[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3a1cAdKthTk&feature]

Ca să știi cum arată Dumnezeul din capul altora…trebuie să le asculți vorbele.

Și cântecul de deasupra este despre…teologia din capul a doi tineri hip-hoperi din România…care ar putea fi comună multor tineri din România…și nu numai…

Deci, comentariu, frate!

Dumnezeul lui Biță Se uită încruntat la el și nici atunci nu mai are lacrimi, nu poate să plângă. Adică Dumnezeu e mânios, e un Dumnezeu mânios pe păcatele lui Biță…

El știe că face păcate…dar le face în continuare, că, na, viața e scurtă…și Iadul e aproape!

Pe când Dumnezeu privește mânios, Biță tace

Comunismul l-a învățat să tacă…Și democrația la fel. Pentru că ideologiile sunt bune numai cu fraierii, numai cu cei care stau în banca lor, cu cei care nu s-au trezit

Tace, ține în el multe…dar pe unele la cântă…

Îi e teamă să fie el însuși.

Îi e teamă de urmări.

Cineva, mulți, nu știm cine…îi vor răul…

Adică viața nu e safe, e în degringoladă…

Își ascunde lacrimile…

Și le-a ascuns și când a fost mic…

E băiat mare…dar nu își permite să spună că îl doare.

Nu vrea să pară slab, nebărbat…Însă și bărbații sunt slabi, și ei plâng

Și plânsul e curățitor de păcate…adică de alea spre care, Dumnezeul lui Biță privea mânios…și: pe drept cuvânt…

Își pune problema morții…și a celor care îl iubesc și îl vor iubi.

E un curaj să mori…după cum e un curaj să trăiești.

Numai că trebuie să trăiești cu Dumnezeu, dragă Biță, ca să trăiești bine!

Toți murim…dar nu mulți știu să trăiască autentic…

Testul zilnic al vieții…

Și oameni care cad în jurul meu și pentru care plâng în gând…

Biță e un om sensibil, cu sentimentul prezenței lui Dumnezeu în viața lui, cu gânduri la moarte și la suferință, cu grijă față de cei din jur.

Refrenul: băieții mari nu plâng, pentru că ei țin în ei durerea, tot focul inimii și al vieții.

Însă pentru ca această durere să fie creatoare trebuie să o plângem…pentru că altfel devine aversiune, ură, ranchiună, perversitate.

Grasu XXL (pentru că e mare…și îi place ritmul) pune problema iubirii pe care trebuie să le-o dăruim copiilor noștri…și noi ne cam facem că plouă, că mâine, că la anul și la mulți ani

Băieții mari sunt plini de sângele durerii…de aceea nu plâng.

Nu mai pot să plângă…pentru că nu mai au timp să plângă.

Ne învinge teama când ne mor apropiații, oamenii pe care îi iubim.

Împachetăm lacrimile în noi…și nu le mai plângem.

Ne înghițim lacrimile…

Însă, iată, teologie la sfârșit de strofă: băieții mari sunt pregătiți de cruce, de suferință și o poartă curat…și vor să alunge pe diavol din ei și din iadul din jur.

Așa să fie! Amin!

*

Ps: pentru că oamenii apreciază…articolul nostru!

Did you like this? Share it: