Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Predică la duminica a 34-a după Rusalii [2011]

Un comentariu personal la icoana parabolei.

*

Iubiți frați și surori întru Domnul,

trebuie să înțelegem întregul periplu evanghelic al Triodului ca pe o inițiere profundă în iubirea lui Dumnezeu față de noi, iubire care L-a făcut pe Hristos Dumnezeu să Se urce pe Cruce și să îmbrățișeze, în mod total, întreaga creație.

Pentru că prima Evanghelie a Triodului, pe care am dezbătut-o duminica trecută, ne-a vorbit despre iubirea Lui față de cei care se pocăiesc (cazul vameșului), cât și despre cei care trăiesc o viață dreaptă, fără însă a atinge esențialul vieții ortodoxe prin intermediul ei: iubirea de Dumnezeu și de oameni (cazul fariseului).

În duminica de astăzi însă, inițierea în iubirea Lui se face tot prin două exemple/paradigme umane: fiul mai tânăr (neoteros, cf. GNT, Lc. 15, 12) și fiul mai în vârstă (presviteros, cf. GNT, Lc. 15, 25) ai unui Tată.

Și, ca în rugăciunea Tatăl nostru…, Prea Curata Treime, Dumnezeul nostru treimic e mărturisit aici ca Dumnezeul care ne-a creat pe noi și nu ne-a lăsat niciodată din mâna Sa, pentru că El este Părintele care ne poartă de grijă și ne dorește, cu iubire inexprimabilă, fericirea terestră și veșnică.

Iar fericirea noastră de aici și de acum e fericirea duhovnicească pe care o aduce dreapta credință și dreapta asceză în fața lui Dumnezeu și care se continuă în veșnicie.

Pentru că tocmai de aceea în Evanghelia de astăzi (Lc. 15, 11-32), a doua a Triodului, se vorbește despre permanența în viața duhovnicească (fiul mai în vârstă) dar și despre pericolele vieții cu Dumnezeu, atunci când uiți să fii smerit și temător de păcat și, de atâta bine, începi să o iei razna, ca fiul mai tânăr.

Însă rolul celor patru exemple umane din primele două Evanghelii ale Triodului, după cum spuneam, au rostul de a ne vorbi despre dragostea lui Dumnezeu pentru noi, Care se comportă în mod diferit, de la caz la caz cu oamenii…având o soluție soteriologică pentru orice om care dorește comuniunea cu Sine.

Dumnezeu vrea să ne umple de bucuria Sa și de aceea ne arată diverse moduri în care ne bucură.

Adică îi așteaptă pe cei care au păcătuit mult până în clipa morții, pentru ca să aibă lacrimile vameșului, dar El îi îndreaptă și pe cei care s-au cantonat în ritualism și părere de sine, care fac de toate în viața lor ortodoxă, sunt tipicari, sunt exemple pentru societate…dar care nu se schimbă cu schimbări duhovnicești.

Pentru că schimbările duhovnicești scot la iveală oameni care s-au îmbogățit enorm, într-un timp record, din viața cu Dumnezeu,tocmai pentru că s-au lăsat conduși de virtuțile care te dezlipesc de tine și te unesc cu El.

Însă El, Dumnezeul nostru, îi așteaptă și pe cei care cad dintr-o viață bună, ortodoxă, din bine, din har, ca fiul mai tânăr din Evanghelia de azi, trec prin te miri ce secte și religii, fac toate păcatele lumii…și apoi își vin în sine și înțeleg de la ce bucurie au abdicat ei.

Și Dumnezeu nu le întoarce spatele, ci îi reprimește în harul Său și Se bucură pentru ei, după cum se bucură pentru oamenii înduhovniciți, care au rămas în Biserică și s-au îndumnezeit continuu, dar care și ei trebuie să înțeleagă și să urmeze iubirii pluriforme, profunde, a lui Dumnezeu pentru cei care se pocăiesc.

După cum spuneam și altădată, fiul mai în vârstă de aici nu este un invidios pe fratele lui pocăit, ci un om care e plin de râvnă pentru dreptatea lui Dumnezeu, datorită vieții lui sfinte și care nu știa ce fel de iubire inexprimabilă are El pentru toți.

Și cu această ocazie, cel Sfânt, fiul mai în vârstă, adică cel înaintat în viața cu Dumnezeu înțelege că Dumnezeu nu are un plan de mântuire/un plan soteriologic doar cu Sfinții ci și cu păcătoșii.

Adică ceea ce aflăm astăzi e foarte îmbucurător pentru toți, pentru că și cel care stă neclintit în viața cu Dumnezeu cât și cel care are căderi din fapta bună dar revine, prin pocăință, în harul Său, se pot mântui.

Toată lumea se poate mântui…pentru că Hristos Dumnezeu, din iubire și ascultare față de Tatăl și  întru Duhul Sfânt Se aduce jertfă fără prihană pentru mântuirea noastră pe Cruce, în mijlocul întregii creații, aducând un spor în înțelegere și sfințenie pentru întreaga creație cerească și pământească.

Iar pentru noi, care ne apropiem prin post, rugăciune și înțelegere de iubirea Lui, de înțelegerea iubirii Lui până la Cruce pentru noi, fiecare metodă duhovnicească de curățire și de înțelepțire  pe care le avem în Biserică sunt un mod de înaintare în iubirea de Dumnezeu și de oameni.

Pentru duhovnici, lecțiile de iubire ale lui Dumnezeu pentru lume sunt îndreptarul gândirii lor.

Nouă ni se cere să ascultăm, să îndreptăm, să vindecăm, să ne bucurăm cu cei pe care îi înțelegem prin harul Său și pe care îi privim după cum ne privește El pe noi: cu ochii blânzi ai iubirii, ai înțelegerii, ai frumuseții…

Din acest motiv, trebuie să ne dorim să dăm barierele la o parte dintre noi, pentru a ne înțelege și mai mult viețile, experiențele, aspirațiile, tocmai pentru a ne ajuta reciproc mult mai bine.

Și pentru asta trebuie să fim sinceri cu noi și cu alții și serioși cu dorința noastră de mântuire.

Dacă venitul la Biserică e doar pentru a câștiga un loc de muncă, pentru a se căsători copilul nostru sau pentru „sporul casei” dar nu și pentru „curățirea de păcate și de patimi a noastră” venim pentru prea puțin. Sau venim pentru lucruri neesențiale

Venirea în sine a fiului mai tânăr și decizia lui de întoarcere la Tatăl a fost pentru lucruri esențiale.

S-a întors la El cu gândul de a-I spune că a păcătuit (v. 18, GNT) atât de mult, încât nu se mai simte vrednic (axios) să fie numit fiul lui Dumnezeu după har ci mistios/slujitor al Lui (v. 19, GNT).

Iar tot cultul nostru ortodox e plin de această conștiință a păcătoșeniei noastre în fața Lui, căci peste tot auzim strigarea: „miluiește-ne pe noi”. Sau, personalizat: „miluiește-mă pe mine, păcătosul”…

Nu mai suntem vrednici, Doamne, să ne numim fiii Tăi, ci slujitorii Tăi netrebnici!

Și această conștiință profundă a păcătoșeniei noastre în fața Lui și nu în fața altora ca noi naște mult bun simț, multă smerenie, multă revedere a vieții proprii, retușări, analize actualizate, o altă poziționare față de lucruri…

Și vameșul făcuse același lucru, dar ca unul care abia se desprindea din rău…

Fiul mai tânăr cunoscuse harul, bucuria cu Dumnezeu din pruncie. El și-a mâncat averea vieții curate, fecioria trupului și a sufletului lui cu desfrânatele (v. 13).

Căderea lui din har, adică nesocotirea harului Său pentru a trăi o viață bună și alegerea, în locul ei, a unei vieți imorale s-a făcut din curiozitatea de altceva

A vrut să vadă cum e să trăiască ca lumea, să experimenteze senzații tari, să trăiască fără sens

Și, în cele din urmă, a ajuns la concluzia că sănătatea sufletului și a trupului se risipește în rău, că răul te mănâncă de bine, te dezgolește, te face inuman, te bagă slujitor la patimi și la diavoli…și apoi te vezi arătând ca dracul..și nu ca omul cu minte la cap.

De aceea și-a venit în sine: pentru că i-a fost silă de el!

Iar dacă noi, cei care am uitat că suntem ortodocși și ne-am dedat la tot felul de blestemății, ne-am vedea decadența, dacă ne-ar fi silă de noi înșine am veni la Dumnezeu cerând iertare.

Și cei care se pocăiesc sau cei care se convertesc de la rătăcire la dreapta credință vin în Biserică tocmai cu această stare frumoasă de pocăință, care primenește/înnoiește mintea și îndreaptă/schimbă obiceiurile.

Numai că, în Biserică, cei care se pocăiesc sau care se convertesc pot găsi vameși, adică pe alții ca ei și cu aceștia se înțeleg bine, binișor, pentru că nici ei nu știu prea multe…dar și farisei, adică ortodocși sadea, născuți din părinți ortodocși, botezați de mici, care postesc, se roagă, dau milostenie la Biserică, muncesc cât pot, par rezonabili…dar care nu se schimbă deloc zilnic…ci au aceleași idei de la tinerețe și până la bătrânețe.

În apropierea acestor farisei ortodocși, cei veniți în Biserică din alte credințe și religii sau cei întorși dintr-o viață de destrăbălare și satanism nu se simt prea bine. De ce nu se simt? Pentru că nu au ce învăța de la ei.

Noii veniți, convertiții sunt plini de entuziasm, de entuziasmul convertitor al pocăinței și al harului și găsesc în Biserică niște farisei acrii, prea puțin cunoscători ai propriei lor tradiții și teologii și niște vameși care încearcă să bată niște metanii, să zică niște rugăciuni în plus…

Ei, dacă nu au marele dar de la Dumnezeu, să îi întâlnească pe frații mai în vârstă, adică pe oamenii înduhovniciți ai Bisericii riscă să se întoarcă la ale lor…pentru că trag proasta concluzie că viața în Biserică e foarte ștearsă, fără bucurii, fără sclipiri în comparație cu viața mondenă.

Și sunt cu totul îndreptățiți să o facă, să tragă concluzii nefaste, dacă văd că în Biserică nimeni nu are chef de slujbă, de la preot și până la cântărețul de la strană și că în Biserică e numai frichineală și șușoteală pe la spate, invidie și proastă creștere, nesimțire și aroganță.

Iar dacă adesea vorbesc despre modul cum ne pierdem noi credincioșii sau despre de ce nu e plăcută viața ortodoxă și despre cum o să rămână Bisericile noastre goale dacă nu conștientizăm ce ne așteaptă, e tocmai pentru asta: cei care vin cu toată inima în Biserică văd prea multe exemple rele în Biserică, pe de o parte iar, pe de altă parte, găsesc aici prea puțini oameni cu experiență, cu flexibilitate duhovnicească, care să înțeleagă atât pe cel foarte erudit cât și pe cel căruia nu îi place cititul, pe neastâmpărat cât și pe geniu, pe orășean cât și pe țăran.

Și noi nu avem nevoie numai de duhovnici sfinți ci și de cântăreți sfinți la strană, și de clopotari sfinți, și de mame sfinte, de copii sfinți, serioși cu credința, tradiția și istoria lor pentru ca să mărturisească aceste lucruri și la alții.

Centrarea noastră doar pe 5-6 duhovnici și 5-6 teologi în toată România nu ne e benefică. De ce? Pentru că mulți vor înțelege că doar ei sunt ortodocși iar ceilalți sunt șomeri, sunt ortodocși de mâna a 10-a

Tot la fel, distanța neevlavioasă dintre ierarhie și credincioși și preoți și credincioși e iarăși o mare barieră în înțelegerea dintre noi și în pastorația noastră, pentru că nu ieșim cu toată inima, în mod cinstit, în rândul oamenilor și nu le vorbim de la inimă la inimă.

Și dacă nu suntem cinstiți cu ei, nici ei nu sunt cinstiți cu noi.

Cum să aibă o relație filială cineva cu noi, dacă noi îi vorbim numai de sus, protocolar, minimalizând orice proiect personal și orice inițiativă bună?

Când Tatăl a alergat (dramon, GNT, Lc. 15, 20) spre fiul cel pocăit a alergat cu milă.

Nimeni nu poate fi milos dacă nu Îl iubește pe Dumnezeu și pe oameni!

Iar aici, Dumnezeu Însuși, Dumnezeul iubirii și al milostivirii negrăite vine în grabă, aleargă spre noi și cade pe grumazul nostru (v. 20, GNT), ne îmbrățișează, pentru ca să îl învețe pe omul duhovnicesc că Dumnezeu nu trece pe nimeni cu vederea.

Eu mă minunez continuu și mă umplu continuu de înțelegerea paradoxalelor moduri de iubire ale lui Dumnezeu față de oameni, atât când aud cum s-a întors unul sau altul la Dumnezeu și, la fel, când citesc viețile Sfinților, unde, cu fiecare în parte, Dumnezeu a avut un drum, o pedagogie, un scop și l-a condus pas cu pas spre el…

Sunt avid de afla bucuria oamenilor, modul cum ei s-au schimbat în bine și cred că și dumneavoastră aveți această bucurie profundă de a afla schimbările bune din alții și de a vă bucura de ele…și împreună cu ei.

Iar dacă suntem avizi de mântuirea altora atunci nu îi invidiem și nu îi minimalizăm, ci, dimpotrivă, ne bucurăm de minunile continue și negrăite ale lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi…minuni care ne întăresc conștiința frățietății dintre noi și a dependenței totale de mila Lui.

Pentru că, pe scurt, El ne învață că tot lucrul bun vine de la Sine, în cadrul comuniunii cu Sine, și că suntem chemați să ne unim unii cu alții și să ne apreciem și să ne iubim unii pe alții, pentru că numai așa putem fi un cor, o singură Biserică a Lui.

Însă această unitate a Bisericii e formată din alegerea iubitoare și de conștiință a milioane de oameni diferiți, care ajung să aibă același cuget, deși au venit la El și au crescut în înțelegerea și iubirea Lui în modul lor propriu.

Fapt pentru care, dacă respectăm în mod cinstit și iubitor diversitatea personală, iubim totodată și unitatea dintre noi, pentru că unitatea se face de către oameni diverși dar cu aceeași iubire pentru adevărul total și viața sfântă.

Să ne rugăm Domnului pentru faptul de a fi mereu alții și de a înțelege, mereu, schimbările din alții, bune sau rele! Iar pentru toate aceste schimbări, bune sau rele, să ne întrebăm ce am făcut sau ce nu am făcut pentru ca lumea să arate altfel. De sinceritatea acestor răspunsuri continue, pline de febrilitate interioară, ține de fapt mântuirea noastră personală și mântuirea întregii lumi. Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2003-2004) [3]

Next

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2003-2004) [4]

4 Comments

  1. Parinte,

    1. Am citit predica si am reusit sa imi formez o idee de baza a ceea ce inseamna sa te „intorci’.

    2. Nu stiu exact la ce verb trebuie sa ne referim cind e vorba de cuvintul „intoarcere’-am gasit „strofi”, „epistrofi”, „ghiurizo’, etc.

    3. Daca e vorba de „intoarcerea mintii”, apoi gasim „nous”.

    4. Si uitati cum se vorbeste despre aptitudinile acestui „nous”: incerc sa scot esentialul din traducere:”nous”-ul asculta si contempla; el intruchipeaza ascultarea. La cea dintii intilnire, „nous’-ul asculta, trage cu urechea, in timp ce sufletul sta la taclale(…) Si oare la ce e atent acest „nous’? Oare sta la pinda sa vada ce se intimpla in strafundul sufletului, in lume? Nu. El(mintea, nous) sta acolo ascultindu-L pe Dumnezeu(…)

    Sf. Isaac Sirul spune, in legatura cu nous-ul:” Obisnuieste-ti mintea sa stea absorbita cu tainele mintuirii intru Hristos”(…)-(Si apoi se comenteaza cum aceste taine nu trebuiesc privite si interpretate intelectual, ci cu duhul).

    „Mais ne demande pas pour toi-meme la connaissance et la contemplation qui, en leur temps et en leur lieu, depassent l’expression de toute parole humaine.”(…)Caci vederea cu duhul intrece cuvintele omului” (E. Kovalevsky, La quete de l’Esprit, Albin Michel, Paris, 1993, p. 118).

    5. Cu acest comentariu, voiam sa subliniez ca tot ceea ce mentionati sf-voastra despre „iubirea inexprimabila’ a lui Dumnezeu pentru noi, Mila Lui fata de intreaga creatie, venirea noastra intru „sine”(si aceasta expresie verbala e pre cit se poate de importanta; nu stiu de cite ori apare in Sfinta Scriptura, si sub forma carei expresii in limba greaca sau ebraica), farisei ortodocsi, etc, toata aceasta intoarcere a noastra la El se face numai si numai sub semnul „metanoiei’, a schimbarii mintii, a „nous-ului”.

    6. Si e foarte greu de aflat sub ce forma se face aceasta trecere de la fapt neconstientizat , la cel savirsit.

    Insa se vede clar din text ca e vorba de o miscare circulara intre ceea ce-i sus cu ceea ce-i jos, o straluminare a treptelor duhovnicesti intre ceea ce vrea Hristos de la noi, si ceea ce-I oferim noi ca raspuns.

    Deci se stravede legea duhului ca ceea ce-i jos poate comunica cu ceea ce-i sus, si invers. De asemenea, cei „dintii vor fi cei din urma si „invers. O astfel de masurare, si descriere a treptelor se vede foarte clar In „Ierarhia cereasca ” a Sf. Dionisie Areopagitul.

    7. Bineinteles, Sf. Voastra sunteti interesat, prin ceea ce scrieti si faceti, de o viziune intrematoare a totului de sub ochii nostri, si simt aceasta pe zi ce trece in scrisyl Sf.Voastre.

    Dar e destul de dificil, de pilda, sa vezi, sa observi cum stindardele persoanelor umane se vor clasifica deja, in urma vietuirii noastre pe acest pamint, si in „Abnormal Psychology”. Nu prea amintiti in predica despre acest fapt.

    Cine si ce hotaraste in ce subdiviziune a abnormalului ne aflam atunci cind ne indepartam de adevar? In antichitate se vorbea de „demonological model”

    Hipocrate doar mai amintea de modelul medical, explicind abnormalul prin trasaturi biologice si biochimice.medievalul vorbeste de exorcism9 „Exorcists were employed to persuade evil spirits that the bodies of the victims were basically uninhabitable’-ABNORMAL PSYCHOLOGY,Prentice Hall, 1994, p120.

    Deci, pentru cineva care vrea sa stie de unde si pina unde credem ce ni se spune prin scoli si institutii in legatura cu adaptarea la „sinele’ din noi, si la sinele din societate? Intregul sistem rational ni se surpa atunci cind cautam raspunsul prin Jean-Martin Charcot, sau Friedrich Mesmer, S. Freud, prin behavioristi ca Ivan Pavlov, John B. Watson, Carl Rogers, Abraham Maslow, Albert Ellis, ecclectisti, etc. Eu cred ca rspunsul e in Sfintele Taine ale Bisericii, in taina Sf. Maslu, in acest caz.

    8. Un raspuns clar si concis gasim in Teologia Dogmatica Ortodoxa scrisa de Pr. Staniloae, cap. Persoana lui Iisus Hristos, p. 7-111.

    9. De doriti o convertire de la budism la ortodoxie, iata un link.

    Multumim!

  2. Camelia

    Parinte, cand poate deveni patima un pacat?

    Tanarul zilelor noastre poate ca nu-si va cheltui averea cu desfranarea, poate ca va trai (in pacat) alaturi de prietena lui, iar averea sa si-o iroseasca pe diverse alte lucruri, de pilda: jocuri de noroc, jocuri diferite pe calculator-care necesita o preocupare permanenta de a fi la curent cu schimbarile si modificarile care apar, o pasiune (devenita idol) pentru munca pe care o face – din dorinta de a evolua in cariera, o iubire bolnaviciosa de sine care-l face sa cheltuiasca fara masura, etc.

    Pasiunea pentru alcool si droguri a devenit deja un lucru care trebuie blamat, in unele cercuri. De multe ori da bine pentru imaginea ta sa te feresti de compania unor asemenea persoane si sa infierezi cu tot sufletul dependenta.

    Insa, cautand sa se fereasca de un pacat, cad in altele fara sa stie.

    Ma gandesc si la cuvintele Sf. Apostol Pavel care spune ca desi totul ne este permis, de folos ne sunt foarte putine.

  3. Patima devine un păcat…când păcatul devine patimă.

    Patima e păcatul în care credem că ne simțim bine, pe care îl îngrijim continuu să crească mai mare, tot mai mare…și să ne dea afară din orice faptă bună…pentru ca să ne „odihnim”, nespus de dureros, în Iad…

    Și Iadul, da, e o patimă, un buchet continuu de patimi care sunt mai importante decât rațiunea noastră, decât tot ce spune Scriptura, spun Părinții, spune inima noastră.

    Sărăcirea cu desfrânatele a fiului celui mic…da, e foarte diversă azi.

    Poți să nu te duci la bordel, dar să te masturbezi în fața computerului sau a televizorului, după ora 1 noaptea…

    Poți să ai iubire mai mult pentru droguri sau băutură decât pentru copiii tăi.

    Ce te interesează pe tine de copiii tăi, dacă tot poți să-i bați, nu?! Le dai la cap de nu se văd…și apoi, peste ceva ani, te miri de ce nu te vor…

    Aflăm în timp, doamnă Camelia, după cum știți, ce ne folosește…Dacă ne ascultăm conștiința și cărțile citite…înțelegem, pas cu pas…și ce să mâncăm și ce să bem, și cât să postim și cum să vorbim cu alții…și ce e de aruncat din noi.

    Despătimirea e o continuă aruncare a ceva impropriu din ființa noastră, o deparazitare de vechituri

    Și dacă ne ascultăm conștiința lucrurile merg spre despătimire, adică spre simplificarea minții și a inimii, a dorințelor, a modului în care ne raportăm la toți și toate…

  4. Camelia

    Va multumesc, Parinte!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort