Domnii Pleșu și Liiceanu se reafirmă în ultima vreme pe scena publică, pentru a aplana dezastrul provocat de Herta Müller. Numai că atât show-ul de pe TVR, cât și dialogul cu Adam Michnik sunt lespezi pe mormântul nemuririi lor.

În spectacolul pe care Stan și Bran (cum cu falsă autoironie se exprima Andrei Pleșu) l-au regizat la Ateneul Român, lucrurile n-au ieșit așa cum și-ar fi dorit aceștia. Din nou eșec. Din simplul motiv că Herta Müller și Adam Michnik au refuzat, cu toată amabilitatea intelectuală, să fie manipulați.

N-au putut să fie puși la colț, dați cu capul de pereți, ca doi oarecare intelectuali români dizidenți, care ar fi avut îndrăzneala să conteste filosofia existențialistă a duetului sus pomenit. Așa cum se întâmplă în democratica republică a ideilor libere din România de azi.

Cei doi au dovedit că sunt inapți să accepte contestarea și se comportă ca doi autointitulați și autoinstalați dictatori ai culturii române.

S-a adus în discuție Apelul către lichele. Se uită însă că acesta este…primul dintr-o serie de apeluri pe care le-a lansat apoi domnul Liiceanu. Dacă îmi forțez memoria, a scris un apel după vizita regelui Mihai din 1992, un alt apel, mai recent, către părintele Iustin Marchiș, în care și-a reluat rolul inchizitorial…

Mai exact, a încercat să se impună drept conștiința imaculată a României prin epistole, de parcă am fi avut nevoie de un autoimpus reper etic, în limitele categoriilor sale morale, sau de parcă ar fi fost al doilea Apostol Pavel care compunea: Epistole către români.

Acest mit a durat ani de zile, până când autoritatea de laureat Nobel și de adevărat dizident a Hertei Müller  l-a corectat.

Apropo de adevărat dizident: nu cred în niciun eroism al tinerilor care n-au avut prilejul de a și-l demonstra:  noi am fi luptat și ne-am fi opus comunismului și nedreptății… (dacă am fi fost noi în zilele părinților noștri… cf. Mt. 23, 30-32).

În fine, o sală plină a Ateneului care aplauda frenetic la orice intervenție care i se părea spirituală din partea lui Pleșu sau a lui Liiceanu îmi întărește convingerea că Liiceanu nu e menșevic, ci bolșevic. După douăzeci de ani de la Apel către lichele.

Did you like this? Share it: