Bucuria vine de departe. Interviu cu Prof. Otilia Kloos [5]

23 februarie, 2011 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș One comment

Prima, a doua, a treia și a patra parte…

***

Dacă ar trebui să vorbesc despre ritmul nostru de lucru, poate că n-ar trebui să uit fețele colegilor mei de liceu.

Fiecare din noi ne scăldam în meteahna noastră sau între folosul genetic, îngăduit prin părinţi şi ambianţa socială.

Cu Mariana Gaer, colega mea de bancă şi de dormitor, evreică până-n dinţi, m-am tocmit[1] la o prietenie frumoasă.

Era şi ea din Vaslui. Taţii noştri aşa se cunoscuseră. Și de-atunci ne-am înţeles de minune. Era talentată la Română. Însă pentru noduri mai de-adâncime[2] tot la mine dădea ghes[3] profesorul de Limba şi Literatura Romană, Mihai Miță. Ne iubea pe amîndouă. Dar credincioşia, perseverenţa şi loialitatea pentru cuvântul românesc scris tot la mine le-a găsit.

Ştiu că locuia în vale de liceu. M-a invitat acasă la dumnealui. Avea o bibliotecă enormă…şi mă împrumuta mereu cu câte-o monografie de-a lui Goga[4], Arghezi[5], etc.

L-am iubit mult pe domnul Miță. Mi-a căluzit paşii în studiul limbii mele, apoi al literaturii universale. M-a rostit pe poteca interpretării textului literar. Și tezele pe care le dam la Limba şi Literatura Română erau cele mai exigente dar şi cele mai plăcute.

Mă treceau toate sudorile dacă nu îmi învăţam lecţia pentru a două zi. Știam, cu siguranţă, că mă păşteau scorpiile necurate de-l necinsteam[6] pe acest profesor. Pieream fără dumnealui.

Acum e mort…A murit de mult.

Mi-a fost și diriginte în toţi acei 4 ani de liceu. Nu era deloc o lichea şi îi păsa de cei care se interesau de obiectul de studiu pe care el îl preda.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Era un pedagog emerit. Ceilalţi colegi fugeau de domnia-sa. Îi înspăimânta.

N-o pot uită pe Viorica Sârbu, o fetiţă cu cosițe lungi, altă colegă de bancă, care mă alimenta în fiecare pauză, după orele 9 dimineaţa, cu câte un sandviş pe măsura mea.

Era mai plapândă…Însă, mai apoi, ştiu că s-a ales cu o poporime de copchilași[7] pe capul ei după terminarea liceului.

Viorica Mihoc mă ajuta la Matematică. Învăţam împreună.

Domnul profesor Aursulesei ne venise de hac la toţi. Era Doctor în Matematici. Nu ştia să explice problemele la nivelul nostru şi noi ispăşeam păcatul greu al ignoranţei.

Viorica Mihoc era foarte muncitoare şi o vedeam mai mereu trudind. M-am întâlnit cu ea peste ani. Cred că a devenit casieriţă la Gara din Vaslui.

Iulia, fata cea mai elegantă şi mai frumoasă din clasă, îi osândea pe toţi băieţii cu trăsnetul amorului orb[8]. Nu era băiat la discotecă sau în celelalte clase care să n-o curteze.

Cap pe umeri[9] n-avea cine ştie ce. Însă făcea parte dintr-o familie înstărită.

Era, recunosc, de-o frumuseţe răpitoare. Cred că dacă ar fi adăstat în liceul acela ani de zile, acolo le-ar fi putrezit oasele tuturor baiețanilor de la noi: în chinul de duioşia ei.

Liliana Nica, prietena mea de ani îndelungaţi de zile, era în clasă de învăţători. O vizităm adesea în clasa ei. O ajutam la fraza românească arborescentă, cu propoziţiile ei principale şi subordonate, fapt pentru care mă admirau mult colegii ei. Poate pentru motivul că mă lăuda ea lor. Nu ştiu pentru ce anume…

Însă ei i se părea că cine ştie ce şoimulean de om s-ar prăsi în mine[10]…

Am fost prietene apropiate până la venirea mea în State, în 1991. A făcut, mai târziu, ASE[11]-ul la fără frecvenţă şi lucra, în ultimul timp, la telefoane, în Vaslui.

Avea părul roşcat şi ochii albaştri. Fusese acea fiinţă care se rupsese de rural ca să poată răzbi baierele[12] citadine[13].

Ceilalţi băieţi din clasă erau oleacă[14] mai şterşi. Erau pârguiți în ale lor, în independenţa lor, fiind încă în căutarea identităţii lor.

Mă respectau pentru munca pe care o depuneam zi de zi şi nu-mi purtau pică pentru nimic.

Cu băieţii m-am înţeles mereu, căci nu spuneau nici pis[15] când era vorba să răspund la întrebări-cheie în clasă.

Era treaba: Palici încoace, Palici încolo…

Mi-amintesc de Liviu: un adolescent lung cât o prăjină, trecut prin ciur şi prin dârmon[16], după care murea[17] o colegă din clasă. Murea[18] şi pace!

Cred că l-a târît până la urmă în furnicarul sexualităţii…

Şi acest băiat nutrea pentru mine un respect şi o admiraţie de neclintit. Şi nu ştiu de ce.

Nu-l forţam la nimic. Nu-l sileam la nicio lămurire.

Denisa era putred de bogată[19]. Nu se putea ţine de şcoală cine ştie ce pentru că avea mereu probleme sentimentale.

Nu învăţase în familia ei aristocrată că toate în viaţă au de fapt șartul[20] lor, şi că giuvaerul clasei de vârf sfârşeşte în moarte …

Mi-era milă de ea, dar şi teamă.

Deci cam aceasta era atmosfera liceului meu.

Deşteptarea, micul dejun, ore, vizitele tatălui meu la cămin ca să vadă cum mă descurc, pedagogie, pregătire intensă a orelor de a două zi, mersul în oraş când era sfârşit de săptămână, câte o luna pe an la muncă practică/ patriotică, la cules de struguri…

Am uitat în ce localitate ne trimiteau ăştia…Dar veneau şi profii cu noi, şi ne asmuţeau cum că, cu cât mai multe găleţi umplem, cu atât mai bine va fi de noi.

Viață la internat, vizite la profesorii mei preferaţi…

La doamna Cezarina Popa mergeam pentru pregătire pentru facultate. N-aveam cu ce plăti lecţiile. Dar doamna s-a oferit să mă ajute…

Era o doamnă aleasă, înaltă…Și nu putea a mucegai lângă mine[21], atunci când îl iubeam pe Marcel Proust[22] şi În căutarea timpului pierdut[23].

În ultimul an de liceu m-am concentrat substanţial pe pregătirea mea de a da la facultate. Știam din clasa a cincia că voi face Franceză-Română.

La liceu, pe când mi se preda, încercam să-mi iau notiţe direct în limba franceză, să traduc frazele, propoziţiile, enunţurile profilor, în franceză.

Şi taticul meu m-a îndemnat mereu să fac ceea ce-mi place în viaţă. M-am băgat argat la sfatul lui[24], şi nu mi-a părut niciodată rău că l-am urmat, deşi adesea mi se părea că mă pisează până la refuz cu sfaturile lui.

Examenul de admitere la facultate însă îmi eşuează în anul 1981.

Toate studiile mele încordate, calea lungă şi îndepărtată a pregătirii mele anevoioase, până ce-mi pârâiau oasele, s-a terminat în ghiorțul[25] eşecului.

Nu mai reţin prin ce mi-a trecut sufletul atunci. Poate că prin veninul multor stări cătrănite şi mohorâte.

Însă nu mi-am astâmpărat inima decât prin nădejde, prin gândul că va fi bine pe viitor…

Din anul 1981 până la sfârşitul anului şcolar 1982 am suplinit ca profesor de Limba Romană şi Limba Franceză în satul Miclești, jud. Vaslui.

Era satul natal al prietenei mele Liliana Nica. Am mers pur şi simplu la Inspectoratul Judeţean din Vaslui, am făcut cerere şi ăia mi-au aprobat cererea și m-au trimis la Miclești.

Aici mă înfurcesc[26] în căile învățământului de la sat, îmi împlinesc slujba pe cât pot eu de bine, şi-mi strâng un bănuţ că să pot să-mi plătesc meditaţii la un profesor din Iaşi al cărui nume nu mi-l mai amintesc acum.

Avea experienţă de ani de zile în aşa ceva, şi-mi fusese recomandat de tăticu prin nu ştiu ce rudă Palici de la Bârlad, care-i cunoştea faima.

În Miclești reuşesc barim să mă uluiesc de imaginea săteanului român ai anilor ‘80 din România.

În anul 1982 mi-am aflat numele pe lista de admitere şi m-am buimăcit de bucurie.

Intru astfel la facultate. Era dorinţă mea dintotdeauna.

Mă simțeam ca şi cum cineva mi-ar fi dat să-mbuc[27] bucate-alese şi-o bărdacă de apă de izvor[28] ca să beau.

Mi-amintesc ziua înscrierii. Era tăticu cu mine. Participa şi el la bucuria mea.

În concluzie: stilul profesorului Măcăreanu mă dusese drept pe ciripia reuşitei[29]. Nu dăduse greş!

Domnul să-i călăuzească inima, pentru că îi datorez mult pentru pregătirea în limba franceză!

Pentru Limba Română învăţasem de una singură. Unde? În tăcerea holdei de grâu din Miclești…pe când căram apă de la fântâna gazdei la care stăteam…pe când făceam cele de trebuinţă pe lângă casă.

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”[30] din Iași, după cum spune sursa pe care am citat-o, este cea mai veche instituţie de învăţământ din România, inaugurată în anul 1860, având acum peste 38. 000 de studenți, 800 de profesori, colaborând cu peste alte 250 de universităţi, axându-se pe pregătirea în sine a studentului.

Mi-e tare dor de timpurile acelea. Cazarea îmi era la internat. Chiar lângă Biblioteca de Știinţe Sociale. Era vorba de clădirea 5 pe atunci…

Mai în jos de Universitate era Biblioteca Mihail Eminescu[31], cu scările sale boltite în îngust şi cu scârțâitul paşilor fremătând pe podea.

Nu ştiam nimic despre ce diamante poţi afla în colivia vieţii de student.

Doar mă lăsam dusă de freneticul ritm al cursurilor de Limba şi Literatura Română Veche, de Limba şi Literatura Franceză, de cursurile de Fonetică din Laboratorul de limbi, de Limba Latină, de Analiză pe text, Poezie, Istoria limbii…

Era o lume de vis. Pentru că astfel mă puteam exprima, îmi spuneam dorul pe şleau.

Stăteam ca pe ghimpi să ştiu ce consoane lichide din Charles Baudelaire[32] ar putea înveseli curgerea urâtului în frumos și ce măreţii şi desăvârșiri poţi afla în Victor Hugo[33] şi în versul său ce-nveselește, ce filosofi şi ce morfeme[34] pot schimba din mersul lumii.

Intrarea însă a Părintelui Irineu Curtescu, unchiul meu, ca frate de mănăstire în Mănăstirea Sihăstria[35], m-a determinat să nu fiu nesimţitoare la ceea ce se întâmpla şi-n sufletul altor persoane din familia mea.

În 1982 el intră la Sihla[36] mai întâi, sub ascultarea Părintelui Paisie Olaru[37] şi a Părintelui Ilie Cleopa[38].

[1] Ne-am promis reciproc să fim prietene.

[2] Pentru explicații lingvistice profunde.

[3] Tot pe mine mă solicita.

[4] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Octavian_Goga.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Arghezi.

[6] Dacă îl făceam de rușine…prin faptul că nu îmi pregăteam lecțiile. Acum e tocmai invers: elevii sau studenții vor să își bată joc de profesorul bun, exigent, extraordinar…și nu să îi arate prețuire.

[7] A născut un număr mare de copii.

[8] Îi făcea pe băieți să se îndrăgostească nebunește de ea.

[9] Nu era prea inteligentă.

[10] Ei i se părea că aș fi un om înalt la minte.

[11] Academia de Studii Economice.

[12] Ițele încurcate ale vieții de la oraș.

[13] Să depășească bariera dintre sat și oraș, pentru a putea trăi și a fi angajată la oraș.

[14] Puțin.

[15] Nu mă ironizau, nu spuneau nimic, nu suflau o vorbă împotriva mea…

[16] Cu multă experiență în ceea ce privește relațiile cu fetele.

[17] Era îndrăgostită rău de tot…

[18] De dragul lui…