Zi: 23 februarie 2011

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2003-2004)

*

Paginile 114-124.

***

Un pui de găină avea piciorul deformat, stâlcit. Un om poate să nu aibă o mână, un picior, poate să fie trist, poate să vrea să se sinucidă.

Dar chiar dacă vrem ca toate lucrurile să ne bucure, vom întâlni şi lucruri care ne vor întrista, care ne vor provoca dureri, lacrimi.

„Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” Și Iisus a răspuns: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (In. 9, 2-3, ed. BOR 1988).

Dacă priveşti un pui de găină deşelat, cotonogit sau un cerşetor aproape epuizat, să nu te miri, să nu te indignezi, să nu huleşti, ci să consideri că ai în faţa ta o imagine a propriei tale fiinţe adânc îmbolnăvite.

Dumnezeu vrea să ne arate lumea, să ne arate cât de frumos este El în tot ceea ce există. Şi noi trebuie să acceptăm invitaţia Sa la atenţie.

Ne înconjoară o frumuseţe uluitoare. Munţi înalţi, răcoroşi, păduri cu multă umbră, dealuri pline de verdeaţă, de flori, gâze, mii de gâze, gângănii de tot felul, şi animale şi păsări atât de diferite şi aer când mai răcoros, când mai cald, şi dimineţi cu un soare roşu, mare, şi ape, izvoare repezi, cu peşti mulţi…O frumuseţe impunătoare, unică!

Dar alături de această frumuseţe a lui Dumnezeu, „frumuseţea” noastră e plină de desfrânare, de beţie, de infatuare, de certuri.

Scandaluri la tot pasul, copii care se droghează, femei care se prostituiază, hoţie, invidie, drăcuituri la tot pasul, multă apostazie şi necredinţă, multă laşitate, multă depravare.

Şi când am predicat ultima dată, am înţeles că trebuie să pierzi mult timp pentru ca să se prindă în inimile oamenilor anumite idei, anumite doruri sfinte.

M-am grăbit şi am greşit în unele detalii. Iartă-mă, Doamne! Ne trebuie multă atenţie când vorbim întru numele Domnului.

Cum putem convinge un om „tipicar”, care crede că face totul bine dar care, în realitate, ştie prea puţine lucruri?

Cum convingem un om analfabet, dacă el înţelege deformat unele lucruri ale credinţei?

Când facem metanii, dacă avem haine largi pe noi, înţelegem că metania e o plutire, e ca un zbor liniştitor.

Patima te sfredeleşte. Pofta păcatului…

Curiozitatea e, pentru mulţi, mai puternică decât dorinţa păcatului.

Imaginile desfrânate par o „odihnă” a sufletului, dar ele sunt o dezertare fără ruşine.

Mânia repezită e, mai mereu, o dorinţă de a da sfaturi „competente”.

Am citit că Sfântul Luca – medicul savant al Rusiei – a predicat  peste 1000 şi ceva de predici şi că opera lui de vreo 700 şi ceva de predici (care au rămas în scris) e pusă în 12 volume.

Cât efort, Dumnezeule Mare!…

Predica e o mare epuizare dar şi o mare dragoste.

Vreau să ştiu mai multe despre Sfinţii noştri, Doamne şi  ajută-mă să mă mântuiesc şi eu, păcătosul!

*

Ultima dată când l-am văzut pe Învăţătorul[1], l-am întrebat despre cât de singur a fost el toată viaţa. Și mi-a spus lucrul înspăimântător, că până să-l întâlnesc eu – din mila Domnului – nu l-a crezut nimeni şi n-a vorbit nimeni serios cu el. A trebuit să aştepte 70 de ani ca să-i vorbească cineva în mod cinstit şi din toată inima.

E chiar atât de greu să fii cinstit? E chiar atât de greu să fii sincer?

Gianina [Picioruș] îmi spune la fel: că nimeni n-a fost cinstit cu ea, până nu m-a cunoscut pe mine.

Sinceritatea pe care am pierdut-o se răzbună împotriva noastră şi rămânem singuri.

Acum câteva zile am recitit din cărţile depravării mele literare şi mi-a fost silă, groază de mine, de cel de atunci.

Blasfemiile, infatuarea, desfrânarea şi nebunia acelor zile au rămas în urmă. Nu mai mă recunoşteam dacă nu le-aș mai fi citit. Nu mai ştiam cum arăt.

Doamne, tu ai fost atât de bun cu mine!…

Sunt și multe lucruri bune scrise atunci, pe care nu le-aș mai fi putut scrie pe urmă (pentru că toate sunt la vremea lor)…dar și multe de care mă dezic cu totul. Dacă e să le mai recalculez…voi face o triere a scrierilor mele literare…sau le voi prezenta doar parțial[2]…

Pentru mai bine de 10-15 minute l-am ascultat pe Părintele Constantin Galeriu vorbind la radio. Glasul lui, cuvintele lui sunt un izvor viu: izvor duhovnicesc.

Vorbește în harul Duhului Sfânt, întru care şi trăieşte. Nu am reţinut multe lucruri, aproape nimic – predicile lui trebuie să le notezi, să le aprofundezi la cuvinte și propoziții – dar mi-a rămas unicitatea lui în inimă şi în urechi, impresia puternică a prezenţei sale, blândeţea şi maiestuozitatea prezenţei sale duhovniceşti.

Vorbea despre pogorârea Sfântului Duh. Și a vorbit mult scriptural. A citat din memorie şi are o memorie colosală.

Când l-am auzit pe Fericitul Dumitru Stăniloae predicând – la fel – parcă timpul se oprea pe loc şi numai el, Predicatorul, era glasul care ne ţinea în palmă sufletele.

Pe Fericitul Dumitru nu l-am auzit pe viu, ci după o înregistrare.

Pe Părintele Constantin l-am auzit pe viu: a predicat o oră şi cincisprezece minute, în duminica în care eu am fost la Biserica Sfântul Silvestru, la Biserica sa. Mi-am luat notiţe. Le am pe un caiet mare.

Predicatorii lui Dumnezeu sunt rari şi de aceea bucuria e mare, prea unică.

Cineva mi-a vorbit despre copiii ei avortaţi şi am decis să mă rog pentru ei. Le-am dat la toţi câte un nume şi i-am pus pe pomelnic. Am simţit că Dumnezeu e de acord cu acest lucru. Iartă-i, Doamne, pe ei şi pe noi şi ne miluieşte!

Cândva am văzut cum o picătură din Sfântul Sânge a căzut din Sfântul Potir pe cimentul soleei. Nu i-am spus preotului, pentru ca să nu-l îndurerez şi nici să-l pun într-o situaţie jenată în faţa enoriaşilor săi. Iartă-mă, Doamne şi ne miluieşte!

Multe dintre păcatele şi gândurile rele ale oamenilor Sfinţii Părinţi le-au pus sub tăcere, pentru ca să nu se mai răspândească astfel de mizerii satanice. Importantă nu este această satanologie ci amănuntele îndumnezeirii.

*

Cineva mi-a spus că muntele îi dă să se smerească atunci când privește înălţimea lui copleşitoare, măreţia lui, pe când blocurile şi construcţiile omului te fac să te îngâmfi[3]. Are mare dreptate!

În natură, naturaleţea a ceea ce vezi te umple de mulţumire şi desfătare interioară.

Dar privind blocurile Bucureştiului, aceşti coloşi la care au muncit atâţia oameni – anonimi pentru noi – mă smeresc, îmi dau seama că eu n-aş fi fost în stare să fac aşa ceva, să proiectez şi să înalţ asemenea lucruri trecătoare dar care au necesitat multă muncă.

Nu sunt în stare nici să fac maşini, nici calculatoare, nu pot fugi repede, nu pot să am grijă de un copil cum pot să o facă foarte mulţi, nu pot să rezist patimilor mele, nu ştiu să mă rog, nu ştiu să fiu atent, aproape că nu ştiu să fac mai nimic cu adevărat şi nu e nicio exagerare.

Neputinţa te smereşte, te face să cugeţi smerit. Orice înţelegere a neputinţei proprii te apropie de firescul omului.

Doamne, nu ne lăsa să fim trişti! Nu ne lăsa în patimile noastre! Ridică-ne cu iubirea Ta şi învaţă-ne să avem frica cea bună.

Generaţia noastră a fost mult alterată de moleşeală, de un „modernism” prost înțeles. Cei de acum, cei mai mici decât noi, şi mai mult.

Cum vor putea să mai fie canonisiţi cei de acum pe viitor, dacă nu mai suportă să fie privaţi de aproape nimic?

Ne-am învăţat cu de toate şi sărăcia duhovnicească, cuminţenia, smerenia ni se par aiurea. Fugim după noi înşine dar în mod greşit.

Cei care se dedau la plăceri nu sunt nişte oameni liniştiţi, pentru că dorinţa săturată printr-un păcat devine şi mai nesătulă.

Pofta de a mânca, pofta sexuală, pofta de a te distra sunt nişte stăpâni drastici. Nu te lasă deloc. Vor mereu și mai mult. Te scufundă şi mai mult în aşteptări palpitante şi în dezamăgire.

Am citit ieri din jurnalul unui om care acum e bine, dar care a avut o viaţă tare zbuciumată.

Dumnezeu Se îngrijeşte nespus de mult de noi.

A citi trecutul, urâciunile pe care le-ai făcut e o mare durere. E o mare povară să simţi ce a luat Hristos de la tine, de pe inima ta şi câte frumuseţi negrăite ne-a dat El.

Retrospectiva personală, revederea păcatelor proprii ne face să înţelegem câte îndură duhovnicii noştri de la noi toţi.

Când stai la Sfintele slujbe şi trăieşti bucuria lor, frumuseţea şi pacea Duhului Sfânt, simţi că eşti fericit.

Fericirea e foarte simplă, pentru că e simţirea lui Dumnezeu.

În Casa lui Dumnezeu Îl simţi pe Dumnezeu şi nu te îngrozeşti, ci te umpli de pace.

Bucuria cântării ortodoxe nu poate fi plagiată. Nu te poate încălzi crivăţul şi nici nu te poate răcori soarele de august. Dar cântarea ortodoxă e însăşi săltările inimii credincioase, strigătul viguros al minţii înduhovnicite.

Tot acelaşi bărbat îmi spunea, că Iadul – pentru el – are la fund mulţi preoţi, medici şi jurişti, căci ăştia fac de toate.

Dar eu sunt în Iad şi nu mă bucur ca şi alţii să fie cu mine, căci nu doresc ca şi alţii să sufere.

Copiii trebuie să fie învăţaţi să aibă bun simţ şi să fie cuviincioşi. Cred că nu e nimic mai frumos ca un copil smerit şi plin de delicateţe.

Traducerile teologice cer minte duhovnicească.

Însă traducerea nu redă decât sensul propoziţiei în limba ta, nu şi înţelesul duhovnicesc al ei.

Dacă confundăm traducerea cu înţelesul duhovnicesc al textului atunci suntem de plâns.

Am uitat sau n-am ştiut deloc sensul real al cuvintelor. Curăţirea de patimi implică şi vederea curată a înţelesurilor cuvintelor.

Mă doare când cineva întrerupe o corespondenţă fără a da nicio explicaţie şi nu înţeleg de ce nu le place oamenilor să scrie cinstit.

Multora le lipseşte şcoala bunei cuviinţe duhovniceşti şi simţirea dreptei comportări în societate, în comunitate, atunci când fac o vizită sau când sunt într-un grup mai mic sau mai mare. Carenţe enorme…

Şi mofturile sunt mai multe decât dorinţa bună, cea după Dumnezeu.

Din PSB 15, p. 130, aflăm că „Isaia (e) din Amos”. Adică faptul că tatăl Sfântului Isaia Prorocul e Sfântul Amos Prorocul.

Ajută-mă, Sfinte Amos, să înţeleg până la sfârşit cuvintele tale și să comentez întreaga ta carte după cum am început!

Ce înseamnă metafora (gr.)? Și dicționarul spune: transport; 1. schimbare a lunii; 2. schimbarea sensului propriu în sens figurat.

Meta, înseamnă împreună cu sau după – printre alte înțelesuri – pe când fora, încărcătură, recoltă, fructificare, abundenţă.

Astfel, mai presus de abundenţa de termeni ai metaforei trebuie să căutăm adevărul termenilor ei.

Înţelesul metaforei e dincolo de cuvintele ei.

Metafora e o parabolă esenţializată.

*

Oamenilor le trebuie răspunsuri mici dar la timpul lor.

Mulţi cred că au patimi care nu pot fi curăţite niciodată dar asta e o minciună de-a Satanei.

Mulţi nu ştiu cum arată patimile, care este modul lor de manifestare dar vorbesc despre patimi.

De aceea, din neștiință, mulți mărturisesc la Sfânta Spovedanie păcate pe care nu le au sau nu le fac şi nu vorbesc despre adevăratele lor patimi, despre marile lor patimi, pentru că nici nu le văd, nu ştiu care sunt.

Trebuie să-i ajuţi pe oameni să îşi cunoască patimile, să le perceapă. Şi asta e foarte eliberator.

O aleasă prietenă nu înţelegea de ce mai rămâne „un rest” la mărturisire, pe care nu ştie cum să-l formuleze. I-am spus că e alipirea de ceea ce era ea înainte de convertire.

Răspunsul acesta ia produs o mare bucurie încât m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat pe obraz.

Și asta, de parcă îi spusesem lucruri nemaiauzite.

Însă această bucurie e reală, pentru că nu au parte de oameni prea mulți care înțeleg cum sunt în realitate patimile și virtuțile.

Și ei citesc cărțile Sfinților Părinți ca să afle despre patimi și virtuți…însă le înțeleg într-o ureche, pentru că nu le recunosc…în mod punctual, în ei înșiși.

Problema însă e alta: omul îşi recunoaşte propriul adevăr interior, dacă i-l sugerezi sau i-l schiţezi întru câtva.

Trebuie numai să îi întâmpini aşteptările cu argumentele tale…și în asta constă tot ajutorul duhovnicesc pe care îl poate primi de la tine ca Părinte duhovnicesc sau ca Părinte duhovnicesc și duhovnic în același timp.

Fericitul Sofronie Saharov[4] ne subliniază necesitatea unui limbaj frumos: „este urât să nu te înţeleagă celălalt când îi vorbeşti”[5].

Delicateţea de-a vorbi pe înţelesul omului, şi – mai ales – la înălţimea înţelegerii lui nu trebuie să o uităm niciodată.

Despre Fericitul Porfirie Bairaktaris[6] acesta spunea că e „un burduf plin de Duhul Sfânt”[7]. E o definiţie minunată a omului Sfânt!

Cartea aceasta m-a umplut de multă înţelepciune, de delicateţe duhovnicească, de fineţe duhovnicească.

Şi autoarea e o Maică aparte…

Am înţeles de la ea – asta privind ansamblul cărţii, mai bine zis printre rânduri – că dacă vrei să scrii despre un Sfânt trebuie să scrii din mijlocul iubirii pentru el, după ce toată viaţa ai fost absorbită numai de el.

Fericitul Sofronie era totul pentru ea şi de aceea a putut să scrie aşa de delicat, aşa de prudent şi atât de sincer despre Prea Cuvioșia sa.

Nu căuta exclusivismul[8]. Acesta e un mare atu pe care îl caut la oamenii Sfinţi: să nu îi iubească doar pe doi-trei Sfinți…ci pe toți Sfinții. Trebuie să îi avem pe toţi în inima noastră. Trebuie să învăţăm de la toţi Sfinţii câte ceva. Monomania te arată a fi leneş, a fi incapabil de alte aspecte ale sfinţeniei.

Când Fericitul Sofronie se ruga „lăsa în urma lui un lac de lacrimi”[9]. O, Doamne, şi eu nu las în urmă nici măcar un suspin!…

Tocmai asta e diferenţa între Sfinţi şi oameni netrebnici ca mine. Ei sunt minunaţi iar eu sunt mai mult decât jalnic. Ipocrizia şi nemernicia mea vor fi crunt pedepsite. Vai mie!

Un gest unic: după invadarea Ciprului, o femeie cipriotă vine cu durere mare la mănăstirea de la Essex. Când s-a apropiat de Fericitul Sofronie, acesta „a îmbrăţişat-o strâns şi au plâns împreună mult timp. Atmosfera aceasta, duhovnicească şi emoţionantă totodată, a găsit ecou în toţi cei ce se aflau acolo, căci ochii tuturor lăcrimau”[10].

El a îmbrăţişat atunci, pe lângă o femeie îndurerată, pe toţi din neamul ei, de fapt întreaga lume care suferă.

Compătimirea împreună cu alţii te arată o inimă mare, o inimă rănită de iubirea lui Dumnezeu.

Cei care sunt ai lui Dumnezeu nu sunt insensibili!

Inima rece, egoistă, inima plină de asperităţi satanice, numai ea nu se bucură cu cei ce se bucură şi nu plânge cu cei ce plâng.

Un răspuns unic: „Dacă sufletul vrea, poate să fie mântuit”[11]. Și se referea la sufletele celor adormiţi…

O Maică din Serbia vine să-l vadă pe Fericitul Sofronie, după ce îi citise una din cărţi. Înţelesese faptul că el e mai mult decât înţelegea ea sau auzise de la alţii despre el.

Stătea lângă Sfânt la masă şi „vorbeau împreună încet. Pe toţi ne-a uimit faptul, dar surpriza a fost la sfârşit. Când Părintele a binecuvântat rămăşiţele mesei, s-a întors către maică şi a binecuvântat-o.

Ea a primit binecuvântarea cu capul plecat şi a încercat să-i sărute mâna, însă el a îmbrăţişat-o iar ea a căzut în braţele lui plângând.

Atmosfera era atât de sfântă, încât ochii tuturor s-au umplut de lacrimi, iar unii au izbucnit în plâns.

Înlăcrimat, Părintele ne-a binecuvântat pe toţi şi a plecat, lăsând în urmă tăcere şi evlavie”[12].

Un eveniment de mare sensibilitate şi măreţie duhovnicească. Maica, plină de iubire, stă smerită şi ascultătoare, cu multă înţelegere, înaintea Sfântului.

Acesta o binecuvintează după ce mâncase lângă el şi nu undeva departe de el. Ea se pleacă înaintea lui.

Nu stă ţeapănă, nu se îngâmfă, nu arată o bucurie frivolă sau nesimţită. Ci, cu capul plecat, primeşte binecuvântarea lui dorind să-i sărute mâna Sfântului.

Acesta e foarte sensibil. Înţelege delicateţea sufletului ei și faptul că delicateţii trebuie să îi răspunzi cu delicateţe.

În loc să accepte nepăsător sărutul ei, ca ea să-i sărute mâinile, el o îmbrăţişează pe această Maică, care se simţea atât de bucuroasă dar şi de nevrednică ca să stea înaintea lui şi să primească iubirea lui.

El o îmbrăţişează cu multă înţelegere şi iubire iar ea îi cade în braţe plângând. Cade în braţele lui, fiind răpusă de atâta iubire, de atâta înţelegere a sufletului ei şi a omului, oricare ar fi el.

Nu e un gest teatral, un gest de curtezană italiană.

Gestul acestei Maici arată cum e adevărata dragoste şi înţelegere pe care trebuie să o avem pentru Sfinţii lui Dumnezeu. Sfinţii lui Dumnezeu trebuie ascultaţi în tăcere şi urmaţi fără semne de întrebare.

Nu trebuie să vii cu ifose de mare intelectual la ei.

Nu trebuie să te arăţi mai frumos şi mai deştept decât toată planeta.

Ci trebuie să vii cu o firească stare interioară, aşa cum eşti tu, cel adevărat şi, mai ales, să fii delicat şi atent.

Delicateţea şi atenţia sunt ochii prin care trebuie să-i vedem pe Sfinţi, să trăim pe lângă Sfinţi şi să vorbim despre Sfinţi.

Pronia lui Dumnezeu este „ca o umbrelă”[13] sub care trebuie să stăm cu nădejde.

Un părinte[14] vorbea despre faptul, că noi suntem – fiecare în parte – nişte „autoportrete” ale lui Dumnezeu. Era preluarea ideii unui Fericit Părinte…

Și a continuat: Suntem mădulare ale lui Hristos. Suntem din trupul Lui şi din oasele Lui. Şi de aceea căsătoria se împlineşte, dacă cuplul tinde a deveni mireasă a lui Hristos.

Mi-a plăcut aceste cuvinte ale părintelui Vasile.

Şi a mai spus ceva frumos: că a 10-a fericire a Mântuitorului e în Apocalipsă: „Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului” (Apoc. 19, 9) (deşi în dumnezeiescul text al Apocalipsei se găsesc mai multe fericiri şi asta în mai multe părţi ale cărţii).

Dar lucrul dureros în vremea noastră este acela, că am început să înţelegem Sfânta Cununie tare departe de sensul ei sfânt şi am transformat-o într-o manifestare a orgoliilor şi a manierismului nostru ieftin.

Nimeni nu mai are timp să asculte slujba. La fel e şi la înmormântare.

Pentru că mulţi dintre noi nu mai ştiu sau nu ştiu de fapt ce rost au una sau alta din cele pe care le vedem săvârșite în timpul Sfintelor slujbe, de aceea fiecare îşi dă cu părerea într-un mod foarte dureros pentru dreapta credinţă.

Nu putem accepta o credinţă „aproximativă” sau plină de „oralitate” prost înţeleasă.

Ortodoxia trebuie studiată deşi – mare atenţie! – Ortodoxia este trăire plină de iubire.

Nu e niciun paradox aici! E nevoie de ambele lucruri, adică și de multă muncă cât şi de prea puţină „aşteptare” la lucruri extraordinare.

Darurile lui Dumnezeu nu vin pentru că le aşteptăm noi, ci vin dacă nu le aşteptăm dar trăim tot timpul cu dorinţa curăţirii de patimi, a gândului smerit şi iubitor de Dumnezeu.

Am întâlnit oameni care se credeau vrednici de harisme şi de minuni dar nu înţelegeau că minunile şi harismele nu au niciun rost, dacă eşti o inimă îngustă, o inimă care nu vrea să înţeleagă faptul, că pentru darurile lui Dumnezeu nu suntem vrednici niciodată, nici măcar atunci când le primim şi că un dar al Său nu e o favoare, ci o durere zilnică, o asceză pentru toată viaţa.

Dorinţa de a vrea să fii cumva anume dar care nu  te lasă să accepţi să fii cum vrea Dumnezeu e o mare înşelare satanică.

Cel care va alerga după un lucru pe care îl va vrea el, va fi lipsit de o mie de lucruri pe care le vrea Dumnezeu pentru el, dar pe care el nu are timp să le dorească, pentru că nu vrea să le dorească.

---

[1] Pe Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, a cărui operă e în patrimoniul nostru și din care am publicat deja 7 volume din Operele sale complete:

vol. 1: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/03/fericitul-ilie-vazatorul-de-dumnezeu-opere-complete-vol-1/;

vol. 2: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/04/12/fericitul-ilie-vazatorul-de-dumnezeu-opere-complete-vol-2/;

vol. 3: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/05/06/fericitul-ilie-vazatorul-de-dumnezeu-opere-complete-vol-3/;

vol. 4: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/05/30/fericitul-ilie-vazatorul-de-dumnezeu-opere-complete-vol-4/;

vol. 5: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/06/06/fericitul-ilie-vazatorul-de-dumnezeu-opere-complete-vol-5/;

vol. 6: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/06/27/fericitul-ilie-vazatorul-de-dumnezeu-opere-complete-vol-6/;

vol. 7: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/06/30/fericitul-ilie-vazatorul-de-dumnezeu-opere-complete-vol-7/.

[2] Proiect pe care l-am început în anul 2010 și din care am finalizat primele două volume din Opere alese: vol. 1: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/12/12/dorin-streinu-opere-alese-vol-i-2010/

și vol. 2: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/07/dorin-streinu-opere-alese-vol-2/.

[3] Traducătorul de carte patristică Adrian Tănăsescu-Vlas, un prieten foarte drag mie.

[4] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Sofronie_%28Saharov%29.

[5] Dumitra V. Daviti, Amintiri despre Părintele Sofronie de la Essex, trad. din gr. de Caliopi Crâsnic, Mănăstirea Piatra-Scrisă, Jud. Caraş Severin, 2002, p. 72.

[6] A se vedea: http://orthodoxwiki.org/Porphyrios_%28Bairaktaris%29_the_Kapsokalivite.

[7] Dumitra V. Daviti, Amintiri despre Părintele Sofronie de la Essex, ed. cit., p. 73.

[8] Idem, p. 77.

[9] Idem, p. 83.

[10] Idem, p. 107.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 108.

[13] Idem, p. 115.

[14] Pr. Dr. Vasile Gavrilă de la Biserica Rusă din Bucureşti, în pareneza rostită la căsătoria religioasă a lui Bogdan Stârceanu cu Iulia.