Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2003-2004)

*

Paginile 91-102.

***

Sfinţii sunt înălţimi ameţitoare.

Sunt obosit dar nu mă pot odihni. Oboseala mă face să fiu neproductiv dar nu-mi pot permite luxul de a pierde timpul.

Viaţa este o continuă pronie. Dumnezeu duce pe fiecare spre ceva anume. La început nu ştii prea bine spre ce anume te duce dar, pe parcurs, înţelegi (El te luminează!) care e voia Lui.

Pronosticurile ca şi idealurile sunt faţete ale slavei deşarte.

Viaţa e mult mai surprinzătoare decât am crezut noi.

În mediul teologic academic de astăzi dacă nu eşti atent, te pierzi, te perverteşti. Comoditatea ia loc ascezei şi speculaţia vorbeşte în locul iluminării.

Faci compromisuri pe care iniţial nu le accepţi dar apoi le trăieşti, le suporţi.

Avem o prea mare permisivitate.

Acest lucru, în timp, ne distruge sufletul.

Suferim de o largheţe distructivă.

Spui una în mod „oficial” iar în particular îţi spui adevăratul tău crez.

Trăiesc o duplicitate în materie de credinţă datorită unora dintre profesorii pe care îi am, pentru ca să-mi pot continua studiile teologice şi să nu-mi provoc dureri fără rost. Sunt constrâns să fac asta, adică să-mi restrâng mărturisirea de credinţă.

Pănă când? Cui îi voi spune toate lucrurile în care cred?

Am nevoie să-mi verific credinţa, opiniile, crezul meu. Trebuie să studiez, să caut, să citesc asiduu.

Nu mă îndoiesc de nimic, ci caut mărturii tot mai profunde și concrete ale Sfinţilor despre adevărata viaţă ortodoxă.

A verifica credinţa înseamnă a o aprofunda.

Vreau să mă îmbogăţesc în cunoaştere şi în rugăciune. Facă-se voia Ta, Doamne! Luminează-mi mintea şi mă miluieşte! Alungă de la mine înşelarea vieţii mele şi lenea, pentru ca să fac voia Ta!

Nu ştiu multe lucruri.

Studiile teologice postuniversitare le fac pentru a citi şi a trăi, pe cât înţeleg, ceea ce citesc.

Există un demon care te face să te îndoieşti şi de ceea ce ştii că e adevărat. Nu-l credeţi! Vă va tulbura mult.

Când sunteţi asaltaţi de gânduri şi de sentimente nu luptaţi cu înverşunare împotriva lor, ci răbdaţi-le în pace.

Observaţi unde vor să vă ducă.

Observaţi totul rugându-vă.

A întoarce mintea la lucruri frumoase e mult mai folositoare decât orice altceva, atunci când suntem atacaţi de demoni.

Dacă demonii văd că primim iluminări dumnezeieşti, atunci ne spun că ştim toate lucrurile. Nimic mai fals! Dumnezeu ne luminează pentru lucrurile care ne folosesc şi pentru care ne rugăm şi nu pentru toate lucrurile.

Oricând trebuie rugăciune.

Dacă am înţeles ceva, atunci să nu ne aşteptăm să ne cadă la picioare întreaga cunoaştere teologică.

Trebuie să ne smerim mult, mult de tot.

Înfumurarea vine tocmai din aceste puţine semne ale milei divine înţelese însă egoist.

Cunoşti nu pentru tine şi atât, ci pentru toţi.

Cunoaşterea trebuie împărţită cu toţi.

Iubirea, curăţia, curajul, răbdarea sunt virtuţi personale dar şi comunitare.

Când Îl vezi pe Dumnezeu numai pentru tine, atunci uiţi că El este al tuturora şi că vrea pentru toţi ceea ce vrea şi pentru tine.

Smerenia te învaţă cine e aproapele tău, ce înseamnă el pentru Dumnezeu şi pentru tine.

Smerenia e o expresie a adevărului oamenilor. Ea se oferă. Ea iese în întâmpinarea altora pentru a se înţelege pe sine.

Fără efortul de a ieşi din egoism, din „împlinirea” pur-personală, nu există dragoste creştin-ortodoxă.

Dragostea e cruce iar crucea e grea. Dacă crucea e grea şi dragostea e tot la fel de grea ca şi crucea.

Suferinţa ortodoxă e mântuitoare.

Dacă te crezi „împlinit” atunci nu mai vrei să suferi. Dar dacă vrei să suferi, atunci te simţi neîmplinit întotdeauna.

Cuvintele sunt adânci. Păcatul nostru este acela că le folosim numai la suprafaţă, numai periferic.

*

Apare în noi, uneori, frica de a nu greşi, deşi facem lucruri bune. Demonii ne aduc gândul de „a nu fi înşelaţi”, pentru a ne opri din lucrul cel bun. Dimpotrivă, atunci când suntem înşelaţi, ne dă să avem toate motivele de a nu înţelege acest lucru: propria noastă decadență.

Citim una şi demonii ne inspiră altceva. Nu trebuie să ne temem de aceste manevre ale lor.

Afundarea în rugăciune.

Dacă ne pierdem încrederea, îndrăzneala cea bună vom fi purtaţi de demoni prin tot felul de frici şi coşmaruri.

E o luptă la toate nivelele. Lupta mentală e o luptă care mizează pe detalii, pe scrupule.

Când nu putem lupta mental foarte bine, atunci atacurile sunt mult mai incisive.

Trebuie să ne păstrăm calmul, odihna sufletului. În boală sau necazuri, dacă ne pierdem cu firea, nu facem decât să ne agravăm şi mai mult situaţia.

Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!

*

Studiul pur lingvistic al textelor sfinte nu coboară în străfundurile Duhului.

Uneori suntem declaraţi „pietişti” pentru că părem a scrie „cu fraze de la Sfinţi”. Dar ca să fii dovedit fals pietist înseamnă să vii văzut textele și viața fără harul Său, scriind din afara sfinţeniei şi după indicii literare de suprafaţă.

O formulă folosită deja nu e caducă, dacă suscită noi şi noi înţelegeri.

Cuvintele Sfinţilor nu îmbătrânesc niciodată, pentru că Duhul le înnoieşte mereu în noi.

*

Aud adesea sintagma ineptă: „lumină taborică”. Lumina necreată nu ţine însă de muntele acesta şi nici de trecut.

Ea nu a ieşit din munte pentru ca să fie a muntelui, ci din dumnezeirea Domnului Iisus Hristos.

*

Astăzi seară, la Mănăstirea Sfântul Antim din București, am sărutat craniul Sfântului Ioan Cassian[1].

Emana har şi putere dumnezeiască de la 3-4 metri distanţă.

Sfinte Ioane, nu ne uita pe noi niciodată!

*

Constatări care mă dor

Constat în modul de a lucra al filologilor o hibă elementară. Dacă găsesc un text la cineva, care consună ca idee cu ceva din opera vreunui Sfânt Părinte şi vor să-l scoată pe acela cu basmaua curată, spun că respectivul Sfânt Părinte a luat de la scriitorul cu pricina textul „ilicit”.

Cu alte cuvinte, în accepţia lor, nu pot exista texte aproape identice în operele a doi oameni.

De ce oare? De ce nu pot suporta „teologii recenţi” – vorba Sfântului Grigorie Palama – că pentru a scrie, nu ai nevoie de a te lua după unul sau altul, ci de a gândi tu singur, luminat fiind de harul Sfântului Duh?

Găsesc adesea această minciună „ştiinţifică” în cărţi pretins „teologice”.

Li se pun pe seama Sfinţilor Părinţi tot felul de influenţe uluitor de false.

Și auzi peste tot, ba că au fost influenţaţi de Platon, ba de Aristotel sau Plotin, ba de eretici ca Origen, Evagrie, Didim sau Teodor de Mopsuestia…însă în niciun caz nu se spune că au fost influenţaţi, luminaţi, sprijiniţi de harul lui Dumnezeu, de Sfânta Scriptură, de ceilalţi Sfinţi Părinţi, când se poate constata foarte uşor că Sfinţii se citează și se certifică unii pe alţii.

Găsesc peste tot articole şi studii despre Sfinţi, făcute de „teologi” care contestă sfinţenia şi care se gândesc prea puţin la mântuirea propriului lor suflet şi trup.

Se fac cariere ştiinţifice şi universitare pe baza Dumnezeieştilor Părinţi iar cei care le fac nu ajung să moară nici măcar ortodox. Nu e ciudat?!

Am o imensă durere în suflet, când văd că ei, tocmai ei, Sfinţii lui Dumnezeu sunt consideraţi „şarlatani”, „impostori”, „neştiutori”, când denigratorii lor nu sunt nici până la glezna lor.

Autorii pseudo-teologiei actuale sunt invidioşi însă pe Sfinţii pe care-i citează şi în faţa lor se simt inferiori.

Tocmai de aceea le și neagă orice măreţie Sfinţilor, pentru că îi copleşeşte măreţia lor. Aceştia trăiesc un mare păcat: păcatul împotriva Sfântului Duh, pentru că Acela e Cel care vorbeşte în Sfinţii pe care ei îi insultă într-un mod nepermis, josnic.

„Teologii” de azi scriu rece, calculat, obiectiv, ştiinţific dar nu prea au ce spune.

Ce înseamnă un scris ştiinţific? Să ai presupuneri, păreri, opinii, fără să ştii măcar despre ce e vorba cu adevărat în problema pe care o discuţi.

Sunt negaţi Sfinţii de către aceşti autori pentru că i-au gustat şi i-au înţeles prea puţin.

Demonii vorbesc prin ei. Pentru că de aceea se tem de adevăr şi sar în sus de doi metri când sunt traşi la răspundere pentru ceea ce scriu.

Mulţi presupun că ştiu o limbă străină. E la modă să spui că ştii multe limbi străine. Însă pentru ei o limbă străină înseamnă doar să cunoască semnele grafice şi o brumă de conversaţie. Și prin asta uităm însă, în mod nepermis, că o limbă, oricare ar fi ea, trebuie trăită, experiată şi nu doar învăţată la suprafaţă.

Eu sunt român. M-am născut şi am crescut aici şi am învăţat o limbă volubilă, genuină, fără pedanterii. Şi cu toate acestea eu nu pot să-mi permit să afirm faptul, că ştiu limba română.

Pentru a şti limba română trebuie să ştii toate cuvintele tuturor dicționarelor româneşti, toate arhaismele uitate de mult, toate regionalismele şi barbarismele zilei, tot ceea ce se înromânizează în prezent, alături de multiplele înţelegeri personale ale fiecărui cuvânt în parte.

Dimensiunea mistică, teologică, morală, autentic omenească a cuvintelor româneşti nu prea apare în Dex-urile noastre şi nici în cele străine.

Limba e îmbogăţită mereu de harul lui Dumnezeu şi nu în afara noastră, ci în noi înşine.

Pentru că privim limba numai strict obiectiv de aceea nu avem habar ce înseamnă dragostea noastră şi cum se poate exprima ea.

Spui „te iubesc” şi crezi că ai spus totul. Dar nu ai spus nimic de fapt. Ce am gândit eu sau ce gândesc eu vizavi de tine, în mod particular, nu se cuprinde în acest „te iubesc”.

„Te iubesc” este gol.

Ca să ştii ce înseamnă această declaraţie, trebuie să respiri realitatea iubirii, să o trăieşti cu toată fiinţa ta.

Ştim că locuinţa unde ne-am născut se numeşte „casă” şi că atunci când venim la părinţi, spunem că venim „acasă”.

Dar ce înseamnă „casă” şi „acasă” pentru mine nu scrie în niciun dicţionar al lumii.

Şi tot aşa nu scrie nici suferinţa mea, nici dorul meu, nici insuccesul meu sau neliniştea mea.

Ce simt eu e unic. Ce simţi tu e la fel. Și ce simte el e tot unic.

În Dogmaticile noastre avem afirmată unicitatea persoanei. Și, cu toate acestea, nouă nu ne plac personalităţile.

Preferăm indivizii gură-cască, însă nu cei care ne mută mai încolo, nu cei care ne dinamitează precarele noastre certitudini.

Părinţii de astăzi vin şi predică de pe solee lucruri generale, care nu interesează aproape pe nimeni. Se evocă pe ei, trecutul lor fără prea mare importanţă…Şi vorbesc fără bun simţ, fără fineţe, fără concizie, cu multă neînsufleţire, fără patos, fără nerv, şcolăreşte, cu un limbaj care imită în mod fals ceva de cu multe secole în urmă şi nu ca pentru astăzi, nu cu limbajul lumii noastre.

Parcă vezi cum descoperă dinozaurii existenţi sau inexistenţi, cum scot de sub lespezi probleme cu care noi nu ne mai confruntăm, fără a indica durerea pe care o vedem la tot pasul, fără a spune ce se cuvine să spui acum.

Se observă cum lipseşte din viaţa lor harul lui Dumnezeu, deşi el e atât de invocat de către ei.

Nici nu ştiu ce mai poate să însemne pentru ei harul lui Dumnezeu. L-au simţit vreodată? S-au cutremurat de prezenţa lui? Au vărsat vreodată lacrimi dulci din cauza lui? S-au bucurat întru el, întru harul Său, încât să-şi iasă din fire?

Ne permitem prea multe păcate, prea multe hule, prea multe erezii.

Cărţile noastre teologice îţi dau, în majoritatea dintre cazuri, impresia de autosuficienţă, de atotştiinţă.

Scriem cărţi numai pentru noi dar aveam ambiţia să le înţeleagă toţi. Care toţi? Cine să ne înţeleagă, dacă noi ne dispreţuim cititorii?

Multe dintre firmele care tipăresc cărţi îşi arogă „dreptul” de a scrie numai pentru presupuși „elitişti”, când cei care manageriază aceste firme tipografice nu au nicio operă elitistă.

Cine sunt elitiştii? Cum să fii un elitist…dacă tu nu ai scris măcar 40-50 de cărți, ca să vezi cum e cu elitismul, cu măreția cărții.

Pentru mine elitiştii sunt Sfinţii și truditorii autentici ai cărții și ai vieții duhovnicești şi nu cei cu morgă academică, dar fără operă academică.

Ce să faci cu un titlu universitar gol, fără operă în spatele lui?

Faptul că eşti profesor de teologie nu te sfinţeşte de la sine. Simpla titulatură nu te face înţelept şi nici erudit.

Răul e că noi mergem cu capul pe sus sau cu gâtul pe sus, deşi nu suntem specialişti decât într-o mică fărâmă a teologiei.

Ne dă dreptul titulatura academică autentică să ne credem atotșiutori sau niște continuu truditori pentru a descoperi sensuri și semnificații și mai mari?

Putem fi ortodocşi fără a face nici cel mai mic gest de pocăinţă?

Şi, totuşi, sărind toate treptele desăvârşirii în mod diabolic, ajungem doar prin câteva examene într-un post universitar, pentru ca să predăm teologie şi apoi ne credem mai deştepți decât Sfinţii, pe care Dumnezeu i-a ridicat, prin nevoinţele lor pline de durere imensă, la vederi şi harisme dumnezeieşti.

Sărmanii de noi! Românul are o vorbă: „după ce că e prost, mai e și fudul”.

Pot fi acuzat (pentru că e mai ușor așa) că scriu aceste lucruri acum, pentru că sunt complexat de vreunul, că am ceva personal cu cineva (deşi nu am niciun litigiu noetic cu nimeni), că vreau să par mai inteligent decât toată lumea…Însă nu cred să fiu acuzat de prea mulți, că m-ar mistui dorul şi râvna sfântă şi smerită pentru adevărul lui Dumnezeu și de aceea scriu aceste lucruri.

Poţi fi acuzat de toate lucrurile…Însă insulta şi ironia nu demonstrează nimic despre tine.

Păstrăm tăcerea vizavi de unele lucruri. Însă tăcerea nu rezolvă toate problemele duhovniceşti ale societăţii noastre.

Oamenii vorbesc mai devreme sau mai târziu. Şi chiar dacă nu ne ascultă mulţi, ne pot asculta câţiva.

Trăim într-o lume care ascultă orice. S-ar putea găsi şi oameni care vor să asculte despre modul cum se gândeşte şi se trăieşte ortodox.

Trăim într-o lume fascinată de orice perversitate, de orice excentricitate. Și, cu toate acestea, cred că încă sunt și vor fi oameni care iubesc viul lui Dumnezeu, adevărul netrucat, viața lipsită de perversitate.

E mai uşor însă efortul de a scrie o carte despre rugăciune, decât a te ruga neîncetat.

Dar dacă scrisul tău nu e parafat de harul lui Dumnezeu poţi scrie orice, pentru că şi aşa nu scrii din cele ale lui Dumnezeu.

Sunt întrebat: „Dar cine trăieşte în harul Sfântului Duh? Ce, tu trăieşti în Duhul?”. Ţi se cer răspunsuri sigure, deşi întrebătorii tăi sunt aluzivi la culme în declaraţiile lor. Vor confirmarea.

Şi te uiţi în fiinţa lor şi vezi că ei nu vor de fapt nimic de la tine decât să te ironizeze. Ei vor să fie convinşi.

Metoda tradiţională ortodoxă însă e aceea ca harul lui Dumnezeu din ei să-i convingă, dacă eşti sau nu eşti al lui Dumnezeu, tu, cel pe care ei îl chestionează.

Uneori te confesezi din tot sufletul cuiva şi poţi trăi perplexarea că îl indispui.

În loc să ne unească adevărul – culmea! – el ne desparte.

Nu mai stăm prea mult să reflectăm asupra a ceea ce vrem să spunem şi deschidem gura la întâmplare.

Nu ne mai îndoim în mod evlavios de gândurile şi simţămintele noastre. Le găsim pe toate bune, tot ce vedem în noi şi asta demonstrează de câtă lipsă de discernământ suntem stăpâniţi.

Prea multe orgolii pentru o viață de om.

În loc de „facă-se voia Ta”, rostim mai ales refrenul: „facă-se voia mea, numai a mea”. Ce voie dementă are omul!

Îmi pare rău că acum vorbesc oarecum fără menanjamente. Stând în faţa acestor lucruri eu nu fac decât să le remarc existenţa.

Pe străzi avem mulţi săraci. Cuvântul „sărac” a ajuns să exprime mult prea puţin sărăcia ţării noastre. Nu ne mai interesează ce vor aceşti oameni, ce vor oamenii în general.

Iubirea noastră e o maimuţăreală.

Nu ştim ce e viaţa.

Viaţa nu se cunoaşte numai prin eforturi umane, ci Dumnezeu ne învaţă ce este viața.

Trebuie să fim învăţaţi de Dumnezeu pentru ca să ştim ceva din câte a făcut El şi există pe acest pământ.

Perspicacitatea noastră, cu care ne lăudăm atâta, e neroadă.

Stilul nostru de viaţă e doar un paravan sub care se ascunde micimea de suflet.

Sub bretonul minţii, sub ochelarii savanţi, dincolo de haină sau reverendă stă sau nu stă nimic. Stă ceva sigur, ceva etern sau un imens gol existenţial.

Umanismul demonic al societăţii noastre postumane ucide omul.

Legile statului şi Sfintele canoane ale Bisericii sunt folosite pe post de sperietori.

Suntem „cultivaţi” dar ne viciem unii altora arealul, intimitatea.

„Drepturile” omului contravin omului.

Nu poţi să-l insulţi pe X şi pe Y în favoarea lui, a îndreptării lui, dar poţi fuma în tren, chiar dacă cei din jurul tău dezaprobă acest gest. Nu poţi disturba pe colocatari dar ei te pot ameţi de cap.

Prea multe produse şi prea puţini bani. Prea multe produse şi prea puţine produse necesare.

Ne uităm unii la alţii pe stradă cu frică. Ne e frică să nu ne buzunărim reciproc, să nu ne luăm unii altora gâtul.

Avem o mie de griji imaginare şi doar una-două reale.

Ne distanţăm de Sfinţi pentru ca să nu ne îmbolnăvim de pocăinţa şi de dragostea lor pentru Dumnezeu.

O, Doamne, ce bine este când Tu ne eliberezi de lumea aceasta! Numai Tu ştii sinceritatea oamenilor care Îţi slujesc Ţie.

Toți mă întreabă, mă buzunăresc la idei, vor să afle despre mine…dar prea puțini vor să mă iubească, adică să mă cunoască pentru ca să mă iubească

Însă, Tu, Dumnezeul meu, știi inima mea și știi durerea mea, pe care o am pentru că oamenii sunt mai mici decât ar trebui să fie!

*

În timpul Sfintei Liturghii un grup de persoane a strigat insulte la adresa Prea Fericitului Teoctist[2]. Era chiar în faţa mea. Cei de lângă mine au început să-i lovească pe membrii acelui grup şi să-i tragă afară din mulţime.

E oare bine? Ce poţi face bun în acest mod?

I-am observat pe acei bărbaţi tineri, implicaţi în această bătaie şi care erau oameni credincioşi

Erau plini de o ură ne-ortodoxă faţă de aceşti „eretici”, „satanişti” sau „posedaţi” (așa îi numeau ei!), care le-a ieșit pe față într-o clipă. S-a declanșat în ei…de la prima clipă când i-au văzut pe ceilalți manifestându-se anarhic.

Aveau o poftă nebună de a-i pălmui. Aversiunea asta ghiolbană, necizelată spune multe despre sufletul lor.

Părintele Patriarh putea să stea de vorbă cu ei ca să vadă ceea ce vor. Dacă i-ar fi chemat la el, poate că lucrurile luau o altă întorsătură. Ar fi fost o lovitură neașteptată pentru aceștia, dacă acolo, în mijlocul slujbei, i-ar fi lăsat să vorbească 10 minute…pentru ca să spună ceea ce au pe inimă. Și în 10 minute…toată lumea înțelegea dacă au motive serioase sau aiurea pentru care au țipat. Ar fi fost un final pedagogic de mare finețe.

Violenţa nu aduce rezultate pozitive.

Ne frichinim prea mult la slujbe. Ne plimbăm, ne răsucim, vorbim, privim în toate părţile datorită neliniştii interioare de care suferim.

Demonii ne fac instantaneişti, febrili, prea febrili.

Stăm în faţa televizorului şi a computerului şi uităm de noi. Trăim de parcă am visa.

Demonul de la amiază mă asaltează mai ales când am stocmacul plin. Mă aprind, vreau să privesc imagini obscene, vreau să stau tolănit sau în poziţii sexuale fără a face sex.

Neliniştea îmi aruncă orice rugăciune tihnită, cursivă. Demonii poftei m-au învăţat să mă atragă revistele şi filmele pornografice, spunându-mi că aşa arată „libertatea”.

Uneori privesc imagini obscene şi e ca şi când nu le-aş privi. Alteori ele mă aprind. Uneori mă laud din slavă deşartă. Mint pentru ca să par „interesant”.

Discuţiile vreau să-mi umple uneori golul interior dar nu pot. Invidia, acest demon mă luptă uneori, faţă de persoanele care stau pe lângă mine.

Suntem indiferenţi şi ne place să desconsiderăm.

Însă, în mine, sub toate aceste nenorociri interioare stă o profundă pace. Nu e uşor de exprimat această pace abisală, duhovnicească.

Nu mă decid uşor. Nu-mi place să risc şi nici să muncesc. Sunt un mare leneş, un escroc, o puşlama.

Astăzi a fost cald. Multă lume la Sfântul Dimitrie. O, cât de delicaţi trebuie să fim!

Ajută-ne Prea Curată Maică şi ne miluieşte!

Întâlnim oameni în mod providenţial. Sunt cei de care avem nevoie. Sunt oamenii prin care Dumnezeu lucrează mântuirea noastră.

Adâncirea în rugăciune e forţa vieţii duhovniceşti, respiraţia ei.

Astăzi sunt denigraţi Sfinţii de mulţi dintre teologii noştri. Mă doare acest lucru. Se spun multe neadevăruri despre Sfinţi și prea puțini îi apară în fața denigrărilor de tot felul.

*

Primitivus (adj. 3) = primul (ca dată), primul-născut, nou-născut.

Deci a vorbi despre primitivitate nu înseamnă a vorbi despre un stadiu de sălbăticie a speţei umane (ca în teoria evoluției), ci a vorbi despre primii oameni, despre Protopărinţii noștri Adam și Eva.


[1] A se vedea: http://orthodoxwiki.org/John_Cassian.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Teoctist_Ar%C4%83pa%C8%99u.

Did you like this? Share it: