îmbuibării, ci constat adevărul, cum că postul adevărat îl fortifică pe om, îl întremează duhovniceşte şi nu îl epuizează.

Noi privim la ce trebuie să facem, la calendarul felului de a posti şi vrem să îl împlinim integral.

Dar noi nu trăim cu toţii la fel, nu avem toţi aceeaşi vârstă sau aceleaşi condiţii prielnice de postire.

A posti pentru că „aşa ni se cere” e o sfinţire a legii în ea însăşi, care ne îmbolnăvește şi nu o tactică duhovnicească în lupta cu patimile.

După post, spune Sfântul Ignatie, acest prea mare cunoscător al vieţii de taină a Ortodoxiei, trebuie să ai o dorinţă binecuvântată de rugăciune.

Postul e supleţea care te învaţă să te rogi. E acea stare care te face propriu rugăciunii, mărturisirii în faţa Domnului.

Rugăciunea e mereu o confesiune. Înveţi să fii sincer în relaţiile cu oamenii, din cauza rugăciunii şi a cuvintelor de dragoste pe care I le adresezi lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu poţi să-I spui tot, tot ce ai pe inimă. În faţa Lui te deşerţi. În faţa Lui  îţi spui toată povara singurătăţii şi a durerii tale.

Puţin mai încolo, Sfântul Ignatie vorbeşte de o mare fericire:  de „fericirea  de a fi găsit [un] povăţuitor duhovnicesc în vremurile noastre”[41].

În timpul nostru, Sfinţii Părinţi care scriu au conştiinţa acută că lucrările lor, cărţile lor sunt o oază, o rezervaţie a adevărului.

Pe de o parte, Sfântul Ignatie ne învaţă să trăim şi azi ortodox iar, pe de altă parte, ştie că îndrumătorii sunt puţini.

A cerceta chilia Învăţătorului tău înseamnă a te umple de harul Duhului Sfânt. E o mare taină viaţa trăită sub povăţuire duhovnicească. Aşa se transmite adevărul Sfintei Ortodoxii: tacit, nebăgat în seamă de oameni!

Harul dumnezeiesc te învaţă „tăcerea necurmată[42]. Tăcerea duhovnicească e o afundare în înţelegerea dumnezeiască, e o rugăciune continuă, e pofta de a te bucura continuuu de Dumnezeu în tăcerea şi pacea inimii tale. Sunt imense „bunătăţile ce iau naştere din tăcere[43].

Sfântul Ignatie le pune sub tăcere pentru ca noi să le câştigăm cu fapta.

Tot ceea ce nu ne spun Sfinţii Părinţi nu înseamnă că ni le ascund, ci asta o fac pentru ca noi să ne bucurăm de ele, de toate aceste lucruri nespuse, la timpul lor.

Tăcerea naşte adâncire în sine, vederea păcatelor proprii, bogăţie de rugăciune, lacrimi înţelegătoare, înţelegeri dumnezeieşti, vederea curselor vrăjmaşului, vederea luminii dumnezeieşti.

Nu e vorba de o tăcere seacă şi paseistă, ci de tăcerea vie, rugătoare, plină de dragoste de Dumnezeu şi de oameni.

Tăcerea care naşte laudă de sine, împotrivire la scrierile Sfinţilor Părinţi, dezgust, frică, reţinerea de la a merge la Sfânta Biserică şi de a te spovedi şi împărtăşi e o tăcere păcătoasă, netrebnică.

E tăcerea înşelării, înşelare despre care Sfântul Ignatie a scris atât de mult. Darul dumnezeiesc de a vedea patimile şi cursele Satanei e unul foarte mare iar Sfântul Ignatie l-a avut din plin.

Cândva nu înţelegeam cât de mult te folosesc cărţile sale iar acum îmi pare rău de reticenţa pe care dracii mi-o aduceau vizavi de cărţile lui şi eu o credeam în mare parte.

Trebuie să te lepezi de toate şiretlicurile dracilor şi ele sunt multe. Trebuie să ne rugăm mult ca Domnul să ne înţelepţească în ceea ce priveşte cursele Satanei.

Frica cea bună e „frica de căile şi cărările din marea minţii”[44]. Sfântul Ignatie vorbeşte de „flacăra râvnei”[45], care trece peste toate necazurile şi ispitele.

În pagina următoare pune problema patimilor „reînviate” în fiinţa noastră: „Patimile, care prin harul lui Dumnezeu erau deja omorâte în suflet şi nimicite în minte prin uitarea aducerii aminte de ele, prind să se pună iarăşi în mişcare şi să silească sufletul la lucrarea lor”[46].

Patimile sunt omorâte însă de harul lui Dumnezeu şi nu de noi! Noi trebuie să luptăm cu ele, dar Dumnezeu e Cel care le vindecă. Ar trebui să reţinem acest amănunt foarte important.

Săturarea pântecelui mereu e „lucru porcesc”[47]. Vrăjmaşii însă sunt „unelte ale Dumnezeieştii Pronii”[48].

Pe cât par ei că ne încurcă pe atât ne ajută.

Scopul vieţii umane e mântuirea iar nu confortul.

Tindem spre sfinţenie, spre curăţirea de patimi şi spre umplerea de harul Sfântului Duh.

Tot ceea ce ne face prieteni cu Dumnezeu este un lucru bun.

Un vecin s-a sinucis de curând pentru că a pierdut nişte bani sau i-au fost furați. Stupoare! Toată lumea se întreba de ce a făcut-o. Însă nimeni nu vorbea cu el, pe când trăia, despre ceea ce simțea, despre ce trăia acest om…

Și acum, după ce nimeni nu l-a ajutat, toată lumea se miră de cum a putut să facă acest gest

Nu mai trăim ortodox! De aceea credem că putem face orice. O, Doamne, ai milă de neputinţele robilor Tăi şi ajută-le lor! Slăbiciunea şi confortul ne coboară în Iad.

Dă-ne putere, Doamne! dă-ne curaj în lupta cu patimile acestei lumi!

Mâine, fratele Ion se însoară cu Daniela şi mă voi duce cu sora Floarea, cu bunica mea, la nuntă. Dar el nu mai e cu mine ci, deodată, mi-a devenit un străin. Eu le doresc tot binele şi mântuirea lor, dar nu cred că sunt compatibili. Nu cred că sunt compatibili în a se sprijini unul pe altul în viaţa după Dumnezeu.

Deodată şi-a tăiat barba, a renunţat la sfătuirea cu mine, a început să fie îndrăzneţ şi s-a dat de partea lor, numai ca să-i fie bine material. O, confortul acesta nu e de la Dumnezeu!

Ajută-le lor, Doamne, şi ai milă de infatuarea lor şi mă iartă şi pe mine, ticălosul! Poate că eu greşesc, dar nu simt un bine în căsătoria asta, un bine real. La fel a fost şi cu părintele Valentin, cât şi cu Tudorel, despre care nu mai ştiu nimic.

Am rămas doar cu roaba Ta, Gianina, Doamne, cu cea care îmi e stâlpul şi braţul iubirii şi al nădejdii mele! Ea mi-e singura cu adevărat credincioasă.

Ai milă de viitoarea mea soţie, Iubite Doamne, şi ne întăreşte mereu!  Ajută-ne şi ne iartă şi ne miluieşte!

O definiţie a Sfântului Ignatie: „Calea nedreptăţii înseamnă împreuna-vorbire cu gândurile şi cu visarea[49].

Îmi pare rău că nu am avut un prieten, de vârsta mea, cu adevărat şi toţi pritenii mei s-au dovedit mincinoși și invidioși.

Însă ortodoxul care nu ştie să fie un bun priten şi un confident autentic nu cred că este un ortodox adevărat.

Mă doare nepăsarea, indiferenţa şi fuga tuturor după cele ale lumii acesteia. O, Doamne, trimite-mi robi credincioşi, pe oamenii Tăi, împreună cu care să ne mântuim!

Prea mulţi farisei. Prea multe chipuri cu două feţe.

Sfântul Ignatie numeşte aici nedreptatea drept începutul păcatelor, starea de învolburare a păcatului. Cugete nedrepte.

Prin aceste cugete se viciază sentimentele bune.

Comentariu la I Cor. 15, 50: „Nu numai simţirile trupeşti grosolane ale omului vechi, ci şi simţirile mai subţiri, uneori foarte subţiri, care vin din mişcarea sângelui, sunt lepădate de Dumnezeu[50].

Simţirile omului căzut şi „lucrarea subţire a patimilor şi duhurilor asupra sângelui se face desluşită abia când inima simte în sine lucrarea Sfântului Duh. Simţirea se lămureşte prin simţire[51].

Cortina neînţelegerii cade de pe ochii inimii când vine harul lui Dumnezeu.

Câţi cred dintre ortodocșii noștri acest mare adevăr al experienței duhovnciești? Nu-l cred mulţi, pentru că nu l-au trăit. Şi pentru că nu Îl simt pe Dumnezeu, prin harul Său, în ei înșiși, de aceea toţi se cred foarte deştepţi şi înţelepţi şi duhovniceşti când ei nu au habar de ceea ce spun.

Vai nouă! Ne-am adâncit în neştiinţă aproape cu totul.

Dacă răul are lucrări subţiri, harul lui Dumnezeu cum de „nu are”?! Despătimirea, curăţirea de patimi însă e o lucrare fină şi nu orice inimă şi minte poate să o perceapă.

O, cât de subtili trebuie să fim și noi avem simțuri animalice!

O lămurire în plus: „până ce se face arătată lucrarea Duhului în inimă, lucrarea subţire a sângelui rămâne fie cu totul neînţeleasă, fie puţin înţeleasă, şi poate fi luată drept lucrare a harului, dacă nevoitorul nu va avea fereala cuvenită[52].

Putem confunda, pe scurt, trupescul cu duhovnicescul.

Putem confunda spurcata mişcare a sângelui, ca desfânarea şi mândria, cu stări de elevare spirituală, când noi suntem încă în Iad.

Rugăciunea lui Iisus este rugăciunea învierii. A recunoaşte că eşti păcătos şi a cere milă dumnezeiască înseamnă a cere înviere. Inima noastră trebuie să învie.

Trebuie să ne umplem de harul Său, de lumina Sa dumnezeiască. Ca să fim fii ai Luminii, trebuie să stăm în lumina dumnezeiască.

Semnul Sfintei Cruci şi rugăciunea către Domnul Iisus Hristos sunt drumul de la cruce la înviere, drumul nostru personal spre viața veșnică.

Trebuie să murim pentru lume pentru ca să fim vii pentru Domnul. Altă cale nu există, căci asta e calea Lui: „de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer” (Canonul Învierii).

Ne trebuie un „plâns statornic”[53], adică în orice situaţie a vieţii noastre.

Într-o emisiune televizată se punea problema minunilor „naturale” care s-au întâmplat în ziua morţii Domnului. Un participant la discuţie susţinea că ele au de-a face cu eclipsele şi cu un cutremur de pământ, ce s-ar fi petrecut în Vinerea Mare. Tot acest profesor susţinea că Domnul nu avea 33 de ani când a murit ci vreo 37-38 de ani.

Ce poţi spune, când „noii” cercetători sunt mai „deştepţi” decât martorii Sfintei Tradiţii?

Părintele profesor care se afla la acest talk-show a susţinut că e vorba de minuni, ceea ce e adevărat, dar nu a subliniat cu tărie, că era vorba de Domnul Hristos, de moartea Sa mântuitoare şi sfinţitoare pentru noi şi nu de orice fel de minuni.

Comentariul pe care l-am făcut la Săptămâna Patimilor[54] a evidenţiat faptul că natura şi Puterile cereşti s-au înspăimântat de moartea Sa şi acesta e adevăratul răspuns.

Cum să nu se înspăimânte creaţia, când Creatorul îi rabdă pe oamenii care Îl batjocoresc? Cum să privească creaţia atâta umilinţă, marea, covârşitoarea, negrăita umilinţă a Domnului?

E o întrebare tembelă, nebunească aceea, de a întreba cum de au fost posibil astfel de minuni la moartea Lui. Dacă nu crezi în aceste minuni, nu poţi crede nici în Cel de pe cruce, în Dumnezeul tău.

Şi cum să nu crezi în Dumnezeul tău? Credinţa în Dumnezeu este atât de firească, atât de normală, încât nici n-ar trebui discutată.

Dar noi am decăzut mult. Avem nevoie de multe cuvinte, nu pentru ca să ne curăţim de patimi, ci pentru a deveni, a redeveni nişte oameni cu gustul adevărului. Nu mai zic să facem lucruri mari, dar noi nici de cele mici nu mai vrem să ne apucăm.

Ar trebui să îi cercetăm pe Sfinţii Părinţi în ceea ce priveşte evenimentul învierii Sfinţilor de după Moartea Domnului.

Această înviere a Sfinţilor arată că Domnul S-a pogorât la Iad ca un Biruitor, scoţându-i pe Sfinţi afară din Iad.

Ei s-au arătat celor din cetatea Ierusalimului. Cine s-a arătat? Cui s-au arătat? Nu ştiu.

Proiectul meu referitor la viaţa Sfântului Ilie Tezviteanul[55] (o privire duhovnicească asupra vieţii sale) mi-a fost reamintit de un părinte profesor. Îmi pare rău că l-am abandonat iar acum nu mai am timpul necesar. Găsisem date la Sfântul Vasile cel Mare şi la Sfântul Maxim în „Ambigua”. O carte a unei carmelite mi-a sugerat mai multe trimiteri la Sfinţii Părinţi.

În omilia a 88-a la Sfântul Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur ne prezintă aspectul învierii Sfinţilor de după moartea Domnului, dar nu ne dă date concrete[56].

Asistentul[57] de la Dogmatică m-a bucurat în câteva rânduri cu sublinierile sale teologice. Ajută-l, Doamne, pe robul Tău şi familia lui şi  miluieşte-i pe ei!

Ultima dată ne-a propus la un seminar de Dogmatică o discuţie despre nestricăciunea trupului Domnului de după răstignirea Sa.

Se baza pe discursul imnografic al Săptămânii Luminate şi era de acord cu poziţia Sfântului Justinian Împăratul.

Discuţia despre starea originară a omului mi-a plăcut foarte mult, deoarece se fundamenta pe Sfinţii Părinţi cu o mare dexteritate.

Facă-se voia Ta, Doamne, în el şi în toţi cei care apără credința ortodoxă în cunoştinţă de cauză! Ai milă de mărturisitorii Tăi şi îi întăreşte pe ei!

Sfântul Ignatie îl numeşte pe Satana „heruvimul căzut”[58] şi face o prezentare interioară a Raiului şi a celui care nu ne lasă să intrăm în el.

Heruvimul căzut are o armă de foc „cu care…umblă înlăuntrul nostru, oprindu-ne intrarea în tainicul rai dumnezeiesc al gândurilor şi al simţămintelor duhovniceşti[59].

Această armă de foc sunt tocmai „feluritele aprinderi ale sângelui”[60].

Prin translarea vorbirii despre Raiul „fizic” (mai bine zis duhovnicesc şi trupesc în acelaşi timp) în vorbirea despre Raiul din lăuntru, realităţile Sfintei Scripturi prind concreteţe interioară în fiinţa noastră. Diavolul ne împiedică prin simţiri păgâne ca să gustăm, cu inima, adevăratele simţiri duhovniceşti.

Despre desfătarea părut duhovnicească, Sfântul Ignatie scrie: „nu este altceva decât desfătare cu slavă deşartă subţire, semeaţă cugetare subţire şi patimă a dulceţii subţire[61].

Astfel de oameni trebuie să dea o mare luptă cu ei înşişi, pentru ca să-şi dea seama de înşelarea în care sunt.

Satana le spune că ei nu sunt înşelaţi, ci tocmai cei care trăiesc viaţă sfântă sunt înşelaţi. Chiar şi celor care trăiesc întru harul lui Dumnezeu, Satana le spune uneori că sunt în înşelare şi că nu e harul în ei.

Sfântul Ignatie spune undeva, că cel care nu se crede înşelat acela este în înşelare. Şi acest lucru e foarte adevărat.

Dar prin aceasta el nu spune nici aceea, că toţi care au primit harul lui Dumnezeu nu mai sunt prinşi de patimi sau de înşelare, ci că înşelarea masivă, groaznică e aceea care crede toate cele ale trupului drept lucruri duhovniceşti, căreia îi place păcatul şi crede că trăieşte lucruri sfinte.

Şi pe mine Satana m-a luptat mult cu această teamă demonică. Am cunoscut înşelarea cea groaznică, care mi-a fost îngăduită de Dumnezeu pentru marea mea mândrie şi când a venit  la mine iarăşi harul Său, simţirea Lui caldă şi curăţitoare, demonii îmi insinuau că e vorba tot de „înşelare”. Dar de data asta era o minciună, cu toate că eu sunt foarte păcătos şi netrebnic.

Diavolii răstălmăcesc în noi Sfintele Scripturi şi pe Sfinţii noştri.

Patimile despre care vorbeşte aici Sfântul Ignatie sunt foarte perfide. Le găsesc la eretici şi nu mă miră faptul sau la fraţi de-ai noştri, care încă se joacă cu viaţa lor.

Slava deşartă subţire te împinge să ieşi în faţă, să te faci cunoscut cu obstinație, să răstălmăceşti scrierile sfinte cu pretenţia că spui lucruri noi, „tainice” pentru cei de până acum. Îţi dă o mare încredere în tine. Te face să te crezi „sfânt”, „ales”, în stare de lucruri mari. Apare aici o râvnă a sângelui, o râvnă fără control, din semeaţa cugetare subţire.

În această stare nu vrei să-l asculţi pe altul pentru că tu „ştii foarte bine” ceea ce ai de făcut.

Patima subţire a dulceţii te face să-ţi contorizezi mereu mişcările inimii şi orice aprindere şi dulceaţă morbidă este crezută de tine drept o mişcare a harului.

Omul înşelat nu poate discerne cele ale Satanei de cele ale Sfântului Duh. E un mare adevăr!

Dacă pe cei duhovniceşti, Satana îi luptă prin astfel de texte sfinte, mă gândesc cu durere la câtă neorânduială şi teamă sădeşte el în cei care nu ştiu prea multe, în mod practic, dar le citesc.

Un amănunt hotărâtor: mişcările duhovniceşti „încep atunci când tac mişcările patimilor sufleteşti, [acestea] fiind oprite de smerenie[62].

Această oprire a patimilor de către smerenie e o stare pe care o înţelegi numai când o trăieşti.

Alt citat: „Slava deşartă este curvie faţă de slava cea adevărată[63], adică de slava dumnezeiască.

Curvia slavei deşarte se manifestă prin aceea că e o unire nelegiuită între minţirea de sine şi plăcerea perversă de a plăcea oamenilor păcătoşi. E o curvie pentru că sufletul nu se uneşte cu Dumnezeu în acest caz ci cu diavolul.

De aceea, în Vechiul Testament ruperea relaţiei cu Dumnezeu era desemnată drept desfrânare, pentru că fecioria sufletului se unea cu zeii, care erau demoni.

Starea de „zdrobire îndelungată”[64] a inimii e o continuă pocăinţă.

Ajută-mi, Sfinte Ignatie, pentru ca să înţeleg sfintele tale cărţi cu inimă smerită şi mă miluieşte!

Zdrobirea inimii. Sfântul David o cere de la noi în psalmul 50.

Găsesc o notă unde e scris: neîmprăştierea minţii e dăruită de Domnul înaintea tuturor celorlalte daruri duhovniceşti[65].

Mintea nu mai e interesată decât de Domnul şi de faptul de a-L iubi pe El. E o stare harică şi nu are nimic de-a face cu concentrarea sau cu forţarea minţii pentru a nu mai avea niciun fel de gânduri.

Lucrările Sfântului Duh apar ca „o tihnă neobişnuită, [de unde vine]…omorârea faţă de lume, faţă de îndulcirea cu deşertăciunea şi păcătoşenia ei, faţă de slujirile în mijlocul ei”[66].

Într-o altă pagină acesta spune: „ucenicului iubit al Duhului i se descoperă tainele creştinismului[67].

O, ce mare adevăr! Pentru că nu ştim pe cele ale Duhului, datorită nepăsării şi ticăloşiei noastre, confundăm creştinismul, Ortodoxia cu o sumă de apucături băbeşti, cu tot felul de superstiţii şi obiceiuri ale locului, cu exprimări „teologice” deşucheate.

Cineva îţi spune că există strigoi şi e ortodox. Altul îţi spune să crezi în pase magnetice harice iar altul, în nebunia lui, îţi spune că patimile se transmit ereditar sau că omul e sortit la o anume viaţă şi acest lucru nu poate fi schimbat de nimeni. Şi toţi aceştia se cred ortodocşi. E o mare durere. Omul păcătos e atât de fascinat de rău încât lui îi este indiferent binele.

Te ascultă dacă îi spui despre draci, despre demonizaţi, despre apariţii satanice şi despre vrăji, dar se plictiseşte repede când îi spui despre minuni şi despre vieţile Sfinţilor. Aproape că îl apucă picoteala când îi vorbeşti despre ceea ce vrea Dumnezeu de la noi.

Repulsia pe care o simt la cei care mă văd pe stradă, cu barbă mare şi în negru, e plină de ură.

Dracii îmi zâmbesc din acoliţii lui. Sunt înţeleşi din start să mă denigreze. Modul meu de a fi îi sfidează, îi enervează, îi face să mă drăcuie şi să mă înjure şi să hulească pe Dumnezeu.

Ce să fac? Să devin ca ei? Să redevin ca ei? Nu!

Toţi cei care vor să-I slujească lui Dumnezeu vor fi prigoniţi și minimalizați și, pe seama lor, se vor inventa tot felul de mituri. O prigoană rece, ca războiul rece, care poate să se transforme în persecuţii făţişe.

Facă-se voia Ta, Dumnezeul meu! Ai milă de noi şi ne iartă!

„Fericita stare de vitejie întru Hristos”[68] e o altă lucrare minunată a harului dumnezeiesc. Pentru cel care nu crede în Dumnezeu realitatea harului este ceva de neînţeles. Harul trebuie trăit, simţit, pentru ca să te pronunţi în favoarea lui.

Mie mi-e foarte greu să explic unui om ce este harul, pentru că va înţelege de fiecare dată ceva aiurea, ceva neconform cu realitatea. Nici nu ştiu dacă pot să explic cuiva ce este harul dumnezeiesc.

Darurile harice sunt numite de Sfântul Ignatie „întipăriri dumnezeieşti”[69].

Sfântul Grigorie Sinaitul e citat în pagina 46 şi el vorbeşte despre „puterea rugăciunii”[70]. Rugăciunea zdrobeşte „păcatul şi puterile cele potrivnice”[71].

Întocmirea paşnică”[72] e „buna conştiinţă”[73] iar „prea paşnică, fiindcă mintea vede în sine duhovniceşte harul Sfântului Duh”[74].

În pagina 47 dă sfaturi celor duhovniceşti şi vorbeşte de altfel de patimi: care nu mai dau buzna în om oricum.

Pentru cei care au pacea Duhului, Sfântul Ignatie scrie: „În tot chipul trebuie să ne străduim a păzi pacea sufletească şi a nu ne tulbura de necazurile pe care ni le pricinuiesc alţii. Pentru aceasta e nevoie de a ne sili în tot chipul să înfrânăm mânia şi să păzim, prin mijlocirea luării-aminte, mintea şi inima de mişcările cele necuviincioase…”[75].

Dacă Sfântul Ignatie ar fi crezut, ca unii din ziua de azi, că Sfinţii nu mai simt în ei nicio patimă şi că Sfinţii sunt ca stâlpul sau ca fierul de tari la orice ispită, de ce ar mai fi scris astfel de lucruri, despre cei în care este sălăşluit harul Sfântului Duh?

El ştia însă din experienţă că patimile nu sunt moarte cu totul în cel în care vine harul lui Dumnezeu şi că numai cu El trebuie să luptăm împotriva lor.

Sfântul Ignatie ne povăţuieşte să avem „duh bucuros, iar nu întristat[76]. El spune asta despre duh și nu despre gâlgâirea inimii pătimaşe.

Duhul bucuros este acela în care tristeţea nu e oarbă iar bucuria e un semn al înţelegerii slavei lui Dumnezeu care cuprinde totul.

Mă opresc aici cu citirea cărţii Sfântului Ignatie deşi abia sunt la început. Aşa cred că ar trebui să discutăm orice cuvânt al Sfinţilor Părinţi, orice tropar al slujbelor noastre, orice amănunt al credinţei şi al evlaviei.

Dacă nu le discutăm, atunci nu ne pasă de ele…

*

Datorită unei persoane care m-a vizitat de curând, Dumnezeu mi-a luminat mintea, pentru ca să înţeleg adâncul înşelării în care ne aflăm.

Cei neşcoliţi suferă din cauza prostiei şi a superstiţiei, pe când intelectualii suferă din cauza schemelor ateie de gândire semănate la tot pasul în dezvoltarea noastră școlară și socială.

În Sfânta Biserică îi întâlnim şi pe unii şi pe alţii iar problemele lor sunt enorme.

Cei care nu au citit învăţătura de credinţa cred în tot felul de nebunii iar cei care au citit puţin din ea o interpretează după cum îi taie capul.

Conjugate, lenea şi prostia dau multă bătaie de cap celor care vor să-i povăţuiască pe oameni.

Nu se înţelege rolul lui Dumnezeu în mântuirea omului, curăţirea de patimi, păcatul, virtutea. Se socoteşte „sminteală” orice lucru, tocmai pentru ca să nu terminăm odată cu răutatea şi cu lenea.

Cei care se „smintesc” din orice nu au o inimă largă şi nicio minte smerită, cuprinzătoare.

Dacă tot nu înţelegi ceva, atunci nu mai trage concluzii pripite. Taci, aşteaptă! Dacă nu înţelegi ceva, de ce nu te acuzi pe tine că nu înţelegi, ci îl acuzi pe cel din faţa ta, că îţi spune lucruri care te depăşesc? De ce nu socoteşti că neînţelegerea ţi se datorează ţie în exclusivitate?

E nefiresc să-i acuzi pe alţii că te smintesc, când propria ta viaţă e una opacă şi rece, care nu face plăcere multor oameni.

Am văzut de multe ori invidie crasă în spatele grijii părut duhovniceşti faţă de autorii de carte religioasă. Pe motiv că unii ar fi prea tranşanţi pentru vârsta lor, se gândeau că ei nu ar mai trebui să scrie.

Dar adevărata problemă a acelora era invidia lor că nu puteau să îi întreacă pe cei care scriu.

Când nu putem să râdem de cineva atunci îl detestăm şi în loc să-l lăudăm pentru lucrurile lui bune şi să ne bucurăm de darurile Sfântului Duh, pe care acela le are de la Dumnezeu, noi tocmai pe acela îl detestăm, adică pe cel pe care îl iubeşte Dumnezeu.

Inimile acre şi fricoase sunt acelea în care tronează necredinţa şi îndoiala.

Mulţi nu vor să iasă în evidenţă cu nimic, ca să nu le fie stingherită propria lor lene, duplicitatea de care suferă.

Cred că cei care nu au ştiut să facă păcate mari, nici fapte mari nu ştiu să facă. Nu spun prin aceasta că trebuie să păcătuim sau că e bine să avem o viaţă dezordonată, pentru ca să înţelegem să facem fapte bune, ci faptul, că cel care nu iubeşte binele cu forţa cu care a iubit odată răul sau cu care se poate iubi răul, nu face parte dintre credincioşii adevăraţi, ci dintre cei călduţi.

Observăm cu toţii cum iubim viciile, ce plăcere enormă avem pentru ele.

De ce credeţi, iubiţii mei, că cei credincioşi trebuie să aibă o mai mică plăcere pentru a lucra faptele bune?

Dimpotrivă: trebuie să-L iubim pe Dumnezeu mai mult decât am iubit păcatul, deoarece Dumnezeu e absolut.

Lucrurile se fac la timpul lor.

Munca minuţioasă e grea dar e singura care-l împlineşte pe om.

După ce faci vreun lucru trebuie să ai inima bucuroasă, împlinită, plină de pace.

Uneori greşim, pentru că dăm sfaturi mai presus de înţelegerea celor care ni le cer. Însă, alteori, sfaturile care nu sunt date la timpul lor, pe acelea Dumnezeu le rânduieşte ca să le înţelegem cândva și ele ne vor ajuta mult mai târziu. Sfaturile rodesc în funcţie de inima noastră şi, mai ales, de dispoziţia noastră interioară.

Sufăr o dezamăgire, mai bine zis o durere tăioasă în sufletul meu, când simt cum trăiesc oamenii.

Păcatele lor, indiscreţiile lor, prostia, bădărănia, indelicateţea lor mă înfioară, mă umplu de iarnă, de un frig ce îmi îngheaţă inima.

Numai rugăciunea îmi alungă această durere, pentru că harul lui Dumnezeu e cel care îl învie pe om şi numai harul Său poate aduce o licărire de viaţă într-un om ruinat, într-un om sfărâmat de păcate.

Doamne, scoate-ne din nebunia noastră! Ajută-ne să Te simţim, să Îţi percepem prezenţa. Atât de mult ne-am abătut de la Tine, încât nici nu mai înţelegem că exişti şi existenţa Ta o socotim o povară.

*

Astăzi dimineaţă am pierdut trenul…Însă am învăţat de mult timp, să nu-mi mai pară rău dacă pierd ceva, pentru că atunci Dumnezeu vrea să îmi arate altceva mai bun, prin mila Sa cea nemăsurată faţă de noi.

Am aşteptat în pace ca să văd ce se va întâmpla. Şi Dumnezeu, o ştiu prea bine, ne învaţă multe dacă suntem atenţi.

În faţa mea s-au urcat doi bătrâni: neîngrijiţi ca aspect dar liniştiţi. Erau oameni munciţi, oameni săraci, ce făcuseră şi ei o „afacere” la Bucureşti.

Nici nu se aşezară bine şi unul dintre ei aduse vorba de datoria de 8 mii de lei pe care celălalt avea să i-o dea. Celălalt numără monezile şi îi dădu banii confratelui său, pentru ca să fie cinstit (vorba lui) până la capăt.

Sărăcia ne-a făcut mult prea săraci…De aceea orice ban contează…Eu nu aş fi dat importanţă la o asemenea sumă de bani, de-a dreptul elementară, dar pentru ei amândoi această sumă conta, era importantă.

De-a lungul drumului, cei doi au mai aţipit. Au vorbit puţin şi, mai ales, mi-a plăcut că nici unul nu s-a dat în spectacol şi nici nu a drăcuit în fața mea.

De multe ori mi se întâmplă astfel de scene pe această rută. Unii drăcuie în fața mea din ambiţie, alţii din enervare, alţii din ciudă, alţii pentru că e la modă, pe când alţii din satanism pur. Le place să își bată joc de mine, văzând că sunt om credincios

Dar cea care era dezinvoltă şi spunea totul cu gura mare era doamna de lângă umărul meu stâng, care călătorea cu un copil al ei făcut cu primul bărbat, împreună cu o prietenă de la ea din sat şi cu care a vorbit, în mod aprins, tot drumul.

De când s-a urcat în tren a devenit imediat vedetă. Avea nişte blugi strâmţi pe ea, o bluzică prin care i se vedea sutienul de culoare neagră iar sânii îi erau expuşi foarte bine.

Discuţia dintre cele două a fost supra saturată de confesiuni spuse în gura mare. Cea care se confesa era doamna căreia i-am descris costumaţia.

A început cu faptul că a avortat. A mărturisit acest lucru cu foarte mare detaşare. Al doilea soţ al ei este şofer de tir şi când vine din cursă o vrea „ca femeie”.

După aceea a urmat povestirea cu ceea ce făcuse în noaptea precedentă. Din cauză că i-a fost foarte cald a dormit goală. Fiul ei a întrebat-o: „Mami, aşa dormi tu?!”. Nu a mai dat răspuns la această întrebare şi, e de la sine înţeles, că nu îi este ruşine să se expună goală în faţa fiului ei.

Fiul luase premiul întâi. Este în clasa întâia C.

Cum o va vedea acest fiu pe mama lui peste câţiva ani? Va avea ceva să-i reproşeze?

Îi e frică de plânsul de la morţi. Nu mănâncă mezeluri şi s-a căsătorit la 26 de ani cu un chelner. A fost muncitoare la un depozit al CFR-ului, în Bucureşti, apoi vânzătoare şi putea lua şi ea o îngheţată, fără ca să o ştie patronul.

Bătrânii din faţa mea se uitau la ea din când în când, pentru că debitul ei verbal era imens. Mă uitam şi eu…Nu aveai cum să nu o auzi…și nici să nu te intereseze ceea ce ea spunea, pentru că o făcea cu multă dezinvoltură și în mod sfătos.

Femeia însă care s-a destăinuit în gura mare (căci asta a fost minunea lui Dumnezeu din ziua aceasta) are totuşi o inimă bună.

Îşi iubește un bunic al ei, de 80 de ani, care atunci când a vizitat-o a avut ameţeală, lucru care a panicat-o foarte mult.

Aş putea să continui cu ceea ce am auzit…

Esenţialul însă e acesta: cum mai putea să vorbească o astfel de femeie? Ea se lăuda că e „o doamnă şi jumătate”, dar eu am înţeles, iar şi iar, cât de rău e să fii necredincios.

Ce urât e să nu fii cuviincios, subtil dar şi cât de enervant e să te prefaci liniştit, intelectual, când suferi de tot felul de boli sufleteşti şi mentale.

Ea nu m-a înspăimântat. Confesiunile ei sincere m-au făcut să nădăjduiesc, să mă rog pentru ea, ca Dumnezeu să o miluiască.

Au fost cazuri când persoane părut cuviincioase şi serioase m-au uimit prin bădărănia şi nebunia lor.

Dar ea nu m-a enervat nicidecum. Din ea emana o bunătate pe care nici ea nu cred că o înţelegea prea bine.

Nu e nimic mai urât însă, ca cineva care te ia cu teologia, să sfârşească prin a-ţi cere să te culci cu ea.

Dar când vrei să te confesezi sincer, atunci nu mai eşti un om urât, ci unul care te umplii de frumuseţe.

Una dintre ipitirile mele prin femei a fost cu Ecaterina (nici nu ştiu dacă acesta e numele ei adevărat), care a dorit să mă convingă de faptul că e nebună pentru Hristos dar s-a dovedit, mai apoi, că a vrut să vadă dacă nu cumva mă culc cu ea.

Îmi bătea aproape zilnic în uşă, din momentul când n-am mai vrut să vorbesc cu ea. Îmi aducea flori şi le punea în faţa blocului, mă blestema, mă drăcuia, îmi cânta „Veşnica pomenire!” împreună cu alte prietene ale ei de curvărăsie, mă denigrau în chip şi fel.

Nebunia, orgoliul lor rănit a fost unealta prin care demonii m-au ispitit multe zile la rând. Cred că a ţinut totul peste doi ani de zile.

Vedeam în ele pe demonii care le mânau să facă ceea ce făceau. Bineînţeles că nici lor nu le prea plăcea să stea tot timpul de mine. Însă orgoliul lor a fost nemăsurat.

Era înspăimântătoare starea lor interioară. Nu credeam să văd şi să simt o atât de mare invidie şi răutate în jurul meu.

Nu mă aşteptam la multe dintre cele care s-au întâmplat: nici la cele bune şi nici la cele rele. Mi-aş fi dorit ca multe lucruri să se fi întâmplat altfel…Dar ştiu că Dumnezeu nu greşeşte niciodată cu fiecare dintre noi.

Nu ştiu cum o chema pe femeia din tren. Pot să mă rog pentru cineva fără să-i ştiu numele. Pot să mă rog şi să mă doară pentru cineva care nu m-a văzut niciodată, dar despre care eu am auzit.

Putem să ne rugăm mereu pentru toţi oamenii şi putem să nu mai fim insensibili şi putem să nu ne mai stresăm prea mult unul pe altul. Putem! Putem multe dar facem puţine, când acest puţin, puţinul de a fi sincer, e atât de uşor de făcut.

Am revăzut doi colegi de facultate (de fapt mai mulţi între timp) şi parcă simt că nu ne mai leagă nimic.

Poate că nu ne-a legat nimic niciodată.

Aseară am văzut o emisiune, în care un seminarist dădea şpagă foştilor lui spirituali. M-a durut sufletul. Poate că Dumnezeu vrea să ne smerească sau Satana îşi bate joc de noi şi vrea ca şi mai mulţi să aibă o părere foarte proastă despre preoţi.

Ideea de preot în capul oamenilor este ori o caricatură mentală ori o fiinţă cerească care trăieşte pe pământ. Cer multe de la preoţi şi nu le dau niciun exemplu bun prin viaţa lor.

Cei doi bătrânii stăteau liniştiţi şi nu se îngrijeau de faptul cum arată. Unul dintre ei avea praf pe borurile pălăriei dar nu se sinchisea de acest lucru.

Eu am coborât. Ei au mers mai departe. În acest tren nu am auzit cuvinte pur şi simplu, ci fragmente de viaţă.

Am stat lângă ei şi le-am simţit pulsul interior al vieţii lor.

Consăteanca, care asculta, era şi ea buruiată mental. Ei nu-i plăcea ca soţul său să vină de la serviciu şi să tacă. Ei îi vine să ţipe într-o astfel de situaţie.

Doamna „valabilă” însă, a adus în discuţie un element foarte interesant. Primului ei soţ, la ora 12 noaptea, îi venea să plece de acasă. I se făcuseră vrăji.

Acolo unde nu e pic de religiozitate, demonii îşi fac mendrele cum vor.

De fapt demonii sunt nişte fiinţe foarte nefericite. De la un timp, Domnul mi-a dat să am milă de ei şi să-i compătimesc. Eu pot să mă spovedesc, să îmi pară rău pentru ceea ce am făcut, dar ei se afundă mereu în şi mai mult întuneric.

Sărmanii, sunt tare nefericiţi! Sunt avizi de răutate şi în acelaşi timp devin şi mai singuri şi mai întunecaţi.

Întunericul lor se răsfrânge şi asupra celor nepocăiţi.

O, pocăinţă îndumnezeitoare!

O, pocăinţă, o, scară spre cer!

O, pocăinţă, de care ne ruşinăm să vorbim şi căreia îţi rostim numele cu jumătate de gură!

O, pocăinţă, ce aş dori să fii în toate inimile pământenilor!

O, pocăinţă, ce m-ai făcut dintr-un tembel, un om ce începe să îşi revină!

Bunicul meu nu are nevoie de sfaturile mele. Părinţii mei „ştiu ce fac” iar bunica – singura mea bucurie – mă trădează şi ea câteodată, cu o trădare pe care nici măcar nu o poate conştientiza.

Când mă uit la bunicul meu şi la faptul cum se luptă cu Dumnezeu mă înspăimânt. El l-a ridicat de nu ştiu câte ori din moarte, îl face să aibă ieşiri afară, îl face să se poată plimba, să ne vadă…Și, pentru el, Dumnezeu e în continuare o „prostie” iar frazele mele sunt „politică”.

Răbdarea lui Dumnezeu cu noi, prin exemplul lui, mi s-a făcut foarte explicită. Dumnezeu ne rabdă mult, mult de tot, pentru că El ne iubeşte fără saţiu.

„Fără saţiu” este o expresie a lui Emil Botta[77] (din titlul unui cărți a sa de poeme, publicată în 1976), care mie îmi spune multe de când am citit-o. Ea exprimă foarte bine iubirea lui Dumnezeu pentru lume.

Pe el îl iartă Dumnezeu, pe mine mă iartă, ne iartă pe toţi. El ne iartă şi suportarea Lui se numeşte iubire. Trebuie să învăţăm cu lacrimi în ochi această iubire a lui Dumnezeu faţă de noi. Dumnezu ne suportă!

O, El ne suportă şi noi nici măcar nu ştim să ne suportăm pe noi înşine! El suportă toate neregulile pe care le facem noi iar noi suntem nişte nemulţumitori.

Am pierdut un tren dar am fost atent. Aşa cum trebuie să fim atenţi la rugăciune sau la citire, tot la fel trebuie să fim atenţi la oamenii din jurul nostru şi la ce se întâmplă cu noi.

Putem descifra voia lui Dumnezeu cu noi şi ce trebuie să facem pentru alţii.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că mâinile săracilor sunt doctoria sufletelor noastre. Mâinile lor întinse ne vindecă bolile sufleteşti.

Dacă îi asculţi pe oameni şi te rogi pentru ei, te vindeci de judecarea altora, de nesimţire, de egoism, de indiferenţă, de indelicateţe, de ură, de păgânătate.

Iar dacă ei te „răsplătesc” pe tine, bunătatea ta, cu rele şi cu nerecunoştinţă, atunci trebuie să te bucuri. Pentru că înţelegi cât de rău ai fi tu fără harul lui Dumnezeu, cât de nesimţit ai fi, cât de puţin ai putea răbda şi cât de mult contează iubirea faţă de oameni şi răbdarea în ispite şi necazuri.

Căutând referinţe bibliografice mi-am dat seama că ştiu doar câteva versete din Sfânta Scriptură pe de rost şi câteva locuri, pe bâjbâite, de la Sfinţii Părinţi. Adică nu cam ştiu nimic.

Şi am mai înţeles că mântuirea şi teologia sunt cele mai grele lucruri şi cele mai uşoare în acelaşi timp.

Am înţeles că poţi muri fără ca nimeni să vrea să te înţeleagă, că poţi muri în chinuri grele, că poţi cădea în orice clipă în cel mai mare şi greu păcat, de care până mai ieri nu te credeai în stare, că poţi oricând să nu mai ai un picior sau să ţi se ardă faţa într-un incendiu, că suntem singuri fără Dumnezeu şi că pritenii sunt rari şi, în locul lor, al prietenilor pe care ni-i dorim și nu îi avem sunt mulţi şarlatani, care se numesc prieteni ai noştri.

Am înţeles, Doamne, pentru că Tu mi-ai dat să înţeleg cât de fragili suntem şi cât de uşor ne smiteşte păcatul!

Multe ispite ne pândesc. Demonii vor să se bucure pe ruinele tristeţilor noastre.

Oboseala se acumulează continuu şi inima mi-e parcă un ochi, care are lacrimi neplânse, care nu ştiu de ce nu izbucnesc din ea. Inima mea vrea să plângă şi nu poate. Doamne, dă-mi să-mi plâng ticăloşia inimii mele! Dă-mi să-mi plâng nesimţirea!

Mâine voi merge la Învăţătorul, la Dumnezeiescul Ilie văzătorul de Dumnezeu.

El e cel care ştie cum să-mi vorbească.

E singurul de pe acest pământ.

Doamne, nu am cuvinte să-Ţi mulţumesc pentru mila Ta şi pentru iubirea Ta cu mine, netrebnicul, pentru că mi l-ai dat mie, pe robul Tău Ilie, Părintele şi Învăţătorul meu preadumnezeiesc!

Ce aş fi făcut eu fără el?! Unde aş fi fost acum?!! Mi-e şi frică să mă gândesc.

Cei din Turnu Măgurele nici nu au habar că un Sfânt atât de prea minunat trăieşte lângă ei într-un anonimat sfidător. El e Sfântul din mijlocul indiferenţei.

Ajută-i, Doamne, lui şi sfinţeşte viaţa lui mereu şi pentru sfintele lui rugăciuni, miluieşte-mă şi pe mine, păcătosul!

O, mireasma binefăcătoare a caietelor lui!

O, dulceaţa şi înălţimea ameţitoare a cuvintelor sale!

Totul e frumuseţe la tine, Dumnezeiescule Ilie!

Totul e lumină şi sfinţenie copleşitoare!

Fără tine, inima mea e străină. E fără dragoste şi fără să o înţeleagă cineva la modul abisal, cum numai tu ai înțeles-o.

După moartea ta se așterne tăcerea…


[1] *** Comentariile Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistolele Sfântului Pavel, Epistola I către Timotei, trad. din lb. gr. de PS. Theodosie A. Ploeşteanu, ed. Oxonia,  Ed. Atelierele grafice Socec & co., Societate anonimă, București, 1911. Citările din această ediţie vor fi remaniate lingvistic pentru ca să corespundă limbajului curent.

[2] Idem, p. 4.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 6.

[6] Idem, p. 7.

[7] Idem, p. 8.

[8] Idem, p. 9.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 10.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 11.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 11-12.

[30] Idem, p. 12.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Horia-Roman_Patapievici.

[39] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Ignatie_Briancianinov.

[40] Sfântul Ignatie Briancianinov, Călăuza rugătorului. Îzbăvirea de durerile ostenelilor zadarnice. Experienţe ascetice, vol. IV, trad. de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Sofia, București, 2001, p. 23.

[41] Idem, p. 25.

[42] Idem, p. 26.

[43] Ibidem.

[44] Idem, p. 27.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 28.

[47] Ibidem.

[48] Idem, p. 30.

[49] Idem, p. 32.

[50] Idem, p. 32-33.

[51] Idem, p. 33.

[52] Ibidem.

[53] Idem, p. 34.

[54] În lucrarea mea de Licenţă în Teologie. A se vedea, pentu download:    http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/23/saptamana-patimilor-%c8%99i-saptamana-luminata-teza-de-licen%c8%9ba-2010/.

[55] A se vedea: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/iulie/iulie20.htm.

[56] Cf. PSB 23, p. 983-984.

[57] E vorba despre Asist. Drd. Jean Nedelea.

[58] Sfântul Ignatie Briancianinov, Călăuza rugătorului…, op. cit., p. 34.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem.

[61] Idem, p. 35.

[62] Ibidem.

[63] Idem, p. 36.

[64] Idem, p. 37.

[65] Sfântul Calist şi Sfântul Ignatie Xanthopol, cf. Idem,  n. 41, p. 265.

[66] Idem, p. 38.

[67] Idem, p. 41.

[68] Ibidem.

[69] Idem, p. 43.

[70] Idem, p. 46.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem.

[73] Idem, p. 47.

[74] Ibidem.

[75] Ibidem.

[76] Ibidem.

[77] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_Botta.

Did you like this? Share it: