Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2003-2004) [12]

26 februarie, 2011 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Leave a comment

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

(Jurnal 2003-2004)

Paginile 157-173.

***

Fericitul Ilie, Dumnezeiescul nostru Părinte, a lăcrimat când i-am spus dragostea noastră – eram cu Gianina [Picioruș] – şi nu l-am privit atunci în ochi, pentru ca să nu îl stingheresc. E mult prea smerit, din ce în ce mai smerit.

Ieşirea până la ţară ne-a fost foarte benefică.

În natură simţi că respiri, că trăieşti însufleţit de contemplarea creaţiei lui Dumnezeu.

Un Părinte a spus: „Cine nu mai poate privi în ochi pe Mântuitorul Hristos, atunci ceva e în neregulă [cu el]. Trebuie să se pocăiască”[1]. Are dreptate…

Demonii vor să mă enerveze cu orice chip. Uneori mă fac să mă enervez încât mă doare stomacul din cauza supărării.

După o mare fericire dumnezeiască trebuie să te aştepţi la ispite groaznice.

De ce râde de tine cineva care nici nu te cunoaşte? Fiindcă modul lui de viaţă nu are prea multe în comun cu dreapta credinţă.

Predicatorii protestanţi sunt glasurile desfrânării pline de infatuare. Din gura lor adevărul iese falsificat, trunchiat, ciopârţit. Gesticulează prea mult pentru că sunt neliniştiţi.

Un om Sfânt nici nu ar putea să facă atâtea gesturi ca ei, deoarece asceza te epuizează şi te învaţă liniştea, calmul.

Trebuie să priveşti în spatele tău când îngenunchezi în Sfânta Biserică, pentru ca nu cumva să strici liniştea altuia.

Trebuie să fii atent în stânga şi în dreapta, înapoi şi înainte, pentru că te poţi împiedica, poţi călca pe cineva pe picioare, poţi enerva pe altcineva şi omul se scandalizează.

Decât să te cerţi cu cineva mai bine renunţă să mergi prin acel loc unde ţipătul se înfierbântă.

Există cerşetori de „profesie” în marele oraşe dar şi sărmani adevăraţi.

Trebuie să-i ajutăm şi pe unii şi pe alţii dar, mai ales, pe cei care au cu adevărat nevoie. Dacă ne uităm cu atenţie, vedem cine are cu adevărat nevoie de ajutor imediat.

Astăzi e pomenit Sfântul Simeon Noul Teolog[2] în Vieţile Sfinţilor în limba română.

Un tânăr de 18 ani, îndrăcit, e adus la Sfântul Simeon şi el începe a striga precum caprele[3] iar un tâlhar îndrăcit striga precum un ţap[4].

Dumnezeiescule Simeoane, lumina cea prea mare a Sfintei Ortodoxii, nu ne lăsa pe noi, păcătoşii şi ne miluieşte!

Trebuie să vorbim şi de obiceiuri barbare la ortodocși.

În noaptea nunţii, în unele sate de la noi, mireasa trebuie să se culce în mod „neapărat” cu mirele, pentru ca să le arate nuntaşilor cămaşa sau cearşaful pătat de sânge.

Şi nu li se pare deloc necuviincios sau aiurea ca să facă acest lucru atunci, ci mândria că „a fost domnişoară” şi că el a dezvirginat-o o consideră ca un lucru bun şi demn de arătat şi altora.

I-am spus cuiva foarte apropiat că acest lucru – acesta, cu arătatul sângelui – e inadmisibil. Însă nu a înţeles de ce nu se poate aşa ceva, deşi i-am dat explicaţii de bun simț, explicându-i că acest gest scoate din ecuație soția cât și pudoarea.

Măritatul prin intermediar mi se pare o insultă adusă Căsătoriei, deoarece la fundamentul ei este dragostea şi fidelitatea iar nu aranjamentul.

Omul postmodern nu mai înţelege uşor normalitatea brută pentru că aceasta i-a fost falsificată în mod sistematic.

Blugii par mult mai „relaxanţi” decât fusta iar părul gol, „fluturând în vânt” – vorba cântecului comunist – e găsit de femeile de astăzi ca „adevăratul mod de a fi al femeii”.

Baticul e o adevărată „urâciune” pentru multe. În locul lui pun o eşarfă sau o batistă şi chiar un prosop când vin la Sfânta Biserică.

Iar dacă totuşi au batic și-l pun aiurea în cap, încât trebuie să le predici cum trebuie să-şi poarte baticul, şi fusta, şi ce culori să poarte şi ce pantofi şi…

Dar şi Sfântul Clement Alexandrinul[5] a trebuit să scrie despre aceste lucruri intime.

Trebuie să predicăm despre prea multe de la amvon, de fapt despre tot ce există.

„Modelele” televizorului sunt imitate cu mare stricteţe.

Moda e, de fapt, nebunia pătimaşă a celor bogaţi, care vor să arate celorlalţi care e „tonul” momentului.

Şi bogaţii sunt nefericiţi. Sunt nefericiţi şi săracii. Dacă nu suntem cu Duhul Sfânt, cu Hristos şi cu Tatăl, cu Prea Sfânta Treime este imposibil să fim fericiţi cu adevărat.

Fericirea e Dumnezeu dar noi, oamenii pătimaşi, credem altceva. Suntem „o mână de pământ”, spunea acelaşi Părinte. Trebuie „să ne sfinţim pământul”.

Dacă suntem o stâncă, o bucată de fier surdă, cuvântul lui Dumnezeu nu poate rodi în noi. Nici dacă suntem cu mulţi spini ai grijilor. Nici dacă ne văietăm toată ziua că suntem păcătoşi, dar trăim la fel de dezechilibrat.

Uneori sunt prea dur cu oamenii şi îmi pare rău pentru asta. Dar duritatea mea e o reacţie, pe măsură, la nesimţirea lor. Şi eu sunt nesimţit, cel mai nesimţit. Am o nesimţire soră cu demenţa.

Sfântul Simeon Noul Teolog lupta mult cu nesimţirea, cu această patimă cu rădăcini adânci în fiinţa noastră.

Oamenii te „scanează” tot timpul. Ortodoxul e privit din cap și până în picioare.

Dacă îţi găsesc un mic defect, un lucru de care se poate râde de tine în mod copios și prostește în același timp, oamenii care te privesc sunt satisfăcuți în orgoliul lor. Pentru că prin acel mic defect al tău, indiferent de cât de mult îi întreci, ei cred că le semeni.

Intrigile se ţes la întuneric.

Laţurile cele multe se pregătesc cu mare emoţie satanică şi împotriva adevăraţilor nevoitori gurile Iadului sunt mereu întinse spre ei.

Îţi râd în faţă cu batjocură…

Doamne, dă-mi să privesc cu blândeţe aceste râsete demonice care mă rănesc! Nu mă face să îmi pierd curajul! Dă-mi putere în lupte şi cuvinte de răspuns.

Eşti tras la răspundere de te miri cine.

Ţi se cer răspunsuri dar nu ţi se răspunde prompt şi tot la fel de sincer la întrebările pe care li le pui.

Eşti singur? Nu, Hristos e cu tine! El e mai puternic decât orice tristeţe şi mârlănie omenească.

Cărţile Sfinte au nevoie de comentarii, de introduceri, de postfeţe, de multe note, de vaste expozeuri. Tot ce avem despre un Sfânt trebuie spus.

„Smintesc” pe mulţi doar în aparenţă. Mai degrabă le rănesc orgoliul lor de leneși la care țin foarte mult…

Adevărul e că ne smintim noi pe noi înşine prin aceea că dorim să ne smintim. Ne place să ne smintim şi aşteptăm să fim smintiţi, adică invitaţi la păcate.

Oricâte ar avea diavolul să ne dea, dacă noi nu le-am vrea, nu le-am primi în ruptul capului, nu ar putea să ne biruie.

Dar noi îi primim ispitele. Le primim și ne face plăcere să le primim…După care, în loc să ne pocăim…pozăm în victime nevinovate, ca și când dracii ne-ar fi împins cu forța să păcătuim și nu am fi păcătuit din plăcere.

Suntem puşi la încercare în tot timpul.

Într-un ziar[6] am putut citi: „Donald Drusky, din Pennsylvania, l-a dat în judecată chiar pe Dumnezeu, motivând că El i-a făcut numeroase nedreptăţi.

Reclamantul a cerut să-i fie redată tinereţea, să poată cânta la chitară şi să-i fie reînviată mama decedată.

Judecătorii au respins reclamaţia pe motiv că este peste puterile lor să-i îndeplinească omului dorinţele”.

Ce poţi să mai spui?! Pe de o parte, ştia că Dumnezeu o poate învia pe mama lui dar, pe de altă parte, considera că Dumnezeu poate fi tras la răspundere.

Nebunie şi o urmă de adevăr, dar foarte încurcată în capul lui. Ce să facă cu tinereţea? Poate cântatul la chitară să îţi elimine neîmplinirile? Mă îndoiesc.

Dumnezeu ne face numai bucurii. Nedreptăţile ni le facem noi înşine.

Traducând tot mai mult din engleză mi-am dat seama în mod și mai propriu, că putem să spunem adevărul nostru în toate limbile pământului şi că orice limbă de pe pământ poate reda adevărul dumnezeiesc.

Această înţelegere profundă m-a eliberat enorm şi m-a făcut să am spor în învăţătura mea, în munca mea de cercetare și în munca de traducere.

Dumnezeu ne conduce.

Un predicator neoprotestant s-a referit la şarpele din pustie ca la unul pus pe o „prăjină” dar, mai apoi, a trebuit să recunoască că e vorba de un tip al Sfintei Cruci.

A accentuat faptul, că trebuie „să privim în sus”. Însă, din cauza satanismului cu care resping Sfânta cruce, n-a scos niciun cuvânt despre importanţa ei. Pentru ei Crucea e totul – dacă ar fi aşa, ar fi bine – iar despre Înviere doar două-trei cuvinte.

Însă ei mizează pe Răstignire tocmai pentru ca să maximalizeze mântuirea universală şi să reducă, până la desfiinţare, mântuirea personală.

Hristos a făcut totul şi tu, „nou-convertitul” neoprotestant, stai cu burta la soare şi aştepţi a doua Sa venire. Însă Hristos va veni nu ca să vadă graşi şi guşaţi şi nepăsători, ci oameni treji, oameni smeriţi, Sfinţi.

Noi ne facem reverende frumoase dar nu avem şi suflete frumoase. Ne punem engolpioane de aur dar nu avem şi credinţă de aur. Aici e urâciunea noastră. Noi înşine ne provocăm scuipatul altora.

Frumuseţea trebuie dusă la cimitir să pozeze.

Manechinele ar trebui să stea măcar 10 minute în faţa unui cadavru şi să se simtă un cadavru. Şi apoi om mai vedea ce poftă mai au de a merge aproape dezbrăcate pe scenă.

Nesimţirea e cea care te poate face să îndrăzneşti multe.

Vrăjitorii din Gambia fac să „dispară pentru totdeauna (?!) penisul unui bărbat”[7] . Iluzia demonică e multiplă.

Iar un „peşte” le pune pe fetele care se prostituează sub „îndrumarea lui” să meargă şi iarna cu picioarele goale la „agăţat” şi să-şi dea cu carmol[8].

Cine ştie ce reacţii produce acest medicament pe piele îşi dă seama de inventivitatea acestui bărbat pentru ca să facă bani.

„Nu contează cum, ci cât!”, e sloganul boșilor[9] de azi şi e un slogan care ne doare tot pe noi.

Nebunia pentru Hristos e o mare nevoinţă. Cine falsează pe această temă cred că va avea multe lucruri groaznice de suferit.

O domnişoară era invidioasă pe o altă domnişoară însă nu ştiu pentru ce motive. Dar o privea cu un regret admirativ.

Domnişoara invidiată îngenunchează la Sfânta Liturghie şi i se văd chiloţii albi de dantelă pe la spate dar ea nu se sinchiseşte de acest fapt, deşi avea spatele gol.

O altă tânără se ruga, chiar dacă i se vedea şi mai mult chilotul albastru…

Nesimţirea, pe scurt, ne însoţeşte pretutindeni.

Poți primi cu fustă scurtă Sfintele Taine sau te poţi smeri cu o teamă nefirească în faţa lor.

În loc să se sărute cuviincios Sfintele Icoane, astăzi se sărută feţele Sfinţilor, ca şi când ar fi vorba de o întâlnire pe stradă.

Judec prea mult…dar mă dor toate aceste lucruri.

Ce fac eu cu viaţa mea? Nimic! Mă joc „de-a viaţa” dar viaţa nu e de joacă.

Am auzit despre un preot pe care îl bat credincioşii săi şi el merge înainte. Ajută-i lui, Doamne şi îl miluieşte!

Prea puţini preoţi tineri vor la ţară și pe drept cuvânt.

Condiţiile sunt grele, nu există salariu, nu există condiții însă, în același timp, Sfânta Evanghelie e propovăduitoarea unei vieţi grele.

Se gândesc la viitor, la serviciul doamnei preotese, la studiile copiilor şi de aceea vor la oraş. De ce? Pentru că satele nu vor să intre mai deloc în schema noii democrații.

La ţară, superstiţiile, neştiinţa, ereticii sunt în floare cam peste tot. De aceea e multă muncă şi greutăţile sunt multe.

Sfântul Mucenic Longhin sutaşul (16 octombrie)[10] s-a vindecat de o boală la ochi cu preasfânta apă şi cu preasfântul sânge al Domnului, care au curs din coasta Sa prea dumnezeiască.

Iar apa, ploaia care vine de sus, din nori, lăsată să curgă pe pământ de Dumnezeu e un semn, o invitaţie la plângerea păcatelor proprii.

Ploaia…şi plângerea păcatelor, seceta…şi învârtoşarea. Doamne, nu mă lăsa în învârtoşarea mea cea prea ticăloasă! Scapă-mă de ticăloasa stare degeaba şi de înfumurarea cea pierzătoare.

Citindu-l pe Sfântul Ioan de Kronstadt mi s-a aprins din nou inima. Cu el am învăţat din nou să mă rog. Trebuie să ne înveţe Sfinţii să ne rugăm, pentru că noi suntem prea reci, mult prea indiferenţi.

Citind, mi-am dat seama că m-am trezit din somn, că ce numesc eu viaţă e de fapt dormitare, toropeală.

Şi am mai înţeles o ispită: să nu consider o carte duhovnicească drept o carte „uşoară”, pentru că starea de sfinţenie nu e un joc ci o mare luptă, care a adus o mare victorie.

Suntem tentaţi să spunem că de la un anumit Sfânt „nu am învăţat nimic” sau dintr-o anumită carte a unui Sfânt. Spunem: „nu am aflat nimic nou de aici”.

Problema este că noi suntem vechi, plini de păcate vechi și de aceea nu putem să ne umplem de noutatea dumnezeiască a acestuia.

Sfinte Ioane, dragostea ta preadumnezeiască să nu mă treacă cu vederea nici pe mine, ticălosul! Greşesc mereu şi nu ştiu să mă pocăiesc, dar vreau să-mi plâng păcatele.

Tu poţi să te rogi pentru mine. Tu poţi să-mi dai să-mi pară rău pentru păcatele mele. Ajută-mi mie, păcătosului şi mă iartă!

Un Dumnezeiesc Părinte de la Sfântul Munte spunea, că nu trebuie să ne forţăm ca să plângem în rugăciune şi nici să nu cerem să se întâmple asta, ci doar să ne pară rău de păcatele noastre. Durere pentru ceea ce am făcut rău.

Această durere este drumul pe care harul Său vine în noi ca să ne oblojească rănile.

Durerea şi lupta cu ispita sunt nevoinţele nevăzute ale ortodoxului.

De multe ori căderea în păcat te umple de multe tristeţe. Nici nu mai poţi să te rogi de atâta durere mută.

Sufletul e contractat parcă şi stai cu inima la gură. Ţi-e ruşine să priveşti spre cer, spre oameni, spre gânduri înalte. Nici nu te mai simţi în stare de viaţă.

Frica de a ieşi afară din casă se înmulţeşte pe măsură ce te simţi lovit de toţi.

Eşti prea slab? Dumnezeu e Cel ce ne întăreşte.

Nu poţi să ai ceea ce speri? Dumnezeu te va lumina.

Uneori crezi că nu mai e nimic de făcut dar o ieşire afară, un aer răcoros în piept, o imagine, un om pe care îl întâlneşti te fac să simţi că nu e totul „pierdut”, că te vrea până la urmă cineva şi că problema ta eşti tu sau, până la urmă, că problema ta e o manevră greşită de-a ta.

Durerea ta nu trebuie să se scurgă în alcool sau în desfrânare, ci în rugăciune.

Ceea ce îţi face acum „plăcere”, mâine te va tiraniza.

Băutura nu te salvează de griji.

Băutura nu îţi aduce pace şi linişte în casă.

Băutura nu îţi aduce respect şi nici nu te ridică de pe stradă dacă cazi.

Băutura îţi aduce doar multe datorii, bătăi, scandaluri, vomitături, julituri la mâini şi picioare…soţia plânge, copiilor le e teamă de tine, viaţa lor e un chin.

Cât de greu este să fii un chin pentru alţii!

Unele soții se roagă ca bărbaţii lor să nu mai vină acasă beţi şi să le ia la bătaie.

Unii copii se roagă ca să aibă şi ei o casă unde cineva să-i iubească.

Nu e trist, totuși, să fugi după iubire în altă parte, pentru că acasă la tine nu o ai? Nu e trist să fii trist, să nu poţi să mai crezi că va fi un mâine fericit şi pentru tine?

Cruzimea oamenilor îmi provoacă dureri enorme. La fel şi indiferenţa lor.

Cineva loveşte iar altcineva nu îţi vorbeşte.

Însă nu e păcat numai vorbitul de rău de altul, ci e un păcat tot la fel de mare şi dacă nu-l vorbeşti de bine pe un altul.

Tăcerea nu e bună oricând, după cum nu e bună oricând nici multa vorbire.

O vorbire duhovnicească mă întăreşte iar sinceritatea ei îmi ia pietre de pe inimă.

Trebuie numai să existe un tu, care să fie ca un eu pentru mine. Un prieten. Cine te iubeşte acela ascultă cuvintele tale.

„Sunteţi prietenii Mei, dacă păziţi poruncile Mele” (In. 15, 14).

Şi cine nu poate fi prieten, în fară de cel care nu mai vrea să fie fericit?

De ce iubim însă nefericirea?!

Nefericirea și tristeţea nu au ce căuta la ortodocşi. Să plece aceste stări sufleteşti de la noi! Bucuria, veselia, sinceritatea, spontaneitatea, revărsarea de inimă sunt modul de a fi al ortodocşilor.

„De ce căutaţi pe Cel Viu între cei morţi?”. Cum să rămână El în moarte?! El e Viaţa şi de această Viaţă trebuie să ne lipim cu totul, pe deplin.

Nu ne cunoaştem Sfinţii. Vorbesc în numele meu mai ales. Eu nu-i cunosc, deși doresc nespus de mult să îi cunosc. Atâtea sute de mii de pagini dumnezeieşti, pe care nu le-am citit şi poate nu le voi citi decât 1%.

Versetele Sfintei Scripturi trebuie înţelese adânc. Nu e de ajuns doar „să-ţi dai cu părerea”, ci trebuie să îţi usuci trupul, să îţi munceşti mintea, să îţi străpungi inima, să te rogi, continuu să te rogi şi să te smereşti continuu.

Predici crede că poate ţine oricine. Dar asta e când nu ştii ce ar trebui să spui, când nu ştii adevărul dumnezeiesc, când nu ştii cât trebuie să te doară în gât şi, mai ales, în inimă, cât trebuie să pătimeşti pentru acest adevăr.

Simt cum preoţii lui Dumnezeu par „ridicoli” atunci când vorbesc în faţa acestei lumi ghiftuite de necredinţă, de neîncredere, de laşitate. Par nişte oameni care spun „basme”. Unii care cred în „năluciri”, în cai verzi pe pereţi.

Ascultătorii stau în afara vieţii Sfintei Biserici dar vor să înţeleagă „raţional”, „repede” şi „pe deplin” întreaga ei teologie. Însă Ortodoxia „nu încape” în astfel de inimi.

Ei, sărmanii, nu înţeleg acest lucru, dar aşa e! Ea îi depăşeşte cu mult, cu mult mai mult decât ar putea crede ei vreodată.

Cineva m-a „acuzat” că am vrut „să îl constrâng”. Dar dragostea e cea care te constrânge. Ar trebui să te constrângă într-o relație de prietenie profundă.

Dacă vezi că copilul tău vrea să înveţe să cânte la pian şi tu îl înveţi cum să exerseze, l-ai constrâns cumva? Nu! L-ai constrânge numai dacă el nu vrea să înveţe nicidecum, iar tu i-ai da mereu cu pianul, cu „cât de bine” este să facă asta.

Eu i-am spus ce să facă în anumite privinţe şi am dirijat şederea lui la mine, dar nu l-am constrâns. Însă el a înţeles altceva.

Constrângerea constă în fapte eminamente rele, pe care tu nu le doreşti şi nici nu-ţi trebuie. Dar a spune cuiva ce să facă – atunci când el vrea să facă binele foarte bine – nu înseamnă „constrângere”, ci ocrotire, grijă, atenţie specială, bunăvoinţă mai ales.

Un sfat duhovnicesc nu trebuie să-l elimini deloc din viaţa ta, chiar dacă nu-l practici sau nu înţelegi la ce-ți foloseşte.

Amintirea lui trebuie să rămână în tine.

Cândva va fi bun, te va ajuta cu siguranţă.

Iar dacă cineva te învaţă la rău şi la păcat, şi acel lucru trebuie să-l reţinem, ca să ştim cum ne împing demonii la tot felul de rele.

Trebuie să-l reţinem dar să nu ne chinuim să-l învăţăm sau să-l practicăm.

Experienţa duhovnicească e compusă din tot ceea ce te împinge la bine dar şi la r ău.

Duritatea filmelor TV e o „recompensă” a lipsei de „acţiune” a unora dintre telespectatori.

Cel slab – sau care crede că e „ca o pânză de păianjen” – se bucură de forţa actorilor ca şi când el însuşi ar fi făcut cascadoriile.

O umplere de satanism prin privire.

Privirea e viciată de reclamă, de perversiunile explicite, de răutatea care colcăie în inimi.

Privirea e viciată de anti-icoane sau de pseudo-icoane.

O anti-icoană e o femeie goală, care îşi ţuguie spre tine buzele într-un mod pervers iar o pseudo-icoană e o reprezentare catolică a Prea Curatei Stăpâne, care pare mai mult o curtezană decât Maica lui Dumnezeu.

Catolicii şi protestanţii îşi bat joc într-un mod înfiorător de Prea Curata Stăpână. Nu mai zic de ceilalţi: sunt sub orice critică.

Patimile vor să se spună din ce în ce mai mult în mod explicit.

Când dezolarea şi durerea nu se transformă în pocăinţă, oamenii încep să se exprime în mod abject, hulitor la culme.

Un profesor da mărturie despre trei oameni, care au fost prinşi rugându-se în închisorile comuniste. Au fost scoşi afară în cel mai mare ger, doar în indispensabili şi fără obiele şi ţinuţi câteva ore aşa, sub supravegherea unui „caraliu”[11], care stătea la căldură şi îi urmărea de la fereastră.

Demonii te fac să te însoţeşti cu oameni cu patimi asemănătoare sau compensatorii.

Cel desfrânat cu cea care doreşte bani şi aventură iar cel care iubeşte slava deşartă cu cel mândru.

Psihologia oamenilor trebuie să pornească de la înţelegerea duhovnicească a patimilor lor. Cunoscându-le patimile, nu ne mai miră acţiunile şi intenţiile lor.

De ce „Cobra”[12]? Pentru că aceasta e mereu atentă să te muşte sau să se apere.

Filmele americane suferă de stereotipie.

La fel şi prezentările de ştiri.

Unii confundă limbajul cu corectitudinea gramaticală iar alţii dialogul cu prietenia.

Manierismul e numit „bun simţ” pe când el e o pervertire a bunului simţ iar „cavalerismul” plăcut de femei e o cerere de perpetuare a „desfrânării fine”.

Tocmai de aceea ni se pare că o curvă „de lux” e mult mai „fină” în păcatele ei decât una care se culcă cu tine la lizieră iar ţigara fină pare un „păcat delicat” în comparaţie cu ţigara „barbară” sau fără filtru.

Păcatul e numit adeseori „eroare” sau „omisiune” şi nu mai e pus în legătură cu conştiinţa ta în faţa lui Dumnezeu iar tu eşti nevoit să auzi „sfaturi” ca: „Fă şi tu ca toată lumea!” sau: „Dacă nu faci compromisuri, nu poţi să trăieşti”.

Oare chiar aşa să fie? De ce se face publicitate compromisului dacă se ştie că e un rău? Şi de ce nu se admite faptul, că poţi să fii şi drept într-o lume coruptă?

Şi Cobra ucide criminalii.

La fel şi Rambo[13] îi extermină „pe cei răi”, ca şi Predator[14] sau Terminator[15].

Sunt o necesitate aceste personaje sau o defulare? Sunt şi una şi alta? De ce nu pot fi recuperaţi „cei răi”?

Filmele acestea nu au mesaj evanghelic, pentru că nu îi interesează „subiectul”.

Trăim în spatele clişeelor şi ne permitem să luăm atitudine numai în imaginaţie. Imaginaţia a ajuns un refugiu al multora.

Ce să mai faci cu un om, care nu mai speră în nimic? E nevoie de o minune. Iar minunea nu e o „invenţie de stadion” neoprotestantă ci o realitate crucială.

Doamne, nu mă lăsa fără iubirea Ta. Nu mă lăsa singur, cu păcatele mele cele prea ticăloase! Ai milă de mine Prea Sfinte Doamne şi mă iartă. Ai milă de lumea Ta, căci ea are nevoie de Tine mai mult decât îşi poate imagina. Nu ne lăsa, Iubite Doamne, şi ne condu spre Împărăţia Ta cea prea sfântă.

Uneori simţim că nu putem să ne rugăm sau că nu ştim să ne rugăm, pentru că nu încercăm să ne rugăm.

Rugăciunea nu se teoretizează, ci se săvârşeşte. Ea vine de la sine. Doar să avem intenţia să ne îndreptăm inima spre Dumnezeu.

Însăşi rugăciunea e o minune. Dar noi vrem minuni care nu ne trebuie sau care să ne impresioneze.

În tren, în trenul în care călătoream, cineva spunea mai puţine fraze decât drăcuituri. Ţi se încreţea pielea pe tine ascultându-l.

Altcineva, la strană, în loc de: „Deschide-voi gura mea şi se va umplea de Duhul”, cântă: „Deschide-voi gura mea şi se va umplea de duhuri”…Înţelegeţi neatenţia şi neştiinţa acestuia (ca să nu mai zic de hulă)?!

Un protosinghel, cadru universitar, îi neagă pe toţi Sfinţii teologi ortodocşi de după secolul al VII-lea. Pentru el aceștia nu sunt „teologi”.

Mai mulţi profesori universitari de teologie neagă sfânta lumină care se pogoară în Mormântul Domnului numind-o „invenţie pentru bani”.

L-am auzit pe un alt profesor de teologie care considera că Sfinţii din calendarul ortodox şi sărbătorile trebuie „epurate”.

Unul nu înţelege „sadismul de sine şi ascetismul extrem” al unor nevoitori ortodocşi iar mai toţi teologii ştiu să glumească hulitor despre cele mai sfinte lucruri şi folosesc în sprijinul râsului lor nebun cele mai dumnezeieşti cuvinte.

Nu vom fi judecaţi pentru aceste lucruri? O, şi cât de mult!

Am uitat simplitatea cuvintelor duhovniceşti şi privim spre pompa mincinoasă a cuvintelor fără acoperire în viaţa noastră.

Neînţelegerile lumii de astăzi sunt puerile la culme, adică pe măsura neştiinţei în cele duhovniceşti.

Dacă ne lipseşte ceva, cu siguranţă că ne lipseşte viaţa sfântă. Acest singur lucru ne lipseşte cu adevărat: curăţia vieţii proprii.

Îmi pare rău că nu am ajutat pe un preot să urce un deal, oferindu-i brațul meu, pe care să se sprijine şi am fost indiferent, de multe ori, la durerile şi nevoile fraţilor mei.

Îmi pare rău, că în multe dintre cazuri nu mi-am cerut scuze sau nu am adresat şi mai multe mulţumiri decât am făcut-o.

Îmi pare rău pentru orice clipă pierdută aiurea şi pe care nu am folosit-o duhovniceşte.

Ce să mai spun de nisipul, de murdăria imensă de păcate pe care le-am făcut şi le fac? Cine le mai ştie numărul?

Dumnezeu însă mă va întreba despre ele.

Un alt film al controverselor: „Sex din caritate” (producţie spaniolă).

Dolores – o catolică practicantă vine la confesor. Preotul catolic – care până la urmă o invidia pentru curăţia ei – nu vrea să o ierte pentru că nu are păcate „reale”.

Lipsa de „păcate” a acesteia se leagă oarecum de numele ei, căci ea suferă pentru bărbatul ei, care a părăsit-o.

Dolores e prea bună, prea compătimitoare şi „nu ştie cum e când păcătuieşti”.

Preotul îi spune să nu mai vină la el până nu păcătuieşte iar ea îl „consolează” pe un bărbat, care a fost înşelat de soţia sa, culcându-se cu el.

Acesta a fost primul…După el au urmat mulţi. Și toţi reveneau „la viaţă” când se culcau cu ea.

Toţi cei care se culcau cu ea începeau să-şi iubească soţiile şi dădeau milostenie la Biserică.

Preotul cumpără un clopot cu banii „consolărilor” şi vrea să refacă locaşul. Dar când îşi dă seama cine e sursa, fărâmă totul şi merge de se leagă pe o cruce, pe care el o poartă de unul singur până pe „Muntele Măslinilor”.

Fosta Dolores, „sfânta”, devine odată cu prima „consolare”, Lolita. Ea însăşi îşi alege acest nume.

Preotul vrea şi el să se culce cu ea dar el e singurul refuzat de Lolita.

Un efect regizoral schimbă ambianța filmului. Din alb-negru filmul devine color odată cu „revirimentul” sexual produs de Lolita.

Ea nu îşi schimbă hainele dar îmbrăţişează pe toţi „nefericiţii”. Ideea de salvare prin sex bântuie întregul film şi, mai ales aceea, că poţi să faci bine cuiva dacă te adânceşti în rău din iubire pentru el.

Ideile satanice sunt la ele acasă în acest film.

Lolita se roagă statuii Reginei dar are şi poza lui Manolo lângă ea iar bătrâna pe care o fotografia în fiecare zi şi copila care nu vorbea au suferit ambele câte un „miracol”, chiar după ce ea a păcătuit „pentru prima oară”.

Femeile urbei îi sunt recunoscătoare. Din cauza ei bărbaţii lor au devenit peste noapte foarte atenţi şi iubitori.

Unii o considerau o „puta” (curvă) iar alţii o „sancta” (sfântă). Manolo, bărbatul ei, se reîntoarce.

Când aude ceea ce ea a făcut – îi mărturisise după o partidă de sex „sălbatic” – o insultă şi dă cu pietre în casa unde era şi în geamurile casei. I se alătură şi ceilalţi care se culcaseră cu ea. Iar când ea iese goală din casă, toţi lasă pietrele jos şi pleacă.

Trimiterea la femeia păcătoasă din Sfânta Evanghelie este evidentă.

Femeile care profitaseră de „avantajele” pe care le adusese Lolita, pun la cale un şiretlic sau o învăţătură de minte.

Îl „capturează” pe Manolo şi fac rând la uşa unde era el „prizonier”, pentru ca să se culce cu el. El nu reuşeşte să se culce decât cu trei dintre ele.

Iese în prim plan ideea, că bărbaţii sunt mai slabi decât femeile la acest capitol al „rezistenţei sexuale” şi că femeile – ca şi Lolita de fapt – nu au făcut de plăcere ceea ce au făcut.

„Happy ending”[16]-ul filmului nu intră în discuţie. Ceea ce se dorește a se reține e aceea că: „şi cei păcătoşi pot sluji, prin păcatele lor, voii lui Dumnezeu”. Ne apropiem aici de sintagma demonică: „păcătuiţi, pentru ca să vă umpleţi de har”.

Derularea filmului e paralelă cu telenovela de la difuzor. Crâşmăriţa doreşte pe măturătorul stradal. Ar vrea ca el să intre în cârciumă, să pornească tonomatul muzical şi să o invite la dans.

Femeia care doreşte asta e tânără, pasională şi plânge când e vorba de ceva sensibil. Iar măturătorul vrea să devină primar, deşi urbea renunţase la această funcţie, pentru că ultimul primar se spânzurase tot pe acelaşi munte care parafrazează chinurile Domnului.

Evenimentul se întâmplă până la urmă, după ce măturătorul se culcă şi el cu Lolita. Lolita îl învaţă cum să procedeze cu crâşmăriţă, pentru că aceasta, crâşmăriţa, e de fapt proprietara camerei unde se prostituează Dolores.

Tonomatul însă se strică şi crâşmăriţa dansează cu Pepe, ea cântând din gură.

Oameni doresc o schimbare dar nu o caută acolo unde trebuie. În loc să accepte, ca să-i înveţe Dolores cum e cu catolicismul ei, ei învaţă „noua viaţă” culcându-se cu ea.

Bătăile de joc ale filmului sunt multiple.

Spre exemplu: De ce nu ne ajută monahii şi oamenii lui Dumnezeu prin aceea de a se culca cu noi? Dacă spun că „iubesc oamenii”, de ce nu păcătuiesc împreună cu noi, pentru ca să ne scoată din marasmul păcatului şi din lipsa de sens?

De ce sunt umilite prostituatele de către toţi, dacă ele „ne dau dragoste” sau se prostituiază ca să-şi întreţină familiile?

Dolores se culca cu bărbaţi fără să le ceară bani, spunând că „darul lui Dumnezeu” nu se plăteşte. Sexul era pentru aceştia o „proiecţie” a harului divin. Și hula e evidentă…

Prostituatele oraşului vin să o vadă pe vestita „dăruitoare” şi după o întâlnire tăioasă ele pleacă „fericite”, căci Dolores le promite că nu le va mai lua clienţii.

Tot filmul e o „ofertă alternativă” la Sfânta Evanghelie.

În locul iertării şi al iubirii lui Dumnezeu primite prin pocăinţă, filmul propune o „înţelegere” a vieţii pornind de la un păcat „salvator”, care te propulsează „instantaneu” spre o „nouă viaţă”.

Păcatul e făcut intenţionat şi de la el se aşteaptă o „nouă” direcţie.

După năvalnica izbucnire a poftei bărbaţii ies „reînnoiţi” de la prostituată, deşi păcatul nu îl reînnoieşte pe om ci îl satanizează și mai mult.

Pocăinţa lipseşte din film.

Iertarea şi asceza nu apar aici şi se vede, în mod evident, că harul dumnezeiesc e ceva „teluric”, care porneşte dintr-un om spre altul.

Graţia „creată” e prezentă în substanţa filmului.

Carnea e luată în vizor. Alături de faptul că omul e un pachet de pofte şi, în mod expres, că bărbatul „adevărat” e un „animal” cu pofte animalice, zdrobitoare.

Femeile sunt subalterne, slabe, nefericite, nesatisfăcute, nebăgate în seamă.

Bărbaţii sunt dezamăgiţi, unii sunt virili iar alţii nu și ei nu suportă mai mult decât femeile şi nici nu le înţeleg mai deloc.

Ideile acestea găsesc adepţi la noi – de fapt au adepţi – printre cei care nu au mai nimic de-a face cu dreapta credinţă.

Într-o nuvelă a lui Holban[17], bunica apare ca o femeie fricoasă în faţa morţii, după ce toată viaţa fusese o tipicară. Bunicul nu dorea să se schimbe nimic şi totuşi s-au făcut schimbări.

Sfântul Averchie al Ierapolei, cel întocmai cu Sfinţii Apostoli (22 octombrie), îl pune pe dracul scos din Luchilia fecioara, fiica lui Marcu Aureliu[18], să care o piatră prin văzduh din Roma până în patria sa, în Ierapole[19].

Citez: „Locuitorii Ierapolei, când au văzut piatra căzând ca de năpraznă din văzduh, s-au mirat foarte tare, neştiind taina, până când s-a întors Sfântul înapoi la dânşii”[20].

Acum nu ne mai putem mira de la cine e piatra de la Mecca[21], „care a căzut din cer”.

În loc de Sfântul Arhanghel Gavriil e, de fapt, arhanghelul căzut, care încearcă să-i înşele pe toţi oamenii.

Coranul e cartea desfrânării. Pofta emană din această carte – „sfântă” pentru unii – ca mirosul urât din veceu.

Care e câştigul urmăririi unui meci de fotbal? Satisfacerea orgoliului de competiţie.

Pentru ce punem întrebări care îi indispun pe alţii? Pentru ca să-i punem în inferioritate. Să-i facem să se simtă stânjeniţi.

Surâdem în loc să spunem „mulţumesc”, pentru că, de fapt, am vrea să spunem altceva.

Un copil abia născut a fost găsit aruncat în gunoaie iar un bătrân a fost externat dintr-un spital şi a fost lăsat să stea în ploaie.

Mulţi cerşetori, prea mulţi oameni fără speranţa zilei de mâine.

Sinuciderea e considerată o „soluţie” extremă. Însă faptul de a-ți lua singur viața nu e nicio soluţie, ci negarea oricărei soluţii.

Cozi imense la loto. Mirajul câştigului bulversează multe minţi.

Ne e frică de facturi, de taxe, de preţuri, de amenzi, de puşcării, deşi unii preferă puşcăria în locul libertăţii.

Nu cumva frica cea mai profundă e aceea, că nu avem niciun fundament real, pentru că nu credem în Dumnezeu? Eu cred că da!

Cred că toate fricile noastre izvorăsc din lipsa fricii de Dumnezeu.

Dacă ne-am teme de păcat, nu ne-ar mai fi frică de lucrurile trecătoare.

A fi pueril înseamnă a nu cunoaşte adevărul sau a crede minciuna drept adevăr.

Orgoliul rănit e răzbunător. Numai că e o răzbunare a slăbiciunii.

[1] Părintele Atanasie Costea (12 octombrie 2003).

[2] A se vedea teza noastră doctorală: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Vederea lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog, Teologie pentru azi, București, 2009, 287 p.

O puteți downloada de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/18/vederea-lui-dumnezeu-in-teologia-sfantului-simeon-noul-teolog/.

[3] *** Vieţile Sfinţilor pe octombrie, ed a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, 1999, p. 164. Însă nu cred că s-a petrecut altceva, decât că s-a confundat ziua de 12 martie, ziua pomenirii sale liturgice cu ziua de 12 octombrie și de aceea apare în volumul pe octombrie.

A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Simeon_Noul_Teolog.

[4] Idem, p. 172.

[5] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Clement_of_Alexandria.

[6] *** Libertatea din 11 octombrie 2003, la ultima pagină, p. 12. Un articol de Călin Stroilă.

[7] Naţionalul din aceeaşi zi, p. 10. Articol de Floria Oprea.

[8] Idem, p. 3. Articol de Cătălin Tache. Pentru cei care nu știu ce e carmolul: http://www.pcfarm.ro/produs/1782/Carmol-Flu.

[9] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/boss.

[10] Idem: http://www.vietile-sfintilor.ro/vieti/octombrie/10-16-sf_longhin_sutasul.html.

[11] Un gardian.

[12] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Cobra_%281986_film%29.

[13] Idem: http://www.imdb.com/title/tt0462499/.

[14] Idem: http://www.imdb.com/title/tt0093773/.