Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2003-2004) [10]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2003-2004)

*

Paginile 124-144.

***

Am văzut o bătrână cerşetoare de curând tocmai când vroia să plece acasă. Era spre seară…Nu ştiu cât câştigase în ziua aceea. Mă duceam spre bancomatul de la Sfântul Antim, de lângă minister. Şi ea vroia să plece…

S-a ridicat şi a făcut trei metanii spre răsărit, cu rugăciunea adâncită în ea. Nu a făcut acest lucru ostentativ, după cum mulți se închină…ca să le dai ceva bani…

Se închina pentru ea, ca şi când n-ar fi văzut-o nimeni…pentru că nu cred că mă sesizase…

Era adâncită în rugăciune. Evlavia ei m-a străpuns.

M-a atins şi pe mine puterea rugăciunii ei.

Și am mulţumit lui Dumnezeu că am văzut, pentru o clipă, puterea rugăciunii unei femei desconsiderate.

Naturaleţea şi evlavia cu care se închina m-a făcut să văd că peste ea era harul lui Dumnezeu. Şi câtă teologie ar fi putut citi sau a citit această femeie?

Rugăciunea are nevoie de inimă smerită, zdrobită şi de stăruinţă.

În comparaţie cu această maică binecuvântată, în tren am văzut o bătrână rujată, pensată la sprâncene, vopsită blond – deşi ea avea părul negru – cu mărgele, oglindă, piaptăn…dar fără inimă umilită. Ce contrast izbitor!

Rugăciunea tăcută naşte minuni iar desconsiderarea vârstei pe care o ai îţi atrage oprobriul.

Un Părinte duhovnic – care ar fi trebuit să-mi fie prieten – s-a purtat cu mine distant. Să fie invidie? Aşa am zis! S-a simţit pus la zid de prezenţa mea. Să fiu eu de vină? Lucrurile pot fi mult mai compuse,  mult mai delicate.

Aparenţele sunt foarte înşelătoare. Iartă-i, Doamne, pe cei care se smintesc întru mine, ticălosul! Ajută-ne nouă, Iubitorule de oameni şi ne miluieşte!

Bunăstarea de tip supermarket te acaparează, doreşte să te subjuge. Diversitatea îţi ia ochii. Scopul „fericirii” pământeşti e înveşnicirea în istorie, în starea căzută.

Orice lucru e făcut să sclipească de curăţenie, pentru ca să crezi – o, ce credinţă acaparatoare! – că fericirea veşnică e mult mai puţin frumoasă decât această iluzie, decât această „fata morgana”.

Dar nu e aşa! Istoria nu poate fi un rival al veşniciei fericite.

Exorcizările n-ar trebui făcute în public. Oamenii se timorează, se panichează, îşi fac fel de fel de gânduri. Preoţii şi cel demonizat, plus apropiaţii lui: atât! Asistenţa prea largă e dăunătoare.

Nu e bună deloc această „reclamă” păcătoasă a preoţilor, care doresc să fie cunoscuţi ei şi nu Hristos Însuşi.

O  carenţă enormă a multora dintre preoţi e că nu ştiu să vorbească pentru un public mare şi, mai ales, la televizor.

Se complică, îşi fac un discurs neadecvat, nu sunt atenţi la profilul emisiunii, la spaţiul de emisie, la ora difuzării emisiunii şi, mai ales, la moderator.

Lipsă de concizie, de tărie de caracter, de vervă, de dragoste, de înţelepciune duhovnicească.

Să vorbim simplu dar convingător.

Puterea cuvintelor se transmite şi ea îl mobilizează pe om, ea îl schimbă.

Predicile seci, trunchiate, fără vibraţia harului Sfântului Duh trebuie să dispară. Ele ne fac un mare rău tuturor.

De fapt nici nu sunt predici, ci nişte alocuţiuni retardate. Cuvântul duhovnicesc e al harului dumnezeiesc şi el e cuvântul Sfintei Biserici.

Sfântul Ignatie Briancianinov a arătat în volumul al 4-lea al ediţiei româneşti, că rugăciunea lui Iisus este poruncită de Domnul în Sfânta Evanghelie.

A fost o mare bucurie a acestei nopţi. Liniştea e foarte propice rugăciunii continue dar ea poate fi fatală pentru unii.

Ne lipseşte tuturor multa rugăciune.

Încrederea prostească în tine te face foarte arogant. Te cerţi, te enervezi, ţipi…Și pentru ce?!

Multa ceartă cu noi sau cu alţii e un chin greu de purtat.

Trebuie să ne liniştim, să vedem corect.

Dacă înţelegem că Hristos Dumnezeu e singura înţelepciune atunci suntem mântuiţi.

O, mântuirea e atât de uşoară şi atât de grea în acelaşi timp!

Călătoresc adesea cu oameni cărora le place să tacă, pentru că le e frică să discute cu tine sau eu le inspir repulsie.

Barba e o repulsie vie pentru mulţi. Pe unii îi astupă tusea când mă văd.

Ne desconsiderăm unii pe alţii prea mult.

Nu avem curaj să mai credem că oamenii se pot schimba şi îi punem, îi fixăm pe oameni în cadre stricte.

A-i judeca pe oameni înseamnă a-i minimaliza, a-i considera nişte obiecte, nişte statui, nişte umbre.

Dacă oamenii nu te inspiră, dacă nu-ţi inspiră dragoste, încredere, sentimentul că eşti viu, că trăieşti, că vrei ceva mai mult atunci e foarte grav.

Sunt frumoşi copacii cu fructe coapte dar când sunt culeşi ai sentimentul părăsirii, al destrămării.

Oamenii fără încredere de mântuire sunt o privelişte dezolantă: un pământ radiat de o bombă atomică.

*

Anumite case şi locuri sunt guri ale Iadului, focare de infecţie spirituală. Simţi prezenţa demonilor. Vezi cum colcăie în inimile acelor oameni, ca nişte viermi, mulţimi de draci.

Am fost undeva unde m-a durut inima. Prezenţa satanică de aici era ca o plasă groasă ce ţi se punea pe inimă.

Cum să mai gândească, săracii oameni, lucruri bune?!

E o minune colosală că nu îşi pun capăt zilelor sau că mai pot să facă – ei, „răi fiind” (Mt. 7, 11) – lucruri cât de cât „normale”.

*

Toţi stăteau şi se uitau la mine şi numai un tânăr retardat şi un cerşetor, de asemenea, bolnav mi-au vorbit.

Primul mi-a dat un şerveţel ca să mă şterg de transpiraţie, apoi gumă de mestecat, apă de la el din sticlă, să completez integrame…pentru că el „nu ştie carte”…

Foarte disciplinat şi atent deşi abia putea să vorbească.

Nu sunt oamenii aceştia nişte inimi sfinte? Eu cred că da!

Al doilea avea o faţă extrem de radioasă deşi vorbea lucruri fără sens sau nu aveau sens pentru mulţi.

Ei pot să-ţi vorbească, să te ajute iar noi, „disciplinaţii”, nu ştim să îngânăm un „te rog” sau un „mulţumesc”.

„Cei de aproape ai mei” (Ps. 37, 11), care trebuiau să îmi spună lucruri frumoase, încurajatoare, „departe au stat” (Ibidem) şi m-au ajutat oamenii lui Dumnezeu, cei prin care El lucrează.

Nu te mira de cel prin care lucrează Dumnezeu, ci mulţumeşte că El nu te uită niciodată.

Părinţii mei mă drăcuie şi mă înjură. Mai bine zis, tata face acest lucru. Mama doar îl asmute, îl împinge la rele.

El îi spune bunicii mele în batjocură şi hulitor, că „sunt Hristos”, ca şi când eu aş fi făcut ce a făcut Dumnezeu pentru toată lumea, cât şi pentru el însuşi.

Luminează, Doamne, mintea şi inima lor şi îi iartă!

Nu le place liniştea. Le place cearta, drăcuiturile, bătăile. Acu se ceartă, acu se împacă. Tu te enervezi iar lor nici că le pasă. Dar aşa e viaţa demonizată, cea care este vitriolată de demoni.

Între colegii mei se practică „fuga după preoţie”. În argoul lor se spune: „după post”. Nu se referă la faptul de a posti, ci la faptul de „a ocupa un loc de muncă”.

Oricine face seminarul sau facultatea se crede „îndreptăţit” să se preoţească. Se însoară la repezeală, fac ce fac…şi ajung preoţi.

Şi apoi vor să fie numiţi „Părinţi” şi să le pupe toţi mâna şi toţi să le asculte dezlânările, cuvintele dezlânate pe care abia le rostesc.

Ştacheta e foarte jos coborâtă. Aproape că nu mai există o ştachetă, aspiraţii, semne evidente ale vocaţiei.

O, Doamne, ai milă de colegii mei şi iartă-le nesimţirea şi îngâmfarea lor! Nu știu ce fac. Dar pot fi etichetat că sunt „invidios” pe ei, când pe mine mă doare sufletul de ei, de cât de inconștienți sunt…

Nesimţirea cu literă mare e aceea, căreia nu îi pasă de altul.

O doamnă a deschis fereastra deşi vedea că îmi vine frig. S-a făcut că nu mă „observă”…Și asta, deoarece am devenit foarte indiferenţi faţă de ceea ce înseamnă „altul”.

*

În măsura în care ai suflet mic, îi vezi şi pe alţii cu suflet mic.

A judeca înseamnă a minimaliza, a-i nega pe partenerii virtuali ai lui Dumnezeu: oamenii, creaţia Sa.

Viaţa e anticamera veşniciei, deoarece aici aştepţi ca să intri la Împăratul. Această construcţie gramaticală exprimă foarte bine caracterul ascetic dar şi pe cel eshatologic al vieţii ortodoxe.

Ascetismul nostru e o aşteptare a Mirelui ceresc, Care e şi Judecătorul nostru suprem.

Dar ascetismul nostru e şi o chemare a lui Hristos al eshatologiei, a lui Hristos Care va veni şi Care vine mereu la noi când ne rugăm Lui şi ne împărtăşim cu El.

Ieri am fost la Sfântul Calinic[1], la Cernica, împreună cu Gianina [Picioruș]. Unul dintre momentele frumoase ale zilei a fost acela, când un monah tânăr şi o monahie în vârstă, deodată, şi-au exprimat în mod vizibil inima, mângâind un mic copilaş, o fetiţă, care era ţinută în braţe de mama ei.

A fost o clipă, clipe de frumuseţe…

A biruit iubirea, gingăşia inimii în locul seriozităţii reci, fără sentimente simple.

Am văzut-o aici pe Maria (cred că ea era), cea care acum câţiva ani era demonizată şi pe care am întâlnit-o pe atunci la o mănăstire de maici. Acum era mult mai bine dar a rămas cu sechele.

Am stat puţin pe prispa Fericitului Părinte Ilarion Argatu[2]. Chilia era goală. Nimeni nu mai venea aici, unde altădată am auzit că era puhoi de lume. Ce trist!

În monahism, după ce adormi, altul vine şi locuieşte în locul tău. Te plâng numai ucenicii…

În cimitir am fost la Fericitul Dumitru Stăniloae şi la Binecuvântata prezbiteră Maria, soția sa[3], la Fericitul Benedict Ghiuş[4] şi la alţi câţiva Fericiţi Părinţi.

Ne-am rugat pentru ei şi le-am cerut rugăciunile.

Sfintele Moaşte, stejarii seculari, apa argintie în soare, liniştea de aici, pădurea din vecinătate, toate acestea ne-au umplut inima.

Îţi mulţumim, Doamne, pentru toate, Dumnezeule Preabune!

Apa de la „fântâna turcului” era foarte rece. Am stat puţin la Sfântul Maslu şi am cumpărat una dintre ultimele cărţi ale Fericitului Constantin Galeriu. O carte de interviuri…

Cea care vindea ne-a spus, că Fericitul Constantin a făcut o nouă cădere la pat (probleme cu inima) şi că e la spital.

Ajută-i, Doamne, robului Tău, care a hrănit şi hrăneşte pe mulţi cu cuvintele vieţii veşnice şi îl miluieşte pe el şi pe noi!

*

A învăţa o nouă limbă, a porni spre înţelegerea voii lui Dumnezeu sau a începe să trăieşte înseamnă a vedea înaintea ta – păstrând proporţiile la fiecare – o mare  nemărginită, în care trebuie să pluteşti la suprafaţă, să te ţii la suprafaţă dar să ai trupul şi în adâncime sau să te scufunzi în adâncimi nebănuite, în aşa fel încât să poţi ieşi, din când în când afară şi să ai o privire de ansamblu asupra lucrurilor.

E copleşitor Dumnezeu! Te copleşeşte prea plinul Său.

Şi limba e o copleşire dar la nivelul ei.

Viaţa te copleşeşte şi ea atât prin bunele ei, prin bucuriile ei dar şi prin necazurile ei, prin durerile şi poverile ei.

*

Ioan Alexandru[5] – nu ştiu cât de „controversată” e moartea sa – spunea superb, că „streşinile peste Voroneţ” sunt „ca nişte cloşti ce puii şi-i adună”[6].

Cupolele Sfintelor Biserici, streşinile[7] lor, acoperişurile lor sunt ca nişte cloşti ce îşi acoperă puii, pentru că ele sunt icoanele Sfântului Duh, Care îi acoperă pe toţi care cred.

Şi Sfântul Vasile cel Mare aminteşte de Sfântul sirian – şi aici sunt propuse mai multe nume – care spune că Sfântul Duh Se purta peste ape, la început, ca o cloşcă ce îşi încălzeşte ouăle.

În poemul „Mama”, aceasta apare ca o „candelă de lut”[8]. Ea era din lut, din pământ – căci suntem din pământ – dar luminată de frumuseţea ascezei, a dragostei sfinte.

În „Imn”: „Clipa-i pătrunsă de eternitate

Fiecare floare – rai cuvântător”[9].

Orice clipă, dacă e plină de prezenţa harului dumnezeiesc e pătrunsă de veşnicie. Şi cum să nu vezi pe Dumnezeu şi într-o floare? Căci frumuseţea Lui te umple de har.

Clipa e pătrunsă de Dumnezeu. Prin El transformăm orice clipă a vieţii într-o fericire, într-o rugăciune, într-o chemare continuă a iertării Lui.

Despre pofte, despre patima desfrânării iarăşi vorbea foarte frumos şi înfiorător în acelaşi timp:

„În poftele de la buric la vale

Îşi sapă iadul peşterile sale”[10].

Adâncimea patimii şi peştera. Patima e adâncă şi ne chinuie. Ultimele versuri sunt dintr-un poem închinat Sfântului Maxim Mărturisitorul, care e o evocare încântătoare.

Oboseala m-a cuprins şi îngerul Satanei mă străpunge amarnic. Dacă judeci vei rămâne singur, vei fi părăsit. Doamne, iartă-mi toată nesimţirea şi indiferenţa şi mă miluieşte!

În poemul „Iubire”[11], iubirea vrăjmaşului e o şansă acordată aceluia, tocmai pentru a iubi şi el.

Iertarea vrăjmaşului sau neţinera lui de rău, de străin, e însăşi „şansa de-a iubi”[12], şansa lui de a-şi arăta mărimea de suflet.

A da milostenie înseamnă a-l învăţa pe cerşetor să se jertfească şi el. E o idee desprinsă din acelaşi poem.

Omar Khayyâm[13] (sec. XI – XII) numea viaţa, trecerea ei fulminantă, drept o „caravană grăbită”[14]. Tot el reamintea oamenilor, că omul e „fragil”[15] şi că moartea vine repede.

Mă întorc la primul poet, la Ioan Alexandru. Găsesc într-un poem expresia „capul răstignit”[16].

Nu ne răstignim mintea când luptăm cu păcatul? Sau când suportăm răul, oboseala, ispita? Mintea răstignită pentru Hristos e mintea care renunţă la „parfumul” ticălos al patimilor pentru uleiul smereniei.

„Unge capul tău” (Mt. 6, 17), ne spune Domnul. Unge mintea ta cu smerenia! Unge cu milostenia inima ta! Lasă să vină peste tine ungerea Sfântului Duh, care e şi explicaţia ploii cerute de Sfântul Ilie, dar şi a focului căzut din cer. Apă pentru Sfântul Botez şi foc ceresc.

„Cu Duhul Sfânt şi cu foc” (Mt. 3, 11). Fiindcă Duhul e focul ce curăţeşte inima. Cel care arde patima, impuritatea.

De ce se duc foarte devreme la mormânt femeile care merg să tămâie? Pentru că fac ceea ce au făcut şi Sfintele Femei Mironosiţe: vin cu multă iubire. Uită frica pentru dragoste.

Să te rogi pentru cei adormiţi! Noi venim la oasele lor pentru ca să ne rugăm pentru ei. Comuniune. Stăm în legătură, în relaţie cu ei. Nu precum pretind mediumii, vrăjitorii! Ci în relaţie de rugăciune, de dragoste.

Şi dacă nu iubeşti pe cineva, nu-ţi vine să te scoli dimineaţa din pat şi să vrei să te duci la mormânt.

Nu înţelegem rostul cimitirului decât atunci când ne moare cineva iubit. Atunci simţim că o parte din inima noastră se îndreaptă spre cimitir cu ochii în lacrimi.

Când ne plânge inima pentru cineva începem să iubim cimitirul. Cimitirul îţi cere să fii smerit. Îţi dezvoltă o opinie clară despre vanitatea lumii.

Când vezi atâtea cruci, atâtea morminte, tot felul de oameni în acest pământ, simţi că nu eşti nimic nici tu, că şi tu vei ajunge aici.

E doar o problemă de timp…

Fiecare ne găsim locul într-un mormânt…

Dar sufletul nostru e important unde ajunge.

O, suflete al meu, pocăieşte-te! Vezi câţi s-au pocăit şi şi-au sfinţit viaţa! Mulţi au păcătuit dar mai apoi au rupt-o cu păcatul, au aruncat ca şi Sfântul Lazăr giulgiurile păcatului, ale morţii veşnice.

Ce voi face?! O, ce voi face eu preaticălosul!

Doamne, picură în inima mea pocăinţa ca o rouă mântuitoare, sfinţitoare! Picură lacrimi din inima mea, ca ochii şi buzele şi trupul meu să se curățească.

Curăţește-mă, Preamilostive, pe mine, netrebnicul, ticălosul, pătimaşul, robitul de patimi! Nu trece cu vederea inima mea care suspină după Tine şi Te caută pe Tine şi Te vrea pentru veşnicie.

Mergi cu maşina şi totul ţi se pare uşor…Dar, deodată, faci un accident! Te bucuri de sănătate şi de respectul oamenilor şi iată, azi sau mâine, faci un infarct, înnebuneşti, paralizezi.

Cât de fragili suntem! Cât nu ne dăm seama, că viaţa noastră e ca un fum, ca o adiere de aripă, ca o clipă şi noi, nişte biete seminţe, într-un spaţiu ameţitor, între coloşi…

Doamne, cât de netrebnic sunt! Orbirea mea e înfiorătoare, cutremurătoare.

Dumnezeu se comportă cu noi ca faţă de fii. Oricât ar păcătui fiii, ei tot fii rămân. Nu cădem definitiv, cu totul, din iubirea lui Dumnezeu printr-o viaţă păcătoasă. Nu ne mutăm în afara iubirii Sale – deşi cădem – dar ne închidem faţă de El.

El ne iubeşte dar noi nu mai Îi spunem Lui iubirea noastră faţă de El. Nu mai simţim iubirea Lui. Iubirea Lui ne înconjoară, ne îmbrăţişează iar noi nu vrem să o acceptăm.

Dar dacă ne pocăim, ne dăm seama că iubirea Tatălui ceresc a fost mereu cu noi – chiar şi când noi nu-L doream – dar noi nu eram conştienţi de acest fapt, deşi din prezenţa Lui noi ne luăm viaţa.

Credem că iubirea pătimaşă pentru cineva e iubire. Însă numai cunoscându-L pe El ştim să iubim. Noi nu ştim să iubim fără El.

Asta trebuie să îi învăţăm pe tinerii de astăzi: fără Dumnezeu nu ştim să îmbrăţişăm şi să sărutăm pe cineva cu adevărat! Fără El nu ştim să fim delicaţi şi începem să ne enervăm unii pe alţii.

Profesorul e cel care trebuie să ne înveţe, cum să învăţăm de la noi înşine şi de la alţii.

Medicul trebuie să ne înveţe cum să privim viaţa în planurile ei înalte, nu numai în plan biologic.

Poliţiştii trebuie să ne înveţe şi despre ordinea interioară, judecătorii şi despre dreptatea dumnezeiască, conducătorii statului – despre cum să-ţi stăpâneşti patimile, savanţii –  despre cum să căutăm cu lupa greşeala din noi şi să o îndepărtăm.

De la cioban trebuie să învăţăm răbdarea, de la brutar – jertfa pentru alţii, de la ceasornicar – că timpul e puţin, de la fierar – că focul Iadului e mult mai greu decât focul de aici.

Şoferul e cel care indică pericolele patimilor, vânzătoarea e ca viaţa: ne dă şi bune şi rele; cel bolnav e îndelungă-răbdare iar puşcăriaşul e o pildă a faptului, că trebuie să faci şi ceea ce nu-ţi place dar e folositor.

Trebuie să învăţăm de la soare că dragostea trebuie să fie vie – dragostea pentru Dumnezeu şi pentru oameni – , de la copac – că frunzele cuvintelor nu fac cât roadele virtuţilor, că iarba creşte şi ne va acoperi cândva, că blocurile sunt înalte, dar că cei înalţi vor fi smeriţi cândva.

Stiloul trebuie încărcat din când în când. Rugăciunea e ca cerneala în stilou: e viaţa omului. Cheleşti, îţi cade părul. Trebuie să mai dăm afară din noi anumite gânduri şi idei.

Filme noi apar în fiecare zi, dar fiecare film e mai puţin decât viaţa unui om. Viaţa unui om nu e un film, ci un film veşnic.

Trebuie să taci! Să asculţi tăcerea singurătăţii. Un om văduv aude multă singurătate. La fel şi un copil orfan. Casele de copii sunt prea neîncăpătoare iar dragostea se arată rar pe aici.

Rămân multe sechele. Sechelele sunt ca petele pe costum, ca excrementele muştelor pe farfurii. Dar ele pot fi şterse cu buretele iubirii lui Dumnezeu.

Aşteptăm. Aşteptăm metroul, maşina, pe cineva…şi moartea! Aşteptăm moartea iar unii încercăm să o ironizăm. Dar ea vine! Că nu vine azi, nu e nicio problemă! Va veni mâine, poimâine…dar va veni.

„Moartea cea urâtă”[17] – din Canonul de pocăinţă către Domnul nostru Iisus Hristos – nu se referă la chinurile morţii, ci la un suflet nepregătit pentru trecerea la Domnul.

Vorbim mult dar înţelegem puţin. Şi, cu toate acestea, dorim să sensibilizăm, să ne sensibilizăm.

*

Am fost martorul unei alte ipostaze a smereniei: o bătrână monahie – o femeie duhovnicească, aleasă, frumoasă cu inima – când se duce să se împărtăşească, face metanie şi unui tânăr, deşi nu îl cunoaşte pe acela şi nici el pe ea decât din priviri. Câtă smerenie!…Iar tânărul se minunează de smerenia ei şi nu îndrăzneşte să facă şi el acelaşi gest profund faţă de ea.

Cu astfel de oameni mă laud. Sunt oamenii smeriţi şi Sfinţi ai lui Dumnezeu.

Un alt bătrân stă mai toată slujba în picioare şi e foarte atent. Când vede că cineva nu are pernă pe care să îngenuncheze, la momentele potrivite, el o dă pe a lui. Dar el e în vârstă!…Şi, cu toate acestea, el nu precupeţeşte timpul să fie smerit şi bun cu alţii.

Un alt bărbat, în vârstă, salută toată strana, pe fiecare în parte şi când vine şi când pleacă de la Sfânta Biserică. Omenia şi smerenia lui sunt mari.

Cunosc un om, care e în stare să te ajute cu bani la orice moment l-ai suna. Pentru el, mersul la Sfânta Biserică, cărţile şi  înţelegerea Sfintei Scripturi e toată viaţa lui.

Am cunoscut din plin milostivirea lui Dumnezeu şi milostivirea oamenilor şi nu le meritam pe nici una, mai ales pe cea a lui Dumnezeu.

Primul meu duhovnic a fost Părintele Ştefan Cimpoeru[18]. El m-a iertat de un mare păcat, pentru care am suferit friguri şi frici cumplite.

Părintele Gheorghe Marinescu mi-a fost duhovnic la Seminar. Şi el m-a iertat de multe dureri.

Părintele Ilie Vișan a fost cel care m-a iertat iarăşi de lucruri cumplite, pentru care sufăr încă multe.

Nu am pregetat să mă mărturisesc şi la trei colegi de-ai mei: Părintele Valentin Chircu, Părintele Marcel Hancheș şi Părintele Cătălin Păunescu.

Cât de mult contează mila! Am primit mila lui Dumnezeu şi ea mă ţine în viaţă.

Nu am primit canoane grele la Sfânta Spovedanie deşi meritam mulţi ani oprire de la Sfânta Euharistie. Dumnezeu a ştiut că sunt prea slab pentru a fi canonisit după cum trebuia.

Am îndurerat mulţi oameni şi – poate – unii nu m-au iertat nici până azi. Aş vrea – dacă aş fi crezut – să îmi cer iertare de la toţi, căci eu nu am nimic împotriva cuiva.

I-am iertat pe toţi şi cer iertarea lui Dumnezeu pentru toţi care mi-au făcut bine sau rău, sau eu le-am făcut rău lor, oricum s-a manifestat acest rău.

Am fost arogant şi mizerabil cu mulţi, îngâmfat. Am minţit multe inimi sau am spurcat multe inimi. Nici măcar nu mai vreau să îmi aduc aminte acele păcate, căci amintirea lor mă întinează, mă spurcă şi mai mult, mă întristează.

Frumuseţea din oameni mă mângâie, mă face să-mi dea lacrimile. Nu rezist acestei frumuseţi dumnezeieşti, pe care o văd în faptele bune ale oamenilor şi îmi dau lacrimile.

O, nu pot să plâng pentru păcatele mele! Sunt un mare nesimţit. Şi Iadul…nu se sfârşeşte!…

Orgoliul că eşti de la oraş şi nu eşti de la sat, că eşti cult şi nu un analfabet, că eşti frumos şi nu urât e o mare patimă.

Pofta trupului cere multă îmbrăcăminte, multă eleganţă, mulţi bani aruncaţi pe câteva cârpe nenorocite.

În societatea de azi trebuie să lupţi cu frica satanică că nu vei fi acceptat, că nu vei putea să faci faţă.

Demonii ne bagă în cap frica de tot şi de toate, dar şi ruşinea faţă de lucrurile bune cât şi curajul spre cele rele.

Oboseala e alimentată adesea de descurajare. Eşti obosit, eşti stresat şi, pe deasupra, demonii te învaţă să nu mai crezi în ceva bun, într-o  rezolvare dumnezeiască, într-o reuşită împotriva multelor tale patimi.

Te descurajezi de unul singur.

În locul rugăciunii ne apasă lenea, frica de durere, de transpiraţie, de lungimea rugăciunilor…

Gândurile ne fug în altă parte. Grija constantă, presantă, enervantă pentru ziua de mâine, pentru viitorul nostru „incert”.

Ne pasă de viitor, ne e frică de el, dar suntem indiferenţi faţă de prezent ca şi când am fi morţi. Patimile ne fac fără gânduri bune, fără stabilitate.

Tot ceea ce ne antrenează mintea ni se pare profitabil dar nu e aşa.

Fugim după altceva şi nu ne place să fim noi înşine.

Mereu am vrea să fim alţii şi nu noi înşine.

Câteodată ţi se pare că ai fi putut să faci lucrurile şi mai bine dar e un orgoliu de multe ori acest gând și nu o grijă cuvioasă.

Astăzi l-am auzit pe un predicator protestant vorbind despre familie. A vorbit coerent, cu mici amuzamente, cu puncte clare şi astea mi-au plăcut.

E bine să arătăm şi punctele bune ale celor de altă credinţă, fără ca asta să însemne că abdicăm de la Sfânta Ortodoxie.

Acolo unde e ceva bun, trebuie să strângem precum albinele invocate de Sfântul Vasile cel Mare sau ca furnicile invocate de către Sfânta Scriptură.

Mi-a rămas o frază de la el: „Femeia cicălitoare este…ca o streaşină care picură mereu”.

Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!

Să învăţăm din toate: din viaţa noastră, din viaţa altora, din Sfânta Scriptură, de la Sfinţii lui Dumnezeu, de la oameni cuvioşi, din cărţi, din filme, din evenimentele istoriei, din bunele şi păcatele omului, din natură, din ştiinţe, de oriunde.

Principalul lucru e ca să-L slăvim pe Dumnezeu prin toate şi oriunde căutăm să găsim amprenta înţelepciunii, a milei, a adevărului şi a dragostei Sale.

*

Vocaţia Ortodoxiei e aceea de a fi mondială, universală. Şi asta nu o spun eu, ci Domnul: „Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă” (Mt. 5, 15).

Lumea e ca o „casă”. Întregul cosmos e casa noastră şi propria noastră locuinţă.

Lumea e făcută pentru om dar omul trebuie să se îngrijească de ea cu inimă ortodoxă.

Dacă nu ai dreaptă credinţă nu poţi avea nici dreaptă iubire faţă de creaţia lui Dumnezeu, pentru că nu poţi crede deformat în Dumnezeu şi, în același timp, să poţi respecta cu adevărat creaţia Sa.

Învăţătorii de Dumnezeu, cei care sunt aleşi de El pentru a predica lumii, Dumnezeiasca ierarhie dar şi tot ortodoxul Sfânt sunt făclii, făclii care împrăştie multă lumină în jur.

De aceea, când pierdem o făclie de pe pământ e mai puţină lumină în lume, deşi Dumnezeu are robi întotdeauna.

Lumina e pusă în sfeșnic pentru ca să o vadă lumea. Cine vorbeşte despre Dumnezeu e pus pe soclu, e pus în mijlocul lumii, pentru ca întreaga lume să-l vadă.

Teologul ortodox trebuie să fie al tuturor. El trebuie să fie mondial, pentru că Hristos ne-a trimis în întreaga lume ca să vorbim despre Prea Sfânta Treime.

Oricine poate zice orice despre cel care predică, însă el e lumină şi la el privesc toţi.

Trebuie să lumineze tuturor celor din casă. Să le fie tuturor o stea călăuzitoare, un alt Sfânt Moise, care să-i scoată din ţara asupririi, a fărădelegii, a închinării la idoli, prin deşertul umilinţei şi al curăţirii de patimi, spre tărâmul lui Dumnezeu, spre locul odihnei lui Dumnezeu.

Dacă toţi suntem într-o casă, dacă toţi avem ca acoperiş acelaşi cer şi ca duşumea acelaşi pământ, de ce ne mai batem unii cu alții, de ce ne mai ucidem unii pe alții?

Lumina vorbelor Sfinţilor se răspândeşte. Lumina alungă întunericul, îl risipeşte. Şi întunericul e lipsa luminii, după cum răul e lipsa binelui.

Obrocul e tot ceea ce-l stânjeneşte pe preotul lui Dumnezeu să vorbească. Obroc poate să fie un om dar şi o situaţie.

Cine e cel care nu ascultă? Cine e cel care vociferează acolo în spate? Întotdeauna există oameni care mai au ceva de adăugat, ceva de zis…dar lumina e lumină.

Dacă bagi mâna în foc te arzi de dogoarea lui, a iubirii lui. Cine bagă mâna în focul din inima Sfinţilor, se îndrăgosteşte de focul harului, de fericirea cerească.

Făclia se aprinde. Dumnezeu aprinde o făclie de-a Sa. El o aprinde cu harul Duhului Sfânt. Nu o aprinde cu foc material, ci cu foc ceresc.

Şi cei care îi hulesc şi vorbesc de rău pe preoţii lui Dumnezeu, hulesc de fapt pe Dumnezeu.

Dumnezeu e hulit de fiecare dată când e negat adevărul, când e răstălmăcită sfinţenia, când cele sfinte sunt considerate „basme” şi lucruri „de nimic”, iar toate prostiile de pe faţa pământului sunt considerate lucruri de mare preţ.

Lumea e o casă frumoasă în care noi ne aruncăm murdăria. De ce să nu ne aruncăm şi frumuseţea inimii, adică să o împărţim tuturor?

De ce să nu ne împărţim inima ca pe o pâine, ca nimeni să nu se mai simtă singur? Dacă suntem o familie şi avem o singură casă, de ce să nu fim frumoşi şi sinceri?

*

În faţa fratelui meu văd faţa lui Hristos, Care a luat trup pentru noi. În bucuria lui văd bucuria lui Hristos şi în durerea lui văd cum Hristos al nostru suferă.

Îl văd pe Hristos! Nu spuneţi că nu L-aţi văzut pe Hristos, pentru că El e chiar lângă voi: în chipul celuilalt.

Celălalt mă face să-L văd pe Hristos şi mă face capabil să mă dărui lui, căci el e un altul.

El mă scoate din mine spre el, fără ca eu să mă depersonalizez.

Prin această „ieşire” eu nu mă pierd, ci mai mult mă recunosc, îmi recunosc vocaţia de om comunional, de om al comuniunii.

*

Comunicarea este ieşirea mea spre altul. Când nu am cu cine comunica, atunci îmi dau seama că omul e de neînlocuit, că el e o unicitate neapărată pentru mine.

Caut un om să discut cu el. Asta înseamnă că vreau lucruri pe care nu le am, că eu nu îmi ajung mie însumi şi de aceea caut un altul.

Caut cu sens. Caut un om, pentru că am înţeles că numai omul mă poate înţelege, că numai el îmi poate deduce întru câtva emoţiile, fricile, bucuriile. Îi spun lui.

Confesiunile sunt nişte deşertări ale mele în altul, cu conştiinţa că acest altul e un depozitar conştient al acestui conţinut al meu.

Omul credincios e întraripat de ideea că poate să fie prieten cu oamenii, că pot exista oameni pe care să-i iubească şi de care, la rândul său, să fie iubit.

El nu se retrage în sine pentru a se însingura de oameni, ci pentru a găsi soluţii, poduri spre oameni.

Trebuie să treci de la tine spre alţii şi pentru aceste treceri îţi trebuie poduri. Ce dai tu altora? E o problemă principală în comunicarea ce creează comuniune. Ce faci tu pentru ei, ca ei să te poată îmbrăţişa?

Şi asta ţine de vocaţia fiecăruia.

Pentru ce e chemat fiecare pentru aceea răspunde. Omul e o taină dar care vrea să se explice altora.

Vrea să iasă din sine. Motiv pentru care trebuie să ne ajutăm unii pe alţii, ca să ieşim din noi spre ceilalţi.

*

Neseriozitatea principală a studiilor teologice ştiinţifice nu stă în bibliografia neadusă la zi, ci în lipsa dorinţei de adevăr, în lipsa smereniei de a privi şi de a accepta adevărul.

*

Duplicitatea. E patima celor care te invidiază dar se arată iubitori faţă de tine.

Cine nu îţi ia apărarea nu te iubeşte.

Dacă citeşti jurnalele convertiţilor îţi trebuie multă înţelegere duhovnicească. Poţi confunda pe omul de dinainte cu cel de după.

Oamenii aleargă după cele prea sfinte, după cele înalte şi uită lucrurile mici, cu care – de fapt – ar fi trebuit să înceapă discuția sau relația cu tine.

Trebuie să înveţi să zâmbeşti, să fii sensibil, să nu fii nesimţit când altul ţi se confesează, să ştii să sughiţi sau să râgâi, să ştii să te aşezi şi să te ridici, să ştii să te îmbraci, să ştii când să taci, când să respiri, când să întorci capul la stânga sau la dreapta.

Superficialitatea e o patimă imensă şi alături de ea stă îndrăzneala fără margini.

Dacă enervezi prin propria ta prezenţă, nu ştiu dacă am înţeles să fim ortodocşi.

Delicateţea iertării, a dorinţei de a cere iertare stă în aceea de a-ţi cere iertare şi când nu ai greşit.

Dacă vezi că altcineva consideră că ai greşit cu ceva, atunci cereţi iertare pentru a diminua certurile fără rost.

Mai bine e să fii liniştit decât să ai dreptate întotdeauna.

Dreptatea care se câştigă cu forţa şi cu mult chin nu cred că e o dreptate bună.

Ieri ne-am închinat Sfântului Nectarie de la Eghina[19]. Sfinte Moaşte de-ale sale au fost aduse în Sfânta Biserică de la Seminar[20]. Pictura e magnifică. Părinţii episcopi recenţi s-au îngrijit de acest loc.

M-am închinat şi mormântului PFP Justinian[21] existent în Biserică. Părintele David[22] ne-a spus cândva, că el nu s-ar mira dacă s-ar descoperi că acesta e Sfânt. L-am crezut şi îl cred.

Oamenii te pot uimi cu răutatea lor dar şi cu sfinţenia lor.  Învăţăm enorm de multe de la fiecare om încât nici nu conştientizăm prea bine tot ceea ce receptăm din fiinţa altora.

Părintele Marcel Hancheș mi-a povestit multe dintre cazurile pe care le-a avut la spovedanie şi modul minunat în care s-au rezolvat multe lucruri.

În ultimele clipe ale vieţii altfel se pune problema sufletului și a veșniciei.

Cineva a aşteptat mult timp şi nu putea să adoarmă somnul morţii pentru că nu era spovedit şi împărtăşit, după care a adormit imediat.

Sărăcia nu e „un păcat”, ci o mare comoară, atunci când te gândeşti mereu la Dumnezeu şi lucrezi pentru mântuirea ta.

Suflete credincioase dar adâncite în păcate. O femeie nu se putea lăsa de fumat dar dorea să se lase iar altul se droga însă și citea Dumnezeiasca Scriptură.

Nu pot foarte mulţi să se lase de toate patimile dar fac eforturi. Şi Dumnezeu le ajută celor care vor să o rupă definitiv cu păcatul!

A stagna în păcat e adevărata moarte. Cine nu mai speră la vreo îndreptare, fie ea chiar cât de mică, consimte să rămână în moarte, să nu mai învie niciodată din iadul propriei sale delăsări.

Golul sufletesc de dinaintea păcatelor e o renunţare la frumuseţea vieţii liniştite. Rugăciunea nu mai pare să aibă atunci efect, pentru că te-ai disociat, te-ai îndepărtat de propria ta dorinţă de bine, de adevăr, de frumuseţe dumnezeiască.

Păcatul te găseşte deja de unul singur. Nu păcatul te rupe de bine, ci în starea în care înclini spre rău eşti deja distanţat interior de bine.

Păcatul e „un firesc” al stării nefireşti de abandon, de singurătate egoistă, de alunecare în spaţiul – parcă „infinit” – al plăcerii şi al încercărilor de auto-adulare, de auto-înjosire ale firii omeneşti.

Satanismul cu care păcătuim e înfiorător. Orice păcat al nostru e o mare îndrăzneală.

Nebunia nu constă numai în faptul de a fi bolnav psihic, ci nebunia e un cumul al tuturor patimilor şi păcatelor personale, care analizate pe îndelete sunt cutremurătoare, înfiorătoare.

Ne menţinem la suprafaţa înţelegerii vieţii duhovniceşti, pentru că nu înţelegem să ne dezicem de înţelegerile noastre firave, ticăloase, distorsionate.

Şi când tot citim vieţile Sfinţilor noştri, ni se pare că şi trăim vieţile lor, chinurile lor sau că scriem ca ei – ce nebuni suntem! – când tocmai suferim de o superbie devastatoare, de o vanitate care nu vrea să asculte pe nimeni.

Mă doare enorm modul cum ne vindem unii pe alţii pe o nimica toată.

Nepotismul nostru abia vrea să-şi arate faţa în orice domeniu iar ipocrizia e o înşirare galantă de vorbe, care sună a cavou, a leş, a murdărie.

Unde te aştepţi la mai mult găseşti foarte puţine lucruri bune şi eşti uimit de aceia, care sunt desconsideraţi de toţi dar sunt lumini preaînalte, sunt luceferi ai răbdării, ai umilinţei, ai cumsecădeniei.

De ce nu ştim să vorbim? De ce nu ştim să fim simpli, atât de simpli încât să nu ne vătămăm sufleteşte unii pe alţii?

A „ne iubii unii pe alţii” e de multe ori „a ne prosti unii pe alţii”, „a ne desconsidera metodic unii pe alţii”.

Iubirea, prietenia e reciprocă. Reciprocitatea e fundamentul comuniunii. Dar tot reciprocitatea e şi fundamentul dezbinării, căci nu te poţi certa de unul singur ci numai cu un altul.

În fratele meu e mântuirea mea dar tot el îmi poate fi şi sminteală, tot el îmi poate fi şi duşmanul, pe care trebuie să îl iert în inima mea şi chiar pe faţă, dacă el doreşte aceasta.

Vai, cum stă invidia şi te pândeşte! Cel ce e cu tine, care îţi arată că ţi-e prieten, el însuşi îţi întinde curse. Te bagă în gura lupului cu zâmbet.

Te laudă şi te pupă în faţă iar în spate te vinde, îţi sugrumă dragostea, îţi batjocoreşte bunele intenţii şi curăţia inimii.

De ce, prietenii mei, deveniţi iude? De ce vă mânjiţi sufletele cu negura Iadului? Oare nu e de ajuns că sunt suferind eu însumi de atâtea patimi? Oare e puţin chinul lor zilnic? De ce vreţi să înfigeţi până și ultimul cuţit în mine sau să mă aruncaţi cu totul în hăul fără fund?

Prietenie de faţadă. De fapt o răutate bine disimulată şi multe vorbe, foarte multe vorbe, o puzderie de vorbe care ne dezonorează, dacă ele sunt doar vorbe și nu reprezintă inima noastră…

---

[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sf%C3%A2ntul_Calinic_de_la_Cernica.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ilarion_Argatu.

[3] Idem:

http://www.teologiepentruazi.ro/2008/06/30/mormantul-pr-prof-acad-dr-dumitru-staniloae-si-a-doamnei-preotese-maria-staniloae/.

[4] Idem:

http://www.teologiepentruazi.ro/2008/06/30/crucea-si-mormantul-arhimandritului-benedict-ghius/.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Alexandru_%28scriitor%29.

[6] Cf. Ioan Alexandru, Imnele iubirii. Antologie, Ed. Ioana, 1995, p. 27.

[7] La mine în Teleorman se zice „streaşină”.

[8] Ioan Alexandru, op. cit., p. 26.

[9] Idem, p. 25.

[10] Idem, p. 20.

[11] Idem, p. 17.

[12] Ibidem.

[13] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Omar_Khayy%C3%A1m.

[14] Cf. Omar Khayyâm, Rubaiate, traducere română-franceză de Paula Romanescu, Bucureşti, 1996, p. 18.

[15] Idem, p. 66.

[16] Ioan Alexandru, op. cit., p. 32.

[17] *** Ceaslovul, ed. BOR 1993 (reedit. a ed. 1973), p. 614.

[18] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/11/10/primul-meu-duhovnic/.

[19] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Nectarie_din_Eghina.

[20] Idem: http://www.manastirearaduvoda.ro/.

[21] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Justinian_Marina.

[22] Arhidiac. Prof. Dr. Petru I. David.

A se vedea: http://www.archive.org/details/ComemorareaArhidiac.Prof.Dr.PetruI.David27Mai2010.