Zi: 24 februarie 2011

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2003-2004)

*

Paginile 144-157.

***

Minunile lui Dumnezeu sunt preaminunate şi, mai ales, fără număr.

În vara aceasta omizile au mâncat frunzele copacilor şi apoi şi ale viţei de vie. Duzii, prunii, gutuii arătau ca nişte fiinţe suferinde, răstignite.

Omizile şi  ceea ce bunica mea numeşte „boii popii”[1] au devastat pur și simplu frumuseţea frunzelor şi a locurilor calme şi singuratice.

Vedeam cum omizile nu cruţă nimic. Îmi era milă de copaci ca de nişte oameni plini de lepră.

Dar a venit o ploaie, o ploaie cu vânt şi au dispărut toate omizile, însă nu şi boii popii. Ultimele insecte au rămas.

Ploaia a avantajat, desigur, copacii. Şi când toamna a venit, chiar foarte bine – mai e puţin până la 1 octombrie 2003 – s-a produs o minune: duzii au înfrunzit din nou, au înflorit bombii şi chiar liliacul.

Când s-au întâmplat toate acestea? Când nu mai era nicio şansă, când frunzele cad şi oamenii culeg viile şi porumbii. Această minune pe care a făcut-o Dumnezeu cu natura în acest an e o parabolă foarte bună pentru încrederea neclintită în pocăinţă, pentru neabdicarea de la faptul de a crede în minuni.

Omul – înfloritor odată, foarte frumos, sclipitor – e mâncat de omizi în vara patimilor. Omizile sunt o imagine clară a patimilor. Ele distrug totul în jur, mănâncă toată frumuseţea naturii.

Dar patima, care mănâncă frumuseţea, poate fi distrusă de frumuseţea harului dumnezeiesc şi de vântul binefăcător al credinţei neclintite, care aruncă, suflă toată patima din suflet, pentru ca omul să înflorească din nou, să fie nesperat de frumos.

Minune! Omul care a păcătuit toată viaţa poate întineri prin pocăinţă, se poate schimba la faţă şi la inimă.

Ce minune poate fi mai mare, ca un bătrân, care devine din albie a dracilor (porcii din parabola Fiului risipitor) o floare nespus de frumoasă în mijlocul toamnei?

Minune! Am pus mâna pe frunzele copacilor ca să mă bucur de ele. Am tras aer în piept şi frumuseţea lor odată cu aerul. Şi când mă gândesc că liliacul trebuia să înflorească la anul, în apropierea Învierii Domnului, cum să nu mă bucur de un liliac în luna lui septembrie?

Minune! Viaţa omului e un lung şir de minuni.

Am făcut munca de câteva zile în una sau două zile. Am mers ud leoarcă în tren dar nu am răcit sau m-a plouat din destul şi n-am avut nici măcar puţină febră.

Şi de câte păcate n-am fost scăpat! Şi din câte primejdii de moarte nu am fost ridicat într-o fracţiune de secundă!

Am ajuns pe lume sănătos deşi trebuia să fiu avortat de mama mea. Nu m-au călcat maşinile, nici trenul şi nici tramvaiul. Am scăpat de la înec şi nici n-am fost omorât cu toporul de către tatăl meu şi nici de către alţii, care nu mă suportau.

Mulţumesc Prea Curatei Treimi pentru toate!

Nu-mi place să mă destăinui deşi o fac din plin. Mă doare inima când fac acest lucru, pentru că harul lui Dumnezeu doreşte mai mult anonimatul decât publicitatea.

Însă când mă apuc să scriu și să vorbesc, același har al lui Dumnezeu mă îndeamnă și mă ajută să scriu, să evoc, să mă mărturisesc cu toată inima…pentru că știu că pe unii îi voi folosi.

Sfântul Herman de Alaska[2] era slujit de un bou, care a murit imediat după adormirea sa. Nu e asta o mare minune: ca animalele să fie ascultătoare de om ca la început?[3]

Sfântul Herman se învelea cu o blană de lemn iar trupul său a stat o lună de zile neîngropat şi nu a suferit nicio schimbare.

Cât de mult aş dori să pot vorbi despre orice Sfânt al lui Dumnezeu şi să descriu pe larg viaţa fiecăruia, cuvintele lor, explicaţiile lor.

Fericitul Nicodim Măndiţă[4] spovedea în zăpadă şi scria lângă un zmeuriş.

Nu prea înţeleg mulţi de ce unii Sfinţi scriu pentru cei simplii şi alţii pentru cei foarte duhovniceşti și aceasta, pentru că nu vor să admită că mântuirea este pentru toţi.

Fericitul Nicodim, văzând că cineva nu vroia să-şi lase barbă datorită „gurii lumii”, l-a sfătuit să poarte mustaţă.

Munca sa în domeniul cărţii duhovniceşti a fost imensă şi a folosit pe mulţi. Roagă-te pentru mine, păcătosul, Fericite Părinte Nicodime!

Teologia academică discreditează pe trăitorii autentici de multe ori. Observ cu durere discrepanţa dintre erudiţi şi oamenii duhovniceşti. E o mare prăpastie între cele două tabere.

Oamenii duhovniceşti, de multe ori, nu au bagajul imens de cărţi sfinte și de cunoștințe pe care îl au academicii iar aceştia nu au sudoarea, munca şi bunul simţ şi, mai ales, smerenia oamenilor duhovniceşti.

Pomana e o rugăciune și nu un gest încetăţenit, care se face pentru cineva ce a răposat.

Pomana e o atmosferă şi o conduită plină de evlavie şi de frică de Dumnezeu.

Sfântul Ignatie Briancianinov e unul dintre cei mai mari văzători ai patimilor şi ai înşelării satanice pe care-i cunosc. Cărţile lui sunt o vedere extrem de pătrunzătoare a sufletului omenesc încât despoaie gândurile bune de înţelesurile satanice. Atmosfera vieţii sale duhovniceşti emană foarte explicit din dumnezeieştile sale cărţi. El m-a învăţat lucruri imense. Fără Prea Sfinţia sa nu aş fi ştiut, nu aș fi conștientizat multe dintre prăpăstiile existente.

Am început şi voi continua să scriu o carte despre minunile care se întâmplă astăzi la tot pasul. Voi aduna date de la cine voi putea. În tainiţele inimilor noastre avem multe mărgăritare ale proniei dumnezeieşti. Trebuie numai să vorbim despre ele.

Un bărbat – fratele Nicolae din Ploieşti[5] – mi-a relatat despre cum i s-a arătat dracul sub forma unui bărbat şi despre cum i-a vorbit în gară, unde a dialogat intens cu el, în timp ce toată lumea îl credea nebun, pentru că nimeni nu vedea nimic.

După o viaţă dezmăţată, acesta a venit la pocăinţă şi ispitele dracilor s-au ţinut și se țin lanţ de el.

Demonul avea înfăţişare umană în cazul lui, i-a spus unde merge şi l-a momit cu bani.

Pe bunica mea, un bărbat o strângea de gât în somn şi acela nu i-a dat drumul până când ea nu a strigat către Dumnezeu.

Am văzut de curând un film paradigmatic: Malena[6]. În persoana Monicăi Belluci[7].

Un puşti se îndrăgosteşte subit de cea mai frumoasă femeie din oraş, pe care o detestau toate invidioasele şi pe care toţi bărbaţii o doreau. Acesta o urmăreşte peste tot şi creşte odată cu patima devoratoare pentru ea.

Malena ştia că e privită. Se descoperea în faţa tânărului. Acela o privea ca pe o zeiţă şi se masturba din cauza ei.

Problema e aceea, că filmul e foarte real, pentru că există n Malene, care distrug n suflete, pentru care iubirea nu e un moft ci toată viaţa lor. Fixaţia pentru ea l-a urmărit toată viaţa.

Femeile frumoase profită de tineri, fără măcar să se atingă de ei. Când văd tineri chipeşi, inteligenţi, fac tot posibilul ca aceia să se împătimească de ele, pentru că le place să aibă adulatori de care să-şi bată joc.

Cunosc un astfel de tânăr, care a suferit mult din cauza unor astfel de femei în vârstă, care nu fac decât o mare ticăloşie prin farmecele lor.

Iluzia patimilor e cel mai mare duşman al nostru.

Curiozitatea, în loc să fie un bun al mântuirii, devine un mijloc al împătimirii totale.

Moliciunea este – de cele mai multe ori – opera curiozităţii şi a slavei deşarte.

Exemplul rău se perpetuează datorită înşelării demonice. Tot ce laudă omul trupesc e netrebnicie.

Am văzut un neoprotestant, care credea că e înţelept în cele ale Sfintei Scripturi, numai pentru faptul că nu-l lăsa pe un preot ortodox să vorbească cu blândeţe.

E o mare catastrofă omul care se crede mare în ochii lui şi, mai ales, care vrea să-i convingă şi pe alţii de această minciună.

O femeie care cerşeşte de la revoluție încoace lângă magazinul Unirea nu-şi oblojeşte rănile de la picior, pentru ca să poată să cerşească în continuare. Preferă să-şi facă rău singură în loc să nu mai aibă bani din cerşit.

Un bărbat – paznic într-un lan de cereale – îşi bate joc de o femeie în vârstă şi după ce o violează şi o batjocoreşte în chip şi fel îi introduce un lemn în ea omorând-o și îi lasă trupul mort pe câmp. E găsită mult mai târziu şi acesta neagă orice legătură cu moartea ei. Acest om va muri orb iar orbirea s-a produs cu 3 ani înainte de moartea sa.

Am fost martorul furiei unei femei. M-a îngrozit. Deşi a trecut o zi de la evenimentul cu pricina, eu încă n-am ieşit din şocul acestei întâmplări.

*

Când trupul Fericitului Constantin Galeriu a fost scos din Sfânta Biserică a apărut pe cer curcubeul. Eu n-am putu să ies foarte repede din sfântul locaş dar l-am văzut la televizor.

*

Când Prea Curata Stăpână şi Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan au venit la Sfântul Serghie de Radonej[8] lumina lor a fost mai mare decât a soarelui.

*

Mă simt tare păcătos, spurcat cu totul. Nu sunt bun de nimic. Sunt o mare spurcăciune. Doamne, nu mă lăsa!

*

Astăzi a fost ziua Dumnezeiescului Antim Ivireanul[9].

De la predica Părintelui Episcop[10] mi-a rămas o remarcă referitoare la Apoc. 3, 20: uşa are clanţă numai pe dinăuntru, pe când Hristos, bate numai, ciocăne ca să I se deschidă.

Clanţa este interioară, pentru că, „de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”.

Clanţa e voinţa inimii noastre şi tocmai de aceea e interioară, ne aparţine.

De la un alt Părinte am auzit, că ne rugăm în Rugăciunea Domnească pentru „pâinea cea spre fiinţă”, pentru că Dumnezeiasca Euharistie e cea care hrăneşte în mod complet fiinţa noastră. Ne face să fim o fiinţă completă, o persoană completă[11].

Tot el a spus: cine lipseşte odată de la Sfânta Liturghie e mort, a murit. E foarte adevărat dar nu prea conştientizăm acest lucru.

În viaţa[12] Sfântului Ioan Evanghelistul (26 septembrie) găsim date despre cum s-au scris Sfânta Evanghelie a 4-a şi Apocalipsa şi despre şederea îndelungată a unor demoni în anumite locuri.

Sapa Sfântului Mucenic Polihronie făcea minuni (7 octombrie)[13].

*

Mr. Bean[14] este aruncat dintr-un tren foarte rapid, tocmai în gara unde îl aştepta 2. 000. 000 de dolari.

Avea la el cheia. Era primul care ajunsese la seif. Premiul era ca niciodată mai aproape.

Se îndreaptă spre seif, bagă cheia în uşă ca să descuie…dar adoarme cu mâna pe cheie spre fericirea celorlalţi concurenţi, care alergaseră nebuneşte până la acest unic seif.

Era imposibil să adoarmă tocmai acum. Era timpul acţiunii. Trebuia să ia banii şi să fugă. Dar el…adoarme.

Trezeşte-te, nu auzi?! Cum poţi lăsa pe alţii ca să îţi ia comoara?!!

Dar el doarme, doarme cu cheia în mână.

Cine mai doarme ca Mr. Bean, ca  acest comic ce ne amuză întotdeauna, care este râsul lumii? Mulţi, mulţi dintre noi.

Intrarea noastră în viaţă e ca ieşirea forţată dintr-un tren ultrarapid. Ajungem în gară, în această lume şi căutăm ceva: o comoară, oricare ar fi numele pe care i l-am da.

Unul aleargă după învăţătură, citeşte mult. Altul aleargă după sex, după perversităţi, după curiozităţi deşănţate. Altul după bani, după hoteluri, după un loc în senat. Altul cercetează fauna lumii, stelele sau fundul oceanului.

Femeia caută să fie văzută, bunicii îşi aşteaptă, cu lacrimi în ochi, nepoţii care se întorc de la studii, copiii vor desene animate şi dulciuri, câinii de apartament vor afară, maşinile ţipă, multă trepidaţie, preţuri mari, multă sărăcie, impostură, laşitate.

Unde există interes acolo este şi el, şi ea.

Unul proiectează, altul ghiceşte în te miri ce, unul aşteaptă sfârşitul lumii într-un mod fantastic iar ea…cea de acolo, este sastisită de viaţă, plină până în gât de faptul că nimeni nu o mai vrea şi bărbatul ei se culcă cu alta.

Seiful e în lumea aceasta, iubiţii mei!

Comoara care ne tentează nu e scufundată în alcool, în droguri, în promiscuitate, în avariţie, ci e o comoară unică dar pentru toți: e harul lui Dumnezeu.

Iar comoara e în Sfânta Biserică, care e seiful: cel mai sigur loc al întregii lumi.

Însă drama cea mare e aceea că adormim cu cheia în mână. Avem cheia, mulţi dintre noi o avem. E un mare dar de la Dumnezeu. Avem cheia: e credinţa ortodoxă.

Avem cheia seifului şi în seif avem comoara. Iar ea, comoara nu e numai de 2. 000. 000 de dolari, ci de miliarde de miliarde de bogăţii unice, dumnezeieşti.

De ce adormim cu cheia în uşa seifului? De ce nu ne putem trezi la timp?

De ce nu ne putem iubi unii pe alţii, soţul pe soţia sa, mama pe fiu şi fiul pe mamă, bunica pe nepot şi mătuşa pe nepoată? De ce nu ne putem iubi duhovnicii şi ei pe noi şi de ce nu putem să fim sinceri cu prietenii de serviciu, cu rudele, cu toţi oamenii? De ce nu ştim să ne ajutăm unii pe alţii şi ne hăituim precum vânătorii pe lupi? De ce credeţi că par melodramatic sau deplasat?

De ce nu puteţi să admiteţi, că simţiţi la fel dar nu vreţi să daţi curs dragostei voastre?

Lumea aceasta trepidantă, vânzolită de tot felul de griji, scelerată de diferite obsesii, pe care noi o numim nebună, satanizată, tâmpită, e lumea noastră, e lumea în care trăim.

Tot la fel au trăit şi Sfinţii de dinaintea noastră: cu multe ispite, cu  multe persecuţii, cu dureri din toate părţile. Nu e de ajuns să-ţi faci bine treaba doar tu însuţi iar de ceilalţi să nu-ţi pese.

Nu e de ajuns ca tu să mănânci pizza şi să bei vin scump, iar un copil blonduţ, desculţ, nemâncat, să te privească ca pe un film cu fripturi, dar unde fripturile curg pe bandă însă  la el chiorăie maţele.

Nu e de ajuns doar să-i sfătuim pe cei care vin la Sfânta Biserică.

Sunt încă mulţi copii ai lui Dumnezeu, care acum stau încă în afara zidurilor Sfintei Biserici şi asta din varii motive.

Tu, preotul meu iubit, nu trebuie să ai grijă doar de parohienii tăi, câţi sunt ei – 10, 300, 1000, 10000 – ci trebuie să priveşti şi mai departe, să ai şi grija altora şi durerea altora, să flămânzeşti pentru fericirea altora.

Un preot bun e un preot care nu poate decât să se bucure pentru alţii.

Dar dacă aştepţi doar cununii şi pomeni şi bani gârlă, şi te uiţi doar la cum să îți iei mercedes[15], bineînţeles că nu îţi pasă de mântuirea oamenilor, de sufletele lor.

Cei care stau liniştiți şi nu se frământă dintre ierarhii şi preoţii Domnului sunt deja nefericiţi, deja nu mai cred în nimic bun, deja s-au condamnat pe ei înşişi la nefericirea veşnică.

Pentru că viaţa lor e o spoială, o mascaradă de care le e silă şi de care se întristează şi păstoriţii lor. Se întristează mult.

Câtă tristeţe! Câtă neorânduială există în inimi!

Putem rescrie literatura mare a lumii cu patimile de care te împiedici pretutindeni.

Şi eu fac şi mai multe păcate. Şi mie nu îmi e teamă deloc. Mie, păcătosului…Și păcătuiesc, ca şi când nu aş cunoaște dreapta judecată a Domnului.

Privesc nepăsător. Nepăsarea ne distruge.

O bătrână e furată de ţigani…şi îţi e frică să o ajuţi, că te bat şi pe tine.

Vrei să dai milostenie dar nu ai bani decât pentru ca să nu mori de foame.

Vezi cărţi dumnezeieşti şi nu ai bani să le cumperi şi cine are bani nu le prea cumpără.

Carte religioasă, de regulă, cumpără tot cel sărac.

Mr. Bean a fost buzunărit, descalificat oficial. I s-a luat „privilegiul” primului venit.

Şi adventistul convertit la Ortodoxie sau fostul mormon sau fostul mahomedan sau hindus, veniți în Biserica Domnului, pot să devină Sfinți – cu harul lui Dumnezeu – pentru că Sfânta Biserică e Casa lui Dumnezeu şi locul unde Îl găsim pe El.

Pe când noi, ortodocșii,  putem să fim puşi de către El cu sălbaticii canibali, cu vrăjitorii, cu sataniştii, pentru că am ajuns să avem o viață tot la fel de stricată ca a acelora.

Noi, ortodocşii, care ne mândrim cu ce suntem noi şi care L-am primit de atâtea ori pe Hristos cu nevrednicie şi ne-am împăunat cu milosteniile noastre, putem fi lăsați afară de Împărăție…pentru că am avut de toate…dar nu și sfințenia credinței în viața noastră.

Oare e posibil?! O, e posibil, şi încă cum!

Fiii Împărăţiei vor fi daţi afară şi vor intra în cămara de nuntă cei pe care nimeni nu-i băga odinioară în seamă, dar pe care Dumnezeu îi cunoştea şi îi ajuta.

– De ce, Doamne?!…

– Pentru că nu M-aţi iubit cum v-am iubit Eu, iubiţii  Mei! Voi aţi crezut că sunteţi ai Mei, făcând voile demonilor, dar nu eraţi ai Mei. Slujeaţi propriilor voastre pofte.

Şi când primeşti mare har de la Dumnezeu, tocmai atunci faci și tu un păcat mare, ca să te arăţi şi mai nerecunoscător în faţa lui Dumnezeu. Când ar trebui să te umileşti, tu atunci dai cu bâta în baltă şi strici totul. Un gram de neatenţie înseamnă, de multe ori, moarte.

Şi iată: cineva s-a urcat pe turnul Eiffel[16] şi vroia să se sinucidă. Un alt bărbat la fel. Dar numai al doilea cade, scăpând din mâinile primului, care dorise să-l ajute.

Ce ai? De ce recurgi la această nebunie? Soţia mea – spune el – mă înşală. Şi cum ajunge o femeie, care s-a căsătorit cu tine din dragoste, să te înşele? Ce miraj o atrage? Sau, pur şi simplu, vrea să se „distreze”?

Este concubinajul un mod de „distracţie” sau, mai degrabă, un mod prin care arăţi cât de nebun ai devenit?

De ce înnebunim? Iar la ospiciu, unde totul e anost şi rece, şi unde nimeni ne prea te bagă în seamă şi toţi desconsideră persoana ta, poate să existe vindecare? Şi ce fel de vindecare e aceea, unde dragostea, delicateţea, atenţia lipsesc?

Boala te scoate din „circuitul vieţii”.

Un om bolnav e marginalizat, e scos afară din tagma „oamenilor de azi”.

„Omul de azi” trebuie să nu aibă nicio boală, să fie foarte frumos, foarte deştept, foarte avut, bun la pat, linguşitor, bun să se „descurce”. El trebuie să fie „om de succes”.

Dar acest succes e sinonim cu fuga după patimi.

Reclamele lumii sunt cereri de satisfacere a patimilor.

Şi patimile şi obiceiurile păcătoase sunt multiple: să te bărbiereşti, să te fardezi, să porţi fuste scurte, neglijeuri transparente, ciorapi sexualizaţi, tocuri înalte, tot felul se sârme prin urechi, limbă şi buric, să faci cu ochiul, să suspini aţâţător, să îţi expui fundul, picioarele, sânii la vedere, să îţi faci tatuaje, să porţi haine cu imprimeuri satanice şi cu expresii vulgare, să îţi coafezi părul, să îţi pui păr fals, sâni falşi, unghii şi sprâncene false, să mergi la filme pornografice, să citeşti reviste şi cărţi erotice, să joci jocuri de noroc, să râzi indecent şi să mergi insinuos, să îţi cumperi numai lucruri scumpe, să fii la modă cu orice preţ, să nu îţi placă să râdă lumea de tine chiar dacă faci un lucru bun, să dai muzica la maxim la 12 noaptea şi să arunci hârtii pe jos, să înjuri şi să drăcui, să ţipi ca un disperat, să fumezi când nimeni nu te vrea, să spui glume porcoase şi să le atingi pe fete pe stradă fără să le cunoşti, să flirtezi cu cineva fără vreun scop bun, să susţii o minciună numai ca să enervezi, să sperii cu date false, să te lauzi cu tot ce ai, să strici copacii numai ca un moft, să te apuci de tot felul de cascadorii şi întreceri trăznite, să nu asculţi cu atenţie pe convorbitorul tău, să faci insinuări de tot felul şi lista e mult prea mare pentru ca să o putem termina…

Rămâi cu frustrări.

Nu ai primit păpuşa pe care ţi-ai dorit-o la 5 ani iar la 35 de ani sechela copilăriei se manifestă prin frica de a-ți lăsa copiii să se joace undeva, deşi nu e nici un pericol previzibil.

Mama ei a minţit-o că e îndurerată şi fetiţa a început să plângă. Ea a plâns dar mama s-a prefăcut.

Fetiţa – acum în vârstă – şi-a adus aminte incidentul şi a înţeles că mama ei s-a prefăcut şi se preface tot timpul.

Mama ar trebui să-şi iubească fiica. Dar dacă vrei să iubeşti pe cineva, nu îl iubeşti după cum vrei tu, fără să îl întrebi şi pe el cum vrea să fie iubit, ci trebuie să-l iubeşti pe cineva în aşa fel încât el să se simtă, mai întâi de toate, iubit şi apoi tu însuţi.

Am observat că părinţii care îşi aduc copiii să-i împărtăşească (majoritatea dintre cazuri) nu sunt atenţi la ce vrea copilul, ci la cum sunt priviţi ei că şi-au adus copiii la împărtăşit.

Iar fetele care se spovedesc regulat au tot felul de sechele religioase, provocate de diferiţi duhovnici – nu mai spun experimentaţi sau nu – şi băieţii la fel. Aceeaşi problemă şi la adulţi.

Merg copleşiţi de tot felul de frici…Dar fricile lor nu au nimic de-a face cu frica de Dumnezeu, reala frică de Dumnezeu, care are în ea şi încrederea în Dumnezeu, cât şi iubirea Lui fără margini.

Capetele se pleacă dar din alte motive decât smerenia.

Frustrarea e o problemă profundă.

Cuiva îi place să vadă filme, în care femeile în vârstă se culcă cu bărbaţi tineri, dar asta din cauză că tânărul, fostul tânăr, a dorit pătimaş o femeie în vârstă şi acum – deşi se maturizează – prin vederea filmului, parcă se răzbună pe toate femeile în vârstă, care arată încă bine şi nu vor să se culce cu bărbaţi tineri.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu cel care se declară homosexual: se iubeşte prea mult pe sine și de aceea se admiră prea mult. Face sex numai cu un alt bărbat, pentru a găsi în acela aceleaşi mişcări şi patimi pe care le are şi el. De aceea homosexualul e un restrictivist.

Universul se mărgineşte – universul lui – numai la propriul lui egoism şi vrea ca numai el, egoismul lui, să triumfe.

De aici ura anormală pe care o simte împotriva femeii, care e numai un egoism furibund. Îi e frică să mai iasă din cochilia lui masculinizată, din relaţiile cu alţi bărbaţi şi asta, pentru că nu crede în nimic altceva decât în el.

Iar celălalt, „partenerul” lui, e numai o „proiecţie” a minţii sale corupte, bolnave, care nu acceptă să vadă „altceva”, pe „altcineva”, adică pe o femeie.

Ştie femeia că te excită? Ştie că fusta ei transparentă te incită la faptul de a o viola? Bineînţeles! De aceea o şi poartă.

Iar „pudoarea” femeii, când ea e goală trei sferturi pe stradă, este, bineînţeles, o nevoie de „respectabilitate” egolatră, o dorinţă de a fi „pură” când ea ar prefera mai mult să fie „curvă”.

Infantilismul complimentelor mă duce cu gândul la faptul, că omul acela e retardat sentimental sau voliţional şi, de ce nu, nedezvoltat cu adevărat la minte.

Omul creşte cu totul. Nu poate rămâne un sfert în trecut şi trei sferturi într-un prezent, care îşi permite să cheme viitorul.

Omul creşte şi uită. Uită ce a fost şi devine mereu altul.

Uitarea e, uneori, foarte bună. E un mare bine.

Uiţi şi îţi aduci aminte. Uiţi lucruri de tot felul şi îţi aduci aminte ce nu te mai credeai în stare să-ţi aminteşti.

Dar dacă ea, fosta şcolăriţă are sechele, ce faci cu ea, dacă vrei să o iei de nevastă? Şi de ce să nu o iei de nevastă? Sechele ai şi tu, dar am şi eu.

Putem trece peste multe dar, în acelaşi timp, cuplul care merge să se cunune nu se gândeşte, de multe ori, că pot fi şi lucruri pe care nu poţi să le treci chiar atât de uşor în doi, şi că, la un moment dat, din anumite confruntări ale vieţii, poţi scăpa numai pe jumătate şi nu în întregime.

Riscurile te fac mai matur? Poţi risca prea mult?

Întrebările, chiar dacă nu au un răspuns pentru moment, pot fi puncte de unde să începi o reflecţie, o temă.

Poţi să laşi moştenire nu numai răspunsuri, ci şi întrebări.

Întrebările pot valora foarte mult, dacă ele te îndeamnă să te zideşti, să te construieşti întru Duhul Sfânt.

Răspunsurile sunt puţine numai dacă nu cauţi cu Dumnezeu.

Dacă calci în toate gropile filosofiei şi ale ştiinţei atee, bineînţeles că nu vei avea rezultate frumoase, adică adevăruri dumnezeieşti.

Dacă înşeli la cântar, nu vei mai avea cumpărători. Dacă pâinea e rece, mulţi nu o vor mai cumpăra.

Priveşti pe cer. Ţi se pare că e senin, dar deodată începe ploaia. Şi nu ştii în ce parte să te adăposteşti.

Dacă îţi faci prieteni pe cine nu trebuie, nu te va adăposti nimeni în ziua necazului, când oamenii vor arunca cu pietre sau cu vorbe. Căci şi vorbele rănesc, uneori mai rău decât pietrele.

Şi un doctor al sufletelor trebuie să ştie să elimine sechelele, paraziţii din fiinţa noastră. Trebuie să elimine gangsterii la timp şi să nu lase ca răul să înnăbuşe binele.

Cum se comportă, cum trebuie să se comporte un ortodox, care are probleme mentale?

Cum îşi spune rugăciunile dinaintea Sfintei Liturghii un preot care are 5 copii?

Ce ar trebui să simtă faţă de copii – sau ce simte – o femeie care a făcut 40 de avorturi?

Cum priveşte lumea unul care a omorât oameni în război şi cum se simte un alcoolic sau o prostituată, când nimeni nu-i mai vrea?

Oare cum se simte un Sfânt după un mare păcat, când el cunoaşte bucuria Sfântului Duh?

Nu vi se pare că adevărurile oamenilor dor prea mult?

Nu vi se pare că nefericirea are prea mulţi ochi prin care plânge?

Nu simţiţi că uneori aţi vrea să daţi timpul înapoi, ca să faceţi fapte pe care nu le-aţi mai făcut altădată şi prin care ați dori să vă cereţi iertare?

Iubiţii mei, inimile oamenilor nu sunt pentru a vă juca cu ele! E un mare păcat să nu înţelegeţi asta.

Coboară seara, vine somnul şi monştri apar – adică demonii – în visele noastre. Pare că nu are sens. Nu ştii de ce simţi ceea ce simţi. Vrei să auzi adevăruri mult dorite.

Şi tinerii stau la colţul şcolii şi fumează – asta în pauze – bişniţarii vând toate mărunţişurile, încercând să fraierească pe cât mai mulţi iar preoţii lui Dumnezeu se roagă pentru toţi, când foarte mulţi din aceşti „toţi”, nu ştiu ce se „întâmplă” cu ei.

---

[1] Insecte mici, care nu zboară şi care sunt de culoare roşie, cu puncte negre pe spate. Anul acesta au fost o mulţime peste tot: pe copaci, pe fân, au coborât chiar şi în fântână.

[2] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Gherman_din_Alaska.

[3] Despre felul cum s-au comportat animalele după căderea Sfinţilor Protopărinţi Sfântul Simeon Noul Teolog scrie: „fiarele şi toate animalele pământului, văzându-l gol (pe om –  n. n.) de slava dinainte şi dispreţuindu-l, s-au înfuriat toate de îndată împotriva lui”. Text în Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice. Scrieri I, studiu intr. şi trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 118-119.

[4] A se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicodim_M%C4%83ndi%C8%9B%C4%83.

[5] Pe acest bărbat îl cunosc personal. Are 3 fete închinoviate într-o mănăstire din sudul României.

[6] A se vedea: http://www.imdb.com/title/tt0213847/.

[7] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Monica_Bellucci.

[8] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Serghie_de_Radonej.

[9] A se vedea teza doctorală: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera, Teologie pentru azi, București, 2010, 561 p. Se poate downloada de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-via%C8%9Ba-%C8%99i-opera-2010/.

[10] PS Vincenţiu Grifoni, pe atunci Ploieşteanul. A se vedea:

http://www.sf-esc.ro/index.php?page=6.

Ulterior, într-un film cu Billy Graham, l-am auzit pe acesta folosind această expresie. A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Billy_Graham.

[11] Pr. Asist. Dr. Atanasie Costea de la Sfântă Mare Muceniţă Ecaterina din Bucureşti, paraclisul Facultăţii de Teologie Ortodoxă. Pe atunci era Părintele spiritual al paraclisului studențesc. A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2008/10/19/despre-biserica-sfintei-ecaterina-la-trecut-si-prezent/.

[12] A se vedea:

http://www.vietile-sfintilor.ro/vieti/septembrie/09-26-sf_apostol_si_evanghelist_ioan.html.

[13] Idem: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/octombrie/octombrie07.htm.

[14] Adică Rowan Sebastian Atkinson celebru prin Mr. Bean:

http://en.wikipedia.org/wiki/Rowan_Atkinson.

Filmul despre care vorbesc aici e Rat Race (2001):

http://en.wikipedia.org/wiki/Rat_Race_%282001_film%29.

[15] A se vedea:

http://www.mercedes-benz.ro/content/romania/mpc/mpc_romania_website/rong/home_mpc/passengercars.html.

[16] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Turnul_Eiffel.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2003-2004)

*

Paginile 124-144.

***

Am văzut o bătrână cerşetoare de curând tocmai când vroia să plece acasă. Era spre seară…Nu ştiu cât câştigase în ziua aceea. Mă duceam spre bancomatul de la Sfântul Antim, de lângă minister. Şi ea vroia să plece…

S-a ridicat şi a făcut trei metanii spre răsărit, cu rugăciunea adâncită în ea. Nu a făcut acest lucru ostentativ, după cum mulți se închină…ca să le dai ceva bani…

Se închina pentru ea, ca şi când n-ar fi văzut-o nimeni…pentru că nu cred că mă sesizase…

Era adâncită în rugăciune. Evlavia ei m-a străpuns.

M-a atins şi pe mine puterea rugăciunii ei.

Și am mulţumit lui Dumnezeu că am văzut, pentru o clipă, puterea rugăciunii unei femei desconsiderate.

Naturaleţea şi evlavia cu care se închina m-a făcut să văd că peste ea era harul lui Dumnezeu. Şi câtă teologie ar fi putut citi sau a citit această femeie?

Rugăciunea are nevoie de inimă smerită, zdrobită şi de stăruinţă.

În comparaţie cu această maică binecuvântată, în tren am văzut o bătrână rujată, pensată la sprâncene, vopsită blond – deşi ea avea părul negru – cu mărgele, oglindă, piaptăn…dar fără inimă umilită. Ce contrast izbitor!

Rugăciunea tăcută naşte minuni iar desconsiderarea vârstei pe care o ai îţi atrage oprobriul.

Un Părinte duhovnic – care ar fi trebuit să-mi fie prieten – s-a purtat cu mine distant. Să fie invidie? Aşa am zis! S-a simţit pus la zid de prezenţa mea. Să fiu eu de vină? Lucrurile pot fi mult mai compuse,  mult mai delicate.

Aparenţele sunt foarte înşelătoare. Iartă-i, Doamne, pe cei care se smintesc întru mine, ticălosul! Ajută-ne nouă, Iubitorule de oameni şi ne miluieşte!

Bunăstarea de tip supermarket te acaparează, doreşte să te subjuge. Diversitatea îţi ia ochii. Scopul „fericirii” pământeşti e înveşnicirea în istorie, în starea căzută.

Orice lucru e făcut să sclipească de curăţenie, pentru ca să crezi – o, ce credinţă acaparatoare! – că fericirea veşnică e mult mai puţin frumoasă decât această iluzie, decât această „fata morgana”.

Dar nu e aşa! Istoria nu poate fi un rival al veşniciei fericite.

Exorcizările n-ar trebui făcute în public. Oamenii se timorează, se panichează, îşi fac fel de fel de gânduri. Preoţii şi cel demonizat, plus apropiaţii lui: atât! Asistenţa prea largă e dăunătoare.

Nu e bună deloc această „reclamă” păcătoasă a preoţilor, care doresc să fie cunoscuţi ei şi nu Hristos Însuşi.

O  carenţă enormă a multora dintre preoţi e că nu ştiu să vorbească pentru un public mare şi, mai ales, la televizor.

Se complică, îşi fac un discurs neadecvat, nu sunt atenţi la profilul emisiunii, la spaţiul de emisie, la ora difuzării emisiunii şi, mai ales, la moderator.

Lipsă de concizie, de tărie de caracter, de vervă, de dragoste, de înţelepciune duhovnicească.

Să vorbim simplu dar convingător.

Puterea cuvintelor se transmite şi ea îl mobilizează pe om, ea îl schimbă.

Predicile seci, trunchiate, fără vibraţia harului Sfântului Duh trebuie să dispară. Ele ne fac un mare rău tuturor.

De fapt nici nu sunt predici, ci nişte alocuţiuni retardate. Cuvântul duhovnicesc e al harului dumnezeiesc şi el e cuvântul Sfintei Biserici.

Sfântul Ignatie Briancianinov a arătat în volumul al 4-lea al ediţiei româneşti, că rugăciunea lui Iisus este poruncită de Domnul în Sfânta Evanghelie.

A fost o mare bucurie a acestei nopţi. Liniştea e foarte propice rugăciunii continue dar ea poate fi fatală pentru unii.

Ne lipseşte tuturor multa rugăciune.

Încrederea prostească în tine te face foarte arogant. Te cerţi, te enervezi, ţipi…Și pentru ce?!

Multa ceartă cu noi sau cu alţii e un chin greu de purtat.

Trebuie să ne liniştim, să vedem corect.

Dacă înţelegem că Hristos Dumnezeu e singura înţelepciune atunci suntem mântuiţi.

O, mântuirea e atât de uşoară şi atât de grea în acelaşi timp!

Călătoresc adesea cu oameni cărora le place să tacă, pentru că le e frică să discute cu tine sau eu le inspir repulsie.

Barba e o repulsie vie pentru mulţi. Pe unii îi astupă tusea când mă văd.

Ne desconsiderăm unii pe alţii prea mult.

Nu avem curaj să mai credem că oamenii se pot schimba şi îi punem, îi fixăm pe oameni în cadre stricte.

A-i judeca pe oameni înseamnă a-i minimaliza, a-i considera nişte obiecte, nişte statui, nişte umbre.

Dacă oamenii nu te inspiră, dacă nu-ţi inspiră dragoste, încredere, sentimentul că eşti viu, că trăieşti, că vrei ceva mai mult atunci e foarte grav.

Sunt frumoşi copacii cu fructe coapte dar când sunt culeşi ai sentimentul părăsirii, al destrămării.

Oamenii fără încredere de mântuire sunt o privelişte dezolantă: un pământ radiat de o bombă atomică.

*

Anumite case şi locuri sunt guri ale Iadului, focare de infecţie spirituală. Simţi prezenţa demonilor. Vezi cum colcăie în inimile acelor oameni, ca nişte viermi, mulţimi de draci.

Am fost undeva unde m-a durut inima. Prezenţa satanică de aici era ca o plasă groasă ce ţi se punea pe inimă.

Cum să mai gândească, săracii oameni, lucruri bune?!

E o minune colosală că nu îşi pun capăt zilelor sau că mai pot să facă – ei, „răi fiind” (Mt. 7, 11) – lucruri cât de cât „normale”.

*

Toţi stăteau şi se uitau la mine şi numai un tânăr retardat şi un cerşetor, de asemenea, bolnav mi-au vorbit.

Primul mi-a dat un şerveţel ca să mă şterg de transpiraţie, apoi gumă de mestecat, apă de la el din sticlă, să completez integrame…pentru că el „nu ştie carte”…

Foarte disciplinat şi atent deşi abia putea să vorbească.

Nu sunt oamenii aceştia nişte inimi sfinte? Eu cred că da!

Al doilea avea o faţă extrem de radioasă deşi vorbea lucruri fără sens sau nu aveau sens pentru mulţi.

Ei pot să-ţi vorbească, să te ajute iar noi, „disciplinaţii”, nu ştim să îngânăm un „te rog” sau un „mulţumesc”.

„Cei de aproape ai mei” (Ps. 37, 11), care trebuiau să îmi spună lucruri frumoase, încurajatoare, „departe au stat” (Ibidem) şi m-au ajutat oamenii lui Dumnezeu, cei prin care El lucrează.

Nu te mira de cel prin care lucrează Dumnezeu, ci mulţumeşte că El nu te uită niciodată.

Părinţii mei mă drăcuie şi mă înjură. Mai bine zis, tata face acest lucru. Mama doar îl asmute, îl împinge la rele.

El îi spune bunicii mele în batjocură şi hulitor, că „sunt Hristos”, ca şi când eu aş fi făcut ce a făcut Dumnezeu pentru toată lumea, cât şi pentru el însuşi.

Luminează, Doamne, mintea şi inima lor şi îi iartă!

Nu le place liniştea. Le place cearta, drăcuiturile, bătăile. Acu se ceartă, acu se împacă. Tu te enervezi iar lor nici că le pasă. Dar aşa e viaţa demonizată, cea care este vitriolată de demoni.

Între colegii mei se practică „fuga după preoţie”. În argoul lor se spune: „după post”. Nu se referă la faptul de a posti, ci la faptul de „a ocupa un loc de muncă”.

Oricine face seminarul sau facultatea se crede „îndreptăţit” să se preoţească. Se însoară la repezeală, fac ce fac…şi ajung preoţi.

Şi apoi vor să fie numiţi „Părinţi” şi să le pupe toţi mâna şi toţi să le asculte dezlânările, cuvintele dezlânate pe care abia le rostesc.

Ştacheta e foarte jos coborâtă. Aproape că nu mai există o ştachetă, aspiraţii, semne evidente ale vocaţiei.

O, Doamne, ai milă de colegii mei şi iartă-le nesimţirea şi îngâmfarea lor! Nu știu ce fac. Dar pot fi etichetat că sunt „invidios” pe ei, când pe mine mă doare sufletul de ei, de cât de inconștienți sunt…

Nesimţirea cu literă mare e aceea, căreia nu îi pasă de altul.

O doamnă a deschis fereastra deşi vedea că îmi vine frig. S-a făcut că nu mă „observă”…Și asta, deoarece am devenit foarte indiferenţi faţă de ceea ce înseamnă „altul”.

*

În măsura în care ai suflet mic, îi vezi şi pe alţii cu suflet mic.

A judeca înseamnă a minimaliza, a-i nega pe partenerii virtuali ai lui Dumnezeu: oamenii, creaţia Sa.

Viaţa e anticamera veşniciei, deoarece aici aştepţi ca să intri la Împăratul. Această construcţie gramaticală exprimă foarte bine caracterul ascetic dar şi pe cel eshatologic al vieţii ortodoxe.

Ascetismul nostru e o aşteptare a Mirelui ceresc, Care e şi Judecătorul nostru suprem.

Dar ascetismul nostru e şi o chemare a lui Hristos al eshatologiei, a lui Hristos Care va veni şi Care vine mereu la noi când ne rugăm Lui şi ne împărtăşim cu El.

Ieri am fost la Sfântul Calinic[1], la Cernica, împreună cu Gianina [Picioruș]. Unul dintre momentele frumoase ale zilei a fost acela, când un monah tânăr şi o monahie în vârstă, deodată, şi-au exprimat în mod vizibil inima, mângâind un mic copilaş, o fetiţă, care era ţinută în braţe de mama ei.

A fost o clipă, clipe de frumuseţe…

A biruit iubirea, gingăşia inimii în locul seriozităţii reci, fără sentimente simple.

Am văzut-o aici pe Maria (cred că ea era), cea care acum câţiva ani era demonizată şi pe care am întâlnit-o pe atunci la o mănăstire de maici. Acum era mult mai bine dar a rămas cu sechele.

Am stat puţin pe prispa Fericitului Părinte Ilarion Argatu[2]. Chilia era goală. Nimeni nu mai venea aici, unde altădată am auzit că era puhoi de lume. Ce trist!

În monahism, după ce adormi, altul vine şi locuieşte în locul tău. Te plâng numai ucenicii…

În cimitir am fost la Fericitul Dumitru Stăniloae şi la Binecuvântata prezbiteră Maria, soția sa[3], la Fericitul Benedict Ghiuş[4] şi la alţi câţiva Fericiţi Părinţi.

Ne-am rugat pentru ei şi le-am cerut rugăciunile.

Sfintele Moaşte, stejarii seculari, apa argintie în soare, liniştea de aici, pădurea din vecinătate, toate acestea ne-au umplut inima.

Îţi mulţumim, Doamne, pentru toate, Dumnezeule Preabune!

Apa de la „fântâna turcului” era foarte rece. Am stat puţin la Sfântul Maslu şi am cumpărat una dintre ultimele cărţi ale Fericitului Constantin Galeriu. O carte de interviuri…

Cea care vindea ne-a spus, că Fericitul Constantin a făcut o nouă cădere la pat (probleme cu inima) şi că e la spital.

Ajută-i, Doamne, robului Tău, care a hrănit şi hrăneşte pe mulţi cu cuvintele vieţii veşnice şi îl miluieşte pe el şi pe noi!

*

A învăţa o nouă limbă, a porni spre înţelegerea voii lui Dumnezeu sau a începe să trăieşte înseamnă a vedea înaintea ta – păstrând proporţiile la fiecare – o mare  nemărginită, în care trebuie să pluteşti la suprafaţă, să te ţii la suprafaţă dar să ai trupul şi în adâncime sau să te scufunzi în adâncimi nebănuite, în aşa fel încât să poţi ieşi, din când în când afară şi să ai o privire de ansamblu asupra lucrurilor.

E copleşitor Dumnezeu! Te copleşeşte prea plinul Său.

Şi limba e o copleşire dar la nivelul ei.

Viaţa te copleşeşte şi ea atât prin bunele ei, prin bucuriile ei dar şi prin necazurile ei, prin durerile şi poverile ei.

*

Ioan Alexandru[5] – nu ştiu cât de „controversată” e moartea sa – spunea superb, că „streşinile peste Voroneţ” sunt „ca nişte cloşti ce puii şi-i adună”[6].

Cupolele Sfintelor Biserici, streşinile[7] lor, acoperişurile lor sunt ca nişte cloşti ce îşi acoperă puii, pentru că ele sunt icoanele Sfântului Duh, Care îi acoperă pe toţi care cred.

Şi Sfântul Vasile cel Mare aminteşte de Sfântul sirian – şi aici sunt propuse mai multe nume – care spune că Sfântul Duh Se purta peste ape, la început, ca o cloşcă ce îşi încălzeşte ouăle.

În poemul „Mama”, aceasta apare ca o „candelă de lut”[8]. Ea era din lut, din pământ – căci suntem din pământ – dar luminată de frumuseţea ascezei, a dragostei sfinte.

În „Imn”: „Clipa-i pătrunsă de eternitate

Fiecare floare – rai cuvântător”[9].

Orice clipă, dacă e plină de prezenţa harului dumnezeiesc e pătrunsă de veşnicie. Şi cum să nu vezi pe Dumnezeu şi într-o floare? Căci frumuseţea Lui te umple de har.

Clipa e pătrunsă de Dumnezeu. Prin El transformăm orice clipă a vieţii într-o fericire, într-o rugăciune, într-o chemare continuă a iertării Lui.

Despre pofte, despre patima desfrânării iarăşi vorbea foarte frumos şi înfiorător în acelaşi timp:

„În poftele de la buric la vale

Îşi sapă iadul peşterile sale”[10].

Adâncimea patimii şi peştera. Patima e adâncă şi ne chinuie. Ultimele versuri sunt dintr-un poem închinat Sfântului Maxim Mărturisitorul, care e o evocare încântătoare.

Oboseala m-a cuprins şi îngerul Satanei mă străpunge amarnic. Dacă judeci vei rămâne singur, vei fi părăsit. Doamne, iartă-mi toată nesimţirea şi indiferenţa şi mă miluieşte!

În poemul „Iubire”[11], iubirea vrăjmaşului e o şansă acordată aceluia, tocmai pentru a iubi şi el.

Iertarea vrăjmaşului sau neţinera lui de rău, de străin, e însăşi „şansa de-a iubi”[12], şansa lui de a-şi arăta mărimea de suflet.

A da milostenie înseamnă a-l învăţa pe cerşetor să se jertfească şi el. E o idee desprinsă din acelaşi poem.

Omar Khayyâm[13] (sec. XI – XII) numea viaţa, trecerea ei fulminantă, drept o „caravană grăbită”[14]. Tot el reamintea oamenilor, că omul e „fragil”[15] şi că moartea vine repede.

Mă întorc la primul poet, la Ioan Alexandru. Găsesc într-un poem expresia „capul răstignit”[16].

Nu ne răstignim mintea când luptăm cu păcatul? Sau când suportăm răul, oboseala, ispita? Mintea răstignită pentru Hristos e mintea care renunţă la „parfumul” ticălos al patimilor pentru uleiul smereniei.

„Unge capul tău” (Mt. 6, 17), ne spune Domnul. Unge mintea ta cu smerenia! Unge cu milostenia inima ta! Lasă să vină peste tine ungerea Sfântului Duh, care e şi explicaţia ploii cerute de Sfântul Ilie, dar şi a focului căzut din cer. Apă pentru Sfântul Botez şi foc ceresc.

„Cu Duhul Sfânt şi cu foc” (Mt. 3, 11). Fiindcă Duhul e focul ce curăţeşte inima. Cel care arde patima, impuritatea.

De ce se duc foarte devreme la mormânt femeile care merg să tămâie? Pentru că fac ceea ce au făcut şi Sfintele Femei Mironosiţe: vin cu multă iubire. Uită frica pentru dragoste.

Să te rogi pentru cei adormiţi! Noi venim la oasele lor pentru ca să ne rugăm pentru ei. Comuniune. Stăm în legătură, în relaţie cu ei. Nu precum pretind mediumii, vrăjitorii! Ci în relaţie de rugăciune, de dragoste.

Şi dacă nu iubeşti pe cineva, nu-ţi vine să te scoli dimineaţa din pat şi să vrei să te duci la mormânt.

Nu înţelegem rostul cimitirului decât atunci când ne moare cineva iubit. Atunci simţim că o parte din inima noastră se îndreaptă spre cimitir cu ochii în lacrimi.

Când ne plânge inima pentru cineva începem să iubim cimitirul. Cimitirul îţi cere să fii smerit. Îţi dezvoltă o opinie clară despre vanitatea lumii.

Când vezi atâtea cruci, atâtea morminte, tot felul de oameni în acest pământ, simţi că nu eşti nimic nici tu, că şi tu vei ajunge aici.

E doar o problemă de timp…

Fiecare ne găsim locul într-un mormânt…

Dar sufletul nostru e important unde ajunge.

O, suflete al meu, pocăieşte-te! Vezi câţi s-au pocăit şi şi-au sfinţit viaţa! Mulţi au păcătuit dar mai apoi au rupt-o cu păcatul, au aruncat ca şi Sfântul Lazăr giulgiurile păcatului, ale morţii veşnice.

Ce voi face?! O, ce voi face eu preaticălosul!

Doamne, picură în inima mea pocăinţa ca o rouă mântuitoare, sfinţitoare! Picură lacrimi din inima mea, ca ochii şi buzele şi trupul meu să se curățească.

Curăţește-mă, Preamilostive, pe mine, netrebnicul, ticălosul, pătimaşul, robitul de patimi! Nu trece cu vederea inima mea care suspină după Tine şi Te caută pe Tine şi Te vrea pentru veşnicie.

Mergi cu maşina şi totul ţi se pare uşor…Dar, deodată, faci un accident! Te bucuri de sănătate şi de respectul oamenilor şi iată, azi sau mâine, faci un infarct, înnebuneşti, paralizezi.

Cât de fragili suntem! Cât nu ne dăm seama, că viaţa noastră e ca un fum, ca o adiere de aripă, ca o clipă şi noi, nişte biete seminţe, într-un spaţiu ameţitor, între coloşi…

Doamne, cât de netrebnic sunt! Orbirea mea e înfiorătoare, cutremurătoare.

Dumnezeu se comportă cu noi ca faţă de fii. Oricât ar păcătui fiii, ei tot fii rămân. Nu cădem definitiv, cu totul, din iubirea lui Dumnezeu printr-o viaţă păcătoasă. Nu ne mutăm în afara iubirii Sale – deşi cădem – dar ne închidem faţă de El.

El ne iubeşte dar noi nu mai Îi spunem Lui iubirea noastră faţă de El. Nu mai simţim iubirea Lui. Iubirea Lui ne înconjoară, ne îmbrăţişează iar noi nu vrem să o acceptăm.

Dar dacă ne pocăim, ne dăm seama că iubirea Tatălui ceresc a fost mereu cu noi – chiar şi când noi nu-L doream – dar noi nu eram conştienţi de acest fapt, deşi din prezenţa Lui noi ne luăm viaţa.

Credem că iubirea pătimaşă pentru cineva e iubire. Însă numai cunoscându-L pe El ştim să iubim. Noi nu ştim să iubim fără El.

Asta trebuie să îi învăţăm pe tinerii de astăzi: fără Dumnezeu nu ştim să îmbrăţişăm şi să sărutăm pe cineva cu adevărat! Fără El nu ştim să fim delicaţi şi începem să ne enervăm unii pe alţii.

Profesorul e cel care trebuie să ne înveţe, cum să învăţăm de la noi înşine şi de la alţii.

Medicul trebuie să ne înveţe cum să privim viaţa în planurile ei înalte, nu numai în plan biologic.

Poliţiştii trebuie să ne înveţe şi despre ordinea interioară, judecătorii şi despre dreptatea dumnezeiască, conducătorii statului – despre cum să-ţi stăpâneşti patimile, savanţii –  despre cum să căutăm cu lupa greşeala din noi şi să o îndepărtăm.

De la cioban trebuie să învăţăm răbdarea, de la brutar – jertfa pentru alţii, de la ceasornicar – că timpul e puţin, de la fierar – că focul Iadului e mult mai greu decât focul de aici.

Şoferul e cel care indică pericolele patimilor, vânzătoarea e ca viaţa: ne dă şi bune şi rele; cel bolnav e îndelungă-răbdare iar puşcăriaşul e o pildă a faptului, că trebuie să faci şi ceea ce nu-ţi place dar e folositor.

Trebuie să învăţăm de la soare că dragostea trebuie să fie vie – dragostea pentru Dumnezeu şi pentru oameni – , de la copac – că frunzele cuvintelor nu fac cât roadele virtuţilor, că iarba creşte şi ne va acoperi cândva, că blocurile sunt înalte, dar că cei înalţi vor fi smeriţi cândva.

Stiloul trebuie încărcat din când în când. Rugăciunea e ca cerneala în stilou: e viaţa omului. Cheleşti, îţi cade părul. Trebuie să mai dăm afară din noi anumite gânduri şi idei.

Filme noi apar în fiecare zi, dar fiecare film e mai puţin decât viaţa unui om. Viaţa unui om nu e un film, ci un film veşnic.

Trebuie să taci! Să asculţi tăcerea singurătăţii. Un om văduv aude multă singurătate. La fel şi un copil orfan. Casele de copii sunt prea neîncăpătoare iar dragostea se arată rar pe aici.

Rămân multe sechele. Sechelele sunt ca petele pe costum, ca excrementele muştelor pe farfurii. Dar ele pot fi şterse cu buretele iubirii lui Dumnezeu.

Aşteptăm. Aşteptăm metroul, maşina, pe cineva…şi moartea! Aşteptăm moartea iar unii încercăm să o ironizăm. Dar ea vine! Că nu vine azi, nu e nicio problemă! Va veni mâine, poimâine…dar va veni.

„Moartea cea urâtă”[17] – din Canonul de pocăinţă către Domnul nostru Iisus Hristos – nu se referă la chinurile morţii, ci la un suflet nepregătit pentru trecerea la Domnul.

Vorbim mult dar înţelegem puţin. Şi, cu toate acestea, dorim să sensibilizăm, să ne sensibilizăm.

*

Am fost martorul unei alte ipostaze a smereniei: o bătrână monahie – o femeie duhovnicească, aleasă, frumoasă cu inima – când se duce să se împărtăşească, face metanie şi unui tânăr, deşi nu îl cunoaşte pe acela şi nici el pe ea decât din priviri. Câtă smerenie!…Iar tânărul se minunează de smerenia ei şi nu îndrăzneşte să facă şi el acelaşi gest profund faţă de ea.

Cu astfel de oameni mă laud. Sunt oamenii smeriţi şi Sfinţi ai lui Dumnezeu.

Un alt bătrân stă mai toată slujba în picioare şi e foarte atent. Când vede că cineva nu are pernă pe care să îngenuncheze, la momentele potrivite, el o dă pe a lui. Dar el e în vârstă!…Şi, cu toate acestea, el nu precupeţeşte timpul să fie smerit şi bun cu alţii.

Un alt bărbat, în vârstă, salută toată strana, pe fiecare în parte şi când vine şi când pleacă de la Sfânta Biserică. Omenia şi smerenia lui sunt mari.

Cunosc un om, care e în stare să te ajute cu bani la orice moment l-ai suna. Pentru el, mersul la Sfânta Biserică, cărţile şi  înţelegerea Sfintei Scripturi e toată viaţa lui.

Am cunoscut din plin milostivirea lui Dumnezeu şi milostivirea oamenilor şi nu le meritam pe nici una, mai ales pe cea a lui Dumnezeu.

Primul meu duhovnic a fost Părintele Ştefan Cimpoeru[18]. El m-a iertat de un mare păcat, pentru care am suferit friguri şi frici cumplite.

Părintele Gheorghe Marinescu mi-a fost duhovnic la Seminar. Şi el m-a iertat de multe dureri.

Părintele Ilie Vișan a fost cel care m-a iertat iarăşi de lucruri cumplite, pentru care sufăr încă multe.

Nu am pregetat să mă mărturisesc şi la trei colegi de-ai mei: Părintele Valentin Chircu, Părintele Marcel Hancheș şi Părintele Cătălin Păunescu.

Cât de mult contează mila! Am primit mila lui Dumnezeu şi ea mă ţine în viaţă.

Nu am primit canoane grele la Sfânta Spovedanie deşi meritam mulţi ani oprire de la Sfânta Euharistie. Dumnezeu a ştiut că sunt prea slab pentru a fi canonisit după cum trebuia.

Am îndurerat mulţi oameni şi – poate – unii nu m-au iertat nici până azi. Aş vrea – dacă aş fi crezut – să îmi cer iertare de la toţi, căci eu nu am nimic împotriva cuiva.

I-am iertat pe toţi şi cer iertarea lui Dumnezeu pentru toţi care mi-au făcut bine sau rău, sau eu le-am făcut rău lor, oricum s-a manifestat acest rău.

Am fost arogant şi mizerabil cu mulţi, îngâmfat. Am minţit multe inimi sau am spurcat multe inimi. Nici măcar nu mai vreau să îmi aduc aminte acele păcate, căci amintirea lor mă întinează, mă spurcă şi mai mult, mă întristează.

Frumuseţea din oameni mă mângâie, mă face să-mi dea lacrimile. Nu rezist acestei frumuseţi dumnezeieşti, pe care o văd în faptele bune ale oamenilor şi îmi dau lacrimile.

O, nu pot să plâng pentru păcatele mele! Sunt un mare nesimţit. Şi Iadul…nu se sfârşeşte!…

Orgoliul că eşti de la oraş şi nu eşti de la sat, că eşti cult şi nu un analfabet, că eşti frumos şi nu urât e o mare patimă.

Pofta trupului cere multă îmbrăcăminte, multă eleganţă, mulţi bani aruncaţi pe câteva cârpe nenorocite.

În societatea de azi trebuie să lupţi cu frica satanică că nu vei fi acceptat, că nu vei putea să faci faţă.

Demonii ne bagă în cap frica de tot şi de toate, dar şi ruşinea faţă de lucrurile bune cât şi curajul spre cele rele.

Oboseala e alimentată adesea de descurajare. Eşti obosit, eşti stresat şi, pe deasupra, demonii te învaţă să nu mai crezi în ceva bun, într-o  rezolvare dumnezeiască, într-o reuşită împotriva multelor tale patimi.

Te descurajezi de unul singur.

În locul rugăciunii ne apasă lenea, frica de durere, de transpiraţie, de lungimea rugăciunilor…

Gândurile ne fug în altă parte. Grija constantă, presantă, enervantă pentru ziua de mâine, pentru viitorul nostru „incert”.

Ne pasă de viitor, ne e frică de el, dar suntem indiferenţi faţă de prezent ca şi când am fi morţi. Patimile ne fac fără gânduri bune, fără stabilitate.

Tot ceea ce ne antrenează mintea ni se pare profitabil dar nu e aşa.

Fugim după altceva şi nu ne place să fim noi înşine.

Mereu am vrea să fim alţii şi nu noi înşine.

Câteodată ţi se pare că ai fi putut să faci lucrurile şi mai bine dar e un orgoliu de multe ori acest gând și nu o grijă cuvioasă.

Astăzi l-am auzit pe un predicator protestant vorbind despre familie. A vorbit coerent, cu mici amuzamente, cu puncte clare şi astea mi-au plăcut.

E bine să arătăm şi punctele bune ale celor de altă credinţă, fără ca asta să însemne că abdicăm de la Sfânta Ortodoxie.

Acolo unde e ceva bun, trebuie să strângem precum albinele invocate de Sfântul Vasile cel Mare sau ca furnicile invocate de către Sfânta Scriptură.

Mi-a rămas o frază de la el: „Femeia cicălitoare este…ca o streaşină care picură mereu”.

Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!

Să învăţăm din toate: din viaţa noastră, din viaţa altora, din Sfânta Scriptură, de la Sfinţii lui Dumnezeu, de la oameni cuvioşi, din cărţi, din filme, din evenimentele istoriei, din bunele şi păcatele omului, din natură, din ştiinţe, de oriunde.

Principalul lucru e ca să-L slăvim pe Dumnezeu prin toate şi oriunde căutăm să găsim amprenta înţelepciunii, a milei, a adevărului şi a dragostei Sale.

*

Vocaţia Ortodoxiei e aceea de a fi mondială, universală. Şi asta nu o spun eu, ci Domnul: „Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă” (Mt. 5, 15).

Lumea e ca o „casă”. Întregul cosmos e casa noastră şi propria noastră locuinţă.

Lumea e făcută pentru om dar omul trebuie să se îngrijească de ea cu inimă ortodoxă.

Dacă nu ai dreaptă credinţă nu poţi avea nici dreaptă iubire faţă de creaţia lui Dumnezeu, pentru că nu poţi crede deformat în Dumnezeu şi, în același timp, să poţi respecta cu adevărat creaţia Sa.

Învăţătorii de Dumnezeu, cei care sunt aleşi de El pentru a predica lumii, Dumnezeiasca ierarhie dar şi tot ortodoxul Sfânt sunt făclii, făclii care împrăştie multă lumină în jur.

De aceea, când pierdem o făclie de pe pământ e mai puţină lumină în lume, deşi Dumnezeu are robi întotdeauna.

Lumina e pusă în sfeșnic pentru ca să o vadă lumea. Cine vorbeşte despre Dumnezeu e pus pe soclu, e pus în mijlocul lumii, pentru ca întreaga lume să-l vadă.

Teologul ortodox trebuie să fie al tuturor. El trebuie să fie mondial, pentru că Hristos ne-a trimis în întreaga lume ca să vorbim despre Prea Sfânta Treime.

Oricine poate zice orice despre cel care predică, însă el e lumină şi la el privesc toţi.

Trebuie să lumineze tuturor celor din casă. Să le fie tuturor o stea călăuzitoare, un alt Sfânt Moise, care să-i scoată din ţara asupririi, a fărădelegii, a închinării la idoli, prin deşertul umilinţei şi al curăţirii de patimi, spre tărâmul lui Dumnezeu, spre locul odihnei lui Dumnezeu.

Dacă toţi suntem într-o casă, dacă toţi avem ca acoperiş acelaşi cer şi ca duşumea acelaşi pământ, de ce ne mai batem unii cu alții, de ce ne mai ucidem unii pe alții?

Lumina vorbelor Sfinţilor se răspândeşte. Lumina alungă întunericul, îl risipeşte. Şi întunericul e lipsa luminii, după cum răul e lipsa binelui.

Obrocul e tot ceea ce-l stânjeneşte pe preotul lui Dumnezeu să vorbească. Obroc poate să fie un om dar şi o situaţie.

Cine e cel care nu ascultă? Cine e cel care vociferează acolo în spate? Întotdeauna există oameni care mai au ceva de adăugat, ceva de zis…dar lumina e lumină.

Dacă bagi mâna în foc te arzi de dogoarea lui, a iubirii lui. Cine bagă mâna în focul din inima Sfinţilor, se îndrăgosteşte de focul harului, de fericirea cerească.

Făclia se aprinde. Dumnezeu aprinde o făclie de-a Sa. El o aprinde cu harul Duhului Sfânt. Nu o aprinde cu foc material, ci cu foc ceresc.

Şi cei care îi hulesc şi vorbesc de rău pe preoţii lui Dumnezeu, hulesc de fapt pe Dumnezeu.

Dumnezeu e hulit de fiecare dată când e negat adevărul, când e răstălmăcită sfinţenia, când cele sfinte sunt considerate „basme” şi lucruri „de nimic”, iar toate prostiile de pe faţa pământului sunt considerate lucruri de mare preţ.

Lumea e o casă frumoasă în care noi ne aruncăm murdăria. De ce să nu ne aruncăm şi frumuseţea inimii, adică să o împărţim tuturor?

De ce să nu ne împărţim inima ca pe o pâine, ca nimeni să nu se mai simtă singur? Dacă suntem o familie şi avem o singură casă, de ce să nu fim frumoşi şi sinceri?

*

În faţa fratelui meu văd faţa lui Hristos, Care a luat trup pentru noi. În bucuria lui văd bucuria lui Hristos şi în durerea lui văd cum Hristos al nostru suferă.

Îl văd pe Hristos! Nu spuneţi că nu L-aţi văzut pe Hristos, pentru că El e chiar lângă voi: în chipul celuilalt.

Celălalt mă face să-L văd pe Hristos şi mă face capabil să mă dărui lui, căci el e un altul.

El mă scoate din mine spre el, fără ca eu să mă depersonalizez.

Prin această „ieşire” eu nu mă pierd, ci mai mult mă recunosc, îmi recunosc vocaţia de om comunional, de om al comuniunii.

*

Comunicarea este ieşirea mea spre altul. Când nu am cu cine comunica, atunci îmi dau seama că omul e de neînlocuit, că el e o unicitate neapărată pentru mine.

Caut un om să discut cu el. Asta înseamnă că vreau lucruri pe care nu le am, că eu nu îmi ajung mie însumi şi de aceea caut un altul.

Caut cu sens. Caut un om, pentru că am înţeles că numai omul mă poate înţelege, că numai el îmi poate deduce întru câtva emoţiile, fricile, bucuriile. Îi spun lui.

Confesiunile sunt nişte deşertări ale mele în altul, cu conştiinţa că acest altul e un depozitar conştient al acestui conţinut al meu.

Omul credincios e întraripat de ideea că poate să fie prieten cu oamenii, că pot exista oameni pe care să-i iubească şi de care, la rândul său, să fie iubit.

El nu se retrage în sine pentru a se însingura de oameni, ci pentru a găsi soluţii, poduri spre oameni.

Trebuie să treci de la tine spre alţii şi pentru aceste treceri îţi trebuie poduri. Ce dai tu altora? E o problemă principală în comunicarea ce creează comuniune. Ce faci tu pentru ei, ca ei să te poată îmbrăţişa?

Şi asta ţine de vocaţia fiecăruia.

Pentru ce e chemat fiecare pentru aceea răspunde. Omul e o taină dar care vrea să se explice altora.

Vrea să iasă din sine. Motiv pentru care trebuie să ne ajutăm unii pe alţii, ca să ieşim din noi spre ceilalţi.

*

Neseriozitatea principală a studiilor teologice ştiinţifice nu stă în bibliografia neadusă la zi, ci în lipsa dorinţei de adevăr, în lipsa smereniei de a privi şi de a accepta adevărul.

*

Duplicitatea. E patima celor care te invidiază dar se arată iubitori faţă de tine.

Cine nu îţi ia apărarea nu te iubeşte.

Dacă citeşti jurnalele convertiţilor îţi trebuie multă înţelegere duhovnicească. Poţi confunda pe omul de dinainte cu cel de după.

Oamenii aleargă după cele prea sfinte, după cele înalte şi uită lucrurile mici, cu care – de fapt – ar fi trebuit să înceapă discuția sau relația cu tine.

Trebuie să înveţi să zâmbeşti, să fii sensibil, să nu fii nesimţit când altul ţi se confesează, să ştii să sughiţi sau să râgâi, să ştii să te aşezi şi să te ridici, să ştii să te îmbraci, să ştii când să taci, când să respiri, când să întorci capul la stânga sau la dreapta.

Superficialitatea e o patimă imensă şi alături de ea stă îndrăzneala fără margini.

Dacă enervezi prin propria ta prezenţă, nu ştiu dacă am înţeles să fim ortodocşi.

Delicateţea iertării, a dorinţei de a cere iertare stă în aceea de a-ţi cere iertare şi când nu ai greşit.

Dacă vezi că altcineva consideră că ai greşit cu ceva, atunci cereţi iertare pentru a diminua certurile fără rost.

Mai bine e să fii liniştit decât să ai dreptate întotdeauna.

Dreptatea care se câştigă cu forţa şi cu mult chin nu cred că e o dreptate bună.

Ieri ne-am închinat Sfântului Nectarie de la Eghina[19]. Sfinte Moaşte de-ale sale au fost aduse în Sfânta Biserică de la Seminar[20]. Pictura e magnifică. Părinţii episcopi recenţi s-au îngrijit de acest loc.

M-am închinat şi mormântului PFP Justinian[21] existent în Biserică. Părintele David[22] ne-a spus cândva, că el nu s-ar mira dacă s-ar descoperi că acesta e Sfânt. L-am crezut şi îl cred.

Oamenii te pot uimi cu răutatea lor dar şi cu sfinţenia lor.  Învăţăm enorm de multe de la fiecare om încât nici nu conştientizăm prea bine tot ceea ce receptăm din fiinţa altora.

Părintele Marcel Hancheș mi-a povestit multe dintre cazurile pe care le-a avut la spovedanie şi modul minunat în care s-au rezolvat multe lucruri.

În ultimele clipe ale vieţii altfel se pune problema sufletului și a veșniciei.

Cineva a aşteptat mult timp şi nu putea să adoarmă somnul morţii pentru că nu era spovedit şi împărtăşit, după care a adormit imediat.

Sărăcia nu e „un păcat”, ci o mare comoară, atunci când te gândeşti mereu la Dumnezeu şi lucrezi pentru mântuirea ta.

Suflete credincioase dar adâncite în păcate. O femeie nu se putea lăsa de fumat dar dorea să se lase iar altul se droga însă și citea Dumnezeiasca Scriptură.

Nu pot foarte mulţi să se lase de toate patimile dar fac eforturi. Şi Dumnezeu le ajută celor care vor să o rupă definitiv cu păcatul!

A stagna în păcat e adevărata moarte. Cine nu mai speră la vreo îndreptare, fie ea chiar cât de mică, consimte să rămână în moarte, să nu mai învie niciodată din iadul propriei sale delăsări.

Golul sufletesc de dinaintea păcatelor e o renunţare la frumuseţea vieţii liniştite. Rugăciunea nu mai pare să aibă atunci efect, pentru că te-ai disociat, te-ai îndepărtat de propria ta dorinţă de bine, de adevăr, de frumuseţe dumnezeiască.

Păcatul te găseşte deja de unul singur. Nu păcatul te rupe de bine, ci în starea în care înclini spre rău eşti deja distanţat interior de bine.

Păcatul e „un firesc” al stării nefireşti de abandon, de singurătate egoistă, de alunecare în spaţiul – parcă „infinit” – al plăcerii şi al încercărilor de auto-adulare, de auto-înjosire ale firii omeneşti.

Satanismul cu care păcătuim e înfiorător. Orice păcat al nostru e o mare îndrăzneală.

Nebunia nu constă numai în faptul de a fi bolnav psihic, ci nebunia e un cumul al tuturor patimilor şi păcatelor personale, care analizate pe îndelete sunt cutremurătoare, înfiorătoare.

Ne menţinem la suprafaţa înţelegerii vieţii duhovniceşti, pentru că nu înţelegem să ne dezicem de înţelegerile noastre firave, ticăloase, distorsionate.

Şi când tot citim vieţile Sfinţilor noştri, ni se pare că şi trăim vieţile lor, chinurile lor sau că scriem ca ei – ce nebuni suntem! – când tocmai suferim de o superbie devastatoare, de o vanitate care nu vrea să asculte pe nimeni.

Mă doare enorm modul cum ne vindem unii pe alţii pe o nimica toată.

Nepotismul nostru abia vrea să-şi arate faţa în orice domeniu iar ipocrizia e o înşirare galantă de vorbe, care sună a cavou, a leş, a murdărie.

Unde te aştepţi la mai mult găseşti foarte puţine lucruri bune şi eşti uimit de aceia, care sunt desconsideraţi de toţi dar sunt lumini preaînalte, sunt luceferi ai răbdării, ai umilinţei, ai cumsecădeniei.

De ce nu ştim să vorbim? De ce nu ştim să fim simpli, atât de simpli încât să nu ne vătămăm sufleteşte unii pe alţii?

A „ne iubii unii pe alţii” e de multe ori „a ne prosti unii pe alţii”, „a ne desconsidera metodic unii pe alţii”.

Iubirea, prietenia e reciprocă. Reciprocitatea e fundamentul comuniunii. Dar tot reciprocitatea e şi fundamentul dezbinării, căci nu te poţi certa de unul singur ci numai cu un altul.

În fratele meu e mântuirea mea dar tot el îmi poate fi şi sminteală, tot el îmi poate fi şi duşmanul, pe care trebuie să îl iert în inima mea şi chiar pe faţă, dacă el doreşte aceasta.

Vai, cum stă invidia şi te pândeşte! Cel ce e cu tine, care îţi arată că ţi-e prieten, el însuşi îţi întinde curse. Te bagă în gura lupului cu zâmbet.

Te laudă şi te pupă în faţă iar în spate te vinde, îţi sugrumă dragostea, îţi batjocoreşte bunele intenţii şi curăţia inimii.

De ce, prietenii mei, deveniţi iude? De ce vă mânjiţi sufletele cu negura Iadului? Oare nu e de ajuns că sunt suferind eu însumi de atâtea patimi? Oare e puţin chinul lor zilnic? De ce vreţi să înfigeţi până și ultimul cuţit în mine sau să mă aruncaţi cu totul în hăul fără fund?

Prietenie de faţadă. De fapt o răutate bine disimulată şi multe vorbe, foarte multe vorbe, o puzderie de vorbe care ne dezonorează, dacă ele sunt doar vorbe și nu reprezintă inima noastră…

---

[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sf%C3%A2ntul_Calinic_de_la_Cernica.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ilarion_Argatu.

[3] Idem:

http://www.teologiepentruazi.ro/2008/06/30/mormantul-pr-prof-acad-dr-dumitru-staniloae-si-a-doamnei-preotese-maria-staniloae/.

[4] Idem:

http://www.teologiepentruazi.ro/2008/06/30/crucea-si-mormantul-arhimandritului-benedict-ghius/.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Alexandru_%28scriitor%29.

[6] Cf. Ioan Alexandru, Imnele iubirii. Antologie, Ed. Ioana, 1995, p. 27.

[7] La mine în Teleorman se zice „streaşină”.

[8] Ioan Alexandru, op. cit., p. 26.

[9] Idem, p. 25.

[10] Idem, p. 20.

[11] Idem, p. 17.

[12] Ibidem.

[13] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Omar_Khayy%C3%A1m.

[14] Cf. Omar Khayyâm, Rubaiate, traducere română-franceză de Paula Romanescu, Bucureşti, 1996, p. 18.

[15] Idem, p. 66.

[16] Ioan Alexandru, op. cit., p. 32.

[17] *** Ceaslovul, ed. BOR 1993 (reedit. a ed. 1973), p. 614.

[18] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/11/10/primul-meu-duhovnic/.

[19] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Nectarie_din_Eghina.

[20] Idem: http://www.manastirearaduvoda.ro/.

[21] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Justinian_Marina.

[22] Arhidiac. Prof. Dr. Petru I. David.

A se vedea: http://www.archive.org/details/ComemorareaArhidiac.Prof.Dr.PetruI.David27Mai2010.