Predică la duminica Lăsatului sec de carne [2011]

†

Iubiți frați și surori întru Domnul,

în Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii noastre, evenimentul soteriologic al înălțării Domnului și al șederii Sale, și ca om, de-a dreapta Tatălui e copulat, în cadrul anamnezei, print-un simplu și de evenimentul soteriologic al celei de a doua veniri a Sa, întru slavă (cf. Liturghier, ed. BOR 2000, p. 162) [1], lucru care arată faptul că întreaga istorie a mântuirii, de la înălțarea Sa și până la a doua Sa venire, trebuie văzută ca avându-și traiectoria spre veșnicie.

Istoria nu e fără sens ci e timp al mântuirii.

Iar a doua Sa venire, care e însoțită de transfigurarea întregii creații și de învierea morților și de transfigurarea celor vii, aflați atunci în viață, e tot un eveniment soteriologic universal pentru că e o consecință a întregii opere mântuitoare a Domnului dar și o statornicire veșnică a tuturor semnificațiilor personale și universale ale istoriei.

Pentru că oamenii, în particular și umanitatea, în general e judecată acum din punctul de vedere al vieții interioare pe care a avut-o și o are. Adică cât de aproape sau de departe de viața evanghelică e viața lumii întregi.

Dinspre istorie spre veșnicie…ziua judecății Domnului e înfricoșătoare, așa cum găsim în calendarul nostru: Duminica Lăsatului sec de carne sau a Înfricoșătoarei Judecăți.

Dar nu e înfricoșătoare prin urâțenie, ci prin imensa frumusețe a slavei Sale, care ne va lăsa fără glas și care va țâșni din dumnezeirea Sa, prin trupul Său cel transfigurat, dar care e acel trup cu care S-a răstignit pentru noi pe Cruce, cu care a înviat și cu care S-a înălțat la cer.

Consecințele Crucii Sale au fost transfiguratoare pentru umanitatea Lui și sunt și pentru noi, cei care vom fi găsiți plini de slava Sa la a doua Sa venire întru slavă.

Și pentru că m-am referit la sensul ultrapozitiv al lui înfricoșător…îl putem deduce cu toții, dacă citim, spre exemplu, Ioil 2, 11: „Fiindcă ziua Domnului [i imera tu Chiriu] este mare, mare [megali] și foarte minunată [epifanis sfodra] și cine va fi în stare de ea? [Cf. LXX, ed. Rahlfs]”.

În română, în ed. BOR 1988 avem: „Ziua Domnului este mare și înfricoșătoare foarte și cine va putea sta împotriva ei?”.

Și nu fără urmări puține și foarte negative, datorită schimbării semnificației adjectivului înfricoșător în limba română, epifanis din limba greacă veche, care înseamnă, în comentariu: arătarea/descoperirea slavei Sale celei prea mari și prea minunate, ca și la Botezul Domnului, e înțeles tocmai invers: ca un eveniment universal de mare teroare, de frică imensă produsă de venirea Lui.

Numai că El, Mirele Bisericii, Cel prea dorit și Cel prea așteptat nu e urât, nu e înfricoșător la modul ultranegativ, ci la modul ultrapozitiv. Adică El e mai mult decât frumosul, excede orice frumos și orice bine, pentru că El este Binele  preafrumos sau Frumosul preabun.

Așa stând lucrurile, duminica Înfricoșătoarei Judecăți nu e avanpremiera unei povești de groază ci trăirea prefigurativă, mai înainte de vreme, a celui mai mare și mai preafrumos eveniment universal la care va participa întreaga umanitate de la începutul și până la plinirea întregii istorii.

Adică nimic mai plin de frumusețe și de sfințenie și de curăție decât a doua Sa venire întru slavă și judecata Lui și bucuria veșnică împreună cu Mirele Bisericii.

Tocmai de aceea, pentru credincioși va fi împlinirea așteptării lor acea zi…iar pentru cei păcătoși va fi o bucurie prea mare pentru micile lor aspirații interioare, fapt pentru care va fi considerată un foc, o pedeapsă imensă pentru răutatea inimii lor.

Să ne imaginăm că soarele se apropie de noi…sau noi de soare…

Numai că slava Lui, care va inunda toate și care va întrece orice idee de lumină, căldură și intensitate fizică, va fi lumina veșnică a Împărăției Sale cât și focul cel nestins al Iadului.

Pentru că nimeni și nimic nu este în afara lui Dumnezeu, Care îmbrățișează și susține toată creația Sa, făcută din iubire pentru individualitate și pentru viață și pentru împlinirea în bucuria veșnică, de aceea prezența Sa ultrafrumoasă e bucurie veșnică pentru cei mântuiți și nefericire veșnică pentru cei care nu și-au dorit comuniunea nici cu Dumnezeu și nici cu semenii lor.

Și de aici încolo putem înțelege de ce Evanghelia zilei (Mt. 25, 31-46) pune problema interiorității noastre, care se manifestă în fapte de iubire sau nu se manifestă, prin prisma voinței libere. Și de ce alegerea noastră e așa de importantă, în cele din urmă, dacă ea ne dictează prezentul, postumitatea și viața de după înviere.

Oamenii de cultură și de știință, și nu numai…vor să aibă postumitate. Adică o faimă, o recunoaștere, o aprofundare constantă  a operei lor în întreaga istorie până la venirea Domnului.

Însă El ne spune la Mt. 25 că postumitatea e bună dar nu e de ajuns. Pentru că viața noastră în trup, una singură și nu mai multe, are consecințe veșnice și că singura raportare a oamenilor pentru veșnicie se face în funcție de raportarea la persoana lui Hristos Dumnezeu, centrul și sensul umanității și al istoriei.

Și apropo de centralitate…pentru că am văzut că s-a căutat săptămâna trecută centralitatea lui Hristos pe platforma noastră…

El e în centrul istoriei și al lumii, pentru că lumea a fost creată de Tatăl prin Fiul întru Duhul Sfânt…și lumea a mers spre El, spre venirea Lui în trup…și asumându-și întreaga acțiune pentru mântuirea întregii lumi a devenit, ca Dumnezeu și om centrul istoriei și al umanității cât și paradigma absolută de om și de viață duhovnicească spre care întreaga umanitate trebuie să aspire.

De aceea El e începutul, cuprinsul și plinirea istoriei, pentru că toate S-au făcut și se fac prin El, pentru El și întru El, motiv pentru care se pune problema ce am făcut sau n-am făcut pentru Hristos Dumnezeu.

Iar când ne spovedim trebuie să avem în minte faptul că orice păcat al nostru Îl vizează pe Hristos, pe Cel Preafrumos și Preadorit, pe care noi Îl îndurerăm prin fiecare dintre ele…Da, prin fiecare păcat al nostru suntem niște nesimțiți cu Hristos Dumnezeu, niște răi, niște indiferenți, niște infatuați cu El.

Pentru că numai dacă suntem, în toate felurile, urâți și nesimțiți cu Dumnezeu…suntem, în toate felurile, urâți și nesimțiți cu oamenii. Și întreaga Scriptură și Tradiție a Bisericii exprimă și comentează magistral această interdependență dintre relația noastră cu Dumnezeu și cea cu oamenii.

Pentru că ceea ce facem pentru sau în fața lui Dumnezeu se repercutează asupra a ceea ce facem pentru sau față de oameni.

Fiindcă numai cine este insensibil, rău intenționat, cu capul în nori, câine la inimă…nu observă că există pe lumea asta oameni fără casă, fără masă, în durere, în tristețe, în tot felul de blocaje interioare.

Iar dacă Domnul vorbește aici despre foame, sete, îmbrăcăminte, ospitalitate, iubire și grijă față de cel în nevoie…vorbește pe scurt despre toate virtuțile, ne spune să avem toate virtuțile și nu numai pe acestea, ale milosteniei trupești…după cum, prin reversul lor ne amintește cât de urât e păcatul, tot păcatul, nu numai cele de care credem că nu suferim…dar le vedem doar la alții.

Toată fapta bună e bine plăcută lui Dumnezeu dacă se face pentru El și din cauza Lui…după cum tot păcatul Îl vizează pe El, chiar dacă știm sau nu știm acest lucru.

Însă când ajungem la cunoașterea voii lui Dumnezeu, în Biserica Sa, ne dăm seama că păcatul are urmări catastrofale în noi, orice păcat…iar că lucrarea interiorului nostru, a țarinei noastre pentru a rodi virtuți e o lucrare dureroasă, anevoioasă, care cere timp…

Adică sare repede câinele în fântână…dar e greu să îl scoți de-acolo…dacă fântâna e adâncă și îngustă…

Iar inima noastră e adâncă, prea adâncă…și strâmtă…Și pentru ca să o lărgești, pentru ca să o cureți și să faci din cocioaba care este…un palat pentru Împăratul luminii sau un cer pentru El, ca El să coboare în tine și să fie cu tine acum și pentru toți vecii…trebuie să dai în inimă cu ciocanul rugăciunii ca să iasă lacrimi, trebuie să-ți cioplești mintea pentru ca o subțiezi și astfel să ai gânduri cuvioase, trebuie să priveghezi și să pictezi pereții cu amintirea de Dumnezeu, pentru ca să ai un palat mare…în care El coboară și umple toate de frumusețea Sa, de slava Sa cea prea frumoasă…care e durere, chin, tristețe enormă pentru cei aflați…în patimi multe și de rușine…

El va veni „en ti doxi aftu/întru slava Lui [GNT, Mt. 25, 31]”, iubiții mei și nu ca în filmele fals „apocaliptice”, care nu știu că apocalipsis înseamnă descoperirea iubirii lui Dumnezeu față de creația Sa, pe care o va transfigura prin slava Sa…și nu un plan atroce de anihilare a lumii.

Iar Evanghelia zilei, când îi numește pe unii evloghimeni/ binecuvântați [v. 34] iar despre alții spune că sunt catirameni/ blestemați [GNT, Mt. 25, 41] și în această stare vor rămâne pentru veșnicie…ne spune că omul nu e creat pentru a se desființa prin moarte…ci pentru a rămâne viu pentru veșnicie prin relația lui cu Dumnezeu și cu semenii.

Am vorbit și vorbesc adesea despre personalizarea omului…sintagmă sinonimă cu înduhovnicirea sau pnevmatizarea lui pentru ca la antipodul ei să vorbesc despre depersonalizarea omului, despre caricaturizarea lui datorată lipsei de relații cu Dumnezeu și cu oamenii. De relații personalizatoare…

Și relațiile personalizatoare sunt cele în care primează conștiința, simțământul deplin al iubirii și al sincerității în comuniune și comunicare. Pentru că de sinceritatea relației mele cu Dumnezeu ține și sinceritatea relației mele cu oamenii. Și dacă mă personalizez continuu în relație cu Dumnezeu, Cel întreit în persoane…atunci am simțul comuniunii cu toate persoanele și a comunicării cu ele…pentru că înțeleg consecințele foarte benefice ale relațiilor interpersonale în mântuirea mea și a lor.

Dacă nu Mi le-ați făcut Mie…nu le-ați făcut nimănui…

Dacă nu Mi-ați sesizat prezența continuu…în cel care are nevoie de sfat, de hrană, de o informație, de o direcție, de alinare, de un cuvânt bun…nu M-ați sesizat deloc…

Dacă nu M-ați văzut în cărți, în filme, în obiecte, în oameni, în lucruri, de la Polul Nord și până în ultima galaxie pe care ați întrezărit-o recent, cu cine știe ce mega telescop…sunteți orbi…

Istoria toată vorbește despre Mine, despre Hristos Dumnezeu…

Eu sunt Cel care v-am dat viață, vă țin în viață, vă feresc de tot felul de morți, păcate, boli, necazuri…pentru ca să vă mântuiți, pentru ca să fiți fericiți acum și pentru toți vecii…

Dacă nu M-ați văzut nicăieri, dacă nu M-ați înțeles nici din lacrimă și nici din floare, nici din constituirea internă a omului și nici din sufletul lui, nici din boare și nici din revelație, nici din suferință și nici din bucurie…ați trăit degeaba.

Sunteți niște nulități imense, pentru că v-ați caricaturizat enorm, dacă nu M-ați văzut niciodată, nicăieri, niciunde.

În limba greacă veche cuvântul cataraome (v. 41) e format din cata + araome. Acest araome sau areome înseamnă a te ruga unui zeu, a-l invoca. Numai că verbul cataraome înseamnă eu blestem iar cel blestemat este catiramenos.

Și pentru ca să fii indicat ca blestemat de către Domnul, citind lucrurile în perspectiva formării verbului grecesc, înseamnă să fii unul care ți-ai făcut din tine și din propria ta viață terestră zeitatea personală, referința ultimă, principiul existențial. Adică: „eu sunt dumnezeu…și nu am alți dumnezei mai presus de mine”, răsturnând astfel întreaga revelație a lui Dumnezeu în istorie.

Da, să ne gândim profund și la acest lucru! Când ne facem voia noastă păcătoasă…și nu voia Lui cea prea curată și bună…atunci răsturnăm întreaga Sa revelație cu susul în jos…pentru că toate lucrurile numai sunt văzute prin, pentru și întru El…ci prin, pentru și în orizontul nostru îngust.

Noi, doar noi…și în jurul nostru calamități extraordinare…

Iar dacă răul e atât de mult și de irespirabil în jur…e pentru că noi și lipsa noastră de relații autentice între noi…ni l-am făcut.

După vameșul care se pocăiește și înțelege ceva mai mult, după fariseul care are nevoie de centrare pe Dumnezeu și nu pe sine, după fiul care pleacă și se întoarce cu o perspectivă mai largă a lucrurilor și mai responsabilă și după fiul mai în vârstă, care dobândește un plus de înțelegere din multiforma iconomie a lui Dumnezeu cu oamenii, în Evanghelia de astăzi ni se spune că adevărata centrare, cea pe Dumnezeu…ne face să avem relații normale, profunde, responsabile cu oamenii.

Adică cuvântul dat să fie cuvânt dat, respectul să fie respect, munca muncă, conștiința frățietății să nu fie doar din gură și dragostea doar de pe buze.

Hristos Dumnezeu, Judecătorul nostru, ne cere să fim oameni deplini și nu jigodii, oameni responsabili și nu șarlatani, credibili întru toate și transparenți prin binele și virtutea vieții noastre și nu duplicitari.

Odată cu această duminică…se începe și postul nostru de carne, abținerea noastră de la carne…pentru a mânca numai lapte, brânză, ouă și pește în săptămâna care urmează. Asta, pentru ca să învățăm, în mod treptat, că așa cum renunțăm la alimente pentru subțierea minții și a trupului…tot la fel trebuie să renunțăm la patimile noastre pentru a fi ai Lui.

Dumnezeu să ne întărească pe toți în bucuria Lui. Amin!

***

[1] Textul anamnetic e rostit de episcop și preot înainte de invocarea coborârii harului Sfântului Duh peste ei, peste Cinstitele Daruri și peste credincioși: „Aducându-ne aminte, așadar, de această poruncă mântuitoare [a săvârșirii Sfintei Liturghii n.n.] și de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de înălțarea la ceruri, de șederea cea de-a dreapta și de cea de a doua și slăvită iarăși venire”.