Bucuria vine de departe. Interviu cu Prof. Otilia Kloos [4]

Prima, a doua și a treia parte…

***

– Da, acum sunteți tulburător de explicită, doamnă Otilia…și vă mulțumesc frumos pentru asta! Numai că trebuie să ne întoarcem la statutul dumneavoastră de aspirantă la faptul de a fi studentă. Cum ați devenit studentă și ce anume v-a marcat în studenția dumneavoastră?

– De acord! Revin (după această acoladă lămuritoare) la atmosferă din liceu şi la ceea ce m-a determinat să urmez Facultatea de Filologie.

Nu-mi mai amintesc prea multe din aspectul clădirii ca atare…Mai țin minte doar, că toţi profesorii mei umblau în cete, pentru ca să facem gimnastica de dimineaţă în curtea şcolii…

Parcă văd şi-acum mulţimea de gândaci de elevi în uniforme bleumarin făcând extensiile de rigoare.

Nici nu-mi vine a crede. Parcă se desprinsese căruţa de cal când era vorba, ca pe asfaltul în carouri al acestei şcoli noi să ne facem gimnastica de dimineaţă în modul cel mai necazuistic posibil!

Fusese aceasta o reminiscenţă a îndemânării lor militare de dinainte ori credinţa ceauşistă că numai nervii de „oţel” ar putea sluji ţării?

De necrezut!…

Mă mir că n-am făcut gaură-n asfalt cu asemenea aplecări de cal beteag!

Da, o fi fost de folos şi exerciţiul ăsta. Acuma treadmill-ul[1] meu stă mai degeaba la subsol. Mi  s-a risipit de mult urgia aceea înfometată a muşchilor, care-şi săgetau fierturica în gândul răzleţ al dirijorului de concert, care era Tzatzan. Aşa cred că-l chema pe directorul nostru…

Deci: clădire impunătoare, săli mari, să le tot ţii  pizmă. Totul făcut în speranţa izbânzii noastre. Culoarea maroniu-ruginie era mai în toate.

Pârdalnicul[2] de negru din cele două săli de marmură, cenuşiul din răpciugoasele spălătorii ale internatului…

Cine ştie câţi buboşi ca noi nu trecuseră pe-acolo, câţi jigăriţi sau năzuroşi soldaţi nu trecuseră prin hrubele întunecoase şi lunecoase ale spălătoriilor.

Numai Paul Goma[3] ce mai ştie să descrie în Patimile de la Piteşti[4] felurimea de meşteşugire sufletească în care noi, românii, îi nenoroceam pe ceilalţi români, care, de altfel,  sunt neamul nostru…

Îmi amintesc destul de limpede cele două săli de marmură. Erau situate cam la mijlocul complexului liceal.

Aveau etaj…

Și ele mi-au fost decorul preferat al minţii mele de adolescentă.

Alegeam momentul cel mai potrivit, după ce-mi terminam orele de pedagogie, (care erau orele de pregătire a lecţiilor de a două zi. Eram supravegheaţi de pedagogi, care nu ştiu ce fel de pregătire aveau, dar nu ştiau cine ştie ce psihologie. Doar ne deșucheau cu vuietul lor oratorico-autoritar de gheară şi ciubotă rusească) şi hoinăream prin aceste săli în voie…

Coboram scările, urcam scările, mă năpusteam în cele mai ascunse şi mai asmuţite[5] unghere ale clădirilor şi anexelor acestor săli şi mă luăm la gânduri: Cât de măreţe sunt uşile sălilor! Ce frumuseţe de Făt-Frumos mai-mai că ațâța razmeriţa[6] ca să-mi ceară mâna[7]…Că odată şi-odată acest Făt-Frumos va zdrobi capetele de balauri ce-aduc urgie, aici, pe la ferestrele complexului liceal, la copt de seară[8]…

Pasămite aceste vise erau megieșul realităţii mele[9] celei  mai năzdrăvane.

Visam în voie…Zdrobitor de sincer şi de fără de teamă. Mi-amintesc acele momente din pricină că, după ce terminam de învăţat (stam în clasă chiar şi după programul de studiu obişnuit), mă lăsam pradă[10] acestei rugăciuni pe care nici nu ştiam că e rugăciune.

Pentru că ea era doar dorinţa sfâșietoare a unui suflet ce-şi îngâna din dor, dintr-un dor oricât de îndepărtat sau oricât de orbecăit[11] ar fi fost acest dor…

Nu ştiam nimic din presiunile la care era supus poporul meu de ceasul morţii…

Simţeam doar că o anumită herghelie de hăndrălăi[12], străini de portul şi de limba mea îşi înfigeau colţii lor în profa de Istorie (cred că Diaconu se numea), care numai dosădit ne vorbea, pe ascuns, abia prinzând inimă[13] să ne învețe ceva despre Cuza[14], Mihai Viteazul[15], Ştefan cel Mare[16].

Nu mai ştiu cum se intitula Istoria pe care o preda… Dar ştiu că vorba îi curgea ca mierea.

Numai că i se impunea să vorbească despre „epoca de aur”, şi eu nu pricepeam mare lucru. După cum nici în facultate nu înţelegeam ce fel de istorie şi materie obligatorie ni se poate preda la catedră.

Am să mă uit pe Diploma de Absolvire, căci am notele toate, acolo…Și toate titlurile obiectelor predate sunt scrise pe acea Foaie Matricolă.

Foaia Matricolă apărea scrisă, bătută la maşină de către secretarele de la Facultatea de Filologie. Mi-amintesc exact atmosfera: ele erau cele care ştiau toate amănuntele, şedinţele, trebile decanului, chestii despre burse, şedinţe, schimbări de catedra, plângeri tembele[17], etc.

Deci, ca să rămîn tot la cadru, pe acele scări ale sălilor de marmură se va întâmpla ca eu să fac parte dintr-un show, în care se dansa după melodiile lui Bob Dylan[18].

Show-ul era produs de prof-ul meu de Engleză. Nu-i mai ştiu numele. Eram îndrăgostită de el pe atunci. Numai că profa de Franceză, Cezarina Popa îl ura. Motivul? Că era prea gras şi de-un vătrai prea legănat[19].

Bineînţeles, asta mă făcea să râd în sinea mea şi-mi notam în jurnalul meu (cred că am şi azi acest jurnal) texte luate din cântecele lui Bob Dylan, care făceau vâlvă pe atunci[20].

La acest spectacol am apărut îmbrăcată în costum de cow-boy[21]. Interesant e faptul, că peste ani şi ani de zile voi ajunge să trăiesc în inima ţării cu cow-boys[22], numai că nici la TV nu mă mai uit acum, darămite să mai vizionez din filmele lor…

Mai erau vestiarele în care ne înţepeneam fripturile de-acasă şi lecitina[23] de ţinut minte,  paturile de cazarmă, din fier, cu saltele simbol în care eu citeam şi studiam de zor cursuri de Limba Franceză, duşurile ca de cazarmă[24] (care arătau aproape la fel cu cele din facultate, adică încă de pe vremea când eram forţaţi să intrăm, în calitate de studenţi, la cursul de locotenent în rezervă), fără cadă, fără nimic…

Apoi sala de mese, de bonurile căreia mă lipseam adesea ca să-mi pot cumpără o carte sau o haină de care aveam nevoie.

Mi-amintesc şi de zilele de practică la cantină[25], în care musai[26] trebuia să ajutăm bucătarul-şef la pregătirea meselor pe ziua respectivă. Făceam şmotru[27] de dimineaţă până-n amurg, fără să fim plătiţi, fără nimic…

Trotuarele din jur…din care nu lipsea, adesea, ploaia cu soare, împrejurimile cu arbori şi ienuperi, livezile, intrările şi ieşirile, sălile de limbi străine în care eu mă strecuram chiar și seara, târziu, învăţând din cursuri vechi, de Limbă Franceză, pe care mi le înmânase o altă profesoară de Franceză.

Nu Cezarina Popa, ci o alta!…Cea dintâi a ajuns să se sinucidă. Din cauza unui amor atroce, fatidic.

O vizitasem pe aceasta  de  mai multe ori.  Trebuia să-i returnez din volumașele pe care le împrumutam de la ea.

Mi-am dat atunci seama ce înseamnă să dai curs  vâltorii sufleteşti apăsând pe o clapă falsă de pian. Adică, dom’le, iubeşti, iubeşti, dar ca să-ți iei viața din cauza că nu ți se răspunde la fel iubirii tale, asta nu puteam concepe. Nu mă puteam lăsa condusă spre asemenea fapte extreme.

---

[1] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Treadmill.

[2] Nenorocitul.

[3] Blogul său: http://www.paulgoma.com/.

[4] Cartea sa poate fi downloadată de aici: http://www.paulgoma.com/patimile-dupa-pitesti/.

[5] Incitante colțuri ale clădirii.

[6] Fapta necugetată de a începe un război…pentru…

[7] Ca să mă ceară în căsătorie…

[8] În amurgul serii.

[9] Autentica intimitate a realității mele…Ceea ce eu trăiam cel mai profund.

[10] În voia…

[11] Neclar.

[12] De câini feroce.

[13] Îndrăznind.

[14] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Ioan_Cuza.

[15] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Viteazul.

[16] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_cel_Mare.

[17] Plângeri fără rost.

[18] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Bob_Dylan.

[19] Prea sensibil de felul său.

[20] Care erau în vogă. Era muzica momentului.

[21] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cowboy.

[22] Adică în America.

[23] Cine studia, adică cine lua examenele pe bune, învățând și nu cine trecea cu mica șpagă către profesori…avea nevoie de pastile pentru întărirea memoriei. Lecitina e pentru memorie și nu numai. A se vedea: http://revistaplafar.ro/vitamine–minerale/1081/lecitina-buna-la-toate-nu-doar-pentru-memorie.html.

[24] Unul lângă altul, cu sau fără separație între ele, ceea ce presupunea faptul, că toți cei care se spălau se vedeau unii pe alții…fără nicio intimitate.

[25] Ajutor, pe gratis, din partea elevilor, pentru bucătarii cantinei, care după ce că erau plătiți…mai luau acasă și din mâncarea elevilor.

[26] În mod obligat.

[27] De toate în bucătărie…