Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [14]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 190-206.

***

Ne manifestăm furia pe un scaun dar el nu reacţionează. Un om ar fi reacţionat imediat. Scaunul nu ne poate gândi sau simţi şi de aceea preferăm să vorbim cu câinele sau cu copacul.

Însă, pentru că observăm că numai omul ne poate iubi, tocmai de aceea plângem şi suntem foarte trişti când pierdem un om pe care îl iubim.

Înţelegem că numai Cineva, Care ne-a iubit şi Care ne e net superior nouă a putut aranja astfel lucrurile, ca şi atunci când noi nu înţelegem lumea şi nu ne înţelegem pe noi să nu ne distrugem de la sine.

Dumnezeu e Treime de persoane desăvârşite şi infinit iubitoare. Dacă Dumnezeu ar fi „rău”, am fi simţit imediat acest lucru, de fiecare dată când L-am fi enervat, când I-am fi zgândărit mânia.

Dar iubirea Lui şi faptul că e Treime de persoane şi că îl iubeşte pe om, persoana umană şi că nu distruge comunităţile umane sunt lucruri foarte evidente.

Dacă nu l-ar iubi pe omul liber ar prefera roboţii.

Dacă nu ar iubi comunitatea și neamul ar prefera anarhia.

Iar dacă nu ar fi tripersonal ar fi învăţat egoismul, solipsismul, individualismul rece, dispreţuitor, duşman celorlalţi.

Dumnezeu nu Se poate confunda cu lumea, căci lumea aceasta, după cum observăm, nu se simte împlinită cu sine, pentru că nu îţi găseşte o săturare în sine.

Dumnezeu nu poate fi omul, omul pur şi simplu, omul iluminismului[1], al marxismului[2] sau al darwinismului[3].

Dacă Dumnezeu moare ca omul şi se sfârşeşte definitiv cu fiecare dintre noi sau în mod gradual, în funcţie de moartea fiecăruia în parte, ar fi ridicol şi disperant în acelaşi timp, tragic.

Dumnezeu nu poate sta departe de noi. Un Dumnezeu care este iubire nu poate sta „indiferent”, dacă o vacă mugeşte după viţelul ei iar o femeie e atentă ca micuţul ei să aibă de toate.

Dumnezeu nu e nici o singură persoană, căci atunci nu ar putea să fie decât „nemuritor şi rece”.

Și nici nu poate fi un Tată etern şi un Fiu „creat” şi un Sfânt Duh „creat” la rândul Lui de un Fiu „creat”, căci nu poate exista un Sfânt Înger cu o parte cerească şi cu două mâini de om.

Dumnezeu nu poate fi decât Treime. Și dacă nu e Treime nu e deloc. Și dacă e Treime – şi e Treime din veci şi până în veci – atunci şi omul are menirea de-a fi veşnic. Fapt pentru care, dacă omul nu e „un ceva acolo”, atunci relaţiile dintre noi nu mai sunt „relaţii de duzină”, pentru că aproapele meu e fratele meu şi el mi-e drag.

Dumnezeu nu poate fi „mort”.

Dumnezeu nu poate fi „în zece feluri, într-o mie de feluri”.

Nu există credințe, ci o singură credință – cea ortodoxă – iar dacă vrei să fii „liber” în aparenţă, poţi să spui orice, căci şi nebunii spun multe lucruri…

Dumnezeu e veşnic. Dacă nu ar fi veşnic ar fi trebuit să-L creeze altcineva şi asta e mitologie.

Mitologia e o înşiruire de basme. Dacă vrei „adevăruri duble” nu ai niciun adevăr iar dacă vrei „lumi paralele”, „civilizaţii extraterestre”, „civilizaţii din adânc” sau „insula fericiţilor”, atunci îţi dau dracii de lucru. Vezi apoi orice, numai lucruri bune nu.

De ce vor oamenii să-şi dea palme? Culpabilitate? Dar dau palme şi altora…

Prins în situaţii dificile preferi să ţipi sau, dacă cineva e mai scund decât tine, să te bucuri că poţi să-l scuipi în cap (nu la figurat, ci la propriu).

Numai pentru că ai 10 centimetri mai mult decât altul, te crezi mai „bun” decât el, „mai periculos”.

„Eu am muşchi mai tari decât el…eu sunt mai împlinită decât asta…eu sunt mai sexy….nimeni nu are banii mei…vă spăl în bani, bă, dacă vreau…”.

Auziţi aceste glasuri? Le recunoaşteţi? Bineînţeles că le recunoaşteţi.

Ele sunt ale unor oameni reali.

Când vrea să spună că are de gând să o violeze pe o fată sau când vrea să-i furi banii unei amărâte bătrâne, „băiatul de cartier” spune: „o fac p-asta…să moară…”.

Dacă „o traduc pe aia” înseamnă că o înşel, „o duc cu preşu”.

Escrocii de ţigani care vând CD-uri stau la pândă. Să nu vină poliţia nemituită de ei. Să nu piardă momentul.

Jocuri, filme, programe…totul numai ca să „îţi dea ţeapă” de câteva ori, dacă nu de fiecare dată.

Fetele poartă acum cizmele înalte, ca de pescar şi cioc la pantof – adică pantofi cu vârf ascuțit – de parcă sunt raţele din vechile desene animate.

Blugii sunt mânjiţi cu diferite culori – toți par a fi venit de la zugrăvitul unei case – iar un sutien transparent e mai scump decât preţul unei ediţii a Sfintei Scripturi.

Copilul, tânărul se droghează. Fata fumează de disperare, de plictiseală, „la şto”, de nervi…de naivă.

Bărbatul care bea e o pacoste mare.

Şofatul e un act imprudent în cele mai multe dintre cazuri. Iar furtul e „pentru că n-am bani…sunt şomer…trebuie să beau şi eu, nu?…am familie de întreţinut…sunt borfaş…ce…mea vrei, mă?!…”.

Dar Dumnezeu nu poate fi minimalizat, uitat, minţit, escrocat. Nu poţi să Îl minţi cu ocaua mică.

Acum câteva ore nişte tineri strigau: „Dinamo!”, în neștire, pe stradă…pentru că manipularea maselor nu e puţină.

Grevă, greve, miros de cârnaţi pentru unii, mâncare la restaurant pentru alţii, bani lipsă, bani ioc pentru întreţinere la unii dar alţii au bani de hotel şi de croaziere.

Între cei bogaţi foarte şi cei săraci peste limită locuiesc şi ceilalţi, care mai au câte ceva. Încă mai au

Bogaţii însă nu pot trăi fără săraci, fără fraieri, fără „braţe de muncă”. Cei săraci au nevoie de bani, fac compromisuri, sacrificii, ore în plus.

Săracii săracilor stau la pândă: ne cerşesc mila.

Nu ne cer! Ei ne cerşesc ultima demnitate, pe care speră să o mai avem.

Unii au renunţat să mai ceară: mănâncă împreună cu câinii de prin gunoaie.

De ce putem fi săraci? De ce putem ajunge să mâncăm şi din veceu de foame? De ce unui copil i se dă un şut în fund iar unei femei sărmane nu i se zice „doamnă”, ci „fă”, „proasto”, „vaco” , „imbecilo”?…

Ce să facem ca să zâmbeşti, o, lume tristă? Ce să-ţi spunem? Când simţi şi la Sfânta Biserică că nu eşti dorit, că nu ţi se dă atenţie, când şi de aici eşti alungat, când te sminteşte ceea ce vezi, ceea ce auzi de la oamenii care o conduc şi o frecventează…ce să mai zici?

Să nu fie aşa! Aş vrea să fie doar o presupunere

Îţi e frică să mai calci pe pământ. Nu ştii ce lege recentă mai poţi să încalci.

Am privit la faptul, cum mai mulţi se uitau la mine de ce nu sărut mâna preotului sau episcopului cutare. Credeau că sunt mândru. Că sunt îngâmfat, că mă dau mare, că nu doresc să am relații cu oamenii, când eu doresc relații profunde și mari cu oamenii.

Însă eu nu vreau să mă autoinvit acolo unde observ că nu sunt dorit sau acolo unde nu sunt chemat din toată inima.

Nu îmi plac gesturile de complezenţă.

Iar, pe de altă parte, nu vreau să stingheresc, să deranjez, să întristez pe cineva cu prezenţa mea, dacă nu cunosc pe acea persoană sau ea îmi depăşeşte rangul.

Am învăţat să îmi văd lungul nasului şi să nu pretind grade şi demnităţi care nu mi se cuvin.

Prietenia cu un preot sau cu un episcop e o mare demnitate şi nu trebuie să o ultragiem imediat, dacă nu suntem poftiţi.

Privesc dar de la distanţă.

Mă rog pentru fiecare pe care îl întâlnesc, chiar dacă îl văd chiar şi pentru o clipă.

Eu cred că este important ceea ce fac în faţa lui Dumnezeu iar oamenii mă pot înţelege cum vor sau cum pot.

Plantele de apartament vor să sfideze iarna. Cei care rezistă acum sfidează laxismul celorlalţi.

Dacă greşeşti în dogmele adevărului, ai viaţa pe măsura greşelilor.

Nu posteşti, ţi se par aiurea 40 de zile de post sau mâncarea la 5 zile odată.

Dacă eşti curvar în ascuns, în inima ta, îţi place obrazul „ca ’ curul de copil mic” – adică ras pe fiecare zi, raşchetat – şi ai oroare de nespălaţi, pletoşi, bărboşi…

Dacă negi cinstirea Prea Curatei Stăpâne atunci nu îţi place femeia, şi  poate că vrei „contacte” cu bărbaţi iar dacă nu îţi faci semnul Sfintei Cruci –  ca să nu să râdă lumea de tine –  drăcui la fiecare trei cuvinte, pentru ca „să te simţi bine”.

Am cerut xilină[4] la farmacie pentru Gianina [Picioruș] – o durea măseaua – iar eu eram obosit, după ore de scris la computer. Vânzătoarea s-a uitat la mine şi mi-a cerut „o reţetă”. I-am spus că nu am şi mi-a răspuns scurt, că nu îmi dă.

M-am uitat în ochii ei mai bine și atunci am înțeles „motivul”: m-a confundat pe mine, un om prea obosit…cu un drogat. E grav!

Mâine putem confunda un om bolnav de inimă cu un extraterestru şi, poimâine, putem confunda sticla de lapte cu cea care mulge laptele.

În altă parte, într-o altă farmacie, un tânăr drăguţ mi-a dat imediat medicamentele fără să comenteze lucruri inutile.

M-am întristat pentru ea şi m-am bucurat pentru el.

E foarte important să îţi dai seama pe cine ai în faţă, cu cine vorbeşti.

*

Cobori dimineaţa scara blocului şi îţi intră în nas, imediat, un parfum de femeie. Nu ştii cine a trecut înaintea ta, cine e cea atât de mult parfumată

Dar tot ca acest parfum al unei femei sunt şi vieţile noastre, parfumul vieţilor noastre, care poate fi iritant sau care te face să îl adulmeci, să îl urmezi.

Vieţile oamenilor miros. Au miros frumos sau urât. Şi ceea ce e mai important e să laşi în urmă frumuseţe, multă frumuseţe.

Sentimentele noastre au devenit foarte antropocentrice.

Spui: „e al meu” dar nu ştii din ce e făcut acest obiect, cum s-a făcut această carte, cât de mult s-a muncit pentru producerea acestor cireşe.

Totul – credem noi – trebuie posedat în mod egoist.

Şi când deschizi televizorul o auzi pe Andra[5] cântând: „Vreau sărutarea ta, tu eşti dragostea mea, nu-mi pot imagina, nicio noapte fără iubirea ta[6].

Dacă am pune în locul lui, al bărbatului, pe Dumnezeu, dacă am reîntoarce pe om la adevăratele lui aspiraţii, atunci aceste versuri I-ar spune Lui Dumnezeu, că El e totul pentru ea. Nu îmi pot imagina viaţa fără Dumnezeu!

Cântecele de dragoste ale acestei lumi, de fapt, s-au întors de la Dumnezeu spre om şi absolutizează persoana iubită, o „adoră” în locul Lui.

Iubirea poartă azi şabloane în pas cu moda.

Sărutul pe stradă e o ipostază „a trăirii clipei”, o „trăire” ostentativă şi fugară.

Tinerii se sărută cu o indiferenţă egocentrică uluitoare. În jurul lor nimic nu mai contează, iar partenerii se văd unul pe altul ca pe o pradă.

El e prada ei, victoria ei. Dacă a putut să îl momească, să îl cucerească, le dovedeşte celorlalte că e în stare de ceva.

La fel şi el, bărbatul. Are mândria lui, prestanţa lui şi vrea ca cea pe care o are lângă el să nu îl facă de ruşine.

Oamenii lumeşti însă trăiesc cu frica în sân şi când sunt îndrăgostiţi. Poate atunci şi mai mult decât de obicei.

Teama că celălalt poate să îl trădeze, să îl lase, planează deasupra cuplurilor în orice clipă.

Frica de a fi părăsit e reală, pentru că pe cei doi nu îi leagă lucruri realmente trainice.

Aceleaşi gusturi la mâncare, aceleaşi filme, o facultate terminată, chiar şi o lungă prietenie nu sunt de ajuns pentru o căsătorie.

Dacă nu e Dumnezeu acolo –  garanţia fundamentală a trăiniciei unei relații – și odată cu El conştiinţa, dragostea, respectul, fidelitatea, cei doi se clatină şi nu ştiu de ce îşi aparţin unul altuia sau de ce să nu treacă mai departe, spre alți parteneri.

Aventura apare când oamenii nu îşi ajung unii altora sau când nu înţeleg că un altul – bărbat sau femeie – are şi el aceleaşi limite, până la urmă, ca și cel pe care l-ai lăsat.

Mofturile sunt exploatate la maximum şi de aceea nu se mai văd lucrurile cu adevărat dumnezeieşti.

„Trebuie” să scoţi dopul la sticla cu vin pe care ai pus-o lângă colivă. N-am întrebat niciodată pe cei cu astfel de „pretenţii”, de ce fac acest lucru.

Însă sunt convins că o să îmi dea niște răspunsuri halucinante. Tocmai de aceea mi-e teamă să îi întreb…pentru că am mai întrebat pe unii și am rămas cu un gust foarte amar…Mi-e rușine adică de rușinea lor…ca să îi întreb…

Pun bani în scobitura ochilor şi la degetul mortului. Iar la răscruce de drumuri, în Scrioaştea-Teleorman, se aruncă cu bani mărunţi pe jos.

Cântatul la mort, la noi, e „o fală”. Vin cu toba, cu trompeta, cu clarinetul, cu acordeonul…

„Drigul” – nu dricul – e tras de un cal dar se merge şi cu tractorul sau camionul.

Mi-am adus aminte: un preot a pierdut coşciugul unui mort prin zăpadă. O iarnă grea…Au căutat tronul câteva ore şi abia l-au găsit.

Experienţa pastorală îţi rezervă multe surprize.

Se dă găină pe sub tron iar pe capac stă o strachină cu vin şi deasupra o pâine.

Pâine înmuiată în vin mănâncă mai ales cei mici, copiii care participă la înmormântare, înainte ca mortul să plece din propria sa curte spre Sfânta Biserică.

Se sparge oala cu care ai tămâiat, oglinda se acoperă sau se întoarce cu faţa la perete, bărbaţii nu se bărbieresc 6 săptămâni iar femeile poartă doliu „măcar” un an.

În Biserică se împart „pomneţe”: o lumânare de care e prinsă o batistă şi într-un colţ al batistei, cu o aţă de papiotă, se leagă un ban.

Preoţilor li se dau milostenie marame, ştergare, cearşafuri sau prosoape. Un prosop primeşte şi cântăreţul.

Coşciugul e lăsat în groapă de 4 oameni, cu frânghiile iar când mergi la pomană te speli pe mâini ca şi când ai fi „necurat”.

Omul se gândeşte la masă şi mai puţin la rugăciunea pentru cel adormit.

Femeile plâng mai mult decât bărbații la înmormântări.

Iar multe femei văduve spun, că le bate cineva în geam în timpul nopții…ceea ce nu e exclus.

Se pune la streașina casei o cană cu apă „pentru sufletul mortului”.

Păsărelele vin şi beau apa şi se interpretează ori că mortul a venit ca o pasăre şi a băut, ori alte basme de acest gen.

Să „cari apa mortului”…Am cam uitat cum e această „datină”. Am fost martor la aşa ceva dar nu mai am decât amintiri vagi, de la cum i-a făcut fina Tudora finului Mihai atunci când a adormit.

Colacii sunt „doar 44”. O femeie cocoşată, expertă în aşa ceva, mi-a spus toată povestea pe care ea o știa dar nu mai ţin minte decât despre „colacul lu’ Dumnezeu” şi despre cel „al lu’ Avraam”.

Cei mai mari i se dau preotului iar coliva e nelipsită de la înmormântare.

În ceea ce privește „ruperea turtei fetei” nu mai ştiu decât că e aruncată de trei ori până în tavan şi i se rupe un mare colac deasupra capului. Iar cu „luarea moţului la băiat” nu mai ştiu cum e – sau poate că nici nu am văzut vreodată, ci doar am auzit – însă bunica mea mi-a păstrat primele codiţe ale capului meu împletite cu o fundă roşie. Erau blonduţe…

O vecină m-a chemat să-l tund pentru prima dată pe copilul ei, căci „aşa se face”. Adică codițele, primul păr tuns din capul copilului, care se păstrează în formă împletită. M-am conformat şi l-am tuns „bross”[7], căci aşa era moda pe atunci.

Ursitoarele[8] se constituie într-o altă problemă a lucrării dracilor, care le-a dat de muncă în mod serios ţăranilor noştri.

Adică acelora care nu merg pe la Sfânta Biserică sau dacă merg nimeni nu le explică, că ceea ce ei numesc „obiceiuri” sunt doar superstiţii, lucruri fără rost.

Nunta e cu lăutari: toţi ştim asta. Dacă intri în contrasens cu această cutumă ies multe scântei din partea tuturora.

Mireasa „trebuie să înveţe” încă de la începutul căsniciei sale ce înseamnă să fie o femeie uşoară. Nuntăreala de acasă are tocmai acest scop. Ce se face la Sfânta Biserică e pe locul doi.

Importantă e mâncarea, muzica şi „cât se scoate pe masă”.

La ţigani, „dacă nu a ieşit domnişoară” în noaptea nunţii, se strică toată treaba. Iese cu scandal, cu bătai, vine poliția…

La noi, se poate şti „că nu e”…şi tot nu contează…

„Apa” de la Sfântul Botez se aruncă lângă un copac din curtea Sfintei Biserici iar cristelniţele noastre sunt, de obicei, doar pentru prunci.

Am auzit despre o fostă adventistă că a fost botezată –  când s-a convertit – într-o putină.

Dacă vrei însă să treci de la ortodocşi la adventişti, adventiştii te „botează” în râu sau în „baptisteriumul” din faţa „amvonului” lor.

Convertirile adevărate sunt dumnezeieşti. O fostă satanistă e acum soră de mănăstire şi va deveni monahie. Am văzut o fotografie cu „înainte” şi cu „după”. Incomparabile!

Frumuseţea a ţâşnit de sub vopselele hidoase de odinioară.

Sataniştii români profanează morminte şi beau sânge de găină, în afară de orgiile sexuale pe care le fac. Biblia satanistă se găsește tradusă în româneşte[9] dar se vinde scump, mai rău decât revistele sexuale.

Pe „Biblia hazlie”[10] am văzut-o într-un anticariat şi tot acolo şi „Biblia pentru credincioşi şi necredincioşi”[11].

Prima e a unui francez, a doua e a unui rus.

Adventiştii promovează un final al lumii care desfiinţează lumea. Nu vorbesc despre transfigurarea lumii prin har, după cum e adevărul.

Terminator II[12] propune şi el tot un sfârşit total al lumii: prin foc material.

Nici nu ştii ce pierzi dacă nu crezi în Dumnezeu.

Am văzut azi nişte fotografii ale Fericitului Serafim Rose: impunătoare, pline de har, de sfinţenie.

Sfintele Icoane ne pun în faţă realităţi. Cine se teme de realitate, de adevăr, nu iubeşte nici Sfânta Icoană.

Sfânta Icoană îţi arată că sfinţenia nu e imposibilă. Iar dacă vrei altceva, o viaţă uşuratică, bineînţeles că ele te stresează.

Posterele[13] celor tineri au apărut la ei în cameră pentru că nu au Sfinte Icoane. Posterul vrea să îi înlocuie pe Sfinţi. În locul Sfinţilor au apărut toţi uşuraticii acestei lumi frivole şi smintite.

Cineva a scris pe Sfânta Biserică, cu sprayul : „Pocăiţi-vă!”. Dar, cu siguranţă, acela nu cunoaşte pocăinţa.

E mai uşor să dai lecţii decât să împlineşti poruncile lui Dumnezeu.

Dar neghina e aşteptată! Ea poate deveni grâu. În mod practic, pirul rămâne tot pir. Dar, la Dumnezeu, cel rău ca neghina poate deveni bun ca grâul.

Într-un sat de negri se crede că strămoşii lor au devenit maimuţe şi de aceea nu le omoară. Un cocoş a omorât un pui de maimuţă şi pentru aceasta a fost omorât.

Puiul de maimuţă în schimb a fost îngropat şi a fost condus la groapă de mulţi din acel sat fiind învelit în cârpe.

Dacă în India vaca merge liberă pe stradă, ce mai poţi spune homosexualilor, dacă vor să facă şi ei o paradă în pielea goală?

În Occident magazinele sexuale sunt de mult „o normalitate”. Unui italian i se părea „normal” să se ducă la o reprezentaţie cu dansuri lascive. Soția sa era de acord cu acest fapt.

Casete, bice, ustensile de tortură, păpuşi gonflabile, vibratoare…pentru ca lumea „să se simtă bine…să se destindă”. Adică să uite de tot ceea ce înseamnă mântuire, conștiință, veșnicie

Şi de aceea înţelegi de ce nu le mai place rugăciunea şi de ce nu le mai dă nicio bucurie, când ea, rugăciunea e o bucurie continuă.

Doamne, ajută-ne nouă, ca să nu ne pierdem până la sfârşit! Miluieşte-ne cu mila Ta şi ne iartă.

*

De ce avem şi „elemente rele” în Sfânta Biserică? De ce îi îngăduie Dumnezeu pe clericii „păcătoşi”? Sunt întrebări care se pun adesea și, mai ales, de cei care au certuri personale cu credinţa ortodoxă sau cu vreun membru al clerului.

Dar ce ar face oamenii duhovniceşti, cum ar putea ei să reziste – dacă ar fi numai Sfinţi în cler – în atâtea îndatoriri câte are astăzi Biserica lui Dumnezeu?

Preoţii cu mai puţină duhovnicie în suflet şi mai puţină ştiinţă au şi ei rolul lor. Unii au relaţii cu primăria, cu statul, cu tribunalul, cu poliţia.

Dacă ar avea relaţii numai cu Dumnezeu, ca Sfinţii, nu ar mai putea zidi atâtea Biserici, atâtea Mănăstiri ca astăzi.

Nu spun că trebuie să nu ai frică de Dumnezeu dar să ridici locaşe Sfinte ci, că uneori, în cele al lumii, preoţii şi monahii mai puţin înduhovniciţi dau roade mai bune la nivel practic.

Omul se duce la Părintele Teofil[14], la Părintele Arsenie[15], se problematizează, întreabă…Dar când se întorc acasă tot cu preoţii lor de parohie îşi fac toate treburile presante: înmormântări, sfeștanii, Cununii, Botezuri…

Dacă te rogi mereu, dacă te adânceşti în cele Sfinte, pierzi contactul cu lumea, cu mersul istoric al lumii, cu legile ei, cu modele ei, cu păcatele ei „manierate”.

Rugăciunea sfântă curăţește mintea şi inima, cititul mult te umple de multă cunoaștere teologică…Dar dacă nu înveţi să utilizezi computerul sau dacă nu ştii să bagi lumină electrică în chilie sau nu ştii cum merg treburile cu aprobările pentru construcţie nu ai multe rezultate vizibile.

Nu spun că nu poate lucra Dumnezeu cu noi şi dacă nu ştim aceste lucruri.

Însă ceea ce poate lucra omul cu Dumnezeu e mult mai normal de făcut şi de sperat, decât să-I ceri lui Dumnezeu minuni pentru ceva care se obține doar cu puţină muncă şi nu nepărat cu ajutoare dumnezeieşti speciale.

Greşeala cuiva mă poate înţelepţi.

Răul e îngăduit de Dumnezeu şi pentru ca el să fie valorificat pozitiv.

Poţi converti răul în bine.

Şi răul cuiva, fie el al patriarhului, al episcopului, al duhovnicului tău, al mamei tale sau al fiicei tale, păcatele altora nu te pot sminti dacă ai o veridică relaţie cu Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu e în mod total o prezenţă pentru tine, dacă tu ai conştiinţa realităţii Sale, cine te poate convinge de contrariu?

Cum poţi să renunţi la credinţă, la faptul că Dumnezeu e în mod presant, în mod covârşitor o realitate de netăgăduit pentru tine, numai văzând pe cineva păcătuind?

Ce credinţă ai tu, dacă poate fi spulberată peste noapte? Cum poţi spune că ai credinţă, dacă poţi renunţa la cea mai mare vedere – a lui Dumnezeu – din cauza unui banal păcat al altuia?

Dacă încerci să râzi de un foto-model sau dacă pe un actor îl insulţi pentru rolurile sale, atât el cât şi ea nu vor renunţa la ceea ce vor şi ştiu să facă.

Dar tu, iubitul meu, cum de vrei să renunţi la credinţă, numai pentru că cineva a abdicat puţin de la legea Domnului?

În loc să te rogi pentru cel în cauză, în loc să suferi pentru fratele tău, tu dezertezi?

Credinţa adevărată nu se sminteşte ci, dimpotrivă, creşte şi mai mult în putere văzând răul, pentru că reacţionează duhovniceşte la rău.

Iubirii dintre soţi, când i se pun oprelişti, când unii vor să o distrugă, ea în loc să scadă, să se stingă, ea dimpotrivă: mai mult creşte.

Tot la fel, şi mai mult decât atât, când cineva Îl iubeşte pe Dumnezeu, atunci nicio forţă nu poate să îi smulgă dragostea din fiinţa lui, nici un păcat al altora nu îl va face să cedeze, ci va lupta, cu preţul vieţii lui, pentru iubirea lui Dumnezeu.

Arhiepiscopul Anastasios al Albaniei[16] a vorbit foarte duhovniceşte astăzi. O Sfântă Liturghie a ecumenicităţii Bisericii dar şi o mână întinsă, altor confesiuni, pentru întoarcerea lor la Ortodoxie.

Gianina [Picioruș] mi-a spus, că un Părinte român a povestit odată, că acest ierarh al Albaniei ar fi trebuit să fie avortat – după părerea unora –  dar mama sa nu a făcut asta în ruptul capului. Nu l-a avortat şi a ieşit un om al lui Dumnezeu, care face multe în Albania, ţară în care, 25 de ani la rând, Biserica Ortodoxă a fost anihilată total, desfiinţată.

Diaconul său era un om evlavios. Iar mitropolitul Teofan[17] [Savu] – acest om cu multă delicateţe şi dragoste – m-a privit în ochi pentru o clipă şi ne-am salutat cu încredere.

De ce un singur Sfânt Potir? Pentru că Hristos Dumnezeu e unul şi pentru că Sfânta Biserica e o unitate sfântă, căci e Trupul Său.

Ne împărtăşim dintr-un singur Potir, luăm fiecare părticica noastră, dar pe Hristos întreg, care ne sfinţeşte în mod deplin. Însă fiecare fărâmitură, fiecare părticică în parte din Hristos intră în persoane diferite, care nu ar trebui să uite, că deşi sunt diferite trebuie să se unească cu toţii în dragoste şi în convingeri, pentru ca să fie una, dacă se împărtăşesc cu Hristos singurul şi unicul.

Unitatea lui Hristos e împărţită la mulţi credincioşi, pentru ca cei mulţi să tindă, să năzuiască continuu la unitatea iubirii, a mărturisirii, a bunătăţii Sale.

Ni se dau „ale Tale”, Sfintele Taine şi ni se dau cu dragoste. Iar noi suntem rugaţi ca să ne dăruim şi noi la rândul nostru lui Hristos, spunând: „dintru al Tale”. Căci numai dintru ale Lui putem să oferim şi să ne oferim altora.

Sfânta Liturghie îi adună pe cei diferiţi, îi pune la un loc, îi strânge pe cei din toate colţurile oraşului sau ale lumii.

Ea ne pune pe unii lângă alţii sau unii în faţa altora şi, în acelaşi timp, ne pune pe toţi în faţa lui Hristos.

Statul la slujbă e ghidat spre răsărit, spre eshatologic, spre zorii lumii transfigurate.

Ceea ce trebuie să se întâmple cu noi e tocmai unitatea, unirea tuturor acestor oameni din Sfânta Biserică, dar şi a acelora care, acum, nu sunt în Sfânta Biserică.

În locul acestei stări în faţa lui Hristos – mai mult sau mai puţin legată de ceilalţi de lângă noi – ni se cere – Hristos ne-o cere – să ne unim unii cu alţii, în inimi, pentru ca să privim cu toţii la unison.

Comuniunea pe care Fericitul Dumitru [Stăniloae] a teologhisit-o nu înseamnă adunare pur şi simplu, ci legături de iubire, de prietenie reală între fiecare mădular în parte şi între toţi laolaltă.

Dacă nu privim într-un singur fel, într-un singur punct nu putem fi împreună decât în aparenţă.

Sfânta Icoană e privită în faţă, în ochi. Privim înainte şi suntem priviţi de dinainte de către Prea Curata Stăpână, de către Domnul nostru.

Sfântul discută cu noi, ne priveşte, ne sugerează ce să facem. Sfânta sa Icoană ne împărtăşeşte exemplul său dar şi harul rugăciunilor sale, al prezenţei sale duhovniceşti de lângă noi.

M-am închinat astăzi Sfintelor Moaşte ale Sfântului Ierarh Spiridon al Trimitundei[18] şi m-am înfricoşat, fiind plin de bucurie, când m-am gândit că el a fost unul dintre Dumnezeieştii Părinţi care a participat la primul Sinod Ecumenic[19], care, cu siguranţă, l-a anatematizat pa Arie[20] şi al cărui trup, după sute de ani, l-am sărutat şi eu.

Câte guri nu i-au pronunţat numele! Câţi nu au primit ajutorul lui! Peste sute de ani mă închin şi eu păcătosul, unuia căruia nu îi urmez nici pe departe.

„O putere a ieşit din Mine”, a zis Domnul. Slava dumnezeirii Sale a ieşit cu putere spre aceea, care s-a atins cu adevărat de Hristos. Care nu L-a împins, ci s-a atins de El cu dragostea nebiruită a credinţei.

Fiica lui Iair e înviată. Mai marele sinagogii crede în cele care întrec ochii şi aşteptările omului. Învierea fiicei lui vine tocmai atunci, când jalea familiei ei era mai mare decât gândul că o vor mai putea vedea vreodată vorbind.

Dar în faţa Domnului moartea e somn şi cea care moare, copila, se ridică dintre cei morţi, pentru a arăta că Hristos e învierea şi viaţa lumii.

Moartea nu are ca final nefiinţa, ci viaţa.

După moarte, viaţă şi în viaţă fiind, dacă privim spre Hristos, vedem că cele prorocite în credinţa noastră s-au împlinit deja, căci nu ne îndoim de împlinirea lor.

Poţi merge de multe ori să te împărtăşeşti cu Hristos şi totuşi să nu ai revelaţia minunată a Dumnezeului celui viu. Iar un altul poate să aibă această minunată clipă la bordel, pe drum sau în singurătatea deznădejdii şi el să fie mult mai smerit decât tine, mult împărtăşitul.

Am privit un şir de oameni care se împărtăşeau şi numai spre doi dintre ei Dumnezeu mi-a atras atenţia.

Pe fată o ştiam – era o fostă colegă de generaţie – dar acum era o altă persoană.

Pe băiat nu îl cunosc dar în el se vedea reala simţire a prezenţei lui Dumnezeu, a Dumnezeului celui viu, Care ne transfigurează.

Nu zic că ceilalţi nu veneau cu conştiinţă, cu dragoste, cu frică de Dumnezeu, cu încredere… Însă ei erau oarecum „liniştiţi” în aşteptarea lor, nu mai li se părea o întâlnire atât de unică întâlnirea cu Dumnezeu.

Intră rutina, delăsarea, conformismul, conformitatea cu o anumită stare de spirit în viața noastră şi nu mai e de fiecare dată o minune primirea Sfintelor Taine.

Femeia s-a atins de El… Însă într-un asemenea mod, încât pe ea Fiul lui Dumnezeu a simţit-o mai mult decât pe ceilalţi de acolo.

Ea, prin starea ei interioară, I-a smuls lui Dumnezeu iubirea Sa printr-o încredere neţărmurită, deşi era femeia care își cheltuise toată averea sa cu doctorii.

Singura stăpânire reală e a lui Dumnezeu, a subliniat arhiepiscopul Anastasios. Degeaba credem că noi guvernăm lumea, că o avem la degetul mic.

Într-o clipă, Dumnezeu ne face să înţelegem cine conduce.

Mă gândeam la slujbă…dacă ar începe acum un cutremur, când catedrala aceasta este arhiplină de oameni, ce ar face fiecare dintre noi? Ar fugi sau ar prefera să moară?

Putem muri pentru Hristos? Mai avem putere, încredere în El sau nu?

Unii Sfinţi Mucenici au fost arşi în Sfânta Biserică pe când erau la slujbă. Ce am face noi? Cum am reacţiona?

La parastasul Fericitului Dumitru [Stăniloae] şi al Binecuvântatei Prezbitere Maria [Stăniloae] mi-au dat lacrimile şi îmi dau şi acum…

„Fă odihnă, Doamne!”…Și ei sunt deja în odihna Lui, ajutându-ne cu rugăciunile lor.

Teologia sa preadumnezeiască trebuie recitită de multe ori. Nu să o citim, ci să o recitim! Ba, mai bine zis, să o învăţăm pe de rost, noi, cei de după el…pentru ca să știm ce să scriem mai departe, cum să îi continuăm teologia.

Jertfa doamnei preotese a fost mare. Binecuvântata Maria, soţia sa cea Sfântă, l-a ajutat mult, enorm de mult.

Mii de pagini avem de la el!

Oare de ce nu avem şi noi aceeaşi putere şi încredere în bine cum aveau ei? Oare de ce nu mai putem să urmăm un exemplu atât de bun ca al lor?

Fără jertfă nu vin roade reale.

Starea de toropeală, lipsa de transpiraţie, lipsa de lacrimi, de dureri de ochi şi de inimă nu te ajută şi nici nu îţi sfinţesc viaţa.

Iubiţii mei, fericirea e o viaţă plină de lacrimi, de tăcere şi de multă răbdare!

Suferinţa e mama înţelepţirii şi fără ea nu ştim să ne privim unii pe alţii în ochi.

Dacă fugim după locuri, după liniştea noastră, după căpătuirea[21] proprie, nu vom avea nicio fericire la sfârşitul vieţii şi nici în lumea viitoare.

Renunţaţi la voi, pentru ca să înţelegeţi cum trebuie să-I slujiţi lui Dumnezeu!


[1] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Iluminism.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Karl_Marx.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Charles_Darwin.

[4] Idem: http://www.scritube.com/medicina/XILIN-fiole1055413.php.

[5] Idem: http://www.andramusic.ro/ro/.

[6] Tot cântecul: http://www.youtube.com/watch?v=KPVsXZ4UN38.

[7] A se vedea: http://www.cta.ro/index.php?p=DMAG0&idp=205&fdr=&idm=26&titlu=TUNS%20BROSS.

[8] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ursitoare.

[9] Nu am găsit traducera în română la care fac referire aici…dar  mi s-a povestit despre ea. De aceea, ca un auxiliar al cărții noastre Lumea postmodernă și depersonalizarea omului (http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/01/lumea-postmoderna-%c8%99i-depersonalizarea-omului/)  am tradus din limba engleză, după original, Biblia Satanică. Ea poate fi downloadată de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/12/biblia-satanica-edi%c8%9bie-exclusiv-online-ro/.

[10] Poate fi găsită online acum: http://www.gebeleizis.org/bibliahazlie/.

[11] Despre ea: http://www.coltulcolectionarului.ro/biblia-pentru-credinciosi-si-necredinciosi-p-91090.html.

[12] A se vedea: http://www.imdb.com/title/tt0103064/.

[13] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Poster.

[14] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Teofil_%28P%C4%83r%C4%83ian%29.

[15] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Arsenie_Papacioc.

[16] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Archbishop_Anastasios_of_Albania.

[17] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Teofan_Savu.

[18] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Spiridon_al_Trimitundei.

[19] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_I_Ecumenic.

[20] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Arie_%28eretic%29.

[21] Îmbogățirea noastră materială.

Did you like this? Share it:

Previous

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [13]

Next

Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [15]

2 Comments

  1. Silvia

    Foarte frumos articol, multumesc pentru postare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy