Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 173-190.

***

De ce nu mai poţi să te simţi bine în lume? Pentru că Dumnezeu te dezlipeşte de lume pe fiecare zi. Cu cât devii al lui Dumnezeu, cu atât suporţi mai greu „moda” zilei.

Nu te îmbraci ca ei, nu gesticulezi ca ei, nu îţi schimbi hainele atât de repede ca ei şi, în concluzie, nu eşti unul de-al lor, pentru că nu semeni cu ei.

„Nu te vrem!”. Aceste cuvinte nu ţi le spun cu toţii dar le simţi. Îţi dau de înţeles că nu te vor.

Uneori te doare tot pe tine că îi stresezi, că nu se mai simt bine când te văd…Sau tocmai atunci îşi dau seama, că există şi alţi „diferiţi”?

Rockării sunt cumva, au „stilul” lor. Dacă le ştii „meniul” poţi să îi cunoşti de la distanţă. Cei cu hip hop-ul sunt altceva. Ambele tabere înjură şi beau dar după „energia” fiecăreia.

Adventistul are şi el „mirosul” lui. Şi mormonul la fel.

Nu se confundă în aparenţă. Însă substratul lor tot de la dracu este deşi ei o dau cu „Domnul” sau cu „cartea lui Mormon” toată ziua.

Fiecare îţi vine „marfa” ambalată altfel dar ea este una și aceeași otravă. Însă, pentru ca să-i miroși, trebuie să miroşi adâncimea minciunii lor. Dacă te laşi dus de aparenţe, ajungi rău. Fii prudent!

Se uită la tine şi strâmbă din nas. Tu nu vrei una ca asta. Ai vrea ca toţi să fim una dar ei sunt de altă părere.

Şi cât de mult, da, cât de mult ai vrea să le spui adevărul lui Dumnezeu…Dar cine să-l audă?! Fiecare crede că are adevărul deşi nu au evidenţele adevărului.

Însă nu propovăduirea lui Dumnezeu e vizată, ci banii, profitul, parvenirea.

Mitul „respectabilităţii” e paravanul sub care ne invadează satanismul.

O, Doamne, mântuieşte-ne de atacurile acestea furibunde ale răului, ale răului în toate aspectele sale! Nu ne lăsa, căci ne vom împleticii şi vom cădea rău. Ajută-ne, Bucuria lumii şi ne miluieşte!

Cât de important e ca să comunici cu cineva în pace! Vorbirea liniştită, smerită e alinare, pace pentru inimă. Simţi cum te umpli de linişte, de bucuria Duhului Sfânt.

Şi predica trebuie să fie linişte, căci ea urmează Sfintei Liturghii sau unei dumnezeieşti slujbe, care e linişte.

Vorbirea despre cele sfinte trebuie să fie o plăcere obişnuită a credincioşilor. Credincioşii care nu învaţă cele absolut necesare în Sfânta Biserică, învaţă mai greu sau deloc de unii singuri.

Odihnă, care să ne umple de dragoste sfântă, e timpul pe care îl petrecem în Casa lui Dumnezeu. Trebuie să ieşim afară alţi oameni, oameni reînnoiţi.

Ieşirea din Sfânta Biserică trebuie să te umple de regret şi nu de bucurie. Trebuie să regretăm faptul că slujba s-a terminat. „De ce atât de puţin?”, să ne spunem.

Dar pentru aceasta trebuie să existe preoţi ai lui Dumnezeu, preoţi care să fie pe deplin rugăciune.

Viaţa preotului e motivaţia capitală pentru un credincios.

Vede şi urmează ceea ce vede.

Ia aminte şi se bucură.

Dacă preotul este iubire va încerca să fie şi el iubire.

Dacă există cumsecădenie are să o admire.

Dacă există mărime de suflet se va ruşina să vorbească aiurea.

Şi dacă preoţii lui Dumnezeu sunt vorbiţi de rău, sunt vorbiţi pentru că sunt priviţi cu un sfert de ochi. Ca să-l vezi pe un preot al lui Dumnezeu cu adevărat trebuie să-l priveşti cu doi ochi larg deschişi dar şi cu inima, punându-te pe tine în locul lui.

Dacă nu ştii să rezolvi mai bine o situaţie, nu îl judeca, nu îl vorbi de rău.

Dacă nu poţi să faci tot ce face el şi asta mereu, nu străpunge demnitatea lui cu gloanţele limbii tale slobode.

Îi ciuruim pe alţii şi pe noi dar nu vrem să fim oneşti. Nu vrem să recunoaştem, că noi înşine suntem mult mai slabi şi mai ticăloşi şi mai proşti decât cei pe care îi judecăm.

„Te lovesc sub centură” e luată din box şi din artele marţiale dar acum înseamnă altceva într-o discuţie.

Omul nu suportă să îi spui adevărul gol-goluţ şi de aceea crede că adevărul e „un atac la persoană”. Dar care persoană? Că omul postmodern nu mai dă un şfanţ pe persoana sa?!

Cu „impenetrabil” e caracterizat un anume domn. Dar s-ar putea pune în locul acestui cuvânt cuvinte mult mai explicite: egoist, borfaş, rece, respingător…

Iar despre altcineva s-ar putea zice: „ţăran”, fără să fie vizate locul de naştere sau domiciliul, ci faptul că acel om nu ştie să se comporte, că e un analfabet al civilizaţiei.

Satul, un sat nu e format numai din suflători în păpădii, după cum nu toţi locuitorii unui oraş sunt primari. Există şi într-o parte şi într-alta…oameni, şi acest lucru e cel mai important!

Că unul e român şi altul ţigan, că unul fură ca-n codru iar altul bea de stinge, astea sunt alte probleme. Lucrul important e că sunt oameni şi că toţi suntem fraţi şi că toţi avem un singur Dumnezeu – chiar dacă Îl numim altcumva sau nu Îl cunoaştem – şi că nu avem voie să ne facem viaţa grea unii altora.

Să cerem ajutor unii de la alţii! Ca să începi să te împaci cu alţii trebuie să te împaci cu Dumnezeu. Dacă eşti împăcat cu El, poţi să te împaci cu oricine.

Facă-se voia Ta, Doamne, şi cu mine, netrebnicul!

Astăzi a fost pomenit un Sfânt Mucenic care „nu avea mai mult de cinci ani[1]. Acesta „s-a aruncat în foc, cuprinzând-o pe maica sa care ardea, şi a ars şi el împreună cu ea”[2].

Mulţi nu ştiu azi nici cine e Dumnezeu. Dar dacă vrea Dumnezeu şi azi pot fi mulţi ca acesta. Cred cu tărie acest lucru.

Noi îi subestimăm pe mulţi, pe când Dumnezeu lucrează prin cei la care nu ne aşteptăm.

Convertirile îi surprind pe mulţi dintre aceia, care credeau că îi cunosc pe cei din fața lor.

Oamenii își făcuseră o anume părere despre tine, iar dacă tu le arăţi altă faţă a ta rămân contrariaţi. Nu le vine să creadă…deşi tu eşti altul sau poţi fi altul decât te doreau ei.

Doamne, dă-ne să fim mereu, pe fiecare zi, oamenii pe care Tu vrei să fim. Ajută-ne, Iubitorule de oameni, să înţelegem voia Ta şi răbdarea Ta cea multă cu noi, păcătoşii, căci nici nu ne dăm seama cât ne ierţi Tu mereu.

Pentru că noi confundăm iertarea lui Dumnezeu cu iertarea noastră, tocmai de aceea considerăm, în mod demonic, că Dumnezeu e un „călău” sau un „nedrept”.

Dar Dumnezeu nu are nimic din măsurile noastre de a face dreptate. La El, mila e cea mai mare dreptate, deşi noi nu prea cunoaştem această mare înţelepciune.

Evreii dorea ca El să Se dea jos de pe Cruce…Însă cea mai mare înţelepciune şi smerenie e să stai pe Cruce, pentru ca să iubeşti lumea până la sfârşit.

Nu poţi iubi ieftin! Dacă nu pierzi mult, dacă nu suferi mult pentru ceea ce iubeşti, nu poţi să ajuţi pe cineva.

A renunţa la cruce înseamnă a renunţa la iubire, a spune că iubirea nu e mai tare ca moartea şi, în definitiv, că iubirea nu e necesară.

Dar dacă iubirea nu e necesară, dacă tot ce am sperat noi nu e necesar, dacă viaţa noastră, nici ea, nu a fost necesară, atunci de ce mai sperăm să nu fim uitaţi, de ce ne tot vânzolim după un statut bun în lume, dacă, până la urmă, nimic nu e necesar?

Dacă nu suntem „buni de nimic”, de ce mai sperăm, de ce ne mai facem vise? Oare nu putem face nimic, dacă vrem să facem şi, mai ales, putem să facem?

Iubiţii mei, îndrăzniţi! Credeţi că există frumuseţe, ordine, sfinţenie şi suntem mântuiţi cu toţii. Ajutaţi-vă şi ajutaţi-ne! Rugăciunea o facem unii pentru alţii, căci solipsismul[3] nu e al oamenilor.

Privesc chipurile oamenilor. Unele sunt trucate. A apărut o „frumuseţe” a cosmeticelor care înşală simţul datării. Nu mai ştii câţi ani are femeia sau bărbatul din fața ta. Îi poţi confunda până la urmă, căci li se poate schimba sexul.

O să ajungem la situația de a nu mai știi cum arată omul? O să considerăm că omul e mai frumos dacă e „restructurat”?

Unii, încă de acum, nu mai ştiu cum arată laptele lapte şi oul ou şi faţa faţă şi aerul aer. Găsim lapte fără grăsimile lui, ouă care nu mai miros a găină, ochi de copil care nu mai cunoaşte ruşinea.

Şi dacă totul e de vânzare, până la urmă o să ni se urască de mâncarea berechet, de hainele cât cuprinzi cu ochii, de pornografie de toate felurile, de atâtea reclame, de atâta obezitate şi confort, de atâta lejeritate.

O să obosim prea mult, mult prea mult.

O să ni se facă dor de lumea noastră, de simplitatea noastră, de frumuseţea noastră.

O, Doamne, ce frumoasă va fi ziua aceea, când oamenii vor recunoaşte din ce în ce mai mult adevăratul mod de a vieţui pe pământ!

Mulţi spun că sunt basme.

Mulţi spun că „binele care învinge întotdeauna” e o poveste de adormit copiii.

Dar adevărul e că Hristos Dumnezeu va învinge, că binele va triumfa şi că frumuseţea va domni în cele din urmă.

Copiii nu cred în vise, ci cred că adevărul învinge, pentru că văd adevărul mult mai curat decât cei care s-au pervertit.

Copiilor trebuie să le spunem adevărul! Să nu le mai spunem poveşti cu zmei, ci adevărul ortodox, adevărul credinţei noastre.

Dacă vor ştii adevărul sfânt, vor ştii să discearnă pleava de grâu şi asta e important.

*

Praznicul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie şi sobor arhieresc. Frumuseţea cântării şi a slujirii arhiereşti este unică.

Un Părinte diacon[4] – fost coleg de Seminar cu mine – a cântat un „Puternic” cu multă adâncime de inimă.

Când se cântă din adâncimile dragostei de Dumnezeu toţi se opresc şi privesc cu uimire spre tine.

Nu te mai recunosc…şi au dreptate.

Sfinţii lui Dumnezeu ne dăruiesc viaţă, ne scot din amorţire când le sărutăm Sfintele Moaşte.

Părintele episcop a vorbit foarte bine astăzi…ca şi când nici el nu mai era acelaşi. Doar două glasuri au „ieşit în decor” şi au fost imediat escortate.

Iar lângă mine s-a aşezat un om muncitor şi credincios în acelaşi timp. Mi-au plăcut palmele lui: pline de bătături, cu degetele umflate, cocârjite de reumatism. Erau mâini frumoase, înnobilate de muncă, mult mai preţioase decât mâinile pomădate şi parfumate ale Bucureştiului.

N-am nimic cu orăşeanul, ci cu viaţa lejeră, fără muncă. Nici ţăranul fără chef de muncă nu îmi place.

Mântuitorul ajunge la ghergheseni şi cel demonizat „de multă vreme nu mai punea haină pe el” (Lc. 8, 27). De ce? Pentru că cel care a căzut în multe păcate nu mai vrea să se acopere cu sfaturile dumnezeieşti ca şi cu nişte haine.

Omul care se declară „necredincios” nu suportă hainele smereniei, ale umilinţei, ale facerii de bine.

Omul necredincios nu îşi dă seama că e gol, că e lipsit de cuviinţă. Că deşi umblă cu haine pe el, dacă nu are hainele credinţei e gol, e o vedere urâtă. Pentru că nu e numai gol, ci şi urât, spurcat.

Şi cel gol, deşi nu avea haină, nici „în casă nu mai locuia”(Lc. 8, 27). Pentru că acela care nu suportă credinţa în Dumnezeu nu poate să suporte nici faptul de a veni la Sfânta Biserică. Lipsa de evlavie stă mână în mână cu neintrarea în Casa lui Dumnezeu.

Era gol şi în afara Sfintei Biserici.

Nesimţirea, ca orice păcat de altfel, ne face de ruşine, ne dezgoleşte de toată frumuseţea dumnezeiască.

În loc de locaşul cel sfânt acela prefera să locuiască „prin morminte” (Lc. 8, 27).

Orice învăţătură eretică e un mormânt. Dacă nu vrei să trăieşti cu Sfinţii, atunci te duci în gropile murdăriei păgâne sau eretice şi te închini la idei, la pisici, la monştri.

Dar când Hristos Dumnezeu vine spre cel demonizat – căci Dumnezeu face primul pas pentru mântuirea ta – atunci demonii încep să se înspăimânte.

Dracii cer Domnului să nu îi chinuie. Le e frică. Ştiu ce îi aşteaptă şi tocmai de aceea se şi străduiesc să ne strivească orice avânt bun.

Domnul porunceşte duhului necurat (Lc. 8, 29). Nu se roagă de el să iasă, ci îi porunceşte să iasă.

„De mulţi ani îl stăpânea” (Lc. 8, 29) demonul pe acesta, deşi nu era unul, un demon, ci o legiune de demoni (Lc. 8, 30).

Stăpânire cumplită. Chiar dacă „era legat în lanţuri şi în obezi” (Lc. 8, 29), el rupea lanţurile, legăturile.

Sfaturile şi îndemnurile dumnezeieşti sunt ca nişte lanţuri care ne leagă pentru ca să nu facem răul. Dar dacă nu ne împotrivim diavolilor, ei ne fac să trecem peste orice poruncă şi ruşine şi să mergem în pustiul păcatului.

Pustiul e cea mai bună parabolă pentru conştientizarea păcatului. Tot ce aduce păcatul e un pustiu, o sărăcie, o dezamăgire enormă.

Doamne, iartă-mă pentru orice cuvânt nedrept pe care l-am spus şi pentru clipele când l-am judecat pe aproapele meu cu nepăsare şi indiferenţă.

Iartă-mă pentru că am îndrăznit şi îndrăznesc să Te supăr mereu.

Iartă-mă pentru că nu mă pocăiesc, Dumnezeule şi pentru că inima mea e departe de Tine, mult prea departe.

De câte ori mă gândesc la Tine, Doamne? Oare mă gândesc smerit, cu suflet plecat? Sau eu numai profit de bunătatea Ta şi ca un netrebnic trăiesc pe pământ, fără ruşine, fără cucernicie, fără bun simţ?

O, Doamne, am devenit din ce în ce mai rece, mai gol, mai ticălos. Până când voi continua aşa? Până când, Doamne, mă vei mai lăsa să merg anapoda şi nu mă vei îndrepta cu mila Ta prea bogată?

Păzitorii de porci n-au avut ochi pentru minune. Ei s-au uitat la pierderile lor.

Prea Sfinţitul a remarcat faptul, că gherghesenii nu L-au primit pe Mântuitorul, pentru că El le-ar fi stricat afacerile.

Porcii erau mai importanţi decât vindecarea unui om, căci şi demonizarea e o mare boală.

Cel vindecat vroia să fie cu Domnul, dar El îi spune: „Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu” (Lc. 8, 39).

Uneori avem nevoie să dăm mărturie mai întâi în casa noastră, în familia noastră, către rudele noastre şi apoi şi celor de departe. Sau poate că mai înainte de a vorbi altora, trebuie să vorbim celor care sunt mereu cu noi.

Un profesor de-al meu – pastor protestant – a venit şi el la Sfânta Liturghie. Ar fi fost interesant de ştiut cum se simte el printre noi? Dar la modul adevărat…și nu mincinos. E liber în sinea sa sau e enervat de ceea ce vede?

Dacă nu suntem atenţi, transformăm locul unui praznic, ca cel de la Patriarhie, într-un talcioc[5] în care se vând de toate.

Mă bucur întotdeauna când cumpăr cărţi dumnezeieşti.

Praznicele sunt zile ale bucuriei, dar şi zile în care, parcă mai mult decât altădată, ne ies în relief multele defecte.

Am obosit mult. Multa oboseală este şi ea foarte dăunătoare.

Un părinte cu o barbă foarte mare şi cu ochi albaştrii mi-a plăcut într-un mod aparte.

Frumuseţea ne-a însoţit. Și aerul de sărbătoare. Și odată cu ele a apărut în piaţa Sfintei Liturghii şi soarele. Aseară a fost frig şi azi de dimineaţă la fel. Dar bucuria te umple mai mult decât frigul.

O doamnă în vârstă a plâns. Lacrimi…Nu sunt vrednic să văd asemenea minuni! O, Domne, iartă-mă! Ai milă de mine, nerecunoscătorul! Viaţa mea e prea ticăloasă şi numai Tu eşti Sfânt şi Preasfânt, Dumnezeule!

Banderas[6] vine cu un rol de preot iezuit în care caută (auziţi?!) trupul Domnului[7]. „Dacă…?”, se întreabă el.

Găseşte un schelet împreună cu o cercetătoare evreică şi un alt om de ştiinţă precizează faptul, că totul se constituie în semnalmentele unei crucificări din anul 32 d. Hr., în care scheletul ar fi „al Domnului”. Lupte interioare…şi până la urmă rămâne credincios, deşi se ştie foarte bine că Hristos Dumnezeu a înviat şi S-a înălţat la cer.

Într-un alt film, un psihopat cerea să fie divinizat pentru că putea să zboare cu ajutorul unui dispozitiv de propulsie. Era evident faptul că s-a vizat o bătaie de joc la adresa Înălţării Domnului la cer.

Ispitele noastre sunt filmele pe care le vedem, reclamele, cărţile de literatură, ideile demonice, apariţiile înşelătoare, filosofiile atee, moda dezmăţată, jocurile şi aşteptările păcătoase.

Un cântec prinde mai bine „la public” decât o predică, pentru că acesta găseşte o inimă distrată, pregătită deja pentru dezmăţ.

Predica are nevoie de o inimă smerită, de un trup scăldat în apa ascezei, de o minte luminată de Dumnezeu.

De aceea nu poţi să te duci oricum, cu orice stare sufletească la Sfânta Biserică. Măcar un minim de pregătire.

Roagă-te ceva, zi ceva, gândeşte ceva frumos. Nu te duce căscând ochii pe sus şi călcând pe cei care stau în genunchi.

Ai grijă, iubitul meu, căci nu poţi sluji lui Dumnezeu călcând peste trupurile altora.

*

Ziua Dumnezeiescului Dimitrie al Bucureştiului. Enorm de multă lume, chiar dacă gerul a fost mare.

PFP Teoctist [Arăpașu] şi-a început cuvântul cu ultimele cuvinte ale Sfintei Evanghelii de azi: „cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Mt. 24, 13).

Sfântul Dimitrie a răbdat până la sfârşit. Deşi „nu a avut şcoală” şi a murit necunoscut, Dumnezeu l-a făcut cunoscut cu prisosinţă.

Noi vrem în mod neapărat să ieşim în evidenţă, dar Dumnezeu scoate în evidenţă pe cei care sunt prietenii Lui şi nu pe oricine.

Rămân în istorie şi oamenii cu fapte monstruoase şi păcătoşii notorii dar ca nişte conta-exemple.

Cine însă e o bucurie adevărată pentru ceilalţi e Sfântul. Sfinţii sunt cei care ne umplu de bucurie.

Cel care tace pentru Dumnezeu e auzit de El. Gura celui care tace vorbeşte neîncetat lui Dumnezeu.

Dumnezeu îi aude pe cei care tac, pe „insignifianţi”, pe cei oropsiţi, deoarece glasul jalei lor şi al iubirii lor e mare şi ajunge imediat la urechile Sale.

Sfântul Nectarie al Eghinei m-a bucurat mult aseară.

Lacrimile de bucurie sunt nişte minuni ce nu pot fi comparate cu nicio frumuseţe a pământului.

Astăzi, axionul a fost cântat cu multă dulceaţă şi am putut să mă bucur din toată inima la Sfânta Liturghie.

Cât pierd că nu mă rog! Rugăciunea e cea mai frumoasă relaxare posibilă, medicamentul a multe patimi, cea care aduce razele Duhului Sfânt în fiinţa noastră, învăţătoarea înfrânării, liniştitoarea inimii, smerenia care nu ne face de ruşine, starea de deşertare în faţa lui Dumnezeu şi de mărturisire sinceră în faţa Sa. E liniştea care vorbeşte în taină şi tăcerea care strigă către Dumnezeu cu putere.

Dumnezeu nu îi uită pe robii Săi! Asta e fără tăgadă.

Zilele grele alternează celor uşoare. Suferinţa urmează bucuriei şi bucuria ia locul nefericirii când te rogi. Răbdare şi linişte.

Părintele Patriarh a insistat asupra răbdării ca liant în familie şi societate. Răbdarea te face să vezi „formule de convieţuire”, spunea el.

Şi a remarcat – ceva foarte adevărat – că harul Duhului Sfânt i-a chemat anul acesta pe oameni la rugăciune, pentru că praznicul a început de vineri, de dimineaţă, deşi tocmai azi, luni, a fost pomenit Sfântul Dimitrie Basarabov.

Sfintele Moaşte au stat afară pentru închinare. Lume multă, puhoi.

Doamne, câţi Sfinţi ai Tu şi noi nu îi cunoaştem! Tu, Care nu treci cu vederea păcatele noastre, miluieşte-ne!

Cărţile Părintelui Savatie Baștovoi sunt surprinzătoare prin ineditul și naturalul lor, numai că sunt prea mici și prea făcute în grabă…și nu construiesc un tablou complet al vieții duhovnicești ci doar mici schițe…la anumite probleme.

Însă a intuit cum trebuie să îl pună pe literat în slujba monahului care a devenit.

Doamne, ajută-i lui până la sfârşit şi ne miluieşte!

Cineva spunea: „timpul ne grăbeşte[8]. Și are dreptate! Timpul ne grăbeşte, ne împinge de la spate, pentru ca să ne pocăim.

Aseară, târziu, am recitit Mioriţa[9] şi am văzut lucrurile, deodată, altfel.

Pământul, deşi e un „picior de plai” –  mic în comparaţie cu întregul univers –  el a fost creat de Dumnezeu ca „o gură de rai”.

Pe această gură de rai vine Fiul lui Dumnezeu, şi cu El tot cerul, în Sfânta Biserică.

Cel mai frumos baci e luat în vizor, este invidiat.

Planul de a-l omorî e deja pus la cale.

De ce vorbeşte o mioară? De ce vorbeşte cea liniştită, oiţa cea blândă?

Câinele e văzut ca însoţitor al baciului.

Acesta lasă testamentul său oiţei.

În loc să îi blesteme pe ucigaşii săi sau să fugă de ei, acesta îi roagă să îl îngroape „aice, pe-aproape”[10]. Nerăutate. Împăcare, suflet împăcat. Vrea să rămână cu oile.

Nu trebuie ca preotul să se îngroape alături de enoriaşii săi? Sau în apropierea lor, dacă nu se poate cu ei?

Deşi nu fusese omorât – şi toată ameninţarea putea să fie doar un zvon – el vrea ca oiţa să nu le spună „de omor”[11] propriilor lui ucigaşi.

Dar cine erau ucigaşii decât cei care îl omorâseră sau l-ar putea omorî?

Moartea nu e privită de baci cu teamă, ci moartea e o nuntă, unde Împărăţia Cerurilor e „mândră crăiasă, a lumei mireasă”[12].

Întregul univers participă la nunta-moarte, căci trecerea spre Dumnezeu e o însoţire a sufletului de Sfinţii Îngeri şi de Sfinţi.

„Măicuţa bătrână”[13] ne este prezentată „din ochi lăcrimând”[14] şi nu jelindu-se păgâneşte.

Cuviinţa ortodoxului trebuie să se manifeste atât la mare durere cât şi la mare bucurie.

Mioara trebuie să o anunţe şi pe mamă de această nuntă a noastră cu Dumnezeu. Nunta-moarte e atunci când omul adoarme întru sfinţenie.

În ziarul Oglinda[15] a fost publicată o fotografie cu mumia faraonului Ramses I [16] şi…la primul contact vizual cu ea nu am realizat cum e aşezat pentru că m-a absorbit fața… Dar uitându-mă cu atenție la fotografie am văzut că mâinile faraonului erau aşezate în cruce (X) pe piept.

E interesant de cercetat, dacă se îmbălsămau aşa numai faraonii sau tot poporul şi în ce poziţie aveau mâinile evreii decedaţi.

Unde e fala lumii trecute? Unde sunt acele clădiri semeţe şi turnurile şi templele şi palatele, ale căror contemporani credeau că nu vor fi dărâmate vreodată?

Trec toate…„Toate sunt mai neputincioase decât umbra; decât visurile mai înşelătoare”.

Sfântul Nectarie a destructurat doar în câteva pagini esenţa eclesiologiei eretice protestante. „Biserica nevăzută” protestantă – după cum gândeam şi eu – e o aberaţie ce nu se poate susţine cu o minte sănătoasă.

Raelienii[17] cred că lumea a fost creată de „elohimi”, adică de extratereştri. L-am văzut vorbind pe liderul lor[18] într-un interviu televizat. Spunea numai nebunii dar zâmbea în continuu.

S-a prezentat de mai multe ori un grup de americani care era foarte entuziast la ideea – „realitate” pentru ei – clonării persoanei umane.

O sectă sinucigaşă credea că sufletele lor se vor „reîncarna” şi, prin urmare, s-au sinucis în masă.

Saiturile mormonilor sunt printre cele mai rapide pe care le-am deschis pe internet iar templele lor au împânzit lumea.

Îmi aduc aminte că eram la vie acum câțiva ani cu bunica mea şi o adventistă, consăteancă cu noi, a venit să îmi spună cum e cu credinţa ei. Discuţii, au apărut certuri „prozelitiste” (ca de obicei…pentru că nu le plac adevărurile dure)…şi la un moment dat i-am spus, că dacă ar merge sub epitrahilul unui preot din acela de care ea râde cu gura până la urechi ar sări în sus datorită dracilor pe care îi are în ea.

Ea spunea că noi suntem cu „dracul”, eu îi spuneam că ea e cu acela…și cearta era nesfârșită.

Și până la urmă îi spun (trecând la probe practice de viață ortodoxă): „Ia să îţi fac eu semnul Sfintei Cruci pe matale…ca să vezi ce se întâmplă!”.

Și neștiind ce să mai facă sau ce să mai spună, pentru că nu se aștepta la așa ceva, ci ea dorea vorbe nesfârșite, a rămas în fața mea uimită, fâstâcită…moment în care am închinat-o pe trupul ei…așa, ca și când m-aș fi închinat în locul ei sau când mi-aș fi închinat patul înainte de culcare…

…Maria adventista (aici e minunea!) ca legată de harul lui Dumnezeu ca să nu mai hulească în continuare…a început să tremure. S-a uitat în ochii mei înfricoșată, a bâiguit câteva cuvinte…şi a plecat în grabă. Și n-a mai îndrăznit să își bată joc de credința ortodoxă în fața mea!

Acum, când mă vede, are altă stare, nu ca atunci când credea că sunt bun de „bătaie de joc” pentru că sunt student la teologie.

Demonii care perpetuează ereziile sunt ca o pânză de întuneric pe minţile oamenilor.

Îmi aduc aminte de acea pânză satanică, când o familie – la începutul convertirii mele – a vrut să mă atragă spre adventism.

Atunci am văzut un pastor înalt, cu o faţă prelungă, ca o mască mortuară, care a predicat fără să zâmbească, fără să facă nicio grimasă.

Satanismul lui era feroce dar „îmbrăcat” într-o presupusă „blândeţe”.

Resping rugăciunile noastre dar rugăciunile lor sunt puerile. Spun că oricine se poate ruga la ei, dar adevărul e că nu lasă pe orice neştiutor să bâiguie ceva.

„Şcoala de sabat” e pentru cei mici. Soţia pastorului – care conducea cateheza pentru copii – ne-a spus că dacă întâmpinăm greutăţi să le spunem celor care ne sâcâie să vină la adunare, căci aici li se vor da răspunsuri.

Eu eram venit cu unul dintre fiii acestei familii, care mă priveşte cu ostentaţie dar şi regret până astăzi. Le-am scăpat printre degete. Dacă veneam la ei, în capul lor, eram doar „trofeul” care le „asigura” mântuirea.

Învaţă zeci de versete pe de rost.

Se iau la întrecere în memorat versete și amănunte doar pentru a te impresiona.

În nişte lecţii speciale – au caiete speciale pentru studiul Sfintei Scripturi – erau interesaţi şi de câte kg era scutul lui Goliat, deşi nu era vorba de nicio interpretare spirituală ci doar de o memorare literală a datelor scripturale.

Vor să te convingă cu orice chip că ei sunt o familie, că ei se ajută reciproc, că ei sunt buni, că ei sunt „aleşii” Domnului, că trebuie să stai într-o permanentă frică a venirii Sale şi că preoţii noştri, ortodocși, sunt cu toţii „impostori”, că Sfântul Constantin cel Mare[19] „a falsificat” credinţa, că Sfintele Icoane „sunt idoli”, că nu duminica e ziua Domnului ci sâmbăta, în definitiv că nu ştii nimic despre credința ta ortodoxă.

Încercau cu toţii să mă acapareze, să mă înfricoşeze, să mă facă docil. Le plăcea starea mea tulbure şi profitau de ea.

Orgoliul lor nemăsurat însă mă indispunea la culme.

Toţi credeau că ştiu Sfânta Scriptură dar ei o întorceau ca la Ploieşti când vedeau că nu au argumente în fața întrebărilor mele.

Pentru că nu le place să le pui întrebări incomode…ci doar să asculți în mod pasiv.

În loc de argumente, acuzele îmi săreau în ochi.

Pierdeau teren cu mine, fără să-şi dea seama, pentru că ei trăiau şi trăiesc în fanatismul lor, în enclava lor, fără să aibă contacte cu lumea din jur și orice abordare a lor față de ortodocși e prozelitistă. Te ajută în mod real numai dacă devii adventist sau dacă dai semne că poți fi convins în vreun fel să treci de partea lor.

Ortodocșii însă nu doresc mai deloc să îi convertească cu forța.

Când e vorba de vândutul mierii sau al hainelor sau a diverse alte produse (cu care se ocupă ei în Teleorman) sunt foarte pragmatici și îți mai dau și câteva cărțulii advente pe gratis sau cu împrumut, pentru ca să le citești. Dar când îi atingi la punctul credinţei, când le spulberi fundamentele, au terminat-o cu amabilitățile…și nu te mai ajută nimeni din comunitatea lor.

Pentru că sectarii, când te miros că ştii cum stau lucrurile, termină repede turuiala. Când omul nu ştie de nici unele, atunci se dau şi ei în spectacol. Unul penibil cel mai adesea…

În metrou vin cu chitări. Se strânge un grup şi unul începe, cu  explozii de cuvinte, cu sânge înfierbântat, să predice. Se predică cu patimă.

Cântecele lor religioase sunt melodii de discotecă cu vorbe mieroase de rugăciune. O mixtură înspăimântătoare pentru cine nu e învăţat cu o astfel de „evanghelizare” stradală.

Sectele sunt agenţii de „oferte  mântuitoare”, de programe cu ţinte deja studiate. Vin numai unde aud că „nu se cam face treabă” sau „stadionul e fără proprietar”.

Şeful penticostalilor, Pavel Riviș Tipei[20] – cu doctorat la noi (ce spun acum le-am auzit din gura lui…în timp ce își susținea examenul doctoral ultim…doctorat condus de Prof. Dr. Remus Rus[21]) – a căutat la Sfinţii Părinţi „botezul duhului” şi „nu s-a edificat” în această privinţă.

Dar el nu căuta  harul Duhului Sfânt, ci pe duhurile rele.

Ne-a mărturisit faptul, că şi el „a vorbit în limbi”, fără să fie în transă şi că i se pare foarte „normal” acest lucru pentru un „slujitor al Domnului”.

Şi dacă îi contrazici sau îi bruschezi în vreun fel se cred „victime”, după cum şi evreii s-au învățat să vadă în oricine nu le place sau nu le cântă în strună un „antisemit”.

Adică nu sunt deschiși dialogului…ci doresc convertirea ta.

Libertatea ţi „se restrânge”. Nu mai poţi să zici una sau alta datorită legii, chiar dacă adevărul e adevăr şi românul, evreul, ţiganul, turcul despre care se vorbeşte e un ticălos şi un nenorocit.

O altă ispită sau un mod de a se dovedi favoritismul nedrept într-o lume care se proclamă „democrată” şi „liberă”.

Poţi să pui ditamai reclama pe stradă, pe un bloc, undeva…cu o fată mai dezbrăcată, întinsă în jurul unui televizor…Dar dacă ai pune o Sfântă Icoană pe tot peretele sudic al Magazinului Unirea din București toată lumea ar înjura şi ar comenta.

Asta nu ar face parte din libera reclamă, mai ales că Sfânta Icoană e „inofensivă”, nu atacă bunul simţ, nu învaţă la păcate şi face şi bine tuturora?

O procesiune ortodoxă, plină de adevăr și evlavie, nu e dorită dar reclama cu maşini la coca-cola, ridicate pe perete e o „noutate civilizatoare”.

Papa Ioan Paul al II-lea[22] e bolnav iar ai lui vor să îl declare „sfânt”. Dar aşa arată Sfinţii? Avem prilejul – nu zic „bucuria” – să avem „sfinţi eretici” pe pământ.

După cum avem „eroi” falşi ai revoluţiei române din decembrie 1989, pe lângă cei adevărați, aşa avem şi „sfinţi” buni de anateme pe lângă Sfinții Ortodoxiei.

„Maica” Tereza a fost „beatificată”, ca şi „Padre” Pio, cât şi o mulţime de alţi fraţi rătăciţi şi eretici. Care ar fi fost reacția unui Ioan Gură de Aur sau Simeon Noul Teolog la așa ceva?!…În niciun caz alta decât a mea…pentru că ortodocșilor nu le plac falsificările credinței și nici blasfemiile.

Doamne, ai milă de noi! Nu lăsa lumea Ta, Dumnezeule, căci Tu pentru aceasta Te-ai răstignit! Întoarce toată lumea Ta la dreapta credinţă şi la pocăinţă şi ne miluieşte.

Căci Tu, Iubitorule de oameni, ştii că noi ne-am rătăcit şi umblăm aiurea. Ai milă de noi şi ne iartă.

Nu ne lăsa pe noi, pe care ne iubeşti mai mult decât vom putea înţelege vreodată şi ne miluieşte. Facă-se voia Ta întru noi toţi, că toţi suntem făpturile Tale şi toţi avem nevoie de luminarea Ta.

O, Doamne, luminează inima mea, pentru ca să mă rog cu smerenie şi cu frică bună.

Iartă-mi mie ticăloşiile mele cele multe, spurcăciunile mele. Iartă-mă şi mă miluieşte, că fără Tine sunt mort.

*

Pe zi ce trece îmi dau seama, că bietul copil care trăieşte prin canale, cerşetorul care doarme noaptea pe scara blocului, cel întunecat la inimă nici nu mai ştiu ce e lumea, care e lumea lor şi trăiesc într-o lume paralelă cu a noastră, cu monştri ei, cu aglutinarea mentală a ei, cu indiferenţa ei, cu preţul ei.

Visăm la lumi care nu există sau ne închipuim că trăim într-o lume care nu are nimic de-a face cu adevărul.

Şi cum să mai ajungă glasul tău, iubite frate, la mine şi al meu la tine?

Oare ne-am pierdut atât de mult, încât mâine-poimâine să părem doi străini, doi străini fără leac?

Mă înspăimântă gândul, că putem ajunge într-un viitor nu prea îndepărtat, încât să considerăm că lucru cel mai rău de pe pământ e să fii om. Pentru că omul e distrus sistematic

Distrugem cu amândouă mâinile viaţa.

Vedem viața ucisă în filme mereu şi simt că ne place din ce în ce mai mult să ne autodistrugem.

Trăim după filme sau am vrea să plouă cu bani peste noapte şi să ne umple toată curtea.

În locul lui Hristos vin în inima noastră toate monstruozităţile, alte nume de ruşine.

Inima e o ţară a minunilor în care se fac cele mai satanice filme şi nici că ne pasă, că ea e asediată din toate părţile de morbiditate.

Ce te faci, dacă mâine auzi că soţul tău are un amant de 7 ani şi tu ai şi doi copii cu el?

Cum reacţionezi, dacă propria ta mamă vine cu un topor ca să îţi ia gâtul sau soţia ta îți toarnă pe tine acid clorhidric în timp ce tu dormi?

Un copil nebotezat plângea întruna iar după ce a fost botezat nu a mai plâns deloc. Am auzit acest lucru de la un Părinte Protosinghel.

Îţi mulţumesc Prea Curată Maică pentru zilele vieţii mele de până acum. Azi am împlinit 26 de ani şi mă simt foarte recunoscător lui Dumnezeu pentru toate.

Trecem, înaintăm şi cele trecute ni se par depăşite.

Avem sentimentul că astăzi putem să spunem lucruri pe care ieri nu le ştiam.

Ajută-ne, Prea Curată Treime, Dumnezeul nostru şi ne miluieşte!

*

Tumultul unui jurnal păstrat cu stricteţe te impresionează prin câte lucruri uităm despre noi înşine.

Ajungem să vedem viaţa noastră ca pe o poveste, care nici nouă nu ni se mai pare reală, deşi ştim că e vorba despre noi înșine.

Azi, îmi pare rău, că l-am luat la rost pe un coleg mai tânăr şi că nu am stat de vorbă cu el. Doamne, miluieşte-l pe robul Tău şi, pentru rugăciunile lui, miluieşte-mă şi pe mine, păcătosul!

Cei care luptă împotriva Fericitului Serafim Rose[23] fac o mare greşeală. Nu poţi „să pătezi” viaţa unui Sfânt. Asta e  doar o iluzie.

Când intri la Sfintele Moaşte ale Sfântului Nectarie găseşti o atmosferă de căldură duhovnicească. De fiecare dată am simţit acest lucru.

Nu trebuie să-i trecem cu vederea pe cei săraci şi să ne uităm cu jind la cei bogaţi. Toți merită dragostea şi respectul nostru.

Mă bucur că Fericitul Dumitru Stăniloae e sărbătorit cu fast în acest an de către facultatea noastră. Apar scrieri care tratează dumnezeiasca sa operă.

Oamenii simt nevoia să fie buni. Chiar fără voia lor, uneori…Când se simt singuri, când ar fi trebuit ca oamenii să fie în preajma lor şi nu sunt, ei caută să vorbească cu cineva.

Şi chiar dacă nu au exerciţiul adevărului, chiar dacă nu prea știu să comunice, pentru că nu au cam făcut-o niciodată, îşi calcă pe inimă şi spun frânturi din adevărul lor.

Şi acest lucru e o victorie imensă împotriva tăcerii egoiste și invidioase.


[1] *** Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie, ed. cit., p. 305.

[2] Idem, p. 306.

[3] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/solipsism.

[4] Părintele Diacon Iustin Manta. O voce superbă, șlefuită, puternică. Alături de el, Părintele Diacon Otomega: un alt coleg de Seminar.

[5] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/talcioc.

[6] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Antonio_Banderas.

[7] E vorba despre filmul The Body (2001):

http://en.wikipedia.org/wiki/The_Body_%28film%29.

[8] Actorul cu o inimă mare: Florin Piersic. Pe data de 26 octombrie 2003.

[9] A se vedea textul integral: http://ro.wikisource.org/wiki/Miori%C5%A3a.

[10] Cf. *** Balade populare româneşti, col. „Biblioteca pentru toţi copiii”, prefaţă de Octav Păun, Ed. Ion Creangă, București, 1984, p. 12.

[11] Idem, p. 14.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Din 27 octombrie 2003.

[16] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Ramesses_I.

Imaginea cu trupul său mumificat am preluat-o de aici: http://ancientegypt3.blogspot.com/2009/02/ancient-egypt-mummies-ramses-i-1292.html. Imaginea va apărea în forma finală a cărții…

[17] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Ra%C3%ABlism.

[18] E vorba de Claude Maurice Marcel Vorilhon:

http://en.wikipedia.org/wiki/Claude_Vorilhon.

[19] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Constantin_cel_Mare.

[20] Idem: http://www.infocrestin.com/necazurile-presedintilor/.

[21] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/01/24/cv-ul-prof-dr-remus-rus/.

[22] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Papa_Ioan_Paul_al_II-lea.

[23] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Seraphim_Rose.

Did you like this? Share it: