Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
Cuvintele duhovnicești
II
(Jurnal 2003-2004)
*
Paginile 102-111.
***
Cor, cordis = inimă. Inima e un cor, e o adunare a lui Dumnezeu şi a întregii lumi în mine însumi.
Dumnezeu şi lumea se regăsesc în mine. Eu îi adun, adun tot. Unesc, unific sau în mine sunt toate împreună. Toţi dintr-un cor trebuie să fie la unison, să cânte acelaşi cântec.
Dacă din mine fac un cor, o simfonie prin harul Duhului Sfânt, atunci pot să rezonez cu alte armonii personale.
Eu mă adun împreună cu fraţii mei în jurul Sfintei Euharistii. Hristos ne adună pe toţi la Sine, pentru ca să ne unească cu Sine şi toţi să devenim un cor, o singură inimă.
„Sus să avem inimile!”, îl auzim spunând pe preot.
Trebuie să le avem sus, pentru că sus e inima noastră, la El, la Domnul, Care a făcut din noi un cor, o unitate (unity) prin Duhul Său. Tatăl, în Hristos, prin Duhul, ne uneşte pe unii cu alţii şi nu ne desparte.
Sfânta Biserică e armonia în care toate individualităţile se unesc, se intersectează.
Dacă vrem să stăm în Biserică trebuie să renunţăm la ideile care ne despart, care ne înstrăinează pe unii de alţii.
Uneori suntem acuzaţi că doar teoretizăm unitatea Bisericii dumnezeieşti când, de fapt, ea nu există. Cei care ne acuză de acest lucru vor ca această unitate, frăţietate dintre noi să se producă de la sine, spontan, fără nicio bază de credință comună şi ca ceva evenimenţial, pur harismatic.
Privind la evenimentul Cincizecimii aceştia doresc să aibă o racordare asemănătoare cu Prea Curata Treime încât să se producă o schimbare radicală în ei.
Însă nu pot accepta că Cincizecimea a fost o umplere a inimii foarte mult aşteptată şi pregătită de intimitatea cu Domnul a Sfinţilor Apostoli.
Astăzi trebuie să creşti la modul personal în înțelegere și viață sfântă, să ai o verticalitate anume pentru ca să te poţi uni cu ceilalţi în Sfânta Biserică.
Dacă fiecare creştem în Dumnezeu, în unirea în discuţii şi în viaţa de zi cu zi, ajungem cu timpul şi la o unitate vie între noi, care înaintează mereu.
Însă faptul că mie îmi place să-l învăț pe fratele meu, fără ca să mă las învăţat de Dumnezeu, nu mă ajută nici pe mine şi nici pe el. Cu erudiţia mea eu pot să-l bulversez sau să mi-l fac ucenicul meu. Însă, prin asta, el poate să nu fie și nici să ajungă ucenicul lui Dumnezeu.
Dacă eu nu îl aduc pe el la Dumnezeu, ci la mine, la cât de special sunt eu, nu vom ajunge niciodată să fim una. Dacă eu îl fac pe el să-mi semene şi nu să-i semene lui Dumnezeu la un moment dat va simţi inconsistenţa vieţii lui.
În Dumnezeiasca Biserică Ortodoxă trebuie să scapi de răul din tine, de tine, cel vechi, pentru a discuta pe baze noi cu ceilalţi. Oricât de erudit aş fi eu, dacă nu-mi trăiesc viaţa ortodox, nu pot să spun mai nimic concret despre viaţa mea şi, mai ales, despre viaţa ortodoxă.
Pentru mine, Biserica Ortodoxă e singura Biserică, e Biserica lui Dumnezeu. Dacă eu, principial, mă dezic de învăţătura Bisericii atunci viaţa mea nu mai are niciun sens.
Unirea dintre noi e reală atâta timp cât eu am o relaţie vie cu Hristos şi cât relaţia mea cu membrii Bisericii devine o prietenie şi o frăţietate în Hristos.
La Dumnezeu vin cu cât am prins eu din El şi din ceilalţi şi din tot ce există. Domnul mă primeşte cu măsura mea, cu râvna mea, cu înţelegerea mea, cu neputinţele mele.
El nu-mi impune un etalon pentru ca să fie intim cu mine. Omul de lângă mine însă îmi cere standarde. Însă Dumnezeu nu vrea să mă compare cu nimeni. El mă ia aşa cum sunt.
Ne-am fi aşteptat ca Dumnezeu să fie mai exigent decât omul dar El este iconomic cu noi.
Există ispita aceasta, în unele cercuri ortodoxe, de a fi comparat cu toţi Sfinţii pentru ca să te facă prietenul lor. Vor să ai toate virtuţile posibile, să înglobezi toate singularităţile Ortodoxiei. Dar odată cu asta să fii tu însuţi, din România, care ai sau nu ai bani şi al cărui trecut să fie foarte real. Vor să fii ca toţi Sfinţii dar să nu le ceri şi lor să fie ca toţi Sfinţii la un loc.
Putem să ne sfinţim viaţa astăzi? Da, nimic mai uşor! Pentru că Dumnezeu îmi cere să cuprind toate pe cât pot eu.
Harul lui Dumnezeu nu vine în noi pentru că am epuizat toate virtuţile posibile şi toate eforturile ascetice, ci pentru că am dorit să fim cu totul ai lui Dumnezeu. Harul Duhului Sfânt vine să mângâie o inimă plină de vâlvătaie, o inimă încinsă de dragoste, de avânt, de dorinţa de împlinire.
Când ne rugăm şi cerem să vină harul Mângâietorului, atunci cerem, de fapt, ca harul Duhului Sfânt să vină să ne liniştească şi să ne tempereze emoţiile, dragostea, aşteptările şi, în acelaşi timp, să ni le potenţeze.
El vine şi ne spune că dragostea noastră trebuie să fie mare şi dogoritoare şi pentru toţi şi toate dar, în aceleşi timp, ne spune că trupul nostru, inima noastră de atâta incandescenţă poate lua foc, se poate îmbolnăvi.
Harul Său nu ne face plini numai de voluptate dumnezeiască, şi de curăţia unei simţiri subtile şi atente, ci şi de discernământ, de precizie sentimentală şi ideatică, de o privire necruţătoare asupra monştrilor patimilor din noi înşine.
Şi când vine El, Duhul Adevărului, prin harul Său vine şi mă umple de pace, de o siguranţă plină de griji cuvioase, de o nestăvilită bunătate şi candoare, pe care simt să o revărs peste ceilalţi, să o împărtăşesc celorlalţi în simţirea acută a smereniei mele, care vine din conştiinţa abundenţei harice care nu-mi aparţine.
Mă simt bogat dar nu mă confund cu izvorul bogăţiei mele. Am conştiinţa, conştienţa a ceea ce este în mine, a harului Duhului. Dar nu pot spune că El a venit pentru că eu merit sau că El a venit pentru că sunt special în comparaţie cu alţii.
Eu nu mă simt special.
Eu nu îmi arog drepturi, calităţi, demnităţi sau onoruri.
Ca să fiu cu El sau în faţa Lui eu sunt un vierme, un nimic, un întuneric, o putreziciune.
În faţa Lui eu sunt un nimeni personal. Şi tocmai pentru că sunt aşa, El se gândeşte la mine şi vrea să fie în mine, prin harul Său, pentru că eu nu vreau să fiu al meu în faţa Lui, ci al Lui în faţa Lui şi să fiu în mine cu El, în mod deplin, conştient, asumat şi liber.
Mă simt liber. Din ce în ce mai liber…De ce? Pentru că El mă învaţă că libertatea nu se revendică, nu se fură, nu se dă cu forţa, ci se acceptă ca un dar.
Libertatea mea Însuşi Dumnezeu mi-a făcut-o dar, surpriză, cadou.
Eu nu ştiam că libertatea poate fi aşa de frumoasă şi că ea întrece orice basm, orice aşteptare, orice gând. M-am pomenit că trăiesc într-o lărgime neînchipuit de frumoasă, în care totul îmi e nou, incalculabil de nou.
Trăiesc în acelaşi apartament, mănânc acelaşi fel de mâncare, beau aceeaşi cafea dar nu mai sunt acelaşi om.
Tot ce intră în mine şi se degajă din mine poartă simptomatologia acestei libertăţi extrem de neconforme cu libertatea legislativă sau socială.
Stau parcă pe loc şi nu mai simt scurgerea timpului. Inima nu-mi mai palpită ca altădată. Chipul lumii acesteia mi se transfigurează de la sine, pentru că simt cum intru într-un ritm al tăcerii atemporale.
O tăcere interioară abisală inexprimabilă de care nu mă mai satur.
Aud, bineînțeles, claxoanele maşinilor, zarva străzii, insultele unora sau ale altora…Însă inima mea e în pace. Nu sunt deranjat în această pace adâncă a fiinţei mele.
*
O slujbă romano-catolică e una fadă. Singurătatea fiecăruia e întreţinută de singurătatea statuii Fecioarei, această bătaie de joc la adresa Prea Curatei Stăpâne.
Am fost aseară la Bărăția[1] şi am privit în mod atent locaşul. Doi Îngeri, aproximativ bizantini, stau în faţa statuii Fecioarei iar pe tavanul boltit e Mielul crucificat, acest simbol al Mântuitorului interzis din punct de vedere canonic.
Hristos stă numai la intrare, în partea stângă şi e în agonia Crucii.
În medalioane mici sunt prezentări ale Calvarului dar niciodată nu apare în faţa credinciosului romano-catolic Hristos Cel înviat, Hristosul bucuriei.
Orga cântă jalnic. Credincioşii se salută la un moment dat dar ei nu se cunosc unii pe alţii, nu-şi cunosc nici măcar numele. Rugăciuni fără rugăciune. Euharistie fără harul Sfântului Duh.
În aer am simţit o mulţime de demoni şi ei îmi asaltau inima cu frenezie, crezând că m-am apucat de dorințe extraeclesiale.
O, dacă ar fi percepuţi acei demoni de credincioşii care se adună aici!…
Preotul le cere să-şi spună dorinţele în tăcere…Iar eu m-am rugat să-şi vină în fire aceşti oameni şi să se dărâme această cloacă blasfemiatoare şi trufaşă, pentru că Biserica lui Dumnezeu are nevoie ca toți să fim una întru ea.
Predică slabă. O astfel de predică, la noi, nici nu ar fi fost ascultată de cineva.
Oficiantul spune că unirea Bisericilor se va face la nivelul credincioşilor iar nu de sus.
O atmosferă goală, neduhovnicească.
Bucuria prezenţei harului lui Dumnezeu lipseşte şi nu mai mă miră nebuniile pe care le scriu despre credinţa ortodoxă.
Preoţii lor, aceşti falşi preoţi, sunt comedianţii care îşi bat joc de adevărurile dumnezeieşti.
Numai pentru ei este potirul, pe când ceilalţi primesc doar cercurile de azimă.
Privind cu duhul meu această jalnică adunare am înţeles, cu cutremur, cu frică mare, încă o dată și pentru a nu știu câta oară ce dramă colosală este să stai departe chiar şi pentru o singură secundă de adevărul total al Bisericii Ortodoxe și de harul Prea Curatei Treimi care inundă toate.
Acolo unde numai este El e moartea, e singurătatea, e un gol înspăimântător. E Iadul care ne râde în față în mod sălbatic…
*
Despre puterea pe care o luăm prin Sfântul Botez găsim referinţe şi la Sfântul Marcu Ascetul.
O eventuală Teologie Dogmatică Ortodoxă pe care aș începe s-o scriu se poate extinde foarte mult, datorită materialului patristic abundent, dar şi academic la fiecare capitol tratat.
Se pot face trimiteri şi nuanţări numeroase pentru că dogmele credinţei sunt inepuizabile iar tratarea lor s-a făcut în decurs de două milenii în tone de cărţi.
*
În Sfântul Botez, Hristos vine în mine şi rămâne în mine prin harul Său, fără să se despartă de Tatăl şi de Sfântul Duh, pe când în Taina Sfintei Mirungeri se pogoară Sfântul Duh, prin harul Său, fără să se despartă de Fiul şi de Tatăl, lăsându-mi cerurile deschise pentru vedere dumnezeiască, pentru înaintare veşnică în lumina necreată.
Apoi Îl primesc pe Însuşi Hristos, plin de Sfântul Duh, ca mâncare şi băutură cerească, Euharistie Preasfântă nedespărțită de persoana Sa divino-umană, pentru că fără El nu pot face nimic bun, nimic curat, nimic autentic.
Cele trei Sfinte Taine mă introduc în Împărăţia lui Dumnezeu. Ele mă pun să stau la masa lui Dumnezeu.
Ele mă unesc, prin har, cu El şi mă fac să trăiesc cu El şi în El tot timpul, rugându-mă pentru o iubire veşnică a Lui, pentru o trăire veşnică a infinităţii Sale.
*
Astăzi, la predică[2], un coleg din anul al IV-lea[3], a spus că viaţa a fost asemănată cu un pod de un scriitor anume.
Pe pod nu-ţi poţi face casă. Acolo te simţi în trecere, spre veşnicie. Podul pe care trec, viaţa mea, se va sfârşi. Ceea ce începe după această trecere este fără de sfârşit.
*
Cu fiecare nou lucru înţeles tu mori încă o dată pentru ceea ce tu erai, mori din nou trecutului.
Trecutul e depăşit continuu în noi înşine. Fiecare dezlipire de o patimă e o moarte a omului vechi din noi, e o vindecare de o boală. Continuu eu mă recunosc a fi altul.
Cel de ieri, eu, cel de ieri nu mai există. Am murit pentru mine, pentru conştiinţa mea.
Dacă Sfântul Botez e o renunţare la mine, cel vechi, atunci fiecare renunţare la mine, cel vechi este o renunţare care o continuă pe cea batismală.
Atunci, eu am renunţat la tot ce mă separa de Dumnezeu. Și pentru că am făgăduit să fiu unit numai cu El, renunţarea la ceea ce e greşit din mine se înscrie pe linia împlinirii acestei făgăduinţe iniţiale.
Asceza mea e astfel o ţinere a cuvântului faţă de Hristos. Eu îmi ţin promisiunea făcută în acea zi lui Hristos.
Când arunc tot răul din mine, când recunosc că ceea ce sunt eu nu e bun, atunci vin şi mă afund în Moartea Domnului pentru a învia întru Învierea Lui.
Lângă cristelniţă mă văd un om pocăit, un om care se recunoaşte învins. Recunosc că Hristos – asta în faţa apei Sfântului Botez – e singura mea salvare, mântuire, împlinire a vieţii mele.
Mă dau Lui cu totul.
Afundarea mea în apă, de trei ori, înseamnă moartea mea.
M-am născut mort pentru ca să mor iarăşi.
Moartea această tainică cu Hristos însă îmi aduce viaţa veşnică, învierea.
Sunt scos, ridicat din apă de trei ori. Sunt botezat în numele Prea Sfintei Treimi.
Mă afund în ascultarea de Dumnezeu şi în iubirea Lui. Îmi găsesc moartea pentru lume în învierea întru Duhul, pe care Îl găsesc în apă şi prin apă, prin intermediul apei, căci El Se pogoară de sus…
O, Doamne, ajută-mă să scriu despre și spre slava Ta! Ajută-mă să scriu despre cele pe care Tu mă înveți zilnic. Dă-mi să mă văd și să Te văd, Bucuria și Pacea întregii zidiri, căci numai Tu ești bucuria și viața mea, Prea Frumosule, Doamne!
*
Fericitul Dumitru spune în p. 87, că Sfânta Spovedanie „este o Taină a comuniunii intime şi sincere între penitent şi preot”[4].
E adevărat asta! Însă cu amendamentul, înțeles de la sine pentru el dar nu și pentru mulți dintre noi: să fie vorba despre doi oameni duhovniceşti, unul care se spovedește și altul care ascultă spovedania ca preot duhovnic.
Cum poate fi sincer un om într-o clipă, dacă nu e sincer în orice clipă?
Mai rămâne întotdeauna un rest. Pleci cu durere în suflet uneori, pentru că preotul nu e atât de sincer cu tine sau nu poate să te înţeleagă.
De ce nu e sincer? Pentru că nu vrea să fie sincer.
De ce nu poate să te înțeleagă? Pentru că nu are experiență de viață și duhovnicească, teologică, culturală, filosofică, istorică, comportamentală, psihologică etc.
Mai mult decât în oricare altă Taină a Bisericii noastre, în Taina Sfintei Mărturisiri carenţele preotului apar în toată urâţenia lor în faţa credincioşilor.
Toată mințirea de sine și înălțarea gâtului preotului duhovnic cad în faţa ochiului atent al penitentului.
Harul preoţiei nu îţi conferă o sfinţenie automată şi nicio cunoaştere absolută a sufletului omenesc.
Sfinţenia cu care te îmbracă harul lui Dumnezeu și te pune în odăjdiile sfinte sau, mai bine-zis, înălţimea duhovnicească pe care trebuie să o ai ca preot nu e numai gratuitate din partea Sa ci şi un efort de zi cu zi.
Trebuie să fii absolut sincer întotdeauna în inima ta pentru ca să comunici intim cu cineva.
Uneori ne lovim de pereţii reci ai sufletului preotului şi suntem dezamăgiţi la culme.
Nu e de ajuns să încerc să fiu sincer câteva minute, numai în timpul mărturisirii şi asta, mai mult ca un obicei exterior.
Trebuie să fiu sincer mereu şi intim cu toţi, pentru ca cei care se mărturisesc la mine ca preot, să fie sinceri şi intimi cu mine, acum, când se spovedesc dar şi în afara mărturisirii.
Mulţi dintre preoţi înţeleg greşit rolul lor de duhovnici, pentru că nu ştiu cum arată viaţa sfântă în Hristos.
Oamenii vin de la mulţi duhovnici panicaţi, teribilizaţi, anulați ca personalitate. Am cunoscut oameni cărora li se anulaseră personalităţile de către unii duhovnici și ajunseseră niște fricoși ca frunza de plop, care se agită mereu, în orice adiere de vânt sau fără nicio inițiativă și plan propriu. Și pentru că nu îşi cunosc mulţimea patimilor şi a neştiinţei lor, acești duhovnici îi îmbolnăvesc şi mai mult pe alţii.
Dacă duhovnicul nu e cel mai bun, cel mai iubitor şi înţelegător om cu care discuţi, atunci în loc să fii vindecat eşti, mai degrabă, omorât mişeleşte de sfaturile lui.
Sinceritatea sfinţeniei nu e o sinceritate formală, inclusă de ochii lumii în cadrul Sfintei Taine a Mărturisirii.
Mărturisesc cu durere dar şi cu dorinţa de a întâlni un astfel de om Sfânt, că nu am găsit până acum un duhovnic sensibil şi tandru ca harul lui Dumnezeu, adică atât de atent şi de priceput în a discuta cu tine şi în a-ţi vorbi, aidoma prezenţei harului lui Dumnezeu care te alină, te mângâie, te face să zâmbeşti mereu.
O, Doamne, avem nevoie de duhovnici Sfinţi şi nu de cititori ursuzi, filosofi sau moralişti!
Mulţi dintre ei citesc cărţi sfinte, sfintele canoane, se împărtăşesc adesea, constant mai bine-zis, dar nu ştiu cum să le vorbească oamenilor, ce să le spună.
Ce să faci cu duhovnici ignoranţi sau, dimpotrivă, cu duhovnici eminenţi dar care nu Îl simt pe Sfântul Duh, prin harul Său, în fiinţa lor? Ce să faci cu zeci de mii de informaţii fără dragoste și fără discernământ?
Dacă observăm modul cum se fac astăzi mărturisirile de păcate, majoritatea lor, rămânem doar cu gustul amar al curiozităţii preoţilor dar nu şi cu vindecarea sufletelor.
Şi aceasta, pentru că poţi să ajuţi ca duhovnic, când ai ştiut mai întâi să te ajuţi pe tine. Poţi vindeca pe alţii dacă te-ai vindecat pe tine însuţi.
Nu e de ajuns doar să-i ierţi pe cei pe care îi spovedeşti…Duhovnicia e cu mult mai mult decât iertarea lor, pentru că e prietenie și iubire sfântă față de ei, purtare a lor tot timpul în inima ta, candoare și bine înmiresmare a feței inimii lor cu adevărat.
Păcatele sunt iertate, fără îndoială, la fiecare mărturisire, pentru că le iartă Dumnezeu prin harul Său.
Dar patimile, regretele, singurătatea şi neînţelegerea, neiubirea celor care vin să se spovedească sunt vii şi rămân vii în acei oameni.
Care duhovnici vindecă tot ceea ce trece dincolo de iertarea păcatelor, iertare care e darul lui Dumnezeu și nu meritul nostru?
Sunt încredinţat că mulţi ştiu ce spun eu acum şi au acelaşi regret ca şi mine, chiar dacă vor citi aceste rânduri și după zeci de ani.
Uităm că noi, ca duhovnici, suntem slujitorii lui Hristos şi că nu trebuie să-L înlocuim pe El cu noi, ci menirea noastră e să îi ducem pe toți la El, ca El să-i învețe ce e bine, pe fiecare în parte, după cum dorește.
De ce? Pentru că nu noi ne-am răstignit pentru ei, pentru acești credincioși care vin la noi și se spovedesc, ci El, Singurul Iubitor de oameni…
Deşi El e de faţă, noi credem că suntem mai importanţi şi mai folositori ca El, Care ne iartă toate.
În loc ca duhovnicul să fie Părintele cel bun, cel iubit din toată inima, la care vii cu dor, ajungem să fim tăietori în carne vie, dictatori, jefuitori ai fiinţei altora, ai seninătăţii şi păcii lor.
În loc să îmbrăţişăm durerea, să o sărutăm prin rugăciunea noastră, dimpotrivă noi o mărim, o facem să fie şi mai greu de purtat.
[1] A se vedea:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_B%C4%83r%C4%83%C8%9Bia_din_Bucure%C8%99ti.
[2] Eram Masterand în Teologie la acea dată…
[3] Studenții la teologie fac o tentativă de practică predicatorială…adică spun, odată în studenția lor, o predică adânc studiată și discutată. Și asta pentru că, încă nu dăm prea multă importanță predicii în cultul ortodox…
Astfel de predici, ale studenților, într-o Biserică numai pentru ei…ar trebui să fie la ordinea zilei…Și nu numai predici…ci și conferințe, prezentări, expozeuri…care ar trebui orchestrate de către facultate.
În acest fel, studenții, masteranzii, doctoranzii s-ar forma în mod real ca vorbitori și scriitori și nu am mai trăi penibilul situației de a-i vedea vorbind și scriind îngâlat, fără personalitate, fără marcă în fața unei adunări de credincioși, la televizor sau în lucrări scrise.
[4] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, ed. a II-a, Ed. IBMBOR, București, 1997.