Cuvintele duhovnicești, vol. II (Jurnal 2002-2004) [15]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Cuvintele duhovnicești

II

(Jurnal 2002-2004)

*

Paginile 206-218.

***

Fericitul Dumitru [Stăniloae] a fost foarte prezent lângă noi[1]. Expoziţia cu scrisul său, cu notele sale luate în grabă, cu fotografiile sale, cu cărţile sale ne-a umplut inima.

Note, zeci, sute de note, cu un scris greu de pătruns de cele mai multe ori, pentru care ar trebui să ai timp ca să le descifrezi, să le înţelegi, să le aprofundezi.

I-am văzut scrisul, i-am revăzut scrisul şi asta m-a bucurat mult. Scrisorile trimise mitropolitului Daniel [Ciobotea][2] de azi – care atunci era în Germania – erau prinse pe standuri ca să le putem citi.

Salariul său la un moment dat: patru mii şi câteva sute de lei. Declaraţii de ale sale, scrisori, o dare de seamă bătută la maşină.

În ultima spunea, că a trăit din mai multe burse şi că vine dintr-o familie săracă de ţărani.

Binecuvântata Maria era şi ea tot din Transilvania. Când a fost evocat i-am simţit prezenţa. El a fost și este cu noi!

Fericite Părinte nu ne uita! Ai milă de noi şi ne miluieşte.

Dacă vreţi să predicaţi sau să conferenţiaţi, atunci nu vorbiţi când toată lumea e obosită. Sau dacă tot trebuie să o faceţi, nu vorbiţi greu, ca toată lumea să caşte.

Mai întâi, de dimineaţă, lucrurile grele, iar spre după-amiază pe cele duhovniceşti, când puterea de concentrare şi de receptare a minţii noastre scade.

Toţi au vorbit frumos despre el. Centenarul său a fost o victorie a sfinţeniei asupra uitării, a meschinăriei, a ridicolului.

Năvodul s-a aruncat în adânc, pentru că avem nevoie de o înţelegere adâncă a voii lui Dumnezeu.

Dacă cugeţi cu multă smerenie prinzi mulţi peşti ai înţelegerii dumnezeieşti. Scoţi la suprafaţă idei care nu se văd cu ochiul liber.

În jurul meu, pe o rază de niciun kilometru sunt atâtea Sfinte Moaşte încât nici nu mi-am imaginat vreodată că aş fi putut avea atât de multe în apropiere.

În Bucureşti e o bogăţie imensă şi mulţi se bucură de ea (mă refer la bogăţia dumnezeiască a Sfintelor Moaşte).

Sfântul Dimitrie Basarabov[3], Sfântul Constantin cel Mare, Sfânta Împărăteasă Elena, mama sa, Sfântul Ioan Gură de Aur (mandibula) sunt la Patriarhie[4]. E posibil ca să mai existe la Părintele Patriarh şi alte Sfinte Moaşte.

Trupul întreg al Sfântului Dimitrie ne stă mărturie, îndemn, povăţuire pentru viaţa noastră.

Capul Sfântului Grigorie de Nyssa[5] e la Biserica Domniţei Bălaşa, în ctitoria sa impozantă. Are o mască mortuară deasupra.

Părticele din Sfântul Spiridon[6] în catedrala[7] de lângă Facultatea de Teologie[8].

Mâna Sfântului Ciprian la Biserica „Zlătari”[9].

Mormântul Sfântului Constantin Brâncoveanu[10], care m-a ajutat şi mă ajută atât de mult. Părticele din Sfântul Nicolae al Mirelor Lichiei[11], tot acolo, la Biserica Sfântul Gheorghe Nou[12].

Sfântul Mina[13], Sfântul Siluan[14], Sfinţii de la Sfântul Antim[15], Fericitul Ilie Mărturisitorul la Giuleşti[16], Sfântul Stelian[17], Sfântul Mucenic Haralambie[18] şi Sfântul Eftimie cel Mare[19]. Şi câţi alţii?

Părticica din Sfântul Nectarie e foarte galbenă, ca o ceară[20]. Bucurii, multe bucurii.

Dacă nu tresalţi la astfel de bucurii înseamnă că nu te preocupă bucuriile sfinte, veşnice.

Când nu te cunosc oamenii eşti „un nimeni”. Nimeni nu te ajută. Numai când vei ieşi prea mult în evidenţă, încât nu mai pot să te excludă, atunci îţi vor pomenii numele şi te vor elogia. Dar mai bine ar fi să nu dorim niciodată ca să ieşim în evidenţă.

Tăcerea care lucrează în Dumnezeu e mai importantă decât orice publicitate umană. Ea te îmbogăţeşte – trăirea în Dumnezeu – pe când lauda dăunează. Vânt tăios. E vântul care distruge mândria, e vântul ispitirii.

Dacă nu stai în bătaia vântului, nu poţi să te înrădăcinezi şi mai mult în pământ.

Observ cum nu îi place să fii mic, smerit, acestei majorităţi.

Cuvintele smerite sunt trecute cu vederea şi, în schimb, se folosesc termeni pe care, de obicei, teologii nu îi pronunţă mai niciodată acasă.

Când nu eşti de acolo, din mijlocul discuţiei, te excluzi de la sine. Am văzut recent o asemenea situaţie stânjenitoare.

Doamne, liniştea mea, miluieşte-mă! Sunt obosit dar mă bucur…

*

De la oameni poţi învăţa multe rele dar şi multe lucruri bune. Unii te umplu cu entuziasmul lor, cu abnegaţia lor, cu problematizările lor, cu reacţiile lor binecuvântate la rău, la impostură, cu sfinţenia lor, cu forţa pe care au avut-o ca să meargă mai înainte, pe când alţii îţi strivesc inocenţa, înaintarea, îţi taie elanul, te fac să te simţi un nimic, o caricatură, o fiinţă ratată mai înainte de a preciza vreun lucru.

Dacă stai închis în tine ţi se pare că eşti viu, că tu eşti mai deştept decât toţi, că nu ai egal pe lume, că trebuie să ţi se facă statuie în trei clipe şi toţi să ţi se închine.

Dar când comunici sincer cu oamenii, când ieşi din turnul tău de fildeş pentru a sta de vorbă cu omul real şi nu cu imaginea ta despre el, atunci eşti surprins, şocat, rămâi înmărmurit, de forţa cu care ţi se revelează omul, de intensitatea cu care percepi interiorul lui, viaţa lui, conştiinţa lui.

Când omul nu mai e un număr, un simplu nume, devine o minune, îţi apare ca o taină care vrei să ţi se comunice, te face să îl stimezi, să îl iubeşti, să îl admiri, să nu îl mai judeci în frivolitatea ta caracteristică, pentru că fiecare gest al său are un motiv anume, indiferent dacă motivul e bun sau rău.

Când stai de vorbă, imaginaţia ta bolnavă, percepţia ta aiurită cade, se dizolvă şi adevărul persoanei apare cu putere între el şi tine, şi îţi cere asentimentul, nu părerea ta.

Omul greşeşte, poate greşi, dar nu avem dreptul să-l condamnăm la nesfârşit, ci să îl înţelegem, să îl iubim, să îl ajutăm iubindu-l, întinzându-i o mână de frate.

Cum arată mahomedanul, iehovistul, luteranul? Habar am! Mi se pare că ştiu prea multe, că am „tot adevărul” şi nu sufăr pentru fratele meu, care nu îl recunoaşte pe Hristos ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Mă uit numai la mine.

Dar pot să mă uit la mine, fără ca să-l văd şi pe el? Pot să încarc sacii numai în căruţa mea şi să îmi fie indiferent faptul, că el, fratele meu, nu are un ajutor, pe cineva care să îl scoată din baltă? Ce fac pentru tine, ca să nu fac şi pentru mine în acelaşi timp? Pot să fiu indiferent, insensibil, când pe mine mă enervează televizorul dat mai tare, faptul că unul se caliceşte iar altul râmneşte şi multe altele?

Cine îmi dă dreptul să fiu ticălos?

Trebuie să mă intereseze pe mine, ortodoxul, şi de tine, catolicule, şi de tine, protestantule, fiule al așa-zisei Reforme.

Trebuie să îmi fac griji. Dacă nu îmi fac griji de oaia una, de oaia care e, de fapt, o cifră a milioanelor de rătăciţi, nu am grijă nici de mine, pentru că eu sunt călduţ, „liniştit” cu toţi şi „nu vreau să îmi fac duşmani degeaba”.

Dacă Sfinţii Apostoli ar fi dorit să nu îşi facă duşmani, cu siguranţă că nu se mai luau la harţă cu toţi, nu mai încercau să îi facă proşti pentru că se închină la lucrul mâinilor lor şi nu mai încercau să îi scoată pe toţi din întunericul neştiinţei.

Dar ei nu au stat acasă şi nici nu au dorit să moară „confortabil”.  Noi suntem de altă „modă”.

Noi ne dăm cu părerea, presupunem, ne închipuim…şi ne închipuim prea multe lucruri despre noi, revoltător de multe lucruri.

Conştientizez o acută dorinţă a mea de a face ucenicie la teologia Sfintelor Icoane. Iconostasul acestui dumnezeiesc pictor m-a uluit[21].

Niciodată până azi nu am putut înţelege de ce nu înţelegeam teologia iconostasului.

Toţi Sfinţii Îngeri, toţi Sfinţii Apostoli, Prea Curata Stăpână, Sfântul Ioan Botezătorul, doi Sfinţi ierarhi sunt în stare de închinare, de plecăciune spre Fiul lui Dumnezeu, spre Dreptul Judecător. Toate fiinţele Împărăţiei lui Dumnezeu sunt orientate spre El. Acum are sens.

Sfinţii nu privesc spre noi ca să privească spre El, ci privesc spre El ca să ne audă pe noi şi să ne mângâie pe noi.

Planul Sfinţilor Apostoli şi al Sfinţilor Ierarhi e plin de negru, de apofatism.

Planul de deasupra, unde e Dreptul Judecător, are negru numai la picioare, în rest multă lumină dumnezeiască.

Dar Hristosul slavei cereşti are în planul al treilea – de sus în jos vorbind – pe Hristosul euharistic, Care ne face părtaşi veşniciei.

Fiinţe stihiale, pline de lumina Prea Curatei Treimi.

Niciodată până azi nu am fost atât de izbit de mireasma frumoasă a normalităţii duhovniceşti pe care o are pictura cu adevărat teologică.

Binecuvintează, Doamne, pe robul Tău şi pentru sfintele lui rugăciuni, miluieşte-mă și pe mine, păcătosul!

Când înţelegi ceva despre un om iar ceilalţi de lângă tine şi el rămân în aceeaşi postură pe care o au vizavi de el, atunci toţi îşi pun întrebarea, de ce doar tu crezi ceea ce afirmi despre el şi, mai ales, de ce nu văd şi ei aceleaşi lucruri ca şi tine.

În loc să creadă, că înţelegerea unui om e o mare binefacere a lui Dumnezeu, pe care ne-o face cadou El Însuşi, ei îşi pun întrebarea, dacă e posibil acest lucru şi dacă ceea ce spui tu nu e decât un fals sau un mod de a-i intra pe sub piele.

Și aceasta, pentru că interesul poartă fesul cel mai adesea în relațiile actuale dintre oameni și chiar dacă gândești profund despre cineva, luminat de Dumnezeu, ei vor presupune că ai aceleași intenții parșive ca majoritatea.

Înţelegerea altuia e o mare taină.

Nu ştim prea bine de ce ni s-a dat privilegiul să întâlnim tocmai oamenii pe care i-am întâlnit şi de ce am făcut lucrurile pe care le-am făcut.

Uneori pleci de acasă cu un gând, într-o anume parte şi te vezi dus de Dumnezeu în altă parte, ca să te întâlneşti cu oameni pe care nu i-ai sunat în prealabil, cu oameni care nu ştiai că există dar de la care înveţi lucruri capitale.

Vrei ceva şi găseşti altceva.

Visezi la mere pădureţe şi Dumnezeu te duce să vezi minuni mari şi să auzi lucruri dumnezeiesc de profunde.

Oamenii sunt cele mai adânci prăpăstii posibile.

Nici nu ştim cum arătăm cu adevărat.

Dacă am şti, am rămâne muţi de fericire.

Galopăm frenetic, ne încumetăm să sperăm la lucruri care ne depăşesc şi observăm cum evenimentele pe care le trăim ne împing să devenim naturali, sinceri, spontani, categorici cu noi înşine şi cu alţii.

*

A fi insensibili. Suntem insensibili. Ticăloşia insensibilităţii noastre e atât de mare încât nici nu ne dăm seama că suntem insensibili.

La ştiri apare faptul, că a murit o femeie ucisă de propriul ei nepot sau că, în Irak, o bombă „intenţionată” a mai ucis încă 10 oameni.

O auzim pe crainică şi nici măcar nu percepem marele adevăr, că ştirile, ambele, au fost exploziv de reale. Ni se pare că e vorba de un vis ce nu are nimic de-a face cu noi şi cu lumea noastră. Nu simţim nici regret şi nici curiozitate pentru aceşti oameni.

„Dacă au murit…bravo lor! Eu ce să le fac?!”…Și mergi mai departe, cu ochii orbi, orbiţi de insensibilitate.

Nu suntem sensibili la faptul că ea apare goală în Playboy. Dacă apare, ne excităm şi noi la fel ca ceilalţi – care cred sau nu cred în Dumnezeu – fără să ne gândim la ce a împins-o să facă acest pas, evident, fără minte.

Nu mai spun că nimeni nu se duce să se roage pentru acea femeie şi dacă totuşi ne rugăm pentru ea, pentru femeia care se dezbracă ca să se excite lumea, o facem nu cu inima sângerândă de dragoste, ci cu o vădită „superioritate” faţă de „această femeie”.

Tot la fel dacă ea, el, ei, curvesc, ucid, mint, fură, păcătuiesc în vreun fel…

Nu ne doare că alții păcătuiesc! Nu ne rugăm pentru durerea lumii.

Ne simţim „mult mai în stare” decât alţii și asta ne face „să ne simțim bine”.

Credem că nu cădem în păcate mari, că nu facem păcate mari ca alţii, pentru că suntem „atât de sfinţi încât nu mai putem păcătui”.

Dar adevărul e, că datorită lipsei noastre de râvnă nu avem nici ispite mari de la draci, pe care altfel i-am zgândăra dacă am fi fervenţi, arzând cu duhul.

Suntem lăsaţi „să fim mari” în ochii noştri şi „nepătimaşi” pentru un timp, pentru că Dumnezeu ştie cât de multă smerenie aduce această stare de „confort” sufletesc închipuit, când se schimbă placa cu noi şi apar la suprafaţa inimii noastre patimi pe care nu mai putem să le controlăm, chiar dacă am vrea cu tot dinadinsul.

Şi atunci suntem târâţi către Iad cu forţa. Și versetele sfinte nu ne mai ajută, pentru că nu ne-am încrezut în ele niciodată, ci doar ne-am gândit, că noi nu am fost niciodată homosexuali, noi nu am fost nici eretici, noi nu am făcut niciodată puşcărie sau nu am fost opriţi de la Sfânta Împărtăşanie și prin asta suntem „mai sfinți” decâ toți.

Şi pentru că ne credeam „sfinţi” şi îi ironizăm pe alţii, El, Dumnezeu, Preabunul, ne lasă să vedem cum se intră în Iad dar şi cum se iese de acolo, pentru ca să nu mai avem cuvinte de dezvinovăţire şi cuvinte de laudă faţă de noi, şi nici cuvinte de judecată faţă de ceilalţi.

Cei care trăiesc „comod” sunt insensibili şi rămân insensibili până când auzi faptul, că şi-au pierdut serviciul, şi-au pierdut casa, au suferit din cauza unui deces în familie.

Evenimentul dureros, durerea enormă te trezeşte la realitate. Te trezeşti din somnul manipulării când vezi că ţi-a ajuns cuţitul la os şi ţie.

Până nu înveţi să ţipi, nu recunoşti strigătul de durere al altora şi orice pericopă scripturală îţi rămâne străină de experienţa ta, a vieţii tale.

Când nu mai râdem uşor, când învăţăm să nu mai surâdem dezaprobator faţă de tot ceea ce nu înţelegem atunci devenim serioşi.

De multe ori spun: „Hai să fim serioşi!”…Și oamenii îmi spun: „Păi ce, nu suntem serioşi?!” Nu, nu suntem serioşi!

Suntem naivi.

Și dacă îţi permiţi să mai fi naiv, atunci eşti departe de mântuire.

Cu viaţa trebuie să fii nu serios, ci extrem de serios.

Viaţa ţi se scurge printre degete. Fuge viaţa, ţâşneşte ca săgeata albastră[22] a CFR-ului.

Nechibzuinţă, neieşire din orbecăială.

Când auzim despre Patimile Domnului stăm într-o nesimţire tun. Nicio lacrimă nu curge, niciun ritm cardiac nu o ia razna. Şomăm cu inima când auzim câte a pătimit pentru noi Domnul nostru. Stăm ca la teatru, ca la telenovelă. Ba, mult mai prost ca la un film emoţional.

Fior ioc, minte smerită nici că se pomeneşte, dragostea ne e ca un tăciune în zăpadă dar Îl pupăm pe Domnul pe obraz, pe frunte şi nu pe rănile picioarelor Sale mai curate decât lumina soarelui şi decât orice conştiinţă a vreunui Sfânt.

Îndrăznim negativ în domeniul credinței. Şi atunci suntem insensibili.

Ritualul nostru de închinăciune particulară nu îşi atinge menirea. Nu vorbim cu El, ci ne rugăm în vânt, între cer şi pământ. Nu ne lipim de El, ci de nimeni.

Unii zic că e rugăciune „mecanică” iar alţii că e „rutină”. Dar cred, mai degrabă, că nu poţi ajunge atât de jos, să decazi, dacă nu ai fost sus niciodată. Iar dacă întotdeauna te-ai situat la starea aceasta de „elevaţie” mecanică, ce poate să se ceară de la tine?

Ţi se respinge observaţia.

Ai vrea să fugi în junglă sau să stai ascuns într-o scorbură când vezi cât de mult te urăsc unii oameni, cărora nu le-ai făcut decât „răul” că exişti pe pământ.

Ai vrea să te răzbuni, poate. Îţi trece acest lucru prin minte.

Însă un Părinte, Părintele Tit de la Sfânta Mănăstire Neamţ, spunea unui ucenic să nu se răzbune cu răzbunare lumească, pentru că aceasta ţine puţin, ci să se roage pentru aceia, căci răzbunarea lui Dumnezeu, dreptatea Lui e mult mai groaznică, încât chiar tu Îl vei ruga pe Dumnezeu ca să le ierte celor care te-au prigonit.

Stai şi aşteaptă! Răbdarea noastră duhovnicescă e înţeleasă prost, când e vorba de „onoarea noastră pătată”.

Onoarea şi resentimentul nu sunt ale ortodocşilor.

Onoarea, pentru care iei gâtul altora, duelul e invenţie occidentală iar resentimentul, răzbunarea ca stare retroactivă de bucurie pentru răul altora e un demonism, care nu are nimic de-a face cu iertarea, cu uitarea răului care ţi s-a făcut.

Tortura – cum spunea Părintele Gheorghe [Calciu-Dumitreasa][23] – nu poate fi povestită şi cei care vor să şi-o imagineze la o cafea şi o ţigare, bineînţeles că „vor avea o idee foarte coerentă despre suferinţă”.

Se spun aberaţii cu o linişte înspăimântătoare. Unii ar spune: „cretinoidă”.

Se fac apeluri la tot felul de „autorităţi în materie”, care nu au nimic de-a face cu subiectul şi dacă iei atitudine ţi se spune că eşti cam dement şi trebuie să te verifici la bilă (creier), în loc să fii încurajat că vrei să înţelegi cum stau lucrurile.

Noi, teologii, suntem mult mai posaci şi lipsiţi de entuziasm decât, spre exemplul, bătrânul căruia i-am dat azi ceva bănuţi, şi mi-a mulţumit nu ştiu câţi metri, fără să facă paradă ostentativă.

Sau decât femeia care îţi lua haina şi îţi da un număr de ordine, cât noi eram la conferinţe, şi care era mult mai bine dispusă sufleteşte că să te bine dispună şi pe tine, să te pună într-o stare de jovialitate, de dialog spontan.

Frigul din amfiteatrul în refacere avea drept corespondent frigul din multe suflete – corespondent de facto și parabolic – şi îngheţai mai mult din cauza frigului din inimi decât din cauza frigul dintre ziduri.

Închizi gura când ai vrea să spui ceva, pentru că vezi că nimeni nu vrea să audă ceva, de parcă tot ce ar fi trebuit să se spună s-a spus, şi de acum încolo nu mai avem decât să ne hoţărim unii pe alţii şi să fim lingăi unii cu alţii că, poate, va cădea şi la noi o parte din ciolanul brut al celor care îl au acum spre administrare.

Ne minţim unii pe alţii, suntem ipocriţi, dăm cu anateme şi nu cu dragoste în ceilalţi.

O cântăreaţă a spus azi, că „limba e un animal greu de îmblânzit”[24]. Și dacă pun această frază acolo unde ar trebui să însemne a învăţa limba să spună cuvinte frumoase întotdeauna, atunci ar rezulta, că e foarte greu să te înveţi să fii „uşă de Biserică”, când tu nu vrei să faci acest lucru decât de ochii lumii.

Pentru adevărurile adânci îţi trebuie multe lumini, mulţi ochi pătrunzători.

De aceea, noi ne ajutăm de Sfânta Scriptură, de Sfinţii Părinţi, de oamenii duhovniceşti, de realitatea imediată, de cultură, de filosofie, de ştiinţă, de experienţa universală a omenirii.

Ca să ne vedem adâncurile, abisurile necunoscute ale inimii trebuie să vedem cu toţi aceşti ochi şi cu ochii noştri şi să nu credem că nu avem nevoie de toate acestea.

Teologia dumnezeiască poate da răspunsuri oriunde, numai că trebuie să cunoşti aceste multe locuri, unde cuvântul lui Dumnezeu poate face minuni.

Dacă cunoşti ce importante sunt râma[25], verzeala zidurilor[26] sau liliacul zburător[27] pentru noi, pentru conştiinţa noastră, dacă vezi cu microscopul în străfundurile plantei sau ale sângelui uman, dacă înţelegi galaxiile, mişcarea, sinapsele computerului făcute după minunăţia creierului uman nu devii „mai îngâmfat”, ci mult mai smerit.

Dacă ştii cu adevărat un lucru, nu te pierzi din cauza lui ci a minciunii că tu nu mai ai de învăţat nimic, dacă ai învăţat până acum câteva lucruri.

Ne culcăm pe-o ureche. Ne culcăm pe lauri. Ne mândrim tocmai pentru că știm lucruri puține și fără aprofundare.

O victorie nu înseamnă sfârşitul luptelor ci doar începutul unui şir de înfrângeri şi de mici victorii.

Să învăţăm unii de la alţii şi să învăţăm mult!

Dacă ni se atrofiază creierul de şedere, bineînţeles că nu e bine.

Să învăţăm cu profunzime ce smerenie e să înveţi din smerenia altora.

---

[1] E vorba de Congresul internațional „Dumitru Stăniloae” (9-14 noiembrie 2003), cu ocazia centenarului său.  Pentru participanți și desfășurarea evenimentului a se vedea:

http://www.curierulnational.ro/Specializat/2003-11-08/Congres+international+dedicat+centenarului+Dumitru+Staniloae.

[2] A se vedea:

http://ro.orthodoxwiki.org/Daniel_%28Ciobotea%29_al_Rom%C3%A2niei.

[3] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/10/26/predica-la-pomenirea-sfantului-dimitrie-basarabov-27-octombrie-2010/.

[4] Idem: http://www.patriarhia.ro/.

[5] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Grigorie_de_Nyssa.

[6] Idem: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsdec/12-12-sf_spiridon.html.

[7] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Sf%C3%A2ntul_Spiridon_Nou.

[8] Idem: http://www.ftoub.ro/.

[9] Idem: http://www.zlatari.ro/index.php.

[10] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Br%C3%A2ncoveanu.

[11] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Nicolae_al_Mirelor.

[12] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Sf%C3%A2ntul_Gheorghe_Nou_din_Bucure%C8%99ti.

[13] Idem: http://www.sfminavergu.ro/.

[14] La Biserica Rusă. A se vedea: http://www.paraclisuluniversitar.ro/.

[15] Mănăstirea Sfântul Antim:

http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Antim.

[16] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/21/fericitul-ilie-marturisitorul/.

[17] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2007/11/25/mai-aproape-de-sfantul-stelian-paflagonul-aparatorul-copiilor/.

[18] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/02/10/sfantul-ocrotitor-al-studiilor-mele-seminariale/.

[19] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Eftimie_cel_Mare.

[20] La Mănăstirea Radu Vodă din București:  http://www.manastirearaduvoda.ro/.

Fotografia e preluată din articolul:

http://obiectivortodox.wordpress.com/2009/06/29/moastele-sfantului-nectarie-taumaturgul-de-la-manastirea-radu-voda/. Va apărea în forma finală a cărții…

[21] Al lui Sorin Dumitrescu, expus la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, unde acum e amfiteatrul Dumitru Stăniloae, la etajul 1. Într-o singură zi am înţeles că nu ştiu nimic esențial în acest domeniu dumnezeiesc.

A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sorin_Dumitrescu.

[22] Denumirea populară a noilor trenuri, postrevoluționare, ale României, în care ușile sunt automate și ai priză pentru laptop. Numai că noi, din exces de nesimțire și proastă creștere, fărâmăm repede ușile, veceurile…pentru ca să călătorim în condiții cât mai apropiate de trecut.

[23] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Calciu-Dumitreasa.

[24] Loredana Groza, în emisiunea lui Marius Tucă.

[25] Fertilizează solul și aerisește pământul prin canalele pe care le face: http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C3%A2m%C4%83.

[26] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Penicilin%C4%83.

[27] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Liliac_%28animal%29.