Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2003-2004) [7]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2003-2004)

*

Paginile 91-102.

***

Sfinţii sunt înălţimi ameţitoare.

Sunt obosit dar nu mă pot odihni. Oboseala mă face să fiu neproductiv dar nu-mi pot permite luxul de a pierde timpul.

Viaţa este o continuă pronie. Dumnezeu duce pe fiecare spre ceva anume. La început nu ştii prea bine spre ce anume te duce dar, pe parcurs, înţelegi (El te luminează!) care e voia Lui.

Pronosticurile ca şi idealurile sunt faţete ale slavei deşarte.

Viaţa e mult mai surprinzătoare decât am crezut noi.

În mediul teologic academic de astăzi dacă nu eşti atent, te pierzi, te perverteşti. Comoditatea ia loc ascezei şi speculaţia vorbeşte în locul iluminării.

Faci compromisuri pe care iniţial nu le accepţi dar apoi le trăieşti, le suporţi.

Avem o prea mare permisivitate.

Acest lucru, în timp, ne distruge sufletul.

Suferim de o largheţe distructivă.

Spui una în mod „oficial” iar în particular îţi spui adevăratul tău crez.

Trăiesc o duplicitate în materie de credinţă datorită unora dintre profesorii pe care îi am, pentru ca să-mi pot continua studiile teologice şi să nu-mi provoc dureri fără rost. Sunt constrâns să fac asta, adică să-mi restrâng mărturisirea de credinţă.

Pănă când? Cui îi voi spune toate lucrurile în care cred?

Am nevoie să-mi verific credinţa, opiniile, crezul meu. Trebuie să studiez, să caut, să citesc asiduu.

Nu mă îndoiesc de nimic, ci caut mărturii tot mai profunde și concrete ale Sfinţilor despre adevărata viaţă ortodoxă.

A verifica credinţa înseamnă a o aprofunda.

Vreau să mă îmbogăţesc în cunoaştere şi în rugăciune. Facă-se voia Ta, Doamne! Luminează-mi mintea şi mă miluieşte! Alungă de la mine înşelarea vieţii mele şi lenea, pentru ca să fac voia Ta!

Nu ştiu multe lucruri.

Studiile teologice postuniversitare le fac pentru a citi şi a trăi, pe cât înţeleg, ceea ce citesc.

Există un demon care te face să te îndoieşti şi de ceea ce ştii că e adevărat. Nu-l credeţi! Vă va tulbura mult.

Când sunteţi asaltaţi de gânduri şi de sentimente nu luptaţi cu înverşunare împotriva lor, ci răbdaţi-le în pace.

Observaţi unde vor să vă ducă.

Observaţi totul rugându-vă.

A întoarce mintea la lucruri frumoase e mult mai folositoare decât orice altceva, atunci când suntem atacaţi de demoni.

Dacă demonii văd că primim iluminări dumnezeieşti, atunci ne spun că ştim toate lucrurile. Nimic mai fals! Dumnezeu ne luminează pentru lucrurile care ne folosesc şi pentru care ne rugăm şi nu pentru toate lucrurile.

Oricând trebuie rugăciune.

Dacă am înţeles ceva, atunci să nu ne aşteptăm să ne cadă la picioare întreaga cunoaştere teologică.

Trebuie să ne smerim mult, mult de tot.

Înfumurarea vine tocmai din aceste puţine semne ale milei divine înţelese însă egoist.

Cunoşti nu pentru tine şi atât, ci pentru toţi.

Cunoaşterea trebuie împărţită cu toţi.

Iubirea, curăţia, curajul, răbdarea sunt virtuţi personale dar şi comunitare.

Când Îl vezi pe Dumnezeu numai pentru tine, atunci uiţi că El este al tuturora şi că vrea pentru toţi ceea ce vrea şi pentru tine.

Smerenia te învaţă cine e aproapele tău, ce înseamnă el pentru Dumnezeu şi pentru tine.

Smerenia e o expresie a adevărului oamenilor. Ea se oferă. Ea iese în întâmpinarea altora pentru a se înţelege pe sine.

Fără efortul de a ieşi din egoism, din „împlinirea” pur-personală, nu există dragoste creştin-ortodoxă.

Dragostea e cruce iar crucea e grea. Dacă crucea e grea şi dragostea e tot la fel de grea ca şi crucea.

Suferinţa ortodoxă e mântuitoare.

Dacă te crezi „împlinit” atunci nu mai vrei să suferi. Dar dacă vrei să suferi, atunci te simţi neîmplinit întotdeauna.

Cuvintele sunt adânci. Păcatul nostru este acela că le folosim numai la suprafaţă, numai periferic.

*

Apare în noi, uneori, frica de a nu greşi, deşi facem lucruri bune. Demonii ne aduc gândul de „a nu fi înşelaţi”, pentru a ne opri din lucrul cel bun. Dimpotrivă, atunci când suntem înşelaţi, ne dă să avem toate motivele de a nu înţelege acest lucru: propria noastă decadență.

Citim una şi demonii ne inspiră altceva. Nu trebuie să ne temem de aceste manevre ale lor.

Afundarea în rugăciune.

Dacă ne pierdem încrederea, îndrăzneala cea bună vom fi purtaţi de demoni prin tot felul de frici şi coşmaruri.

E o luptă la toate nivelele. Lupta mentală e o luptă care mizează pe detalii, pe scrupule.

Când nu putem lupta mental foarte bine, atunci atacurile sunt mult mai incisive.

Trebuie să ne păstrăm calmul, odihna sufletului. În boală sau necazuri, dacă ne pierdem cu firea, nu facem decât să ne agravăm şi mai mult situaţia.

Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!

*

Studiul pur lingvistic al textelor sfinte nu coboară în străfundurile Duhului.

Uneori suntem declaraţi „pietişti” pentru că părem a scrie „cu fraze de la Sfinţi”. Dar ca să fii dovedit fals pietist înseamnă să vii văzut textele și viața fără harul Său, scriind din afara sfinţeniei şi după indicii literare de suprafaţă.

O formulă folosită deja nu e caducă, dacă suscită noi şi noi înţelegeri.

Cuvintele Sfinţilor nu îmbătrânesc niciodată, pentru că Duhul le înnoieşte mereu în noi.

*

Aud adesea sintagma ineptă: „lumină taborică”. Lumina necreată nu ţine însă de muntele acesta şi nici de trecut.

Ea nu a ieşit din munte pentru ca să fie a muntelui, ci din dumnezeirea Domnului Iisus Hristos.

*

Astăzi seară, la Mănăstirea Sfântul Antim din București, am sărutat craniul Sfântului Ioan Cassian[1].

Emana har şi putere dumnezeiască de la 3-4 metri distanţă.

Sfinte Ioane, nu ne uita pe noi niciodată!

*

Constatări care mă dor

Constat în modul de a lucra al filologilor o hibă elementară. Dacă găsesc un text la cineva, care consună ca idee cu ceva din opera vreunui Sfânt Părinte şi vor să-l scoată pe acela cu basmaua curată, spun că respectivul Sfânt Părinte a luat de la scriitorul cu pricina textul „ilicit”.

Cu alte cuvinte, în accepţia lor, nu pot exista texte aproape identice în operele a doi oameni.

De ce oare? De ce nu pot suporta „teologii recenţi” – vorba Sfântului Grigorie Palama – că pentru a scrie, nu ai nevoie de a te lua după unul sau altul, ci de a gândi tu singur, luminat fiind de harul Sfântului Duh?

Găsesc adesea această minciună „ştiinţifică” în cărţi pretins „teologice”.

Li se pun pe seama Sfinţilor Părinţi tot felul de influenţe uluitor de false.

Și auzi peste tot, ba că au fost influenţaţi de Platon, ba de Aristotel sau Plotin, ba de eretici ca Origen, Evagrie, Didim sau Teodor de Mopsuestia…însă în niciun caz nu se spune că au fost influenţaţi, luminaţi, sprijiniţi de harul lui Dumnezeu, de Sfânta Scriptură, de ceilalţi Sfinţi Părinţi, când se poate constata foarte uşor că Sfinţii se citează și se certifică unii pe alţii.

Găsesc peste tot articole şi studii despre Sfinţi, făcute de „teologi” care contestă sfinţenia şi care se gândesc prea puţin la mântuirea propriului lor suflet şi trup.

Se fac cariere ştiinţifice şi universitare pe baza Dumnezeieştilor Părinţi iar cei care le fac nu ajung să moară nici măcar ortodox. Nu e ciudat?!

Am o imensă durere în suflet, când văd că ei, tocmai ei, Sfinţii lui Dumnezeu sunt consideraţi „şarlatani”, „impostori”, „neştiutori”, când denigratorii lor nu sunt nici până la glezna lor.

Autorii pseudo-teologiei actuale sunt invidioşi însă pe Sfinţii pe care-i citează şi în faţa lor se simt inferiori.

Tocmai de aceea le și neagă orice măreţie Sfinţilor, pentru că îi copleşeşte măreţia lor. Aceştia trăiesc un mare păcat: păcatul împotriva Sfântului Duh, pentru că Acela e Cel care vorbeşte în Sfinţii pe care ei îi insultă într-un mod nepermis, josnic.

„Teologii” de azi scriu rece, calculat, obiectiv, ştiinţific dar nu prea au ce spune.

Ce înseamnă un scris ştiinţific? Să ai presupuneri, păreri, opinii, fără să ştii măcar despre ce e vorba cu adevărat în problema pe care o discuţi.

Sunt negaţi Sfinţii de către aceşti autori pentru că i-au gustat şi i-au înţeles prea puţin.

Demonii vorbesc prin ei. Pentru că de aceea se tem de adevăr şi sar în sus de doi metri când sunt traşi la răspundere pentru ceea ce scriu.

Mulţi presupun că ştiu o limbă străină. E la modă să spui că ştii multe limbi străine. Însă pentru ei o limbă străină înseamnă doar să cunoască semnele grafice şi o brumă de conversaţie. Și prin asta uităm însă, în mod nepermis, că o limbă, oricare ar fi ea, trebuie trăită, experiată şi nu doar învăţată la suprafaţă.

Eu sunt român. M-am născut şi am crescut aici şi am învăţat o limbă volubilă, genuină, fără pedanterii. Şi cu toate acestea eu nu pot să-mi permit să afirm faptul, că ştiu limba română.

Pentru a şti limba română trebuie să ştii toate cuvintele tuturor dicționarelor româneşti, toate arhaismele uitate de mult, toate regionalismele şi barbarismele zilei, tot ceea ce se înromânizează în prezent, alături de multiplele înţelegeri personale ale fiecărui cuvânt în parte.

Dimensiunea mistică, teologică, morală, autentic omenească a cuvintelor româneşti nu prea apare în Dex-urile noastre şi nici în cele străine.

Limba e îmbogăţită mereu de harul lui Dumnezeu şi nu în afara noastră, ci în noi înşine.

Pentru că privim limba numai strict obiectiv de aceea nu avem habar ce înseamnă dragostea noastră şi cum se poate exprima ea.

Spui „te iubesc” şi crezi că ai spus totul. Dar nu ai spus nimic de fapt. Ce am gândit eu sau ce gândesc eu vizavi de tine, în mod particular, nu se cuprinde în acest „te iubesc”.

„Te iubesc” este gol.

Ca să ştii ce înseamnă această declaraţie, trebuie să respiri realitatea iubirii, să o trăieşti cu toată fiinţa ta.

Ştim că locuinţa unde ne-am născut se numeşte „casă” şi că atunci când venim la părinţi, spunem că venim „acasă”.

Dar ce înseamnă „casă” şi „acasă” pentru mine nu scrie în niciun dicţionar al lumii.

Şi tot aşa nu scrie nici suferinţa mea, nici dorul meu, nici insuccesul meu sau neliniştea mea.

Ce simt eu e unic. Ce simţi tu e la fel. Și ce simte el e tot unic.

În Dogmaticile noastre avem afirmată unicitatea persoanei. Și, cu toate acestea, nouă nu ne plac personalităţile.

Preferăm indivizii gură-cască, însă nu cei care ne mută mai încolo, nu cei care ne dinamitează precarele noastre certitudini.

Părinţii de astăzi vin şi predică de pe solee lucruri generale, care nu interesează aproape pe nimeni. Se evocă pe ei, trecutul lor fără prea mare importanţă…Şi vorbesc fără bun simţ, fără fineţe, fără concizie, cu multă neînsufleţire, fără patos, fără nerv, şcolăreşte, cu un limbaj care imită în mod fals ceva de cu multe secole în urmă şi nu ca pentru astăzi, nu cu limbajul lumii noastre.

Parcă vezi cum descoperă dinozaurii existenţi sau inexistenţi, cum scot de sub lespezi probleme cu care noi nu ne mai confruntăm, fără a indica durerea pe care o vedem la tot pasul, fără a spune ce se cuvine să spui acum.

Se observă cum lipseşte din viaţa lor harul lui Dumnezeu, deşi el e atât de invocat de către ei.

Nici nu ştiu ce mai poate să însemne pentru ei harul lui Dumnezeu. L-au simţit vreodată? S-au cutremurat de prezenţa lui? Au vărsat vreodată lacrimi dulci din cauza lui? S-au bucurat întru el, întru harul Său, încât să-şi iasă din fire?

Ne permitem prea multe păcate, prea multe hule, prea multe erezii.

Cărţile noastre teologice îţi dau, în majoritatea dintre cazuri, impresia de autosuficienţă, de atotştiinţă.

Scriem cărţi numai pentru noi dar aveam ambiţia să le înţeleagă toţi. Care toţi? Cine să ne înţeleagă, dacă noi ne dispreţuim cititorii?

Multe dintre firmele care tipăresc cărţi îşi arogă „dreptul” de a scrie numai pentru presupuși „elitişti”, când cei care manageriază aceste firme tipografice nu au nicio operă elitistă.

Cine sunt elitiştii? Cum să fii un elitist…dacă tu nu ai scris măcar 40-50 de cărți, ca să vezi cum e cu elitismul, cu măreția cărții.

Pentru mine elitiştii sunt Sfinţii și truditorii autentici ai cărții și ai vieții duhovnicești şi nu cei cu morgă academică, dar fără operă academică.

Ce să faci cu un titlu universitar gol, fără operă în spatele lui?

Faptul că eşti profesor de teologie nu te sfinţeşte de la sine. Simpla titulatură nu te face înţelept şi nici erudit.

Răul e că noi mergem cu capul pe sus sau cu gâtul pe sus, deşi nu suntem specialişti decât într-o mică fărâmă a teologiei.

Ne dă dreptul titulatura academică autentică să ne credem atotșiutori sau niște continuu truditori pentru a descoperi sensuri și semnificații și mai mari?

Putem fi ortodocşi fără a face nici cel mai mic gest de pocăinţă?

Şi, totuşi, sărind toate treptele desăvârşirii în mod diabolic, ajungem doar prin câteva examene într-un post universitar, pentru ca să predăm teologie şi apoi ne credem mai deştepți decât Sfinţii, pe care Dumnezeu i-a ridicat, prin nevoinţele lor pline de durere imensă, la vederi şi harisme dumnezeieşti.

Sărmanii de noi! Românul are o vorbă: „după ce că e prost, mai e și fudul”.

Pot fi acuzat (pentru că e mai ușor așa) că scriu aceste lucruri acum, pentru că sunt complexat de vreunul, că am ceva personal cu cineva (deşi nu am niciun litigiu noetic cu nimeni), că vreau să par mai inteligent decât toată lumea…Însă nu cred să fiu acuzat de prea mulți, că m-ar mistui dorul şi râvna sfântă şi smerită pentru adevărul lui Dumnezeu și de aceea scriu aceste lucruri.

Poţi fi acuzat de toate lucrurile…Însă insulta şi ironia nu demonstrează nimic despre tine.

Păstrăm tăcerea vizavi de unele lucruri. Însă tăcerea nu rezolvă toate problemele duhovniceşti ale societăţii noastre.

Oamenii vorbesc mai devreme sau mai târziu. Şi chiar dacă nu ne ascultă mulţi, ne pot asculta câţiva.

Trăim într-o lume care ascultă orice. S-ar putea găsi şi oameni care vor să asculte despre modul cum se gândeşte şi se trăieşte ortodox.

Trăim într-o lume fascinată de orice perversitate, de orice excentricitate. Și, cu toate acestea, cred că încă sunt și vor fi oameni care iubesc viul lui Dumnezeu, adevărul netrucat, viața lipsită de perversitate.

E mai uşor însă efortul de a scrie o carte despre rugăciune, decât a te ruga neîncetat.

Dar dacă scrisul tău nu e parafat de harul lui Dumnezeu poţi scrie orice, pentru că şi aşa nu scrii din cele ale lui Dumnezeu.

Sunt întrebat: „Dar cine trăieşte în harul Sfântului Duh? Ce, tu trăieşti în Duhul?”. Ţi se cer răspunsuri sigure, deşi întrebătorii tăi sunt aluzivi la culme în declaraţiile lor. Vor confirmarea.

Şi te uiţi în fiinţa lor şi vezi că ei nu vor de fapt nimic de la tine decât să te ironizeze. Ei vor să fie convinşi.

Metoda tradiţională ortodoxă însă e aceea ca harul lui Dumnezeu din ei să-i convingă, dacă eşti sau nu eşti al lui Dumnezeu, tu, cel pe care ei îl chestionează.

Uneori te confesezi din tot sufletul cuiva şi poţi trăi perplexarea că îl indispui.

În loc să ne unească adevărul – culmea! – el ne desparte.

Nu mai stăm prea mult să reflectăm asupra a ceea ce vrem să spunem şi deschidem gura la întâmplare.

Nu ne mai îndoim în mod evlavios de gândurile şi simţămintele noastre. Le găsim pe toate bune, tot ce vedem în noi şi asta demonstrează de câtă lipsă de discernământ suntem stăpâniţi.

Prea multe orgolii pentru o viață de om.

În loc de „facă-se voia Ta”, rostim mai ales refrenul: „facă-se voia mea, numai a mea”. Ce voie dementă are omul!

Îmi pare rău că acum vorbesc oarecum fără menanjamente. Stând în faţa acestor lucruri eu nu fac decât să le remarc existenţa.

Pe străzi avem mulţi săraci. Cuvântul „sărac” a ajuns să exprime mult prea puţin sărăcia ţării noastre. Nu ne mai interesează ce vor aceşti oameni, ce vor oamenii în general.

Iubirea noastră e o maimuţăreală.

Nu ştim ce e viaţa.

Viaţa nu se cunoaşte numai prin eforturi umane, ci Dumnezeu ne învaţă ce este viața.

Trebuie să fim învăţaţi de Dumnezeu pentru ca să ştim ceva din câte a făcut El şi există pe acest pământ.

Perspicacitatea noastră, cu care ne lăudăm atâta, e neroadă.

Stilul nostru de viaţă e doar un paravan sub care se ascunde micimea de suflet.

Sub bretonul minţii, sub ochelarii savanţi, dincolo de haină sau reverendă stă sau nu stă nimic. Stă ceva sigur, ceva etern sau un imens gol existenţial.

Umanismul demonic al societăţii noastre postumane ucide omul.

Legile statului şi Sfintele canoane ale Bisericii sunt folosite pe post de sperietori.

Suntem „cultivaţi” dar ne viciem unii altora arealul, intimitatea.

„Drepturile” omului contravin omului.

Nu poţi să-l insulţi pe X şi pe Y în favoarea lui, a îndreptării lui, dar poţi fuma în tren, chiar dacă cei din jurul tău dezaprobă acest gest. Nu poţi disturba pe colocatari dar ei te pot ameţi de cap.

Prea multe produse şi prea puţini bani. Prea multe produse şi prea puţine produse necesare.

Ne uităm unii la alţii pe stradă cu frică. Ne e frică să nu ne buzunărim reciproc, să nu ne luăm unii altora gâtul.

Avem o mie de griji imaginare şi doar una-două reale.

Ne distanţăm de Sfinţi pentru ca să nu ne îmbolnăvim de pocăinţa şi de dragostea lor pentru Dumnezeu.

O, Doamne, ce bine este când Tu ne eliberezi de lumea aceasta! Numai Tu ştii sinceritatea oamenilor care Îţi slujesc Ţie.

Toți mă întreabă, mă buzunăresc la idei, vor să afle despre mine…dar prea puțini vor să mă iubească, adică să mă cunoască pentru ca să mă iubească

Însă, Tu, Dumnezeul meu, știi inima mea și știi durerea mea, pe care o am pentru că oamenii sunt mai mici decât ar trebui să fie!

*

În timpul Sfintei Liturghii un grup de persoane a strigat insulte la adresa Prea Fericitului Teoctist[2]. Era chiar în faţa mea. Cei de lângă mine au început să-i lovească pe membrii acelui grup şi să-i tragă afară din mulţime.

E oare bine? Ce poţi face bun în acest mod?

I-am observat pe acei bărbaţi tineri, implicaţi în această bătaie şi care erau oameni credincioşi

Erau plini de o ură ne-ortodoxă faţă de aceşti „eretici”, „satanişti” sau „posedaţi” (așa îi numeau ei!), care le-a ieșit pe față într-o clipă. S-a declanșat în ei…de la prima clipă când i-au văzut pe ceilalți manifestându-se anarhic.

Aveau o poftă nebună de a-i pălmui. Aversiunea asta ghiolbană, necizelată spune multe despre sufletul lor.

Părintele Patriarh putea să stea de vorbă cu ei ca să vadă ceea ce vor. Dacă i-ar fi chemat la el, poate că lucrurile luau o altă întorsătură. Ar fi fost o lovitură neașteptată pentru aceștia, dacă acolo, în mijlocul slujbei, i-ar fi lăsat să vorbească 10 minute…pentru ca să spună ceea ce au pe inimă. Și în 10 minute…toată lumea înțelegea dacă au motive serioase sau aiurea pentru care au țipat. Ar fi fost un final pedagogic de mare finețe.

Violenţa nu aduce rezultate pozitive.

Ne frichinim prea mult la slujbe. Ne plimbăm, ne răsucim, vorbim, privim în toate părţile datorită neliniştii interioare de care suferim.

Demonii ne fac instantaneişti, febrili, prea febrili.

Stăm în faţa televizorului şi a computerului şi uităm de noi. Trăim de parcă am visa.

Demonul de la amiază mă asaltează mai ales când am stocmacul plin. Mă aprind, vreau să privesc imagini obscene, vreau să stau tolănit sau în poziţii sexuale fără a face sex.

Neliniştea îmi aruncă orice rugăciune tihnită, cursivă. Demonii poftei m-au învăţat să mă atragă revistele şi filmele pornografice, spunându-mi că aşa arată „libertatea”.

Uneori privesc imagini obscene şi e ca şi când nu le-aş privi. Alteori ele mă aprind. Uneori mă laud din slavă deşartă. Mint pentru ca să par „interesant”.

Discuţiile vreau să-mi umple uneori golul interior dar nu pot. Invidia, acest demon mă luptă uneori, faţă de persoanele care stau pe lângă mine.

Suntem indiferenţi şi ne place să desconsiderăm.

Însă, în mine, sub toate aceste nenorociri interioare stă o profundă pace. Nu e uşor de exprimat această pace abisală, duhovnicească.

Nu mă decid uşor. Nu-mi place să risc şi nici să muncesc. Sunt un mare leneş, un escroc, o puşlama.

Astăzi a fost cald. Multă lume la Sfântul Dimitrie. O, cât de delicaţi trebuie să fim!

Ajută-ne Prea Curată Maică şi ne miluieşte!

Întâlnim oameni în mod providenţial. Sunt cei de care avem nevoie. Sunt oamenii prin care Dumnezeu lucrează mântuirea noastră.

Adâncirea în rugăciune e forţa vieţii duhovniceşti, respiraţia ei.

Astăzi sunt denigraţi Sfinţii de mulţi dintre teologii noştri. Mă doare acest lucru. Se spun multe neadevăruri despre Sfinţi și prea puțini îi apară în fața denigrărilor de tot felul.

*

Primitivus (adj. 3) = primul (ca dată), primul-născut, nou-născut.

Deci a vorbi despre primitivitate nu înseamnă a vorbi despre un stadiu de sălbăticie a speţei umane (ca în teoria evoluției), ci a vorbi despre primii oameni, despre Protopărinţii noștri Adam și Eva.


[1] A se vedea: http://orthodoxwiki.org/John_Cassian.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Teoctist_Ar%C4%83pa%C8%99u.

Paul Goma (17 februarie 2011), trei file video

Consider că a făcut un lucru foarte bun reamintindu-și de varianta video a confesiunii.

Memoria noastră pentru posteritate trebuie să fie una totală: scris, fotografie, audio, video…Fapt pentru care îi invit pe toți cei care țin la memoria urmașilor…să se producă în toate felurile tehnologice ale momentului.

Ce nu faci azi…nu mai faci niciodată!

Le găsiți aici: 1, 2 și 3.

Le puteți downloada din josul paginii fiecărui articol.

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2003-2004) [6]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2003-2004)

*

Paginile 81-90.

***

Sfântul Grigorie al Nyssei spune că omul, ca să fie al lui Dumnezeu, „va transfera puterea dragostei sale de la lucrurile trupeşti spre contemplarea inteligibilă şi imaterială a Binelui[1].

Cum arată acest transfer? Ca o purificare a dragostei noastre de accente maladive, păcătoase.

Nu transfer sexualitatea (lucru imposibil), ci dorinţa spre lucruri, plăcerea. Plăcerea pentru oameni sau lucruri devine o plăcere pentru Dumnezeu, pentru că înaintarea noastră în bine, purifică plăcerea, o sfinţeşte.

Dorind pe Dumnezeu, plăcându-mi voia Sa, cuvintele Sale, plăcerea mea se umple şi ea de har şi se depărtează de dorinţe pământeşti.

În accepţia contemporană deformată ni se spune mereu că plăcerea e un rău dar nu şi că e și cel mai mare bine al omului, când e redirecționată de la lucruri spre Dumnezeu.

Plăcerea verticalizată, plăcerea plină de har, de bine, de frumos este plăcerea de a fi cu Dumnezeu şi în Dumnezeu.

*

Sfântul Vasile cel Mare spunea că „postul e începutul pocăinţei”[2]. De ce? Pentru că pocăinţa înseamnă abţinere, înfrânare. Nu poţi să te pocăieşti fără renunţare. Căci tocmai în renunţare stă scopul pocăinţei. În renunțarea la tine, la tine cel vechi

*

O expresie imnică profundă: „muntele rugăciunilor”[3]. Trimitere la cartea Ieşirea şi la Sfântul Moise.

Rugăciunea e o urcare pe munte…Și munţii de rugăciune te înalţă spre cerul contemplaţiei şi al vederilor dumnezeieşti. O mare realitate!

A urca pe munte înseamnă a urca, prin rugăciune, la vederea luminii dumnezeieşti.

*

Nu mai cunoaştem natura, animalele, pământul. Civilizaţia ne-a rupt de naturalul, de firescul vieţii, pentru o lume fabricată de om.

Tocmai de aceea am ajuns mult prea puerili în ceea ce priveşte aspectele tainice ale lumii în care trăim.

Când descoperim câte ceva din marea taină a lumii ne bucurăm cu multă exuberanţă, tocmai pentru că nesocotim zilnic ceea ce Dumnezeu a făcut „bune foarte”.

*

Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte dezlegările din Postul Mare, din sâmbete şi duminici (afară de Sâmbăta Mare), drept : „staţii de oprire” sau „case de odihnă”[4].

*

Câte responsabilităţi au episcopii, egumenii, preoţii! Ar trebui să ştii totul despre oameni ca să te înjugi la o asemenea muncă. Sfânta Preoţie e o mare muncă.

Păcat că astăzi nu mai observăm greutatea, greutatea imensă şi responsabilitatea copleşitoare a hirotoniei. Trebuie să fii sfânt, curat, puternic, cu trup fără boli.

Travaliul Sfintei Preoţii e imens dar noi îi luăm numai onorurile, fără a lua şi responsabilitatea ei.

Povara este înspăimântătoare dar şi măreaţă.

O, Doamne, unde vom găsi atâta putere în noi înşine!

*

Răbdarea e una dintre căile care ne fac să intrăm în „marea taină a Crucii”[5].

Rabzi, suferi, pătimeşti şi observi ce valenţe intime are crucea. Privită ca obiect de veneraţie, crucea e semnul mântuitor…Dar când suferi cu Hristos afli ce înseamnă asceza şi greutatea mântuirii în tine însuţi.

Crucea devine atunci viaţa ta, o parte din tine, ceva care te caracterizează.

A suferi pentru Hristos devine o ştiinţă proprie, o înţelegere proprie a crucii.

Nu mai eşti distant de cruce în viaţa ascetică, pentru că ai devenit părtaş, prin durere, prin suferinţă, prin renunţare şi lacrimi, la taina imensă, inexprimabilă a Crucii Lui.

*

„Martiriul conştiinţei”[6]. Această sintagmă indică lupta grea pe care o are conştiinţa suplă, atentă, delicată.

O astfel de conştiinţă îi impune ortodoxului o viaţă martirică, un martiriu ascetic.

Conştiinţa, ca for decizional centrat pe voia lui Dumnezeu, imprimă creştinului ortodox starea de a renunţa mereu la sine însuşi.

Renunţăm clipă de clipă, ne topim viaţa pentru voia lui Dumnezeu.

A trăi ortodox înseamnă a fi un martir prin excelenţă, un martir al ascezei, al răbdării, al suferinţei adânci, nesesizate de  către mulţi.

*

În vieţile Sfinţilor pustiei există parabola „oglinzii apei”[7]. Dacă te priveşti într-o apă liniştită îţi vezi chipul…dar şi defectele. Dacă apa se tulbură nu mai vezi nimic.

Concluzie: „când stă liniştit [nevoitorul], mai cu seamă în pustie, atunci îşi vede lipsurile sale”[8].

Liniştirea sau retragerea ne scoate la iveală patimile. Tocmai de aceea în locurile de singurătate le afli, cu precădere, pe cele care există în tine…și la care nu iei aminte atunci când te găsești în rumoarea lumii.

*

Sfântul Teodor Studitul vorbeşte la un moment dat de o „curiozitate trândavă[9]. Uneori mă luptă această patimă, ca revers al oboselii mari pe care o trăiesc atunci. E o lene căreia îi plac perversităţile, ascunsurile oamenilor. O lene care despică firul în patru.

*

La o privire mai atentă asupra cărţii părintelui Makarios Simonopetritul (Triodul explicat, ed. Deisis), cât şi a celei a părintelui Schmemann, pe care am citit-o de curând[10], observi că ei nu au date istorice clare despre cult şi componentele cultului.

Prea puţine cunoscute într-un puhoi de necunoscute.

Ceea ce pare ştiinţific aici sunt numai argumentările largi, exhaustive şi, în aceleşi timp, generale.

Însă, dacă iei aceste cărţi şi ceri de la ele date fixe, ani, nume, explicaţii primare, ele nu te pot ajuta cu nimic.

Mă întreb şi ne întrebăm cu toţii: nu au găsit datele acestea despre cult în Tradiție sau ele nu există? Sunt cărţi făcute în grabă sau nu se vrea să se ştie ceva sigur despre propria noastră istorie eclesială?

În studiile istorice, cel mai mult mă enervează cuvântul „probabil”, dar care e afirmat ca o certitudine, cu o morgă savantă care mă scoate din sărite.

Probabilităţile în materie de teologie și cult nu mă satisfac nicidecum. Îmi dau repulsie.

Pe mine mă interesează lucrurile adânci, adevărul, credibilul, ceea ce trebuie să mărturisim fără dubii, dar acestea sunt tratate parcă într-un mod indiferent.

Comentăm, căutăm şi totuşi suntem imprecişi.

Eu sufăr imens acum pentru că nu am date, nu am studii teologice lămuritoare, nu am evidenţe, clarificări. Sufăr enorm din această cauză: din cauza lipsei surselor primare, care să îmi certifice căutările. Voi suferi mereu de lipsa lor

Nu pot să vorbesc despre multe lucruri despre care aş vrea să vorbesc în detaliu tocmai pentru că nu am datele necesare cu care să îmi argumentez cercetările.

Părintele Makarios nu a arătat până la urmă în această carte a sa doctorală, dacă rugăciunea Sfântului Efrem e a Sfântului Efrem, când a început să se facă metanii, când a început să se rostească în cult cartea Facerea etc.

Pentru că nu facem decât să ne legăm de unele fapte ştiute şi brodăm în jurul lor o istorie şubredă. Parcă ne e teamă să aflăm adevărul despre noi înşine sau nu ne mai interesează adevărul, adevărul eclesial, care e însăși inima vieții noastre.

Îmi doresc să aprofundez continuu istoria, spiritualitatea, cultul, dogmele Sfintei Biserici Ortodoxe. Aceasta e viaţa mea! Acest lucru mă împlineşte cu totul!

Ajută-mi, Prea Curată Maică, să găsesc din toate acestea pe care mi le doresc imens şi să mă adâncesc în adevărul dumnezeiesc în mod continuu sub acoperământul şi ocrotirea ta cea preamilostivă!

*

Sfântul Teolipt al Filadelfiei spune ceva frumos despre rolul citirii cărţilor duhovniceşti. Cărţile se citesc pentru „ca să poţi cugeta la ele în timpul nopţii[11].

Ele se citesc pentru o reînnoire a cugetării, atât de obosită de rugăciune şi asceză. Citirea e un motiv de cugetare dar şi unul de aprofundare.

Citeşti ziua şi aprofundezi în minte ceea ce citeşti. Prin citire devii o bibliotecă interioară, o sursă de cugetare continuă.

Citirile te hrănesc, te delectează, te umplu de miresme harice. Citirile duhovnicești au rolul de a reînviora, de a odihni şi de a reînvigora cugetarea.

Cugeţi la cele sfinte. Şi pentru că faci acest lucru simţi cum găseşti motive noi să te rogi, să te bucuri, să te entuziasmezi.

*

Spune autorul nostru, părintele Makarios Simonopetritul: „după obiceiul athonit, Miezonoptica trebuie începută cu rugăciunile dimineţii[12].

Dacă rugăciunile dimineţii însă sunt spuse la miezul nopţii şi în Sfânta Biserică, atunci accentele eshatologice şi nocturne pe care le găsim în textul lor sunt aspecte regulamentare, normale.

Neştiind acest amănunt tipiconal nu înţelegem de ce apar în rugăciunile dimineaţii idei despre noapte şi despre a doua venire a Domnului, care sunt specifice Miezonopticii şi deniei din Lunea Mare a Sfintelor Patimi.

*

Gianina [Picioruș] mi-a deschis astăzi ochii cu privire la minciuna învăţământului de stat. Materiile şcolare sunt disparate, antagonice şi restrictive. Nu pleci, după ce termini şcoala, cu ceva complementar ci cu lucruri care nu se leagă în capul tău.

Când înţelegi acest lucru începi să suferi, eşti dezamăgit că ai fost minţit în mod sistematic.

De ce vor să fim minţiţi? Poate pentru ca să nu fim adânc înrădăcinaţi în adevăr, ci nişte fiinţe şubrede, fără forţă morală.

*

Lucrările teologice academice suferă de un intelectualism excesiv. Parcă ne e frică să ne exteriorizăm sentimentele. Fugim pur şi simplu de noi înşine.

Ne e teamă să fim catalogaţi „neacademici” şi „neştiinţifici” dacă suntem sau părem a fi „prea personali”.

Pe măsură ce votăm ideatic personalismul, pe atât îl negăm în viaţa noastră cotidiană.

Oare nu ne torturăm prea mult? Sufletul simte că se trădează în acest mod.

În goana noastră după explicaţii savante uităm că teologia e pentru toţi şi a tuturor.

Ne retragem degeaba în turnuri de fildeş, pentru că nu ne placem nici noi pe noi înşine şi nici alţii.

Mintea fără inimă e prea aridă şi fără adevăr. Mintea fără inimă e un spaţiu al inepţiilor, al probabilităţilor şi al supoziţiilor de tot felul.

Ce are defect inima noastră?  Ea nu poate gândi teologic?

Ajungând numai creiere putem fi asociaţi foarte bine cu computerele dar nu și cu nişte persoane umane sensibile și atente.

Spunem mereu că persoana presupune comuniunea, dar în scrisul nostru nu acceptăm comuniunea şi comunicarea mai ales, ci ne impunem punctul nostru de vedere, adică individualismul.

Ne situăm în mod jalnic sub ceea ce afirmăm.

Milităm pentru concreteţe şi pentru expuneri explicite, pentru veridicitate însă, paradoxal, ciuntim în mod fatal adevărul despre noi înşine printr-o unilaterală luare în calcul a persoanei umane.

Omul e un întreg şi aşa trebuie să-l luăm.

Înjumătăţirea lui, chiar şi numai mentală, ne face să vorbim despre morţi şi nu despre un creştin ortodox viu.

Trebuie să admitem că nu ştim să ne raportăm prin intermediul scrisului, în mod sincer, la oamenii pe care îi vizăm.

Sinceritatea e un prim pas în sfera aceasta a înţelegerii modului cum se scrie pentru oameni vii, pentru oameni luaţi în integralitatea lor.

*

Sfântul Ignatie al Antiohiei scria: „Dragostea mea a fost răstignită[13]. Prin aceasta el desemna faptul, că din iubire pentru Hristos trebuie să-ţi răstigneşti ascetic întreaga ta fiinţă.

Hristos este Dragostea ce S-a răstignit pentru noi, pe de o parte dar, pe de altă parte, şi iubirea noastră pentru El este răstignită, pentru că suportă mereu chinuri şi tinde să meargă astfel până la capăt.

Moartea devine pentru Sfântul Ignatie o poţiune a iubirii care vrea să se jertfească. Nu există alternativă pentru iubirea căreia i se cere să abjure.

*

E dureros pentru mine, că această carte minunată este pătată de negarea vieţii Sfintei Maria Egipteanca, pe care a scris-o Sfântul Sofronie. Părintele Makarios Simonopetritul face o greşeală imensă confundând pe Sfânta Maria Egipteanca cu Sfânta Maria din Palestina[14].

*

De ce să mă ascund? Până la urmă se vor ştii toate păcatele mele şi cât timp am pierdut păcătuind. Grija de multe mă scoate de la rugăciune. Mâncarea multă mă aprinde şi oboseala mă face să nu mă pot concentra.

Ni se pare că avem răspunsuri, că putem să facem tot ce ne punem în gând dar nu este aşa.

Mă simt atât de insignifiant, încât îmi dau seama că n-am înţeles nimic despre mine şi despre ce este lumea aceasta.

Oamenii simt nevoia să comunice dar nu ştiu de unde să înceapă, cu ce să înceapă un dialog real.

Uneori ne împotmolim în ceea ce ştim, în ceea ce am învăţat, în ceea ce am primit sau în presupuneri.

Lipsa de comuniune ne dezumanizează.

Faptul că n-ai cui vorbi şi că dacă totuşi vorbeşti cuiva, vrei să ţi se vorbească tot la fel de sincer, mă mistuie.

Adevărul nostru interior nu se separă total de minciună.

Cunoaştem cum să facem din cel mai mare adevăr, datorită pervertirii noastre, cea mai mare minciună.

Interpretăm tendenţios multe lucruri.

Ne e frică să fim responsabili.

Arătăm că avem, prin toate astea, prea puţină credinţă.

Ne gândim viaţa ca fiinţe autonome.

Simt cum mintea mea a devenit sofistă.

Când mintea începe să gândească viaţa, inima se răceşte. Sunt un sloi de gheaţă.

O, Doamne, reaprinde dragostea mea pentru Tine! Dă-mi iarăşi inima aceea sinceră şi neprefăcută, cu care să-Ţi slujesc Ţie pururea! Simt că sunt departe de Tine, Dumnezeul meu, cât şi de oameni.

Mă îngraş, devin molatic, nepăsător, avar, desfrânat…Pe zi ce trece sunt tot mai pervers. Păcatul e în mine. E viu!

Unde mi-e gândul? Ce vreau să fac? Gândurile, atunci când devin mai tari decât tine, te fac sclavul lor fără voia ta.

Simt însă să citesc. Mă bucură nespus citirea Dumnezeieştilor Părinţi.

Nu mai pot însă citi repede, ca până acum, pentru că mă opresc la fragmente, la nuanţe. Mintea mea se oprește în cuvinte.

Acum îmi dau seama câte trebuie să ştiu, cât de multe trebuie să ştiu.

Trebuie să citesc cu metodă.

Pentru ca să scriu îmi trebuie trimiteri iar eu nu am adesea notiţe cu trimiteri complete.

Îmi dau seama că până acum am citit fără metodă. Însă așa am simțit să citesc: ca un vulcan, ca un foc care mistuie tot!

Sunt atâtea probleme teologice de cercetat, pe care simt că vreau să le studiez neîncetat, încât mă simt neajutorat cu totul.

Facă-se voia Ta întru mine, Dumnezeule! După cum vrei Tu să se facă cu mine!

Mândria noastră se strică în noi când accepţi ruşinea, când îţi recunoşti lipsa ta de logică, prostia, propria-ţi înşelare.

Ruşinea pentru păcatele noastre e răbdare. E o asceză a minții și a inimii, a întregii noastre ființe.

Asceza cuprinde tot ceea ce faci pentru a arde în mod cuvios în faţa lui Dumnezeu.

Din asceză fac parte şi respiraţia şi somnul şi mesele, citirile, rugăciunile, metaniile, durerile, nefericirea…totul. Trebuie să vedem întreaga noastră viaţă, cu toate compartimentele ei, ca slujitoare a lui Dumnezeu.

De multe ori facem greşeala să observăm doar gândurile rele dar nu şi pe demonul care ne influeneţează pentru ca să le avem.

Greşim prin faptul că privim binele şi răul în mod impersonal, fără să le identificăm în noi.

Binele e o influenţă harică iar răul o influenţă satanică.

Demonii se lipesc de noi la propriu, de sufletul şi trupul nostru şi aduc în noi gânduri, tendinţe, sentimente care nu ne aparţin.

Ne panicăm, mulţi dintre noi, pentru că nu ştim acest lucru. Nu ştim cui îi aparţin aceste gânduri, sentimente, tendințe care se nasc în noi deodată, fără voia noastră, fără să ne așteptăm la ele.

Demonii vin şi gândesc în noi, în locul nostru! Și gândurile lor par să fie gândurile noastre.

Ei se branşează la fiinţa noastră şi noi devenim un mediu al răutăţii lor.

Când smerenia îi îndepărtează de la noi atunci observăm cine a gândit în noi, adică în locul nostru. Atunci simţim cine ne şoptea gânduri rele.

Dar şi Sfinţii vin la noi şi noi îi simţim pe ei. Ei nu vin la noi fără ca noi să nu-i simţim. Sfinţii lui Dumnezeu nu ne trimit un har de la depărtare ci vin şi ne vizitează personal.

Ei coboară la noi şi în noi.

Simţim prezenţa lor, rugăciunea lor, acoperământul lor. Prezenţa lor ne bucură, ne întăreşte, ne înflăcărează.

O, cât de minunat e să trăieşti în Dumnezeu! E o fericire zilnică. Pe măsură ce te vezi mai păcătos, pe atât te umpli de şi mai mult har.

Sunt mândru şi îmi ascund păcatele.

Nu vorbesc explicit când mă mărturisesc şi nu cer sfaturi.

Sunt anumiţi draci care îţi aduc o mare frică, o frică iraţională. Te apucă frica din senin. Nu mai poţi vorbi de atâta frică.

E o suferinţă imensă pe pământ. Dacă ne-am pătrunde de suferinţa aceasta am fi cu toţii bolnavi de inimă, dacă nu morţi.

Îi vezi cum suferă şi nu poţi să-i ajuţi. Te rogi pentru ei, îi compătimeşti dar nu ai cu ce să-i ajuţi.

Sunt prea mulţi suferinzi în jurul nostru. Sunt mulţi suferinzi pe care poţi să îi recunoşti imediat dar sunt mai mulţi cei care au dureri ascunse.

Lucrez cu greu, scriu cu greu la cartea Învăţătorului, a Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu. Trebuie să fiu foarte concentrat la multiplicitatea sensurilor pe care cuvintele sale o incumbă.

Scrisul său este imens. Imens este şi el, prea imens.


[1] Despre Fericiri 5, în SC 119, p. 336, cf. Idem, p. 426, n. 24. Citatul este cf. Idem, p. 91.

[2] Idem, p. 96.

[3] Idem, p. 99.

[4] Idem, p. 110.

[5] Idem, p. 140.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 143.

[8] Ibidem.

[9] Epistola a 2-a, 147, în PG. 99, col 1434 D, cf. Idem, p. 446, n. 27.

[10] E vorba de Introducere în Teologia Liturgică.

[11] Ierom. Makarios Simonopetritul, Tridoul explicat…, op. cit., p. 161.

[12] Idem, p. 458, n. 2.

[13] Cf. Ep. Către Romani 6, 1 şi 7, 2, cf. Idem, p. 523, n. 140. Citatul e cf. Idem,  p. 354.

[14] Idem, p. 359.