România de Facebook

În trei ani de zile am încercat să construiesc un dialog cu o mulțime de oameni în contul nostru de Facebook. Am ales oameni care presupuneam că sunt dialogici și oameni mai puțin dialogici.

După această perioadă am ajuns la concluzia, că trebuie să îi reduc pe cei 200 și ceva de oameni triați, selecționați…la 1…pentru că în 3 ani de zile am întâlnit o singură persoană dialogică: Otilia Kloos.

O singură persoană a venit de aici pe Facebook și a comunicat cu noi și acolo și aici.

Nu se pune problema ce am discutat, cât am discutat…ci că ne-am intuit unul pe altul…și ne-am continuat și completat reciproc afirmațiile.

Și când cineva conduce un cuvânt spre o întrebare și întrebarea se transformă într-o reflecție sau într-un moment de reamintire…atunci există, în funcție, un dialog.

E de la sine înțeles că am o părere proastă despre inapetența dialogică a românilor în general. Nu în particular, pentru că particularul e format din excepții.

Însă, în cazul meu, dialogul nu s-a produs din cauza că nu m-am făcut disponibil…ci din cauza seriozității pe care am impus-o în cadrul dialogului.

Când oamenii au văzut că eu vorbesc despre opera mea și despre mine ca gânditor, ca traducător, ca teolog…ca și aici…nu au vrut să intre în discuție cu mine…pentru ca să nu li se vadă carențele informaționale, caracterologice, de personalitate.

O primă concluzie: românii nu dialoghează decât interesați și la un nivel scăzut: aceasta e opinia pe care mi-am format-o urmărind sute de conturi în Facebook.

Și lipsa de abilitate dialogică se ascunde în spatele pusului de fotografii și a citatelor din clasici, cât și a lincurilor spre te miri ce.

Însă un om capabil de dialog, care știe să conducă dialogul spre ce dorește…și în funcție de ce e dispus să spună despre sine, nu se teme de situațiile noi.

Când te temi de un altul…te temi de nou. Provocarea noului e înțeleasă numai dacă e o nevoie reală.

De aceea, o altă concluzia la care am ajuns e că nu îi interesează oamenii pe românii cu conturi în Facebook…deși vor să fie cunoscuți și reperați după fața lor…și după datele pe care le dau.

Prea multă infantilitate în ceea ce privește personalizarea lor la nivel online…Pentru că personalizarea se face prin dialog…și nu, în mod exclusiv, prin fotografiile noastre sau trei date despre noi.

O altă concluzie: ne place să fim online…și considerăm că asta e de ajuns pentru a ne impune online. Adică imobilismul de tip sait...unde nu faci nimic decât o dată în viață.

Continuul, zilnicul, prezența nu sunt încă valorizate și personalizate decât lacunar…pentru că onlineul nu a fost integrat de prea mulți în ritmul lor de viață.

Însă pentru mine onlineul e o parte integrantă din viața mea, la fel ca rugăciunea, mersul pe stradă sau întâlnirile publice sau private. De aceea eu simt că stau pe loc dacă nu creez în online, dacă nu dialoghez autentic, dacă nu îmi nuanțez continuu viața interioară.

Dacă nu au vrut să comunice cu mine…e semn că s-au simțit excedați de vitalitatea și celeritatea dialogului online.

Însă când renunți la o persoană dialogică ca mine…înseamnă că nu vrei mai mult…ci mai puțin. Tocmai de aceea nimeni nu și-a manifestat durerea pentru că a pierdut ocazia dialogului online cu cineva versat în dialogism. Acesta e motivul pentru care nici eu nu îmi pot exprima regretul pentru acest lucru…ci doar dezamăgirea pentru dumnealor.

România de Facebook e încă în faza de bârfă la colț de stradă.