Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2003-2004) [5]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
Cuvintele duhovnicești
II
(Jurnal 2003-2004)
*
Paginile 70-80.
***
În disputa cu Purrhus, Sfântul Maxim Mărturisitorul[1] afirmă libertatea omului ca o consecinţă directă a faptului că omul e creat după chipul lui Dumnezeu.
Spunea el: „Dacă omul a fost creat după chipul fericitei Dumnezeiri Celei mai presus de fiinţă – firea dumnezeiască fiind liberă – omul are o fire liberă pentru că este cu adevărat chipul ei”[2].
Cu alte cuvinte, libertatea noastră este o consecinţă teologică şi nu o consecinţă „naturalistă”, în sensul teoriei evoluţioniste.
Libertatea omului implică statutul său de creatură. Numai pentru că omul este creat de Dumnezeu, după chipul Său, omul e liber în dependenţă faţă de Dumnezeu.
Făcut după chipul lui Dumnezeu, omul trebuie să tindă spre El pentru ca să-şi consolideze libertatea sau libertatea duhovnicească constă tocmai în faptul de a tinde necontenit spre Arhetipul divin al omului, adică spre Creatorul său.
*
„Roadele plăcerii”[3]. O expresie dintr-un imn al Triodului. Prin aceasta se arată consecinţele primului păcat.
Mâncând din rodul oprit, în om s-au făcut vizibile roadele acestei plăceri nepermise. Omul a fost „dezbrăcat de lumină”[4] prin păcat. El a fost deposedat, „dezbrăcat de nevinovăţie”[5].
Găsesc aici o constatare foarte pertinentă: „Moartea n-are în teologia bizantină sensul unei pedepse. Ea pare mai degrabă un efect suplimentar al milostivirii dumnezeieşti care pune astfel o limită extinderii păcatului, împiedicându-l să devină nemuritor”[6].
Moartea e o ieşire din har şi nu o pedeapsă exterioară, impusă de Dumnezeu. Moartea vine în om ca o consecinţă a primului păcat comis, ca o alegere.
Moartea – după expresia părintelui Makarios – „cufundă sufletul mai degrabă în uimire decât în disperare”[7].
Pentru a indica uimirea omului în faţa morţii, Sfinţia sa apelează la idiomela „Plâng şi mă tânguiesc…” a Sfântului Ioan Damaschin.
Pentru cei „adormiţi”, părintele îl foloseşte pe „defuncţi” (care nu mai sunt angrenaţi în funcţiile vitale).
Însă defunct prezintă viaţa numai din punct de vedere biologic, fără substrat etern. Cred că mai corect e termenul de adormit, pentru că are o completă relevanţă dogmatică.
*
E interesantă folosirea lui „a cădea” în imnologia ortodoxă. Când se vorbeşte despre păcatul Sfinţilor Protopărinţi se vorbeşte despre cădere. Omul a căzut. Omul a căzut din har. Căderea te face gol şi te lasă pradă patimilor sălbatice.
Omul cade. Harul e văzut de către noi ca cel care ţine pe om pe verticală, pe verticala binelui.
Dacă nu mai eşti în har ajungi asemenea animalelor, târându-te pe pământ.
Vocaţia omului e aceea de a fi în har.
*
Conform cuvântului grecesc nebunia este un anti-zel[8].
*
Găsim într-un text al Triodului: „îmbrăcămintea de multe feluri a gândurilor ruşinoase”[9].
Gândurile păcatului au haine diferite. Ele arată strălucitor şi sunt diferite. Sunt diferite dar formează un singur rău.
Ele se deosebesc doar în faptul că vizează rele diferite, dar, în esență, reprezintă acelaşi lucru: păcatul, patima.
Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că patimile survin în om în urma unei „iubiri fără minte”[10].
Tocmai de aceea spunea Vladimir Lossky, dacă nu greşesc cumva, că patimile sunt „impersonale”.
Poate că acesta a urmat cuvintelor Sfântului Antonie cel Mare: „Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-I placă Lui”[11].
Patimile sunt un consum afectiv fără logică duhovnicească. Ele presupun o iubire viciată şi o minte perversă.
În Filocalia Românească, vol. 2, ed. 1947, Fericitul Dumitru Stăniloae foloseşte expresia: „iubire neraţională”[12].
Păcatul este „o auto-idolatrie”[13], spunea și părintele Makarios.
*
Sfântul Isaac Sirul, în Cuvântul 27[14] afirmă, că cei din gheena Iadului „vor fi biciuiţi de biciul Iubirii”. Căci „iubirea se face chin în cei lepădaţi”[15].
Ei nu vor suporta iubirea dumnezeiască pentru că nu s-au deschis ei în timpul vieţii lor terestre.
Pentru cei din Iad este un chin să iubească. Şi de aceea iubirea lui Dumnezeu îi chinuie, pentru că ei nu o acceptă.
Autorul nostru, părintele Makarios, spune foarte corect faptul, că „păcatul anticipează Iadul”[16].
Păcatul, ca separare de Dumnezeu, anticipează Iadul, care e o separare eternă de Dumnezeu.
De la o separare temporară trecem la una eternă.
Sfântul Grigorie de Nazianz spunea că osândiţii „vor vedea ca Foc pe Cel ce nu L-au văzut ca Lumină”[17].
Lumina divină, plină de bucurie şi viaţă pentru Sfinţi e percepută de cei păcătoşi ca foc, ca pedeapsă, ca un chin insuportabil.
Iubirea chinuie.
Iubirea îi chinuie pe cei care nu au iubit, pe cei care L-au negat pe Dumnezeu şi pe aproapele lor.
Sfântul Ioan Damaschin, în Dialog contra maniheilor afirma, că: „pedeapsa nu e altceva decât focul poftei, răutăţii şi al păcatului lipsit de obiect”[18].
Dacă pentru Sfântul Grigorie de Nazianz starea celor chinuiţi e o urmare a neiubirii venite din partea lor, pentru Sfântul Ioan Damaschin pedeapsa Iadului este o auto-pedepsire.
Ei se chinuie din cauza propriilor lor patimi nesatisfăcute. Ei caută materia păcatului dar nu o găsesc, pentru că nu o mai au.
Aşa că, Sfântul Grigorie vede păcatul ca indiferenţă, pe când Sfântul Ioan Damaschin îl vede ca auto-suficienţă.
Indiferenţa şi auto-suficienţa însă au ca punct de plecare necredinţa. Dacă nu crezi, atunci îţi sunt indiferenţi Dumnezeu, aproapele, natura din jur şi te centrezi numai pe tine. Îţi focalizezi activitatea numai asupra propriilor tale pofte.
*
Am observat că Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu se exprimă în scrierile sale tot la fel de „neîngrijit” ca şi mine. Pe el îl interesează ceea ce spune şi mai puţin cum o spune.
Dar, deşi nu suntem prea atenţi la cum spunem ceea ce spunem, ne interesează însă să fim înţeleşi. Deşi nu explicăm prea bine lucrurile…
Scrie ca să-i placă lui. Scrie în acord cu simplitatea, cu smerenia sa. Şi tocmai asta observi că nu place la cititorii noştri.
Sfântul Ioan Gură de Aur (am observat în I Timotei), că foloseşte şi el gerunziul tot la fel de „nepotrivit” ca şi mine.
Scriem altcumva. Scrisul duhovnicesc nu are şabloane.
„Neîngrijirea” Sfinţilor Părinţi are un tâlc al ei. Tâlcul acesta trebuie căutat în smerenia lor.
Scrisul, privit ca interior sufletului, are nişte coordonate care ne depăşesc. Observ acest lucru din ce în ce mai mult.
Oricât aş încerca să scriu bine, simt că am multe deficienţe. Nu ştiu dacă pot fi satisfăcut de modul cum spun un lucru.
Ajută-mi, Doamne, şi smereşte sufletul meu! Sunt un mare ticălos.
*
Rugăciunea ortodoxă ne propune mereu să conştientizăm moartea. Auzim adesea sintagma: „mai înainte de sfârşit”…
Pentru că în Ortodoxie moartea e un sfârşit al faptelor personale purificatoare.
Oare nu trebuie să vedem în faptele bune un mod de purificare a noastră de patimi şi nu o acumulare patrimonială de fapte, în felul unui depozit personal de fapte bune?
Faptele bune purifică, îl curăţesc pe om de patimi. Aceasta e poziţia ortodoxă!
Ideea de „depozit” de fapte bune personale miroase a supoziţie romano-catolică.
*
„Cuptorul căinţei”[19] arată intensitatea propriei noastre pocăinţe. Căinţa trebuie să vină din dragostea de Dumnezeu.
Când căinţa se manifestă cu adevărat atunci ea este o ardere a păcatelor trecutului, o renunţare la ceea ce am făcut rău în viaţa noastră.
*
Pentru Sfântul Ioan Scărarul[20] gândul la moarte este „mireasa monahului”[21].
Nunta ca moarte are concreteţe duhovnicească, deoarece mortificarea (ca expresie a morţii pentru această lume) traversează moartea ca pe o poartă de întâlnire cu Mirele ceresc.
Moartea nu îl înspăimântă pe nevoitorul ortodox. Ea îi aduce bucurie, împlinire, revelare a frumuseţii cereşti dacă sufletul nostru e curat.
Eu mă logodesc cu moartea, cu gândul la moarte, pentru că doresc comuniunea veșnică cu Viaţa cea ipostatică, cu Hristos, Dumnezeul nostru.
Gândul la moarte nu are pentru noi accente nihiliste sau de resemnare, ci accente pascale sau maritale.
Mă însoţesc cu moartea. Cuget la ea mereu. O iubesc ca pe o mireasă a sufletului meu, pentru că mă face imun la tentaţiile prezentului. Răpit de înălţimea ei, de seriozitatea şi făgăduinţele ei, moartea mă transportă spre contemplaţie.
Cuget, mă rog, iubesc şi moartea mă însoţeşte pretutindeni. O simt ca pe o limită dar, în acelaşi timp, şi ca pe o prezenţă care mă linişteşte.
Moartea este un principiu ascetic, dacă, după prezenţa ei episodică, fugitivă, urmează Hristos Domnul. Ea este o poartă care te poate veseli sau întrista.
Pentru mulţi, ea nu spune nimic. Pe când, pentru cei ai lui Hristos, moartea vorbeşte cu accente profunde. Dar cine stă să-i perceapă sensul ei adânc?
*
„Lacrimi de străpungere”[22]. Lacrimi care să străpungă duritatea inimii. Căinţa străpunge inima şi inima plină de căinţă naşte lacrimi. Lacrimile nu se provoacă. Ele vin de la sine, atunci când vin din părerea de rău, din simţirea răului săvârşit.
*
Dacă păcatele îl mişcă pe om spre lucruri, pocăinţa trebuie să se exprime şi ea prin fapte care mişcă lucurile.
Pe când răul se foloseşte de lucruri pentru a le devaloriza, binele se arată în afară printr-o imprimare a sincerităţii pocăinţei în lucruri.
Pocăinţa vede în mod sfânt relaţia ei cu lucrurile din jur.
Lucrurile, obiectele, fiinţele nu mai sunt folosite pătimaş de cel care se pocăieşte, ci cu măsură, în mod cuviincios.
*
Monahul trebuie să fie o „fiinţă liturgică”[23], spune autorul nostru. Dar eu cred că şi mireanul trebuie să fie la fel.
Oare s-a gândit cineva la o umplere duhovnicească a timpului unui mirean?
Mireanul poate contempla şi se poate ruga în fiecare sector al vieţii sale. Trebuie să le explicăm oamenilor că rugăciunea nu presupune numai o stare de adâncă concentrare şi o poziţie absolut tradiţională (adică în genunchi sau în picioare), ci o stare diversă, mobilă.
Acest „te poţi ruga oricând şi oriunde” trebuie explicat dinăuntru, de cineva care trăieşte astfel rugăciunea.
Rugăciunea arată „deosebit”, în aparenţă, în faţa televizorului, pe stradă, la veceu sau la cumpărături dar, în esenţă, peste tot facem aceeaşi rugăciune.
Avem o percepţie proastă despre rugăciune, când credem că nu putem să ne rugăm în anumite locuri care par „nepermise”.
Spre exemplu am spus că ne putem ruga stând pe veceu… şi mulţi se pot scandaliza. Dar de ce nu pot să mă rog şi acolo? Oare viaţa pe care mi-o petrec la veceu, petecul de viaţă pe care îl petrec acolo sau stând în pat, nu fac parte tot din viaţa mea?
Mă pot ruga cu cuvinte proprii, cu cuvintele mele. Mă pot ruga pentru oricine şi pentru orice.
Rugăciunea e un gând cu multe puncte de suspensie.
Suferinţa se amestecă cu rugăciunea mea. Ea o evocă şi evocă tot felul de amintiri, de gesturi, de întâmplări din viaţa mea.
Îmi aduc aminte de ceva, de cineva, văd ceva şi mă rog pentru ajutorul lor, pentru frumuseţea acelui lucru sau pentru scăparea cu bine din acea ispită.
Mă rog şi mă simt adânc băgat în Iad şi mă rog.
Mai contează locul, când eu sunt concentrat asupra a ceea ce mă rog, când rugăciunea e totul pentru mine şi eu sunt desprins cu mintea de tot şi toate şi sunt numai acolo, în rugăciune?
Eu mă simt în Iad şi mă rog pentru fraţii mei.
Există o „pudicitate” foarte păcătoasă în noi, care ne separă rugăciunea de faptele noastre biologice, de anumite fapte biologice.
A te ruga în timp ce faci dragoste cu soţia ta pare o „mare aberaţie” pentru mulţi. Şi aceasta, deoarece biologicul nostru, trupul nostru nu mai e simţit ca având sensul său în Dumnezeu, ci e privit, în mod eretic, ca sediu al tuturor păcatelor.
Cu alte cuvinte ne e ruşine de noi. Ne e ruşine că mergem la veceu, că ne băşim, că facem dragoste cu soţia noastră. Ne simţim penibili că suntem de la sat şi nu de la oraş, că suntem săraci şi nu bogaţi, că suntem mai proşti decât cei pe care noi îi considerăm deştepţi.
Avem o ruşine păcătoasă. Această ruşine demonică, adânc inculcată în noi, ne face să ne depărtăm unii de alţii.
De ce să te disociezi de trecutul tău?
De ce să te dezguşti de ceva permis?
Aceasta e o „ruşine” care ascunde adevărata ruşine. Ne e ruşine de ce trebuie să facem şi este normal să facem şi nu ne e ruşine de lucrurile care nu ni se permit.
Trăim o atracţie continuă spre umbră. Sfântul Adam s-a ascuns. După ce păcătuim ne ascundem, vrem să ni se piardă urma.
E corect aşa? Fugim de responsabilitate. Ne e greu să recunoaştem anumite lucruri, numai pentru că nu suntem decişi pentru o schimbare radicală. Considerăm schimbarea, metanoia ca fiind riscantă. Facem bine ceea ce facem?…
Dumnezeieştii Părinţi scriau concentrat. Uneori ne e foarte greu să-i urmărim. Scriau aforistic, sentenţial şi uneori se raportau şi la viaţa cotidiană, la experienţa unuia sau a altuia.
Astăzi omenirea aleargă după exprimări personale şi, mai ales, cotidiene.
Ne interesează numai ce face acela, cum face ceea ce face, ce gândeşte, ce simte. Ne interesează psihologia umană dar nu şi taina duhovnicească a omului.
Cititorul doreşte adesea un Sfânt transparent cu totul, care să nu ţină nimic pentru el. Vrea să-l ştie, să afle tot ce ştie acela.
Tocmai de aceea îl întreabă pe Sfânt (dacă el e încă în viaţă) tot felul de lucruri banale, uneori foarte banale.
Sfântul încă în viaţă e mereu tachinat, persecutat mental şi fizic de tot felul de întrebări.
Ce ne spune acest lucru? Că trebuie să vorbim excesiv de practic, la propriu despre cum se trăieşte în Ortodoxie.
Oamenii tocmai asta nu ştiu: cum trăieşte un ortodox care îşi sfinţeşte viaţa zilnic.
Cred că trebuie să simplificăm limbajul prin care facem cunoscută Ortodoxia şi nu înălţimea vieţii duhovniceşti.
Limbajul trebuie să tindă spre perceperea tuturora.
Dacă nu ne facem înţeleşi de către toţi oamenii, arătăm că nu trăim cu adevărat ortodox.
Cineva care ştie ce trebuie să spună, poate să spună după mintea şi înţelegerea fiecăruia orice lucru ar fi întrebat.
Viaţa ortodoxă, pe dinăuntru, e o minune, o mare minune, o minune colosală.
Faţa ta poate fi crispată sau poate părea crispată dar în tine să ai Raiul, să ai o bucurie inexprimabilă.
La oamenii duhovniceşti aparenţele pot fi foarte înşelătoare.
Logica străzii, autonomia gândirii nu concordă cu intimitatea Ortodoxiei.
Părem „aberanţi” în multe pentru lumea de astăzi, tocmai pentru că trăim cu o logică care transcende istoria.
Nu suntem înţeleşi. Suntem necunoscuţi unii pentru alţii.
Prospeţimea şi plăcerea vieţii ortodoxe îl pot revitaliza pe un om care s-a simţit „autonom” până mai ieri. Şi asta pentru că ea reprezintă normalitatea.
Asceza şi rugăciunea ortodoxă reprezintă normalitatea, o luptă continuă pentru normalitate. Pare-se că e greu de înţeles acest imens adevăr.
Nu putem, mulţi dintre noi, să înţelegem faptul, că libertatea se obţine numai „riscând” ortodox.
Ortodoxia e văzută numai pe afară, dar nu şi din năuntru. Tocmai de aceea ortodocşii sunt acuzaţi de tot felul de nerozii şi suntem suspectaţi tot timpul.
Omul percepe de la noi numai mărunţişurile vieţii ortodoxe şi, mai ales, pe cele nefaste şi nu fondul problemei. Avem nevoie să ne explicăm viaţa, să o explicăm de-a fir-a-păr. Trebuie să explicăm corect şi concret taina credinţei noastre.
Putem depăşi defectul schematismului prin care ne prezentăm Ortodoxia. Putem să exprimăm Ortodoxia dacă o explicăm în termeni proprii, simplu, delicat, cu prospeţime, fără complicaţii sterile.
Dacă încercăm să conceptualizăm experienţa duhovnicească avem numai o literatură anostă, rece, calculată.
Putem să explicăm atât valenţele abisale ale vieţii noastre, cât şi de ce suntem atât de prost înţeleşi de către alţii.
*
Sfântul Maxim Mărturisitorul indică o strictă asceză, o „strictă înfrânare”[24] în limbajul său, pentru subjugarea „patimilor cărnii”[25].
E foarte corectă precizarea sa, pentru că stricteţea aceasta presupune o metodă de la care nu te abaţi în niciun moment.
Referitor la acest lucru, observ printre ortodocşii mei o acceptare formală a unicităţii persoanei, dar fără să-i respecte şi statutul ei practic.
Nu prea ţinem cont de acomodarea vieţii duhovniceşti la persoana care o înglobează, la nivelul de impropriere personală a credinţei.
Din această cauză ne manifestăm dezinteresul faţă de anumiţi Sfinţi, pentru că nu înţelegem că avem nevoie de orice filtrare personală a adevărului mântuitor.
Avem nevoie de mărturia personală a credinţei tuturor Sfinţilor şi nu numai de mărturia unora, care ne plac nouă mai mult.
Dacă vrem să fim cu adevărat ecumenici / universali, atunci trebuie să ne impropriem modul personal de existenţă al tuturor Sfinţilor şi al tuturor oamenilor pe care putem să îi cunoaştem şi cât putem să cuprindem din tot ceea ce există.
Contează valenţele proprii, nu egalitarismul lor.
Dacă mergem în continuare pe un limbaj teologic comun, impersonal, vom da prea puţină importanţă alterităţii, comuniunii, relaţiilor personale care implică sfinţenie şi dragoste.
Prin acest limbaj teologic standardizat pierdem tocmai esenţialul: simţirea vieţii, a ceea ce este propriu vieţii ortodoxe.
Mă enervează şi ne enervează, chiar dacă nu o recunoaştem deschis mulţi dintre noi, impersonalul.
Într-un talk-show ne place diversitatea personală, impetuozitatea fiecăruia, noutatea fiecăruia. Dacă presupunem că suntem cu toţii o apă şi un pământ, atunci viaţa noastră e cea mai dezolantă realitate.
Dar viaţa ortodoxă e plină de har, de lumină divină.
Dacă fiecare ne-am manifesta admiraţia, fericirea, regretul, suferinţa cu adevărat, atunci nu ne-am exprima-o în cuvinte impersonale, gata pregătite într-o carte, ci într-un mod propriu.
Atunci, dacă suntem și putem fi personali, de ce liniarizăm şi dezumanizăm viaţa ortodoxă, atunci când ne apucăm să scriem despre ea?
Viaţa ortodoxă e simţită de fiecare într-un mod personal şi nu toţi simţim toate la fel.
Comitem o mare crimă axiologică şi ontologică în primul rând, când rupem viaţa ortodoxă de noi, de fiecare dintre noi, care o putem exprima.
Cărţile de teologie cu un limbaj impersonal, şablonard pierd şi vor pierde din ce în ce mai mult teren în lumea de astăzi, care ne împinge să fim mult mai energici, mult mai proprii, mai personali în ceea ce spunem şi facem.
*
[1] Cf. PG 91, col 304 C.
[2] Cf. Ierom. Makarios Simonopetritul, Tridoul explicat. Mistagogia timpului liturgic, trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2000, n. 10, p. 407.
[3] Idem, p. 40.
[4] Ibidem.
[5] Idem, p. 41.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.
[8] Idem, p. 44.
[9] Cf. Ibidem.
[10] Ibidem.
[11] Cf. Filocalia Românească, vol. 1, trad. de Pr. Dumitru Stăniloae, ed. 1946, p. 3.
[12] Cf. ed. cit. supra, p. 57.
[13] Ierom. Makarios Simonopetritul, Tridoul explicat…, op. cit., p. 44.
[14] Cf. Idem, p. 411, n. 11.
[15] Idem, p. 49.
[16] Idem, p. 50.
[17] Cf. Cuv. 21, 2 din PG 35, col 1084.
[18] Dialog contra maniheilor, 1, 36, în PG 94, col. 441 C, cf. Idem, p. 412, n. 14.
[19] Idem, p. 52.
[20] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Ioan_Sc%C4%83rarul.
[21] Cf. Scara 3, 20, în PG. 88, col. 665 D, apud Ierom. Makarios Simonopetritul, Tridoul explicat…, op. cit., p. 413, n. 47.
[22] Ierom. Makarios Simonopetritul, Tridoul explicat…, op. cit., p. 68.
[23] Idem, p. 87.
[24] Cf. Idem, p. 89.
[25] Ibidem.