Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
Cuvintele duhovnicești
II
(Jurnal 2003-2004)
*
Paginile 81-90.
***
Sfântul Grigorie al Nyssei spune că omul, ca să fie al lui Dumnezeu, „va transfera puterea dragostei sale de la lucrurile trupeşti spre contemplarea inteligibilă şi imaterială a Binelui”[1].
Cum arată acest transfer? Ca o purificare a dragostei noastre de accente maladive, păcătoase.
Nu transfer sexualitatea (lucru imposibil), ci dorinţa spre lucruri, plăcerea. Plăcerea pentru oameni sau lucruri devine o plăcere pentru Dumnezeu, pentru că înaintarea noastră în bine, purifică plăcerea, o sfinţeşte.
Dorind pe Dumnezeu, plăcându-mi voia Sa, cuvintele Sale, plăcerea mea se umple şi ea de har şi se depărtează de dorinţe pământeşti.
În accepţia contemporană deformată ni se spune mereu că plăcerea e un rău dar nu şi că e și cel mai mare bine al omului, când e redirecționată de la lucruri spre Dumnezeu.
Plăcerea verticalizată, plăcerea plină de har, de bine, de frumos este plăcerea de a fi cu Dumnezeu şi în Dumnezeu.
*
Sfântul Vasile cel Mare spunea că „postul e începutul pocăinţei”[2]. De ce? Pentru că pocăinţa înseamnă abţinere, înfrânare. Nu poţi să te pocăieşti fără renunţare. Căci tocmai în renunţare stă scopul pocăinţei. În renunțarea la tine, la tine cel vechi…
*
O expresie imnică profundă: „muntele rugăciunilor”[3]. Trimitere la cartea Ieşirea şi la Sfântul Moise.
Rugăciunea e o urcare pe munte…Și munţii de rugăciune te înalţă spre cerul contemplaţiei şi al vederilor dumnezeieşti. O mare realitate!
A urca pe munte înseamnă a urca, prin rugăciune, la vederea luminii dumnezeieşti.
*
Nu mai cunoaştem natura, animalele, pământul. Civilizaţia ne-a rupt de naturalul, de firescul vieţii, pentru o lume fabricată de om.
Tocmai de aceea am ajuns mult prea puerili în ceea ce priveşte aspectele tainice ale lumii în care trăim.
Când descoperim câte ceva din marea taină a lumii ne bucurăm cu multă exuberanţă, tocmai pentru că nesocotim zilnic ceea ce Dumnezeu a făcut „bune foarte”.
*
Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte dezlegările din Postul Mare, din sâmbete şi duminici (afară de Sâmbăta Mare), drept : „staţii de oprire” sau „case de odihnă”[4].
*
Câte responsabilităţi au episcopii, egumenii, preoţii! Ar trebui să ştii totul despre oameni ca să te înjugi la o asemenea muncă. Sfânta Preoţie e o mare muncă.
Păcat că astăzi nu mai observăm greutatea, greutatea imensă şi responsabilitatea copleşitoare a hirotoniei. Trebuie să fii sfânt, curat, puternic, cu trup fără boli.
Travaliul Sfintei Preoţii e imens dar noi îi luăm numai onorurile, fără a lua şi responsabilitatea ei.
Povara este înspăimântătoare dar şi măreaţă.
O, Doamne, unde vom găsi atâta putere în noi înşine!
*
Răbdarea e una dintre căile care ne fac să intrăm în „marea taină a Crucii”[5].
Rabzi, suferi, pătimeşti şi observi ce valenţe intime are crucea. Privită ca obiect de veneraţie, crucea e semnul mântuitor…Dar când suferi cu Hristos afli ce înseamnă asceza şi greutatea mântuirii în tine însuţi.
Crucea devine atunci viaţa ta, o parte din tine, ceva care te caracterizează.
A suferi pentru Hristos devine o ştiinţă proprie, o înţelegere proprie a crucii.
Nu mai eşti distant de cruce în viaţa ascetică, pentru că ai devenit părtaş, prin durere, prin suferinţă, prin renunţare şi lacrimi, la taina imensă, inexprimabilă a Crucii Lui.
*
„Martiriul conştiinţei”[6]. Această sintagmă indică lupta grea pe care o are conştiinţa suplă, atentă, delicată.
O astfel de conştiinţă îi impune ortodoxului o viaţă martirică, un martiriu ascetic.
Conştiinţa, ca for decizional centrat pe voia lui Dumnezeu, imprimă creştinului ortodox starea de a renunţa mereu la sine însuşi.
Renunţăm clipă de clipă, ne topim viaţa pentru voia lui Dumnezeu.
A trăi ortodox înseamnă a fi un martir prin excelenţă, un martir al ascezei, al răbdării, al suferinţei adânci, nesesizate de către mulţi.
*
În vieţile Sfinţilor pustiei există parabola „oglinzii apei”[7]. Dacă te priveşti într-o apă liniştită îţi vezi chipul…dar şi defectele. Dacă apa se tulbură nu mai vezi nimic.
Concluzie: „când stă liniştit [nevoitorul], mai cu seamă în pustie, atunci îşi vede lipsurile sale”[8].
Liniştirea sau retragerea ne scoate la iveală patimile. Tocmai de aceea în locurile de singurătate le afli, cu precădere, pe cele care există în tine…și la care nu iei aminte atunci când te găsești în rumoarea lumii.
*
Sfântul Teodor Studitul vorbeşte la un moment dat de o „curiozitate trândavă”[9]. Uneori mă luptă această patimă, ca revers al oboselii mari pe care o trăiesc atunci. E o lene căreia îi plac perversităţile, ascunsurile oamenilor. O lene care despică firul în patru.
*
La o privire mai atentă asupra cărţii părintelui Makarios Simonopetritul (Triodul explicat, ed. Deisis), cât şi a celei a părintelui Schmemann, pe care am citit-o de curând[10], observi că ei nu au date istorice clare despre cult şi componentele cultului.
Prea puţine cunoscute într-un puhoi de necunoscute.
Ceea ce pare ştiinţific aici sunt numai argumentările largi, exhaustive şi, în aceleşi timp, generale.
Însă, dacă iei aceste cărţi şi ceri de la ele date fixe, ani, nume, explicaţii primare, ele nu te pot ajuta cu nimic.
Mă întreb şi ne întrebăm cu toţii: nu au găsit datele acestea despre cult în Tradiție sau ele nu există? Sunt cărţi făcute în grabă sau nu se vrea să se ştie ceva sigur despre propria noastră istorie eclesială?
În studiile istorice, cel mai mult mă enervează cuvântul „probabil”, dar care e afirmat ca o certitudine, cu o morgă savantă care mă scoate din sărite.
Probabilităţile în materie de teologie și cult nu mă satisfac nicidecum. Îmi dau repulsie.
Pe mine mă interesează lucrurile adânci, adevărul, credibilul, ceea ce trebuie să mărturisim fără dubii, dar acestea sunt tratate parcă într-un mod indiferent.
Comentăm, căutăm şi totuşi suntem imprecişi.
Eu sufăr imens acum pentru că nu am date, nu am studii teologice lămuritoare, nu am evidenţe, clarificări. Sufăr enorm din această cauză: din cauza lipsei surselor primare, care să îmi certifice căutările. Voi suferi mereu de lipsa lor…
Nu pot să vorbesc despre multe lucruri despre care aş vrea să vorbesc în detaliu tocmai pentru că nu am datele necesare cu care să îmi argumentez cercetările.
Părintele Makarios nu a arătat până la urmă în această carte a sa doctorală, dacă rugăciunea Sfântului Efrem e a Sfântului Efrem, când a început să se facă metanii, când a început să se rostească în cult cartea Facerea etc.
Pentru că nu facem decât să ne legăm de unele fapte ştiute şi brodăm în jurul lor o istorie şubredă. Parcă ne e teamă să aflăm adevărul despre noi înşine sau nu ne mai interesează adevărul, adevărul eclesial, care e însăși inima vieții noastre.
Îmi doresc să aprofundez continuu istoria, spiritualitatea, cultul, dogmele Sfintei Biserici Ortodoxe. Aceasta e viaţa mea! Acest lucru mă împlineşte cu totul!
Ajută-mi, Prea Curată Maică, să găsesc din toate acestea pe care mi le doresc imens şi să mă adâncesc în adevărul dumnezeiesc în mod continuu sub acoperământul şi ocrotirea ta cea preamilostivă!
*
Sfântul Teolipt al Filadelfiei spune ceva frumos despre rolul citirii cărţilor duhovniceşti. Cărţile se citesc pentru „ca să poţi cugeta la ele în timpul nopţii”[11].
Ele se citesc pentru o reînnoire a cugetării, atât de obosită de rugăciune şi asceză. Citirea e un motiv de cugetare dar şi unul de aprofundare.
Citeşti ziua şi aprofundezi în minte ceea ce citeşti. Prin citire devii o bibliotecă interioară, o sursă de cugetare continuă.
Citirile te hrănesc, te delectează, te umplu de miresme harice. Citirile duhovnicești au rolul de a reînviora, de a odihni şi de a reînvigora cugetarea.
Cugeţi la cele sfinte. Şi pentru că faci acest lucru simţi cum găseşti motive noi să te rogi, să te bucuri, să te entuziasmezi.
*
Spune autorul nostru, părintele Makarios Simonopetritul: „după obiceiul athonit, Miezonoptica trebuie începută cu rugăciunile dimineţii”[12].
Dacă rugăciunile dimineţii însă sunt spuse la miezul nopţii şi în Sfânta Biserică, atunci accentele eshatologice şi nocturne pe care le găsim în textul lor sunt aspecte regulamentare, normale.
Neştiind acest amănunt tipiconal nu înţelegem de ce apar în rugăciunile dimineaţii idei despre noapte şi despre a doua venire a Domnului, care sunt specifice Miezonopticii şi deniei din Lunea Mare a Sfintelor Patimi.
*
Gianina [Picioruș] mi-a deschis astăzi ochii cu privire la minciuna învăţământului de stat. Materiile şcolare sunt disparate, antagonice şi restrictive. Nu pleci, după ce termini şcoala, cu ceva complementar ci cu lucruri care nu se leagă în capul tău.
Când înţelegi acest lucru începi să suferi, eşti dezamăgit că ai fost minţit în mod sistematic.
De ce vor să fim minţiţi? Poate pentru ca să nu fim adânc înrădăcinaţi în adevăr, ci nişte fiinţe şubrede, fără forţă morală.
*
Lucrările teologice academice suferă de un intelectualism excesiv. Parcă ne e frică să ne exteriorizăm sentimentele. Fugim pur şi simplu de noi înşine.
Ne e teamă să fim catalogaţi „neacademici” şi „neştiinţifici” dacă suntem sau părem a fi „prea personali”.
Pe măsură ce votăm ideatic personalismul, pe atât îl negăm în viaţa noastră cotidiană.
Oare nu ne torturăm prea mult? Sufletul simte că se trădează în acest mod.
În goana noastră după explicaţii savante uităm că teologia e pentru toţi şi a tuturor.
Ne retragem degeaba în turnuri de fildeş, pentru că nu ne placem nici noi pe noi înşine şi nici alţii.
Mintea fără inimă e prea aridă şi fără adevăr. Mintea fără inimă e un spaţiu al inepţiilor, al probabilităţilor şi al supoziţiilor de tot felul.
Ce are defect inima noastră? Ea nu poate gândi teologic?
Ajungând numai creiere putem fi asociaţi foarte bine cu computerele dar nu și cu nişte persoane umane sensibile și atente.
Spunem mereu că persoana presupune comuniunea, dar în scrisul nostru nu acceptăm comuniunea şi comunicarea mai ales, ci ne impunem punctul nostru de vedere, adică individualismul.
Ne situăm în mod jalnic sub ceea ce afirmăm.
Milităm pentru concreteţe şi pentru expuneri explicite, pentru veridicitate însă, paradoxal, ciuntim în mod fatal adevărul despre noi înşine printr-o unilaterală luare în calcul a persoanei umane.
Omul e un întreg şi aşa trebuie să-l luăm.
Înjumătăţirea lui, chiar şi numai mentală, ne face să vorbim despre morţi şi nu despre un creştin ortodox viu.
Trebuie să admitem că nu ştim să ne raportăm prin intermediul scrisului, în mod sincer, la oamenii pe care îi vizăm.
Sinceritatea e un prim pas în sfera aceasta a înţelegerii modului cum se scrie pentru oameni vii, pentru oameni luaţi în integralitatea lor.
*
Sfântul Ignatie al Antiohiei scria: „Dragostea mea a fost răstignită”[13]. Prin aceasta el desemna faptul, că din iubire pentru Hristos trebuie să-ţi răstigneşti ascetic întreaga ta fiinţă.
Hristos este Dragostea ce S-a răstignit pentru noi, pe de o parte dar, pe de altă parte, şi iubirea noastră pentru El este răstignită, pentru că suportă mereu chinuri şi tinde să meargă astfel până la capăt.
Moartea devine pentru Sfântul Ignatie o poţiune a iubirii care vrea să se jertfească. Nu există alternativă pentru iubirea căreia i se cere să abjure.
*
E dureros pentru mine, că această carte minunată este pătată de negarea vieţii Sfintei Maria Egipteanca, pe care a scris-o Sfântul Sofronie. Părintele Makarios Simonopetritul face o greşeală imensă confundând pe Sfânta Maria Egipteanca cu Sfânta Maria din Palestina[14].
*
De ce să mă ascund? Până la urmă se vor ştii toate păcatele mele şi cât timp am pierdut păcătuind. Grija de multe mă scoate de la rugăciune. Mâncarea multă mă aprinde şi oboseala mă face să nu mă pot concentra.
Ni se pare că avem răspunsuri, că putem să facem tot ce ne punem în gând dar nu este aşa.
Mă simt atât de insignifiant, încât îmi dau seama că n-am înţeles nimic despre mine şi despre ce este lumea aceasta.
Oamenii simt nevoia să comunice dar nu ştiu de unde să înceapă, cu ce să înceapă un dialog real.
Uneori ne împotmolim în ceea ce ştim, în ceea ce am învăţat, în ceea ce am primit sau în presupuneri.
Lipsa de comuniune ne dezumanizează.
Faptul că n-ai cui vorbi şi că dacă totuşi vorbeşti cuiva, vrei să ţi se vorbească tot la fel de sincer, mă mistuie.
Adevărul nostru interior nu se separă total de minciună.
Cunoaştem cum să facem din cel mai mare adevăr, datorită pervertirii noastre, cea mai mare minciună.
Interpretăm tendenţios multe lucruri.
Ne e frică să fim responsabili.
Arătăm că avem, prin toate astea, prea puţină credinţă.
Ne gândim viaţa ca fiinţe autonome.
Simt cum mintea mea a devenit sofistă.
Când mintea începe să gândească viaţa, inima se răceşte. Sunt un sloi de gheaţă.
O, Doamne, reaprinde dragostea mea pentru Tine! Dă-mi iarăşi inima aceea sinceră şi neprefăcută, cu care să-Ţi slujesc Ţie pururea! Simt că sunt departe de Tine, Dumnezeul meu, cât şi de oameni.
Mă îngraş, devin molatic, nepăsător, avar, desfrânat…Pe zi ce trece sunt tot mai pervers. Păcatul e în mine. E viu!
Unde mi-e gândul? Ce vreau să fac? Gândurile, atunci când devin mai tari decât tine, te fac sclavul lor fără voia ta.
Simt însă să citesc. Mă bucură nespus citirea Dumnezeieştilor Părinţi.
Nu mai pot însă citi repede, ca până acum, pentru că mă opresc la fragmente, la nuanţe. Mintea mea se oprește în cuvinte.
Acum îmi dau seama câte trebuie să ştiu, cât de multe trebuie să ştiu.
Trebuie să citesc cu metodă.
Pentru ca să scriu îmi trebuie trimiteri iar eu nu am adesea notiţe cu trimiteri complete.
Îmi dau seama că până acum am citit fără metodă. Însă așa am simțit să citesc: ca un vulcan, ca un foc care mistuie tot!
Sunt atâtea probleme teologice de cercetat, pe care simt că vreau să le studiez neîncetat, încât mă simt neajutorat cu totul.
Facă-se voia Ta întru mine, Dumnezeule! După cum vrei Tu să se facă cu mine!
Mândria noastră se strică în noi când accepţi ruşinea, când îţi recunoşti lipsa ta de logică, prostia, propria-ţi înşelare.
Ruşinea pentru păcatele noastre e răbdare. E o asceză a minții și a inimii, a întregii noastre ființe.
Asceza cuprinde tot ceea ce faci pentru a arde în mod cuvios în faţa lui Dumnezeu.
Din asceză fac parte şi respiraţia şi somnul şi mesele, citirile, rugăciunile, metaniile, durerile, nefericirea…totul. Trebuie să vedem întreaga noastră viaţă, cu toate compartimentele ei, ca slujitoare a lui Dumnezeu.
De multe ori facem greşeala să observăm doar gândurile rele dar nu şi pe demonul care ne influeneţează pentru ca să le avem.
Greşim prin faptul că privim binele şi răul în mod impersonal, fără să le identificăm în noi.
Binele e o influenţă harică iar răul o influenţă satanică.
Demonii se lipesc de noi la propriu, de sufletul şi trupul nostru şi aduc în noi gânduri, tendinţe, sentimente care nu ne aparţin.
Ne panicăm, mulţi dintre noi, pentru că nu ştim acest lucru. Nu ştim cui îi aparţin aceste gânduri, sentimente, tendințe care se nasc în noi deodată, fără voia noastră, fără să ne așteptăm la ele.
Demonii vin şi gândesc în noi, în locul nostru! Și gândurile lor par să fie gândurile noastre.
Ei se branşează la fiinţa noastră şi noi devenim un mediu al răutăţii lor.
Când smerenia îi îndepărtează de la noi atunci observăm cine a gândit în noi, adică în locul nostru. Atunci simţim cine ne şoptea gânduri rele.
Dar şi Sfinţii vin la noi şi noi îi simţim pe ei. Ei nu vin la noi fără ca noi să nu-i simţim. Sfinţii lui Dumnezeu nu ne trimit un har de la depărtare ci vin şi ne vizitează personal.
Ei coboară la noi şi în noi.
Simţim prezenţa lor, rugăciunea lor, acoperământul lor. Prezenţa lor ne bucură, ne întăreşte, ne înflăcărează.
O, cât de minunat e să trăieşti în Dumnezeu! E o fericire zilnică. Pe măsură ce te vezi mai păcătos, pe atât te umpli de şi mai mult har.
Sunt mândru şi îmi ascund păcatele.
Nu vorbesc explicit când mă mărturisesc şi nu cer sfaturi.
Sunt anumiţi draci care îţi aduc o mare frică, o frică iraţională. Te apucă frica din senin. Nu mai poţi vorbi de atâta frică.
E o suferinţă imensă pe pământ. Dacă ne-am pătrunde de suferinţa aceasta am fi cu toţii bolnavi de inimă, dacă nu morţi.
Îi vezi cum suferă şi nu poţi să-i ajuţi. Te rogi pentru ei, îi compătimeşti dar nu ai cu ce să-i ajuţi.
Sunt prea mulţi suferinzi în jurul nostru. Sunt mulţi suferinzi pe care poţi să îi recunoşti imediat dar sunt mai mulţi cei care au dureri ascunse.
Lucrez cu greu, scriu cu greu la cartea Învăţătorului, a Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu. Trebuie să fiu foarte concentrat la multiplicitatea sensurilor pe care cuvintele sale o incumbă.
Scrisul său este imens. Imens este şi el, prea imens.
[1] Despre Fericiri 5, în SC 119, p. 336, cf. Idem, p. 426, n. 24. Citatul este cf. Idem, p. 91.
[2] Idem, p. 96.
[3] Idem, p. 99.
[4] Idem, p. 110.
[5] Idem, p. 140.
[6] Ibidem.
[7] Idem, p. 143.
[8] Ibidem.
[9] Epistola a 2-a, 147, în PG. 99, col 1434 D, cf. Idem, p. 446, n. 27.
[10] E vorba de Introducere în Teologia Liturgică.
[11] Ierom. Makarios Simonopetritul, Tridoul explicat…, op. cit., p. 161.
[12] Idem, p. 458, n. 2.
[13] Cf. Ep. Către Romani 6, 1 şi 7, 2, cf. Idem, p. 523, n. 140. Citatul e cf. Idem, p. 354.
[14] Idem, p. 359.
Lasă un răspuns